Adaos la scrisoarea din 11 august 1904 către Doris şi franz Paulus.
[Următoarele lămuriri se referă la începutul de la Glasul tăcerii. Pentru textul acesteia a se vedea p. 438.]
În prima propoziţie din Glasul tăcerii se vorbeşte despre forţele sufleteşti inferioare (Iddhi sau Siddhi). şi se indică spre „pericolele acestor forţe sufleteşti”. Mai întâi doresc să observ că tocmai mica lucrare Glasul tăcerii este desemnată să servească drept substanţă de meditaţie. Este scrisă întru totul din cunoaştere ocultă. Iar cunoaşterea ocultă este cunoaştere vie, adică acţionează ca forţă asupra întregului om, dacă acesta se pătrunde meditativ cu aceasta. Dar, aşa cum am mai spus odată, nu este vorba despre o preluare şi o descompunere raţională a acestei cunoaşteri, ci de o deplină dăruire către aceasta. Numai cine reuşeşte să obţină câmpul conştienţei, pentru scurt timp, cu totul liber de toate impresiile zilnice şi să se umple întru totul în acest timp cu gândul de meditat, acela primeşte fructul meditării.
Doresc să indic asupra unor lucruri care stau la baza Glasului tăcerii în calitate de cunoaştere ocultă. Dar în mod explicit trebuie să remarc faptul că nu este vorba de a specula o asemenea cunoaştere în clipele meditaţiei în propoziţiile Glasului tăcerii, ci ca această cunoaştere să fie însuşită în momente care se află în afara meditaţiei. Atunci aceasta devine o componentă a sufletului nostru şi acţionează în noi, chiar dacă nu o descompunem în gânduri detaliate în timpul meditaţiei.
Toate propoziţiile cu adevărat oculte se bazează pe cunoaşterea dezvoltării lumilor şi sunt scrise pornind de la acea cunoaştere care vede omul în consonanţă cu acea Viaţă Unic-Întreagă, care se trăieşte în forme tot mereu noi. Omul însă trebuie să se cunoască pe sine însuşi drept una din aceste forme. El trebuie să înveţe să admită că procesele de dezvoltare a unui lung trecut s-au revărsat în fiinţa lui şi că el însuşi formează forma de trecere către stări superioare.
Aşa cum este omul astăzi, el constă dintr-o serie de corpuri, cel fizic, cel astral, corpul spiritual inferior, corpul spiritual superior. Iar corpuri şi mai înalte sunt deocamdată doar sugerate în el.
Abia acum se înţelege omul în mod just, dacă ştie că numitele corpuri nu sunt toate dezvoltate deplin în acelaşi grad. Căci chiar dacă, de exemplu, corpul astral ca atare stă mai sus decât cel fizic, totuşi corpul astral de astăzi al omului stă mai jos decât corpul său fizic. Trebuie făcută distincţia între desăvârşire în felul său şi desăvârşire în sine. Corpul fizic al omului a ajuns astăzi în felul său pe o anumită înălţime a desăvârşirii, iar acest lucru va fi cu totul atunci când actuala aşa-numită „rundă” a Pământului nostru va fi la sfârşit. Corpul astral însă mai stă astăzi încă pe un grad inferior al desăvârşirii şi va fi de-abia în a 5-a rundă atât de departe cât este în felul său trupul fizic deja astăzi. Și mai mult în urmă în felul lor sunt apoi corpurile superioare. Se poate spune de aceea: Omul mai trebuie să lucreze mult la sine, pentru ca să fie corpurile sale superioare în aşa fel organizate, în aşa fel configurate, precum este corpul său fizic. Omul nu poate astăzi, în esenţă, să păcătuiască atât de mult la organizaţia sa fizică precum poate asta la corpurile sale superioare. Desigur, se poate dăuna şi organizaţiei sale fizice; dar dăunarea corpurilor mai înalte înseamnă încă ceva cu totul diferit. Căci aceste corpuri mai înalte sunt încă într-un fel de stare embrionară, iar noi acţionăm, prin faptul că acţionăm asupra lor, asupra unor substraturi, nu asupra unor organe care au atins în regnul naturii forma lor finită până la un anumit grad. Cum gândim, cum percepem, simţim şi dorim, aşa ne organizăm corpurile noastre mai înalte. Noi facem asta în acelaşi fel cum au făcut-o forţele naturii în perioade care se află cu mult timp în urma noastră, când au format din formaţiuni inferioare organele noastre fizice, plămânii noştri, inima, ochii, urechile ş.a.m.d. Trebuie să ne considerăm continuatori ai naturii pe planurile (nivelurile) mai înalte. Pentru ca să îndrumăm gândurile, dorinţele, senzaţiile, sentimentele noastre aşa încât noi înşine să organizăm corpurile noastre mai înalte în acel mod în care natura a organizat corpul nostru fizic, există asemenea îndrumări precum Glasul tăcerii. Iar noi ne aducem în direcţia justă de dezvoltare atunci când lăsăm să acţioneze asupra noastră asemenea propoziţii în cadrul meditaţiei. Căci aceste propoziţii sunt tocmai forţe naturale spirituale care ne conduc şi prin care ne conducem pe noi înşine. Dacă ne conducem prin ele, atunci se organizează corpurile noastre mai înalte, iar noi dobândim organe de simţ şi de faptă pentru planurile mai înalte, devenim văzători, auzind şi acţionând pe aceste planuri superioare, aşa cum prin forţele naturii am devenit văzători, auzind şi acţionând pe planul fizic. Este de înţeles faptul că la o asemenea dezvoltare sunt prezente „pericole”. Aşa-numitele forţe sufleteşti inferioare dau aceste pericole, dacă forţa spirituală nu este condusă în direcţia corespunzătoare. Pentru a dobândi această direcţie este scris Glasul tăcerii.
