Dragii mei prieteni!
Stăm azi sub semnul unei amintiri dureroase şi cele pe care astăzi le avem de luat drept conţinut al acestei conferinţe, vrem să le punem întru totul sub semnul acestei amintiri dureroase. Conferinţa care mi-a fost îngăduit să o ţin exact în urmă cu un an, în vechea noastră clădire, aceia dintre dumneavoastră care au fost de faţă îşi vor aduce aminte cum ea a pornit de la descrierea unor situaţii naturale pământeşti, luând apoi drumul în sus spre lumile spirituale şi revelările acestor lumi din scrierea stelelor; cum am avut apoi posibilitatea să fac legătura dintre inima umană, sufletul uman, spiritul uman, potrivit cu întreaga lor esenţă, şi ceea ce poate fi găsit dacă luăm drumul în sus, nu numai spre depărtările stelare, ci şi spre ceea ce, prin depărtările stelare, înfăţişează spiritualul ca o scriere cosmică. Iar ultimul lucru care mi-a fost dat să-l scriu pe tablă în acea sală [ Nota 86 ], care curând după aceea ne-a fost luată, ţintea întru totul să ridice sufletul omenesc în înalturi spirituale. Cu aceasta, de fapt, în acea seară am făcut legătura în mod nemijlocit cu acel ceva căruia clădirea Goetheanumului nostru, prin întreaga sa entitate, urma să-i fie dedicată. Şi despre lucrul de la care am pornit atunci, îngăduiţi-mi să vă vorbesc astăzi, în primă instanţă, ca într-un fel de continuare tocmai a conferinţei care a fost prezentată aici cu un an în urmă.
Când se vorbea despre misterii în timpurile de dinaintea incendiului din Efes, toţi aceia care în inima lor înţelegeau ceva despre esenţa misteriilor, vorbeau aşa, încât cuvintele lor sunau cam aşa: Cunoaşterea umană, înţelepciunea umană are un lăcaş, o patrie în misterii. Şi când, în acele vremuri vechi, între conducătorii spirituali ai omenirii era vorba de misterii, când, aşadar, în lumile spirituale se vorbea de misterii – îmi este îngăduit să mă slujesc de aceste expresii, deşi bineînţeles că ele desemnează numai în mod figurat felul cum gândesc şi cum acţionează lumile suprasenzoriale în senzorial –, când, aşadar, în lumile suprasenzoriale se vorbea despre misterii, vorbirea suna cam aşa: În misterii omenii înalţă lăcaşuri în care noi, zeii, îi putem găsi pe oamenii ce aduc jertfe, care ne înţeleg prin jertfă. Căci cu adevărat aceasta era conştienţa generală a vechii lumi, a acelora din lumea veche care ştiau că în lăcaşurile misteriale se întâlneau zei şi oameni şi că tot ceea ce poartă şi susţine lumea depinde de ceea ce se întâmplă în Misterii, între zei şi între oameni.
Dar există un cuvânt care e transmis şi în mod istoric exterior, care din această tradiţie istorică poate vorbi într-un mod impresionant sufletului uman, şi care vorbeşte în mod deosebit de impresionant când îl vedem modelându-se din evenimente cu totul deosebite, înscris parcă cu litere de bronz, dar vizibile numai pentru ochiul spiritual, în istoria omenirii. Şi eu cred că un asemenea cuvânt poate fi văzut întotdeauna, atunci când privirea spirituală se îndreaptă spre fapta lui Herostratos [ Nota 87 ], incendierea Templului din Efes. În aceste văpăi de foc putem găsi vechiul cuvânt: invidia zeilor.
