Dragii mei prieteni!
Pentru că suntem acum împreună pentru ultima oară în cadrul acestui congres, de la care trebuie să pornească ceva puternic, important pentru mişcarea antroposofică, daţi-mi voie să plăsmuiesc ultima dintre conferinţe în aşa fel încât aceasta să se lege lăuntric, în ceea ce priveşte impulsul, cu diferitele perspective pe care ni le-a dat această serie de conferinţe [ Nota 92 ], şi pe de altă parte, prin aceasta să se atragă atenţia, aş zice, într-un mod afectiv, asupra viitorului, şi anume asupra viitorului năzuinţei antroposofice.
Dacă privim astăzi afară, în lume, ni se înfăţişează de ani buni un material uriaş despre forţele de distrugere. Sunt la lucru forţe care te fac să presimţi abisurile spre care se va îndrepta încă civilizaţia apuseană. Dar am putea spune: Dacă privim chiar spre acei oameni care deţin din punct de vedere exterior conducerea spirituală pe diferitele tărâmuri ale vieţii, vom observa că aceşti oameni sunt prinşi într-un îngrozitor somn cosmic. Ei gândesc cam aşa: Până în secolul al XIX-lea, omenirea era primitivă în cunoştinţele şi concepţiile ei, era ca un copil. Apoi a venit ştiinţa mai nouă, în cele mai diferite domenii, iar acum există ceva, un „adevăr” care trebuie cu siguranţă cultivat mai departe, în vecii vecilor.
Oamenii care gândesc aşa, trăiesc de fapt într-o trufie imensă, numai că nu o ştiu. Faţă de aceasta, în omenirea actuală apare uneori presimţirea că lucrurile totuşi nu sunt aşa, cum le-am descris mai sus, drept părere a celor mai mulţi.
Când am putut prezenta în urmă cu ceva timp în Germania acele conferinţe, care au fost organizate de Agenţia Wolff şi care au adus un public extraordinar de numeros [ Nota 93 ], aşa încât destui au început să ciulească urechile la măsura în care antroposofia este dorită de fapt, atunci, printre atât de multele glasuri adverse nesărate, s-a ridicat unul, care din punct de vedere al conţinutului nu era mult mai deştept decât celelalte, dar care totuşi trăda o presimţire remarcabilă. El s-a făcut auzit printr-o notiţă de ziar, care se lega de una dintre conferinţele pe care le ţinusem la Berlin. Aceasta suna aşa: Dacă asculţi aşa ceva – ceva de felul celor prezentate de mine în acea conferinţă de la Berlin – începi să iei seama la faptul că – citez aproximtiv aşa cum era notiţa – nu numai pe pământ, ci în întreg cosmosul se petrece ceva care îi cheamă pe oameni la o altă spiritualitate decât cea de dinainte. Vezi că acum, ca să zicem aşa, nu doar impulsurile pământeşti, ci şi forţele cosmosului cer ceva de la oameni; se petrece un fel de revoluţie în cosmos, al cărei rezultat trebuie să fie năzuinţa după o nouă spiritualitate.
Un asemenea glas a existat şi el a fost absolut demn de luare-aminte. Căci este adevărat: Ceea ce trebuie să impulsioneze în mod just cele ce urmează să purceadă de acum înainte de la Dornach, trebuie să fie, aşa cum am subliniat în cursul acestor zile din cele mai diferite puncte de vedere, un impuls răsărit nu pe pământ, ci din lumea spirituală. Noi vrem să dezvoltăm aici forţa de a da curs unor impulsuri din lumea spirituală. De aceea, în conferinţele de seară din timpul acestui Congres de Crăciun, am vorbit despre diferitele impulsuri care au existat în evoluţia istorică, pentru ca să ne putem deschide primirii unor impulsuri spirituale ce urmează abia de acum înainte să se reverse în lumea pământească, impulsuri care nu urmează să fie luate din lumea pământească însăşi. Căci tot ceea ce lumea pământească a rodit până acum în sens just, a izvorât din lumea spirituală. Şi dacă e ca noi să realizăm ceva rodnic pentru lumea pământească, impulsurile pentru aceasta trebuie scoase din lumea spirituală.