Este deasemenea un pericol pentru om, dacă îşi însuşeşte un sentiment incorect pentru propoziţia că „lumea exterioară” este o simplă lume de aparenţă. Acest lucru este cu siguranţă adevărat într-o direcţie. Dar omul nu este chemat pentru a se retrage din această „lume exterioară” şi a se refugia în lumi superioare. Noi trebuie să ne facem rost de priviri în interiorul lumilor superioare; dar trebuie să ne fie clar faptul că trebuie să căutăm în aceste lumi superioare cauzele pentru efecte care se află în lumea noastră fizică în timpul de acum. Trebuie să ne menţinem mereu în faţă faptul că avem să ne adâncim în propriul nostru spirit. Printr-o asemenea adâncire învăţăm să înţelegem spiritul care vorbeşte în afara noastră prin fiecare frunză, prin fiecare animal, prin fiecare om. Dar greşit ar fi dacă am căuta spiritul şi am avea lipsă de respect faţă de organele sale, iar organele spiritului sunt manifestările şi procesele acestei lumi. Imboldurile, motivele pentru acţiunea în această lume trebuie să le aducem de pe planuri superioare; acţiunea însăşi trebuie să se afle, între naştere şi moarte, în această lume. Trebuie să nu dispreţuim lumea, ci s-o iubim; dar nu trebuie să o iubim aşa cum le apare ea simplelor simţuri fizice, ci trebuie să învăţăm zilnic, în fiecare oră, cum ea este o expresie a spiritului. Peste tot să se caute în sensul celei de a treia propoziţii din Glasul tăcerii, „Izvorâtorul” care se află pe un plan superior. Desigur, prin aceasta lumea simţurilor devine lumea aparenţelor. Dar numai în măsura în care omul o priveşte în mod obişnuit. De exemplu: Noi vedem un răufăcător. Aşa cum îl privesc pe unul ca acesta majoritatea oamenilor, ei văd doar aparenţă. Noi învăţăm să cunoaştem ceea ce este adevărat la răufăcător dacă păşim în faţa lui cu o privire care este ascuţită de lumile superioare. Dacă privim adânc în mecanismul lumii, atunci se modifică toate sentimentele noastre, toate senzaţiile faţă de realitatea care ne înconjoară. Iar printr-o astfel de cunoaştere devenim pricepuţi pentru lumea reală în care trăim. Trebuie să înţelegem tot mai mult şi mai mult că suntem pentru început mult mai puţin chemaţi să corectăm lumea decât să ne corectăm concepţiile noastre aparente despre lume. De abia atunci putem să intervenim îmbunătăţind în lume, dacă ne-am îmbunătăţit pe noi înşine prin faptul că ne-am luptat, trecând de la concepţii greşite la unele adevărate. De aceea stă scris în Glasul tăcerii: „Numai atunci, de-abia atunci sentimentul se va închide faţă de regnul falsului şi se va deschide faţă de regnul adevăratului, când omul nu mai percepe multele entităţi ale aparenţei ca atare, ci îndreaptă privirea asupra Unului Adevărat.”
„Spiritul creator” acţionează afară, în jurul nostru; dar „Spiritul creator” acţionează şi în interiorul nostru. Lumea exerioară ne va revela mereu acest Spirit creator, dacă obţinem „firul argintiu”, care ne leagă pe noi înşine de Spiritul creator. De aceea trebuie să ascultăm la tot ce pătrunde la urechea noastră, trebuie să privim spre tot ce se pune în faţa ochiului nostru: dar niciodată nu trebuie să ne lăsăm dirijaţi de ceea ce e afară, ci trebuie să ne fie clar că în interior este cel care explică, dirijorul, care ne pune tot ce e exterior în lumina corectă. Prin ruperea „firului argintiu” din interior facem chiar şi lumea exterioară o lume a aparenţei, care atunci ne înşeală la fiecare pas; prin menţinerea legăturii interioare cu izvorul Spiritului se revarsă pentru noi şi toată acea lumină a adevăratului peste lumea exterioară.