Cred, în orice caz, că printre diferitele expresii care au fost transmise din vremuri vechi, şi care pot fi găsite în viaţa societăţilor vechi în felul pe care tocmai l-am descris, aceste cuvinte sunt dintre cele mai îngrozitoare: invidia zeilor. În acele vremuri vechi, prin cuvântul zeu era desemnat tot ceea ce trăieşte în lumi suprasenzoriale în aşa fel încât nu are niciodată nevoie să trăiască într-un trup fizic pe pământ. În acele vremuri vechi se făcea distincţie între cele mai diferite neamuri de zei. Şi în mod absolut sigur acele entităţi divin-spirituale, care sunt unite în aşa fel cu omenirea, încât omul, în ceea ce priveşte fiinţa lui cea mai lăuntrică, s-a născut prin ele şi este trimis de ele prin mersul timpurilor –, acele entităţi divin-spirituale pe care le simţim în majoritatea şi în cele mai mici fenomene ale naturii exterioare, pe care le simţim în ceea ce trăieşte înlăuntrul nostru, acele entităţi divin-spirituale nu pot deveni invidioase. Totuşi, în lumea veche prin invidia zeilor se înţelegea ceva foarte real. Dacă urmărim timpurile în care neamul omenesc s-a dezvoltat până spre vremea Efesului, aflăm că indivizii mai avansaţi şi-au însuşit multe dintre cele pe care zeii buni le-au oferit bucuroşi în misterii. Căci noi atingem întru totul adevărul, când spunem: Între inimile omeneşti bune şi zeii cei buni există o legătură intimă, care a fost consolidată tot mai mult şi mai mult în misterii, aşa că altor zei, luciferic-ahrimanici, le-a apărut faptul că omul era tras tot mai aproape şi mai aproape de zeităţile bune. Şi a luat naştere invidia zeilor pe om. Şi în istorie trebuie să auzim mereu şi mereu că omul care năzuieşte spre spirit, dacă ajunge în prada unui destin tragic, atunci acest destin tragic este pus în legătură cu invidia zeilor.
Grecii ştiau de existenţa acestei invidii a zeilor şi că unele dintre lucrurile care aveau loc în plan exterior în evoluţia omenirii se întâmplau din această invidie a zeilor. Odată cu incendiul de la Efes, a devenit evident că o anumită dezvoltare spirituală pe mai departe a omenirii era posibilă numai dacă oamenii deveneau conştienţi de faptul că există zei, adică entităţi suprasenzoriale care sunt invidioase pe progresul în continuare al oamenilor. La urma urmelor acest lucru dă coloritul deosebit întregii istorii care a urmat incendiului din Efes, inclusiv, pot să spun, naşterii lui Alexandru [ Nota 88 ]. Şi de înţelegerea justă a Misteriului de pe Golgotha ţine şi acest lucru: Priviţi la o lume care e plină de invidia anumitor neamuri de zei. Da, atmosfera sufletească din Grecia era de fapt plină, deja la puţin timp după războiul cu perşii, de efectele acestei invidii a zeilor. Iar ceea ce s-a făcut apoi în perioada macedoneană, a trebuit să se facă în conştienţa deplină a faptului că invidia zeilor acţionează în atmosfera spirituală de deasupra suprafeţei pământului. Şi s-a făcut în mod curajos, vitejeşte, în ciuda neînţelegerilor dintre zei şi oameni.
Şi în această atmosferă, care era plină de invidia zeilor, s-a pogorât fapta acelui zeu care era capabil de cea mai mare iubire ce poate exista în lume. Vedem Misteriul de pe Golgotha în lumina justă, numai dacă la toate acestea mai putem adăuga şi aceasta: imaginea norilor din lumea veche, din Elada, Macedonia, Asia Mică, Africa de Nord, Europa, imaginea norilor care sunt expresia invidiei zeilor. Şi încălzind în mod minunat, strălucind blând, în această atmosferă plină de nori coboară iubirea ce se revarsă prin Misteriul de pe Golgotha.