Aceasta, dragii mei prieteni, mă îndeamnă să atrag atenţia asupra faptului că imboldurile pe care trebuie să le luăm cu noi de la acest congres, în activitatea noastră viitoare, trebuie să fie unite cu o mare răspundere.
Să zăbovim câteva minute asupra a ceea ce ni se impune prin acest congres drept o mare răspundere. În ultimele decenii puteai trece, având un simţ pentru lumea spirituală, pe lângă tot felul de personalităţi, observând în mod spiritual şi primind sentimente amare din aceste observaţii spirituale în legătură cu destinul viitor al omenirii pe pământ. Puteai trece pe lângă semenii de pe pământ aşa cum o poţi face în spirit, şi îi puteai observa pe aceşti oameni, cum în timpul somnului îşi părăseau corpurile fizic şi eteric şi zăboveau cu Eul şi cu corpul lor astral în lumea spirituală. Ei bine, posibilitatea de a face călătorii în legătură cu destinele Eurilor omeneşti şi ale corpurilor astrale în ultimele două decenii, în timp ce oamenii dorm, a fost un prilej pentru experienţe care atrag atenţia asupra unor grele răspunderi pentru acela care ajunge să ştie aceste lucruri. Aceste suflete, care de la adormire până la trezire îşi părăseau corpul fizic şi corpul eteric, le puteai vedea cum se apropiau adesea de Păzitorul Pragului.
Acest Păzitor al Pragului din lumea spirituală păşeşte în decursul evoluţiei omenirii în modurile cele mai variate în faţa conştienţei omului. Unele legende, unele mituri – căci sub această formă se păstrează lucrurile cele mai importante, şi nu sub forma tradiţiei istorice –, unele legende, unele mituri atrag atenţia asupra faptului că în vremuri mai vechi cutare personalitate sau alta l-a întâlnit pe Păzitorul Pragului şi a primit de la el instruire despre felul cum trebuie să intre în lumea spirituală şi să se întoarcă apoi în lumea fizică. Căci orice intrare justă în lumea spirituală trebuie să fie însoţită de posibilitatea de a te întoarce în orice moment în lumea fizică şi de a trăi aici cu amândouă picioarele pe pământ, ca un om absolut practic, cugetat, nu ca un exaltat, nu ca un mistic exaltat.
Aceasta a fost în fond cerinţa în faţa Păzitorului Pragului, de-a lungul tuturor mileniilor în care oamenii au căutat intrarea în lumea spirituală. Dar mai ales în ultima treime a secolului al XIX-lea, abia dacă mai vedeai oameni care să ajungă în stare de veghe lângă Păzitorul Pragului. Cu cât în epoca noastră, când din punctul de vedere al evoluţiei istorice întregii omeniri i se impune să treacă într-o formă sau alta pe lângă Păzitorul Pragului, cu atât mai mult afli, aşa cum am spus, cutreierând lumea spirituală, că sufletele adormite, ca Euri şi corpuri astrale, se apropie de Păzitorul Pragului. Acestea sunt imaginile pline de semnificaţie pe care le poţi primi astăzi: Gravul Păzitor al Pragului, în jurul său grupuri de suflete omeneşti adormite, care în starea de veghe nu au forţa de a se apropia de acest Păzitor al Pragului şi care se apropie de el în timpul somnului.