În propriul spirit trebuie să cercetăm: atunci ni se desluşeşte Spiritul lumii. De obicei nu este acceptat faptul că aceasta este calea pentru vederea în lumi superioare. Dar ea este. –
„Halele” din Glasul tăcerii sunt trăiri reale ale autocunoaşterii omului.
Contează ca noi să ne ducem clar în faţa sufletului treptele desemnate aici. Nu poate fi vorba să cuprindem raţional ce sens este intenţionat cu aceste „hale”. Trebuie să trăim acest sens. Înţelegerea este cel mai puţin lucru; iar această înţelegere nu desluşeşte nici forţe superioare. Dar, chiar dacă credem că am înţeles de mult, tot mereu şi mereu e de trăit în acest sens: aceasta desluşeşte. Ocultiştii experimentaţi ştiu că înţelegerea teoremelor oculte nu este nimic. De aceea fiecare ocultist va lăsa tot mereu şi mereu cele de mult înţelese să trăiască în el. Iar niciunui adevărat ocultist nu-i este permis să neglijeze să trăiască zilnic meditativ cu cele mai importante şi mai simple adevăruri. Acest lucru nu îi dă cunoaştere în sensul lumesc: el îi dă forţă şi viaţă în sens ocult. Aşa cum iubeşti un copil pe care totuşi îl ai zilnic în faţa ta şi îl cunoşti foarte exact, aşa iubeşte ocultistul adevărurile şi trebuie zilnic să fie împreună cu ele, să trăiască cu ele. Cunoaşterea ocultă este de aceea diferită de toată cunoaşterea educaţională exterioară a simplei civilizaţii. Pe aceasta o ai odată, am putea spune că eşti gata cu înţelegerea. Nu aşa este cu cunoaşterea ocultă. O ai tot mereu în mediul tău viu, chiar dacă o cunoşti, aşa cum îmbrăţişezi un copil în mod iubitor, chiar dacă îl cunoşti de mult.
„Prima hală” ne clarifică faptul că punctul nostru de vedere obişnuit este cel al neştiinţei. Iar neştiinţa trebuie să rămână partea noastră, dacă rămânem la ceea ce, am putea spune, ne-a revenit prin natura însăşi. Și toată cunoaşterea exterioară este, de altfel, doar o adunare a celor pe care le rezultă neştiinţa. Atâta timp cât nu ne este clar faptul că la multă cunoaştere totuşi putem să rămânem în neştiinţă, atâta timp ne este imposibilă adevărata înţelepciune, progresul în general. Contează să ne pătrundem în mod viu cu atitudinea că trebuie să fim „cei ce învaţă”. Viaţa trebuie să ne fie cu fiecare pas o şcoală. Atunci trăim viaţa în a doua hală. Întregul nostru raport faţă de lume se schimbă sub influenţa unei astfel de atitudini. Avem atunci credinţa că putem învăţa din toate care ne ies înainte. Devenim elevi ai vieţii cu totul Una, care ni se revelează încontinuu. Și de-abia aşa învăţăm să iubim; să iubim Totul. Astfel se topeşte căutarea de separare care este ţintuită în Sinea îngustă, aşa învăţăm: să nu rămân la durere sau la bucurie, ci să ne lăsăm instruiţi de durere şi bucurie. Aşa reuşim să ajungem să înţelegem că propriul nostru organism este un organ de concepţie pentru întreaga lume. Înţelegem că Sinea noastră propriu-zisă este pentru întreaga lume. Noi admitem că Sinea noastră propriu-zisă nu este deloc identică cu acest organism; învăţăm să ne privim drept instrument prin care lumea acţionează asupra Sinei noastre superioare, iar această Sine superioară asupra lumii. Vom găsi însă atunci şi curând că această Sine superioară este un membru în organismul de spirite al universului, ne este încredinţat în gaj, astfel încât ne putem considera mesageri ai voinţei universale dumnezeieşti. Ne simţim tot mai mult ca misionari ai marelui Spirit al lumilor. Iar dacă simţim aşa, atunci simţim ceva din atmosfera „halei învăţării”. – Însă atunci putem şi să urcăm la sentimentul despre ceea ce este a treia hală, cea a „înţelepciunii”. Trăim corelaţia cu Spiritul lucrurilor şi ne dăm seama că suprema cunoaştere se revarsă către noi în interiorul nostru. Începem să ne permitem să ne lăsăm pe seama acestui curent. Porţile inspiraţiei ni se deschid. Ne vom conduce pe noi înşine în adevăratul sens, nu vom fi conduşi prin imboldurile lumii exterioare. În acest fel suntem renăscuţi. Aşa cum înainte eram un copil al lumii, aşa devenim acum un copil al spiritului. Spiritul din interior ne arată căile. O siguranţă şi o linişte nesfârşită vin peste noi; tot succesul nu decide nimic despre făptuirea noastră, ci doar privirea înspre ceea ce e corect. Iar acest sentiment de siguranţă interioară deschide privirea înăuntrul halei beatitudinii. Iar acolo răsună atunci cele şapte glasuri.