Ceea ce odinioară, dacă pot spune astfel, a fost o chestiune care a avut loc între zei şi oameni, în epoca noastră, în era libertăţii omului, trebuie să aibă loc mai jos, în viaţa omenească fizică. Şi se poate descrie cum are loc aceasta. În vremurile vechi, când oamenii se gândeau la misterii, pe pământ se spunea: cunoaşterea omenească, înţelepciunea omenească îşi are o patrie în Misterii. Când vorbeau zeii între ei, se spunea: dacă ne pogorâm în Misterii, găsim jertfele oamenilor şi în omul ce jertfeşte, noi suntem înţeleşi.
În linii mari, incendiul de la Efes a fost începutul acelei epoci în care misteriile au început să dispară treptat, sub vechea lor formă. Am povestit cum ele au conţinut să existe ici şi colo, în mod grandios, de pildă în misteriile din Hibernia, în cadrul cărora Misteriul de pe Golgotha a fost celebrat sub formă de cult, chiar când acesta avea loc în mod fizic în Palestina. Se avea cunoştinţă despre el numai din comunicarea spirituală dintre Palestina şi Hibernia, nu şi prin comunicarea fizică. Totuşi, misteriile în lumea fizică au dat înapoi din ce în ce mai mult. Lăcaşurile exterioare, care erau locuri de întâlnire între zei şi oameni, şi-au pierdut tot mai mult din importanţă. Ele şi-au pierdut-o aproape total în secolele XIII—XIV d. Chr. Iar acela care voia să găsească drumul spre Sfântul Graal, trebuia să umble pe drumuri spirituale. Pe drumuri fizice se mergea în epoca veche, de dinaintea arderii Efesului. În Evul Mediu trebuia deja să se umble pe drumuri spirituale.
Dar trebuia să se umble pe drumuri spirituale mai ales începând cu secolele XIII-XIV şi în mod special din secolul XV, pentru a se dobândi o instruire rosicruciană. Căci templele rosicrucienilor erau adânc ascunse vieţuirii fizice exterioare. Mulţi rosicrucieni adevăraţi vizitau templele, dar nici un ochi fizic de om nu le putea găsi. Însă discipolii puteau exista, şi veneau la aceşti vechi rosicrucieni, care puteau fi găsiţi ici şi colo, ca eremiţi ai cunoaşterii şi ai faptei omeneşti sfinte; care puteau fi găsiţi de acela a cărui strălucire blândă a ochilor putea recepta vorbirea zeilor. Şi nu vorbesc metaforic. Nu exprim o imagine, ci o realitate concretă, care în vremea la care fac aluzie era o realitate cu adevărat foarte importantă. Pe maestrul rosicrucian îl găseai numai dacă cucereai mai întâi capacitatea de a percepe în blânda strălucire fizică a ochilor vorbirea cerului. Atunci găseai, într-o ambianță cum nu se poate mai nepretenţioasă, în condiţiile umane cele mai nepretențioase, în secolele XIV-XV, în Europa Centrală, aceste personalităţi demne de toată atenţia, care în interiorul lor erau pline de Dumnezeu, care înlăuntrul lor aveau legături cu templele spirituale existente, însă spre care accesul era la fel de greu ca accesul spre Sfântul Graal, descris în cunoscuta legendă.