Atunci când vezi scena care are loc, îţi vine un gând legat tocmai de ceea ce aş numi încolţirea necesităţii unei mari răspunderi. Sufletele care se apropie astfel, în stare de somn, de Păzitorul Pragului, cer cu acea conştienţă – pentru conştienţa de veghe lucrul acesta rămâne inconştient sau subconştient pe care omul o are în somn, intrarea în lumea spirituală, permisiunea de a trece Pragul dincolo. Şi în nenumărate cazuri auzi atunci glasul gravului Păzitor al Pragului: Spre propriul tău bine, tu nu ai voie să treci pragul. Nu îţi este permisă intrarea în lumea spirituală. Trebuie să te întorci înapoi. Căci dacă Păzitorul Pragului ar permite necondiţionat intrarea unor asemenea suflete în lumea spirituală, ele ar trece Pragul, ar ajunge în lumea spirituală cu noţiunile care li le transmit din şcoala actuală, cultura actuală, civilizaţia actulă, cu noţiunile şi ideile cu care omul trebuie să trăiască astăzi de la vârsta de şase ani şi, în fond, până la capătul vieţii sale.
Aceste noţiuni şi idei au specificul următor: Dacă intri cu ele în lumea spirituală, aşa cum ai devenit prin ele datorită civilizaţiei şi şcolii actuale, eşti penalizat sufleteşte. Şi ai ajunge înapoi în lumea fizică într-un vacuum de gânduri şi idei. Dacă Păzitorul Pragului nu ar respinge aceste suflete, dacă nu ar trimite înapoi multe suflete din omenirea actuală, dacă le-ar lăsa să treacă dincolo, în lumea spirituală, atunci la trezire, când s-ar întoarce, ele ar avea sentimentul: Nu pot gândi, gândurile mele nu-mi iau în stăpânire creierul, trebuie să merg fără gânduri prin lume. Căci aşa este lumea ideilor abstracte pe care omul le leagă astăzi de toate. Poţi intra cu ele în lumea spirituală, dar nu mai poţi ieşi cu ele. Şi dacă vezi această scenă, pe care astăzi o vieţuiesc mai multe suflete decât se crede de obicei, îţi spui: O, numai de ne-ar reuşi să ferim aceste suflete să trebuiască să vieţuiască şi după moarte ceea ce vieţuiesc în somn. Căci dacă starea pe care omul o vieţuieşte astfel în faţa Păzitorului Pragului ar continua să dureze suficient de mult, adică dacă civilizaţia umană ar rămâne mai mult timp sub domnia a ceea ce primim azi în şcoli, a ceea ce se primeşte prin civilizaţie, somnul ar deveni viaţă. Sufletele umane ar trece prin poarta morţii în lumea spirituală, dar nu ar putea aduce iarăşi în următoarea viaţă pământească o forţă a ideilor. Căci cu gândurile actuale poţi intra în lumea spirituală, dar nu mai poţi ieşi cu ele. Poţi ieşi de acolo numai paralizat sufleteşte.
Vedeţi dar, civilizaţia prezentului poate fi întemeiată cu această formă a vieţii spirituale, care se cultivă deja de mult timp; dar viaţa nu poate fi întemeiată cu aceasta. Această civilizaţie ar putea merge mai departe un timp. În timpul stării de veghe, sufletele nu ar bănui nimic despre Păzitorul Pragului, în timpul somnului ar fi respinse de el, ca să nu fie paralizate, iar în cele din urmă aceasta ar face ca în viitor să se nască un neam de oameni care în viaţa lor viitoare, pe pământ, nu ar prezenta nici o pricepere, nici o posibilitate de a aplica idei în viaţă, iar gândirea, viaţa în idei ar dispărea de pe pământ. Pământul ar urma să fie populat de un neam de oameni bolnăvicioşi, pur instinctuali. În evoluţia omenirii ar prinde rădăcini sentimente şi afecte rele, lipsite de forţa dătătoare de direcţie a ideilor. Însă celui ce contemplă spiritual i se oferă o imagine tristă nu numai în modul descris, prin observarea sufletului care stă în faţa Păzitorului Pragului, căruia nu i se permite accesul în lumea spirituală, ci şi într-o altă privinţă.
