Dl Werbeck: Iubite, prea venerate domnule doctor! Dragi prieteni! Nu poate fi altfel, decât ca acest congres, care înseamnă pentru societatea noastră şi pentru mişcarea noastră imens de mult, să se încheie cu un cuvânt de zguduită recunoştinţă, cu un cuvânt de mulţumire faţă de acela întru a cărui lucrare pământească de iubire suntem adunaţi azi cu toţii aici. Dar, dragii mei prieteni, ce sunt în stare să exprime cuvintele? Şi oare nu cumva de fapt tot ceea ce poate un cuvânt, a fost exprimat deja cu adevărat la începutul acestui congres, de către atât de stimatul nostru prieten Albert Steffen, când el a rostit un cuvânt care de fapt voia să sugereze că recunoştinţa pur şi simplu nu se poate exprima, spunând: Recunoştinţa noastră este de neexprimat, dar exprimând totuşi pe aripile acestui cuvânt tot ceea ce inimile noastre de oameni pot da. Dragi prieteni, cuvintele, adresele, rezoluţiile şi altele de acest fel, în legătură cu acest congres sunt de fapt rechizite depăşite, ieftine ale acestei vieţi spirituale care se prăbuşeşte în jurul nostru. Şi ce se ascunde în spatele unor asemenea rechizite, o ştie mai bine ca nimeni altul acela care ne-a vorbit în această seară, zguduind fiinţa noastră cea mai adâncă. Dar ce este sau mai degrabă ce poate deveni adevărată recunoştinţă, această adâncă virtute o vom putea exersa de-abia prin acela care ne-a vorbit astăzi: El a fost primul care ne-a arătat prin lucrarea lui spirituală, ce este de fapt recunoştinţa. Şi dacă-l înţelegem, ştim că pentru noi, antroposofii, a venit ceasul în care în locul cuvântului de mulţumire trebuie să punem fapta de mulţumire, că noi trebuie să răspundem la marea, la inimaginabila sa mare faptă de iubire cu fapta de mulţumire, cu ceea ce slabele noastre puteri pot face. Căci noi datorăm celui care ne-a vorbit în această seară nu mai puţin lucru decât fericirea spirituală a vieţii noastre. Şi noi ştim că aceasta poartă în sine o valoare de veşnicie, că nu se raportează la cei câţiva ani în care poate că mai avem de respirat pe acest Pământ fizic, ci că fericirea pe care ne-a dăruit-o va ajunge şi în încarnările viitoare. Şi noi ştim că aceasta reprezintă o cotitură şi pentru destinul nostru mai îndepărtat. Ceea ce ne este dat să vieţuim prin fapta lui de iubire, are o importanţă pe care n-o putem bănui. Dar noi ştim, de asemenea, că această fericire în viaţă nu poate fi măsurată cu etalonul care ne-a devenit curent în perioada noastră neantroposofică, ci că ea va merge mână în mână cu durere gravă, cu destine de tot felul; dar că totuşi ceea ce vrea să fie fericirea noastră, va creşte pentru binele nostru. Dacă ştim aceasta cu adevărat prin simţire, ştim totodată că faţă cu acest lucru cuvintele de mulţumire nu mai au sens, atunci noi ştim că putem răspunde numai cu fapte de mulţumire la ceea ce primim din acest loc. Şi noi ştim că aceste fapte de mulţumire se pot revărsa în marea sa faptă, oricât de slabe sunt forţele noastre. Şi noi ştim de asemenea, cu aceasta, că ele se pot revărsa în ceea ce este dat azi omenirii drept plan de mântuire a ei. Căci, aşa cum am spus, de vreme ce acest ceva mare este dedicat oamenilor, este îngăduit ca şi acest ceva mic să fie dedicat oamenilor. Totul oamenilor, aceasta stă scris deasupra acestei grandioase opere de viaţă. O, dragii mei prieteni, noi ştim că în el acţionează supraomul, divinul! Dar tocmai pentru că noi răspundem prin activitatea noastră îndreptată spre oameni, noi ştim că el va resimţi de asemenea în mod omenesc aceste fapte ale noastre de mulţumire. Ieri el ne-a vorbit cu focul puternic al inimii lui mari: fidelitate pentru fidelitate. Dar aceasta este ceva omenesc pentru ceva omenesc. De aceea vă rog, dragii mei prieteni, să vă ridicaţi încă o dată de pe locurile dumneavoastră şi să spunem în inimă, despărţindu-ne de acest loc sfânt: Ţie, tu, frate al oamenilor mari şi puri, ţie vrem să-ţi mulţumim din forţele noastre, ah, atât de slabe, să-ţi mulţumim prin faptă, prin (auto)depăşiri în slujba sfintei tale cauze umanitare. Şi te rugăm: Fii cu noi, cu forţa cerească a binecuvântării tale părinteşti!
Dr. Steiner: Dragii mei prieteni! Unele cuvinte pe care a trebuit să le rostesc în cadrul acestui congres, desigur nu le-aş fi putut rosti în forma în care le-am rostit, şi nu aş avea voie să
primesc pur și simplu frumoasele cuvinte ale dragului prieten Werbeck, dacă toate acestea s-ar raporta la o slabă personalitate. Căci de fapt aceste lucruri nu e voie să se raporteze, în cadrul
cercurilor noastre, la o simplă personalitate. Dar, dragii mei prieteni, ceea ce s-a întâmplat aici, o ştiu, am avut voie să le spun, căci a fost spus în deplină responsabilitate faţă de
spiritul care este şi trebuie să fie şi va fi spiritul Goetheanumului. În numele său mi-am permis să spun în aceste zile unele cuvinte care n-ar fi avut voie să fie atât de dure, dacă n-ar fi
fost rostite cu privirea îndreptată spre spiritul Goetheanumului, spre spiritul bun al Goetheanumului. Şi astfel, îngăduiţi-mi să primesc aceste mulţumiri în numele spiritului Goetheanumului,
pentru care vrem să acţionăm, să năzuim, să lucrăm în lume.
Îmi mai rămâne să-i rog pe medicii practicanţi să vină mâine în Casa Vitraliilor nu la ora 9:30, ci la ora 10.
Apoi mai trebuie să dau citire acestui mesaj: „Dintr-un sentiment de puternică participare la Congresul de Crăciun de la Dornach, îl salutam pe preşedintele Societății Antroposofice. Îi mulţumim lui şi colaboratorilor săi din consiliu pentru preluarea conducerii şi mulţumim pentru statute. Membrii Societăţii Antroposofice din Köln, adunaţi cu ocazia încheierii anului.”
Acesta este lucrul pe care l-am mai avut de spus. Mâine la ora 7 seara va avea loc o reprezentaţie de euritmie pentru acei prieteni care vor mai fi aici.