Dacă privim la cele ce aveau loc între un asemenea maestru rosicrucian şi discipolul său, putem surprinde unele convorbiri, care reprezintă înţelepciunea zeilor umblând pe pământ, îmbrăcată în forma noului timp. Instruirea era una profund concretă. Un maestru rosicrucian a fost găsit de un discipol, căruia îi ardea sufletul să îl caute şi să îl găsească. Atunci el se uita în ochii cu privirea blândă din care grăia vorbirea zeilor şi primea în mod nepretenţios ceva de genul următoarei învăţături: Priveşte, fiule, la propria ta fiinţă. Tu porţi acel corp pe care îl văd ochii tăi fizici exteriori. Centrul pământului trimite acestui corp forţele care îl fac vizibil. Acesta e corpul tău fizic. Dar ia uită-te în jur, la cele ce te înconjoară pe tine însuţi pe pământ. Tu vezi pietrele, lor le este îngăduit să existe pentru sine pe pământ, patria lor este pământul. Dacă au luat o formă, ele pot să-şi păstreze această formă în virtutea forţelor pământului. Priveşte cristalul: el își poartă forma în sine, el păstrează această formă a propriei entități datorită pământului. Trupul tău fizic nu poate face aceasta. Dacă sufletul tău îl părăsește, pământul îl distruge, îl descompune, transformându-l în pulbere. Pământul nu are putere asupra corpului tău fizic. El a re puterea de a plăsmui şi menţine formele transparente de cristal, minunat plăsmuite; însă nu are puterea de a menţine forma corpului tău fizic, ci trebuie să-l transforme în pulbere. Corpul tău fizic nu este de pe pământ. Corpul tău fizic este de o spiritualitate înaltă. Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor – lor le aparţine ceea ce este forma şi înfăţişarea corpului tău fizic. Nu pământului îi aparţine acest corp fizic. El aparţine celor mai înalte puteri spirituale. Pământul îl poate distruge, niciodată nu îl poate clădi.
Şi înăuntrul corpului tău fizic locuieşte corpul tău eteric. Va veni ziua când corpul tău fizic va fi primit de către pământ spre distrugere. Atunci corpul tău eteric se va dizolva în depărtările cosmosului. Depărtările cosmosului pot dizolva acest corp eteric, dar nu-l pot clădi. ÎI pot clădi numai acele entităţi divin-spirituale care aparţin ierarhiei Dynamis, Exusiai, Kyriotetes. Lor le datorezi corpul tău eteric. Tu uneşti cu corpul tău fizic substanţele fizice ale pământului. Dar ceea ce este în tine transformă în aşa fel substanţele fizice ale pământului, încât ele devin neasemănătoare cu tot ceea ce există fizic în ambianţa corpului fizic. Corpul tău eteric pune în mişcare în tine apa. Sevele care se rotesc aici, care circulă aici, se află sub influenţa corpului tău eteric. Dar priveşte la sângele tău: Exusiai, Dynamis, Kyriotetes sunt aceia care fac ca acest sânge să se rotească în arterele tale ca lichid. Tu eşti om numai în corpul tău fizic. În corpul tău eteric eşti încă animal, dar un animal care e spiritualizat de către ierarhia a doua.
Ceea ce vă expun aici în mod sintetic, în orice caz în numai câteva cuvinte, a fost obiectul unei lungi instruiri a acelui maestru, în a cărui blândă privire a ochilor discipolul percepea vorbirea cerului. Apoi elevului i se atrăgea atenţia asupra celei de a treia componente a entităţii umane, pe care o numim corp astral. Discipolului i se explica cum acest corp astral conţine impulsurile pentru respiraţie, pentru tot ceea ce există sub formă de aer în organismul uman, pentru tot ceea ce pulsează ca aer în organismul uman. Dar deşi pământescul, de-a lungul unei mari perioade de timp, după ce omul a trecut prin poarta morţii, se străduieşte să se agite în elementul aer şi deşi o privire clarvăzătoare poate percepe în fenomenele atmosferice ale pământului ani de zile izbiturile corpurilor astrale ale celor morţi, nici pământul cu ambianţa din jurul lui nu poate face altceva cu impulsurile corpului astral decât să le dizolve. Căci de format, îl poate forma numai entităţile ierarhiei a treia - Arhaii, Arhanghelii, Îngerii.