Dacă iei acum o fiinţă omenească ce nu vine din sânul civilizaţiei apusene, ci din cea orientală, şi o observi de-a lungul aceluiaşi drum descris, al sufletelor omeneşti adormite până în faţa Păzitorului Pragului, dacă iei cu tine o asemenea entitate umană orientală, poţi auzi înălţându-se de la ea cuvinte spirituale ca un îngrozitor reproş împotriva întregii civilizaţii apusene: Vedeţi, dacă lucrurile vor merge tot aşa, atunci când oamenii care trăiesc astăzi vor apărea într-o nouă încarnare pe pământ, pământul va fi barbarizat. Oamenii vor trăi fără idei, numai în instincte. Aşa de departe aţi dus lucrurile, pentru că v-aţi desprins de vechea spiritualitate a Orientului.
Într-adevăr, pentru ceea ce este misiunea omului, tocmai o asemenea privire în lumea spirituală ca aceea descrisă, poate crea o puternică responsabilitate. Şi aici la Dornach trebuie să fie un lăcaş unde, pentru acei oameni care vor să audă, să se poată vorbi despre toate vieţuirile importante, nemijlocite din lumea spirituală. Aici trebuie să fie un lăcaş unde să existe forţa de a se atrage atenţia, nu numai în maniera care fantazează ştiinţa dialectic-empirică a prezentului, asupra faptului că ici sau colo există asemenea mici urme ale spiritualului, ci dacă Dornachul vrea să-şi ducă la îndeplinire misiunea, atunci aici omul trebuie să poată auzi în mod deschis despre cele ce se petrec în lumea spirituală, istoric, despre ceea ce se petrece în lumea spirituală drept impulsuri care apoi intră în existenţa naturală şi stăpânesc natura. În Dornach omul trebuie să poată auzi despre trăiri reale, despre forţe reale, despre entităţi reale ale lumii spirituale. Aici trebuie să fie Şcoala Superioară a Ştiinţei Spirituale reale. Şi de acum înainte, nouă nu ne este îngăduit să dăm înapoi în faţa imperativelor ştiinţei actuale, care-l duce pe om, aşa cum am descris, dormind în faţa gravului Păzitor al Pragului. În Dornach trebuie ca omul să câştige, ca să zicem aşa, forţa – în sens spiritual – de a sta cu adevărat ochi în ochi cu lumea spirituală, de a afla despre lumea spirituală.
De aceea aici nici nu trebuie să se vorbească în tirade dialectice despre caracterul nesatisfăcător al actualei teorii a ştiinţei. Eu am avut datoria să atrag atenţia asupra situaţiei în care omul ajunge în faţa Păzitorul Pragului, din cauza acestor teorii ale ştiinţei, cu prelungirile lor până în şcoala obişnuită. Dacă cu ocazia acestui congres aţi stat în mod serios cu toate aceste lucruri în faţa propriului suflet, atunci acest Congres de Crăciun va trimite în suflet un puternic impuls, care va putea impulsiona acest suflet pentru acţiune viguroasă în lume, aşa cum îi este de trebuinţă omenirii astăzi, pentru ca următoarea încarnare să îi găsească pe oameni în situaţia de a se putea întâlni într-un mod just cu Păzitorul Pragului; cu alte cuvinte, aşa încât civilizaţia să devină astfel încât să poată rezista ea însăşi, ca civilizaţie, în faţa Păzitorului Pragului.