Şi astfel, atingând adânc inima discipolului, maestrul spunea: După corpul tău fizic, în măsura în care preiei în tine regnul mineral şi îl transformi, în măsura în care preiei în tine regnul uman şi îl prelucrezi, tu aparţii Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor. În măsura în care eşti un corp eteric, eşti, în eteric, asemănător animalelor, dar aici tu aparţii spiritelor ierarhiei a doua: Kyriotetes, Dynamis, Exusiai; şi în măsura în care pulsezi în elementul lichid, tu nu aparţii pământului, ci acestei ierarhii. Iar în măsura în care pulsezi în elementul aer, tu nu aparţii pământului, ci ierarhiei Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor.
Şi după ce discipolul primise într-o măsură suficientă această instruire, el nu se mai simţea ca aparţinând pământului. Am putea spune că el simţea pornind din corpul său fizic, eteric, astral forţele care prin lumea minerală îl unesc cu prima ierarhie, care îl unesc prin pământul lichid cu ierarhia a doua, care îl unesc prin atmosferă cu ierarhia a treia. Şi lui îi era limpede: El trăieşte pe pământ exclusiv prin ceea ce poartă în sine ca element de căldură. Cu aceasta, discipolul rosicrucian resimţea căldura pe care o poartă în el, căldura fizică pe care o poartă, drept elementul pământesc-uman propriu-zis. Şi el învăţa tot mai mult să simtă înrudită cu această căldură fizică, căldura sufletească şi căldura spirituală. Şi pe când omul de mai târziu a ignorat din ce în ce mai mult cum sunt legate cu divinul conţinutul său fizic, conţinutul său eteric, conţinutul său astral, prin elementul solid, lichid, gazos, discipolul rosicrucian a ştiut foarte bine aceasta, şi a ştiut: Elementul cu adevărat pământesc-uman este elementul-căldură. În momentul când discipolul maestrului rosicrucian înţelegea acest mister al legăturii elementului-căldură cu omenesc-pământescul,în acest moment el ştia să-şi unească omenescul cu spiritualul.
Şi în acele cămine, de obicei destul de modeste, în care locuiau asemenea maeştri rosicrucieni, aici se întâmpla că, înainte de a intra, discipolii erau pregătiţi într-un mod adeseori necăutat, care părea chiar miraculos, prin faptul că li se atrăgea atenţia, unuia într-un fel, altuia într-alt fel, prin lucruri care din punct de vedere exterior păreau o întâmplare – aşadar li se atrăgea atenţia asupra acestui lucru: Tu trebuie să cauţi acolo unde spiritualul tău se poate conecta la spiritualul cosmic. Şi după ce discipolul primise acea instruire despre care tocmai v-am vorbit, atunci, ei bine, atunci el putea spune maestrului său: Plec acum de la tine cu cea mai mare mângâiere de care am putut avea parte pe pământ.Căci prin faptul că tu mi-ai arătat că omul pământesc îşi are cu adevărat elementul său în căldură, tu mi-ai dat posibilitatea să mă conectez cu fizicul la sufletesc şi la spiritual. În oasele dure, în sângele lichid, în respiraţia aeriană eu nu introduc sufletescul. Ci îl introduc în elementul căldură.
Şi darul cu care plecau de la maeştrii lor cei ce primeau o asemenea instruire, în acele vremuri, era o imensă linişte. Şi din liniştea chipului, care exprima experienţa unei mari mângâieri, din liniştea chipului se dezvolta treptat acea privire blândă din care poate grăi vorbirea cerului. Şi astfel a existat de fapt o asemenea instruire adânc sufletească până în prima treime a secolului al XV-lea, ascunsă acelor procese despre care relatează istoria exterioară. Dar aici avea loc o instruire care îl lua în stăpânire pe omul întreg, o instruire care dădea posibilitate sufletului omenesc să îşi unească propria fiinţă cu sfera spiritualului cosmic.
Această întreagă dispoziţie spirituală a dispărut în cursul ultimelor secole. Ea nu mai e conţinută în civilizaţia noastră. Şi peste locurile care au fost martore odinioară la lucruri ca acelea pe care tocmai vi le-am descris, s-a răspândit o civilizaţie exterioară, străină de Dumnezeu. Stăm astăzi cu amintirea care poate fi creată numai în spirit, în lumina astrală, în faţa unor asemenea scene, asemănătoare celei pe care v-am descris-o. Aceasta dă dispoziţia sufletească fundamentală pe care o ai astăzi, dacă priveşti înapoi în acele vremuri care adeseori sunt descrise atât de întunecate, şi priveşti apoi în timpul nostru. Dar la această privire răsare în inimi, din revelaţiile spirituale de care omul poate avea parte începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea, dorul adânc de a vorbi iarăşi oamenilor în mod spiritual. Iar modul spiritual nu poate fi rostit doar prin cuvinte abstracte, modul spiritual cere tot felul de semne, spre a vorbi în felul cel mai cuprinzător. Iar o asemenea vorbire, ce ar trebui să fie găsită pentru acele entităţi spirituale care trebuie sa vorbească omenirii moderne, o asemenea formă de vorbire au fost formele Goehteanumului nostru, ars acum un an. În acele forme urma să vorbească mai departe ceea ce era rostit de pe podium, către auditori, sub formă de idei. Şi prin aceasta, cu Goetheanumul exista într-un fel ceva care putea aminti din nou, într-o formă cu totul nouă, despre cele de odinioară.
Când neofitul păşea în Templul din Efes, privirea lui era dirijată spre statuia despre care am vorbit zilele acestea, spre acea statuie care de fapt striga spre el, în vorbirea inimii, cuvintele: Uneşte-te cu eterul cosmic şi vei vedea cele pământeşti din înalturi eterice. În acest fel, mulţi discipoli din Efes au privit cele pământeşti din înalturi eterice. Şi un anumit neam de zei a devenit invidios. Dar cu toată invidia zeilor, cu multe secole înainte de Misteriul de pe Golgotha, au existat oameni curajoşi care au găsit posibilitatea de a cultiva mai departe – chiar dacă sub o formă atenuată – ceea ce a acţionat din sfinţii ani străvechi ai evoluţiei omenirii, până la incendiul din Efes. Şi dacă Goetheanumul nostru ar fi putut să fie construit în întregime, de la intrarea vestică privirea ar fi căzut pe acea statuie în care omul ar fi găsit îndemnul de a se cunoaşte pe sine însuşi drept fiinţă cosmică, situat între puterile luciferismului şi puterile ahrimanismului, într-un echilibru interior al fiinţei sale susţinut de divinitate. Şi dacă priveai la formele coloanelor, ale arhitravelor, acestea grăiau o vorbire ce era continuarea vorbirii care, de pe podium, interpreta lucruri spirituale în idei. Cuvintele răsunau mai departe de-a lungul formelor modelate plastic. Iar sus în cupolă puteau fi văzute acele scene care aduceau aproape, privirii spirituale, evoluţia omenirii. Cel care era capabil să simtă, putea fără îndoială să vadă în acest Goetheanum o amintire a Templului din Efes.
Dar amintirea a devenit îngrozitor de dureroasă, atunci când, într-un mod deloc neasemănător celui din vechime, tocmai în momentul de evoluţie în care Goetheanumul ar fi trebuit să devină purtătorul înnoirii vieţii spirituale a timpului nostru, în acest moment a fost aruncată făclia incendiului în acest Goetheanum.
Dragii mei prieteni, durerea noastră a fost adâncă. Durerea noastră a fost indescriptibilă. Dar noi am luat hotărârea ca nestânjeniţi de lucrul cel mai trist, cel mai tragic ce ni se putea întâmpla, să ne ducem mai departe munca noastră pentru lumea spirituală. Căci ne-am putut spune în inima noastră: Dacă priveşti la flăcările ce se înalţă de la Templul din Efes, în flăcări apare înscrisă invidia zeilor într-o epocă în care oamenii încă neliberi erau nevoiţi să se supună mai mult voinţei unor zei buni sau răi.