Comparaţi civilizaţia actuală cu civilizaţii mai vechi. În toate civilizaţiile mai vechi au existat idei, noţiuni care mai întâi se înălţau spre lumea suprasenzorială, spre zei, spre lumea unde se zămisleşte, se creează, se produce, apoi, cu noţiunile care aparţineau în primul rând zeilor, puteai privi în jos la lumea pământească, pentru a înţelege acuma şi această lume pământească cu noţiunile şi ideile demne de zei, cu noţiunile şi ideile care erau la înălţimea zeilor. Dacă ajungeai cu aceste idei, care fuseseră plăsmuite într-un mod demn de zei, în faţa Păzitorului Pragului, acesta îţi spunea: Tu poţi trece, căci tu duci dincolo în lumea suprasenzorială ceea ce deja în timpul vieţii tale pământeşti, în trup fizic, este orientat spre lumea suprasenzorială. Atunci, la întoarcerea în lumea fizic-senzorială iţi mai rămâne suficientă forţă, ca să nu fii paralizat de perceprea lumii suprasenzoriale. În zilele noastre, omul dezvoltă noţiuni şi idei pe care, după geniul epocii, vrea să le aplice numai lumii fizic-senzoriale. Aceste noţiuni şi idei tratează despre tot felul de lucruri care pot fi cântărite, măsurate ş.a.m.d., numai despre zei nu. Ele nu sunt demne de zei, ele nu sunt la înălţimea zeilor. De aceea în sufletele care acum sunt căzute deja cu totul pradă materialismului ideilor nedemne de zei şi care nu sunt la înălţimea zeilor, când ele vor să treacă în somn pe lângă Păzitorul Pragului, spre ei tună aceste cuvinte: Nu păşi peste prag! Tu ţi-ai folosit rău ideile tale pentru lumea senzorială. De aceea tu trebuie să rămâi cu ele în lumea senzorialăă, cu ele nu poţi intra în lumea zeilor, dacă nu vrei să ajungi paralizat sufleteşte.
Vedeţi dumneavoastră, asemenea lucruri trebuie spuse, nu ca să fantazăm asupra lor, ci ele trebuie spuse ca să ne lăsăm simţirea impregnată şi pătrunsă de ele şi să ajungem în dispoziţia sufletească potrivită pe care trebuie să o luăm cu noi de la acest atât de grav Congres de Crăciun al Societăţii Antroposofice. Căci mai important decât orice vom lua cu noi, va fi dispoziţia pe care o ducem cu noi, dispoziţia pentru lumea spirituală, care conferă certitudinea: În Dornach va fi creat un centru al cunoaşterii spirituale.
De aceea, azi-dimineaţă, când s-a vorbit despre un domeniu care urmează să fie cultivat aici, la Dornach, despre domeniul medicinei, au sunat atât de frumos cuvintele dr-ului Zeylmans, cum că astăzi nu se mai pot clădi punţi pornindu-se de la ştiinţa obişnuită spre ceea ce urmează să fie întemeiat aici la Dornach. Dacă noi descriem ceea ce se dezvoltă pe solul nostru în domeniul medical, cu orgoliul că tratatele noastre pot rămâne în picioare în faţa pretenţiilor clinice actuale, atunci nu vom ajunge niciodată la un anumit ţel cu lucrurile pe care le avem de fapt ca sarcină. Căci atunci ceilalţi oameni vor spune: Ei da, acesta este încă un medicament nou; şi noi am făcut deja atâtea medicamente noi.
Esenţialul este ca în viaţa antroposofică să se preia într-adevăr o asemenea ramură a vieţii cum este medicina. Cred că am înţeles bine azi-dimineaţă acest lucru drept un dar al dr. Zeylmans. Căci în legătură cu acest ţel, el a spus: Eu am devenit medic – dar el duce dorul după ceva care dă impulsuri dintr-un nou ungher al lumii. Şi, vedeţi dumneavoastră, în domeniul medicinei acest lucru trebuie făcut pe viitor, pornind de aici, din Dornach, în mod lămurit, aşa cum au lucrat şi alte ramuri ale activităţii antroposofice, care au rămas în sânul antroposofiei, iar acum elaborez, împreună cu colaboratoarea mea, d-na dr. Wegman, tocmai acel sistem medical izvorât cu totul din antroposofie, de care omenirea are nevoie şi care în scurt timp va păşi în faţa omenirii. Tot astfel, intenţia mea este să stabilesc o legătură cât se poate de strânsă cu Institutul Clinic-Terapeutic din Arlesheim, cu activitatea lui atât de binecuvântată, o legătură cât mai intimă a Goetheanumului cu acest institut, cât se poate mai curând, în viitorul apropiat, aşa încât ceea ce se dezvoltă acolo să se situeze pe adevărata linie de orientare antroposofică. Aceasta este şi intenţia d-nei dr. Wegman.