În epoca noastră, oamenii sunt structuraţi spre libertate. Şi acum un an, în noaptea Anului Nou, noi am privit la flăcările mistuitoare. Văpaia roşie s-a îndreptat spre cer. Linii de flăcări albastru-închis, roşiatic-gălbui se înălţau şi coborau prin marea generală de foc, provenind de la instrumentele din metal adăpostite în Goetheanum, o uriaşă mare de foc, cu conținuturile de culoare cele mai variate. Şi, dacă priveai în această mare de flăcări cu liniile colorate, puteai citi în ea, grăind durerii sufletului: invidia oamenilor.
Aşa se ordonează ceea ce vorbeşte, de la o epocă la alta, în istoria omenirii, chiar în nenorocirea cea mai mare. Trece un fir de la cuvântul care exprimă o nenorocire supremă din vremea când oamenii – încă neliberi, dar trebuind să se elibereze de nelibertate – îşi îndreptau privirile spre zei, trece aşadar un fir al evoluţiei spirituale de la acea nenorocire, când puteai vedea înscris în flăcări: invidia zeilor – până dincoace, la nenorocirea noastră, când omul trebuie să găsească în sine însuşi forţa libertăţii şi când în flăcări era înscris: invidia oamenilor. În Efes, statuia zeiţei; aici în Goetheanum, statuia Reprezentantului Omenirii, a lui Christos Iisus, întru care am cugetat, identificându-ne cu El, cu toată smerenia, înălţându-ne astfel spre cunoaştere, la fel cum odinioară se înălţau, în felul lor, într-un mod pe care astăzi omenirea nu-l mai poate înţelege pe deplin, discipolii de la Efes, prin Diana din Efes.
Durerea nu devine mai mică dacă priveşti în lumina istorică ceea ce ne-a adus seara Anului Nou anul trecut. A trebuit să fie aşa, când mi-a fost dat să stau pentru ultima dată pe podiumul ridicat acolo în armonie cu întreaga clădire, a trebuit să fie aşa că privirea auditorilor de atunci, privirea sufletească, era îndreptată spre calea ce urcă de la tărâmurile pământene spre tărâmurile stelare, care ехprimă voința și înțelepciunea, lumina lumilor spirituale. Eu știu că atunci au fost prezente, ca maeştri, unele dintre spiritele care în Evul Mediu îşi învăţau discipolii în modul pe care vi l-am descris mai înainte. Şi la o oră după ce fusese rostit ultimul cuvânt al conferinţei, am fost chemat la incendiul Goetheanumului. Şi la incendiul Goetheanumului am petrecut noi noaptea Anului Nou din anul trecut.
Este suficient să rosteşti aceste cuvinte, dragii mei prieteni, şi lucruri inexprimabile se petrec în fiecare din inimile noastre, în fiecare suflet. Dar când în evoluția omenirii ceva sfânt este înlăturat, întotdeauna sunt câţiva care fac legământ, ca după dezintegrarea celor fizice, să acţioneze mai departe în spiritul căruia îi fuseseră dedicate cele fizice. Şi eu cred, de vreme ce suntem adunaţi în momentul când se împlineşte un an de la nenorocirea petrecută cu Goetheanumul nostru, că ne putem gândi că sufletele noastre au dispoziția potrivită pentru această întâlnire a noastră, dacă facem cu toții legământ să purtăm mai departe în spirit, în curentul de evoluție al omenirii, ceea ce fusese înfățișat prin formă fizică, imagine fizică, plăsmuire fizică prin Goetheanum – chiar şi pentru privirea fizică, şi care a fost sustras privirii fizice printr-o faptă ca aceea a lui Herostrat. Durerea noastră rămâne legată de vechiul Goetheanum. Noi devenim demni numai prin ceea ce oricum ne revine ca îndatorire prin faptul că ne-a fost îngăduit