Ei bine, prin aceasta însă dr. Zeylmans a atras atenţia asupra unui aspect particular, pe care Consiliul de conducere din Dornach îl va transforma în misiune a sa în toate domeniile muncii antroposofice. De aceea în viitor se va şti cum stau lucrurile. Nu se va spune: Să ducem acolo euritmia; dacă oamenii văd mai întâi euritmie şi nu aud nimic despre antroposofie, euritmia o să le placă. Apoi poate că vor veni mai târziu, pentru că le-a păcut euritmia şi vor afla că în spatele euritmiei stă antroposofia, şi le va plăcea şi antroposofia. Sau: Trebuie să le arătăm oamenilor mai întâi practica medicamentelor, trebuie să le arătăm că acestea sunt medicamente potrivite şi atunci oamenii le vor cumpăra. Apoi ei vor afla mai târziu că în spatele lor se află antroposofia şi atunci se vor apropia în acest fel de antroposofie.
Trebuie să avem curajul de a vedea că un asemenea procedeu este mincinos. Mai întâi trebuie să avem curajul să găsim mincinos un asemenea procedeu, să simţim lăuntric repulsie faţă de el, şi atunci antroposofia îşi va găsi drumul ei prin lume. Şi în această privinţă tocmai năzuinţa după adevăr va fi aceea pentru care pe viitor, de aici din Dornach, trebuie să luptăm fără fanatism, ci sub semnul iubirii cinstite şi, fără ocolişuri, al adevărului. Poate că tocmai prin aceasta vom putea repara unele din lucrurile în care în ultimii ani s-a păcătuit atât de greu.
Nu cu gânduri uşoare, ci cu gânduri grave trebuie să plecăm de la acest congres care a dus la întemeierea Societăţii Antroposofice Generale. Dar eu cred că pentru nimeni nu a rezultat necesitatea, din cele ce s-au întâmplat la acest Crăciun, să ia cu sine o atitudine pesimistă. Este adevărat că în fiecare zi am trecut pe lângă trista ruină a Gotheanumului, dar eu cred că prin fiecare suflet care a trecut pe aici, urcând colina spre locul de desfăşurare a congresului, au trecut totodată şi cele discutate aici, cele ce, așa cum în mod vădit s-a putut observa, au fost cu siguranță înțelese de către prietenii noștri, în inimile lor. Și din toate acestea a izvorât gândul: vor putea exista flăcări de foc spirituale, care trebuie să țâșnească în viitor, drept viață spirituală adevărată. Din Goetheanumul pe cale de a renaște, spre binele omenirii, ele trebuie să țâșnească prin sârguința noastră, prin dăruirea noastră. Şi vom pleca de aici cu atât mai mult curaj pentru purtarea chestiunilor antroposofice, cu cât am auzit mai bine ceea ce a străbătut în aceste zile adunarea noastră, ca o fulgerare spirituală plină de nădejdi. Căci experienţa pe care v-am descris-o şi care poate fi văzută atât de des astăzi – omul actual, cu civilizaţia şi şcoala decadentă, dormind în faţa Păzitorului Pragului – aceasta nu există de fapt în cercurile antroposofilor cu simţire. Aici există totuşi ceva ce are eventual nevoie numai de acest unic îndemn, care sună aşa: Pentru a auzi glasul din ţara spiritelor, tu trebuie să dezvolţi tăria curajului de a mărturisi acest glas, căci tu ai început să fii treaz. Curajul te va ţine treaz; singură lipsa de curaj te-ar putea face să adormi.