să clădim acest Goetheanum, dacă, amintindu-ne, facem azi făgăduinţa, fiecare în faţa divinului celui mai bun pe care-l poartă în el, de a rămâne credincioşi impulsurilor spirituale care şi-au avut forma exterioară în acel Goetheanum. Acel Goetheanum ne-a putut fi luat. Spiritul acelui Goetheanum, dacă vrem cu adevărat, în mod cinstit şi sincer, nu ne poate fi luat. Şi el ne va fi luat cu atât mai puţin, dacă în acest ceas grav-solemn, care ne mai desparte numai puţin de momentul în care, acum un an, au izbucnit flăcările din iubitul nostru Goetheanum, dacă în acest moment nu doar simţim durerea reînnoită, ci dacă, din această durere, ne făgăduim să rămânem credincioşi acelui spirit căruia ne-a fost îngăduit să îi clădim acest lăcaş timp de zece ani. Atunci, dragii mei prieteni, dacă această făgăduinţă lăuntrică ne ţâşneşte azi în mod cinstit, sincer, din inimă, dacă putem transforma durerea, suferinţa în impuls către faptă, atunci vom transforma tristul eveniment în binecuvântare. Prin aceasta durerea nu poate fi diminuată, dar nouă ne revine datoria de a găsi din durere imboldul spre faptă, spre fapta în spirit.
În acest fel, dragii mei prieteni, să privim înapoi la îngrozitoarea flacără care ne-a umplut cu atâta nespusă tristeţe. Dar azi să încercăm să simţim, făgăduind celor mai bune forţe divine din noi înşine, flacăra sfântă din inimile noastre, care trebuie să ilumineze şi să încălzească spiritual ceea ce s-a vrut cu Goetheanumul nostru, purtând această voinţă mai departe, prin curentul de evoluţie al omenirii. Astfel noi repetăm în acest moment în mod aprofundat cuvintele pe care mi-a fost dat să le rostesc acum un an, aproximativ în acelaşi moment. Atunci am spus aproximativ aşa: Noi intrăm într-un An Nou, noi trebuie să ne îndreptăm spre un nou an cosmic.
O, dacă Goetheanumul ar mai fi printre noi, această invitaţie ar putea fi reînnoită în acest moment. Dar el nu se mai află printre noi. Este îngăduit, tocmai pentru că el nu mai este printre noi, să fie rostită, după cum cred, în această seară a Anului Nou, cu o forţă mărită de multe ori. Să purtăm sufletul Goetheanumului în noul an cosmic şi să încercăm să înălţăm în noul Goetheanum, trupul celui vechi, un document demn, un monument demn! [ Nota 89 ]
Fie ca aceasta, dragii mei prieteni, să lege inimile noastre de vechiul Goetheanum, pe care a trebuit să îl predăm elementelor. Dar fie ca aceasta să lege inimile noastre de spiritul, de sufletul acestui Goetheanum. Şi cu această făgăduinţă către fiinţa cea mai bună din noi înşine, să trecem nu numai în noul an, ci să trecem, cu vigoare pentru faptă, purtând spiritul, conducând sufletul în noul an cosmic.
Dragii mei prieteni, voi m-aţi primit ridicându-vă în picioare, în amintirea vechiului Goetheanum. Să ne ridicăm acum, în semn de făgăduinţă să lucrăm pe mai departe în spiritul vechiului Goetheanum, cu cele mai bune forţe pe care le putem găsi în fiinţa noastră omenească. Da, aşa să fie. Amin!
Şi vrem să păstrăm aceasta, dragii mei prieteni, cât de mult timp vom putea, potrivit cu voinţa care uneşte sufletele noastre omeneşti cu sufletele zeilor, cărora vrem să le rămânem credincioşi în spiritul din care am căutat această fidelitate într-un anumit moment al vieţii noastre, când am căutat ştiinţa spirituală a Goetheanumului. Şi să înţelegem să păstrăm această fidelitate.