Glasul ce îndeamnă la curaj, aceasta este cealaltă variantă, varianta pentru antroposofi în viaţa civilizaţiei actuale. Neantroposofii aud: Rămâi în afara lumii spirituale, ai făcut rea folosinţă de idei pentru obiectele pur pământeşti, nu ai adunat idei care să fie demne de zei şi de înălţimea zeilor. De aceea tu ai paraliza la reîntoarcerea în lumea fizic-senzorială. Acestor suflete, care sunt suflete de antroposofi, li se spune însă: Voi mai trebuie numai să mai fiţi puşi la încercare în curajul vostru, pentru mărturisirea a ceea ce voi puteţi desigur auzi, prin înclinaţia simţirii voastre, prin înclinaţia inimii voastre.
Dragii mei prieteni, cum ieri s-a împlinit un an de când am privit la limbile flăcărilor care ne-au mistuit vechiul Goetheanum, deja astăzi – de vreme ce, chiar şi când flăcările ardeau afară, noi aici nu ne-am lăsat tulburaţi în continuarea muncii –, fără îndoială că deja astăzi putem spera că atunci când noul Goetheanum fizic se va înălţa aici, noi vom fi lucrat în aşa fel, încât el va fi doar simbolul exterior pentru Goetheanumul nostru spiritual, pe care vrem să îl luăm cu noi ca idee, când vom pleca de aici afară, în lume.
Piatra Fundamentală am pus-o aici. Pe această Piatră Fundamentală trebuie să fie înălţată clădirea ale cărei pietre individuale vor fi lucrările pe care fiecare dintre noi le va realiza afară în lumea largă, în toate grupele noastre. Spre aceste lucrări vrem să ne îndreptăm acum privirile şi să devenim conştienţi de răspunderea faţă de omul epocii prezente, aflat în faţa Păzitorului Pragului, căruia trebuie să i se refuze intrarea în lumea spirituală.
Fără îndoială că nu e voie să ne vină în minte să simţim altceva decât cea mai profundă durere şi cel mai profund doliu pentru cele ce ni s-au întâmplat în urmă cu un an. Dar totul în lume – şi de aceasta e îngăduit să ne aducem aminte –, totul în lume care a atins o oarecare măreţie, s-a născut din durere. Fie deci ca durerea noastră să fie orientată, încât din ea să se nască o Societate Antroposofică viguroasă, luminoasă, prin munca dumneavoastră, dragii mei prieteni.
În acest scop ne-am adâncit în acele cuvinte cu care am început, în acele cuvinte cu care aş dori să închei acest Congres de Crăciun, acest Congres de Crăciun care trebuie să fie o Noapte Sfântă, o sărbătoare a sfinţirii nu numai pentru un început de an, ci pentru un început de eră nouă a omenirii, căruia vrem să i ne dedicăm întru cultivare plină de dăruire a vieţii spirituale.
Astfel, dragii mei prieteni, duceţi afară inimile voastre calde, în care aţi pus la temelie Piatra Fundamentală pentru Societatea Antroposofică. Purtaţi afară aceste inimi calde pentru o lucrare viguroasă, cu forţa aducătoare de mântuire în lume. Şi vă va veni ajutor, încât capetele voastre vor lumina ceea ce voi toţi vreţi acum să conduceţi spre ţel. Acest lucru vrem să ni-l propunem astăzi cu toată puterea. Vom vedea totuşi: Dacă ne vom arăta demni de aceasta, o stea bună va plana asupra a ceea ce se vrem să devină acest loc. Urmaţi, dragii mei prieteni, această stea bună. Să vedem încotro ne vor conduce zeii prin lumina acestei stele.