Ele însele – la fel ca toate adevărurile oculte –, aceste şapte glasuri, au o interpretare înşeptită. Și tot mai mult urcăm către cea mai înaltă interpretare, care de fapt nu mai este nicio interpretare, ci realitate spirituală. Dar trebuie să îţi desluşeşti trăind în tine următoarele interpretări prin intermediul meditaţiei, şi atunci se revelează interpretări mai înalte şi în final realităţi.
Pentru început prima interpretare (simbolic-alegorică).
1.) Trebuie să simţim viu şi să ne adânceim în această simţire vie, să ne reînnoim mereu sentimentul că lumea, aşa cum se vede pentru început, este lucrare exterioară, lume de aparenţă. În credinţa vie trebuie să ne adâncim, că această lume ne va revela tot mai mult adevărul nouă înşine, dacă ne adâncim în noi înşine. Nu uşor poate să ne fie, de altfel, să ne străbatem întru totul cu o asemenea dispoziţie. Căci nu trebuie să uităm că această lume este totuşi a noastră, că de altfel suntem chemaţi să iubim această lume. Dacă ne-ar fi foarte uşor să ne luăm rămas-bun de la felul în care trăim în lume, atunci această despărţire nu ar fi o jertfă. Atunci am căuta un nou mod de a trăi numai aşa cum alergăm de la distracţie la distracţie în viaţa obişnuită. De aceea glasul care ne vorbeşte în această clipă a despărţirii trebuie să fie glasul dulce al privighetorii; trebuie să existe aici un adevărat bun-rămas de la sentimentele aparente ale vieţii. Dacă putem să ne pătrundem adesea timp de clipe cu o asemenea dispoziţie, atunci urcăm treptele scării desăvârşirii mistice.
Și putem să percepem în obiectele acestei lumi al doilea glas. Dizarmonios sună lumea la noi, atâta timp cât trăim în sentimentele aparente. Judecăm, criticăm, pentru că percepem disonanţe la suprafaţa obiectelor. Dar să estompăm percepţia pentru disonanţe, să estompăm judecata şi critica şi să ne adâncim într-o consonanţă în străfundul lucrurilor. Învăţăm chiar şi răul să-l înţelegem. Învăţăm să cunoaştem că răul este o forţă care iese în evidenţă în locul nepotrivit. Dacă ar fi la locul potrivit, atunci ea ar fi bună. Și astfel se transformă în străfundul lucrurilor ceea ce înainte apărea drept disonanţă, în armonie. Nu a asculta şi a înţelege judecând, criticând face ca al doilea ton să sune către noi din linişte. Fiecare ocultist ştie că i-a ajutat nesfârşit de mult faptul că a încercat să înţeleagă pretutindeni, să înţeleagă fără critică, plin de compasiune; iar atunci i-a răsunat cinelul de argint, care este doar acoperit de ceea ce percepe o auzire exterioară dinspre suprafaţa lucrurilor.
„Ascultă înăuntrul lucrurilor”, aşa ne îndeamnă ocultistul. De compari un lucru cu altul, atunci poţi să consideri desigur că unul este desăvârşit, celălalt nedesăvârşit. Dar nu o asemenea comparaţie trebuie să îţi spună ce anume este cu lucrul acela, ci al treilea ton, care este ascuns în fiecare lucru ca tonul în scoica de mare. Ceea ce e urât în natură, sucit în viaţă, stricat în om nu înveţi să înţelegi prin faptul că compari una cu alta, ci dacă asculţi la interiorul propriu, ascuns al fiecărui lucru şi al fiecărei fiinţe înseşi. Mergi înăuntrul tăcerii, unde nimic nu se impune asupra ta care să îndemne la comparaţie, şi fii cu fiecare fiinţă în mod spiritual singur, atunci „liniştea” îţi revelează tonul estompat în fiecare lucru şi fiinţă.
Iar după un asemenea exerciţiu se depune seriozitate peste întreaga noastră fiinţă şi demnitate. Învăţăm să pricepem lumea în seriozitatea ei şi în demnitatea ei. Trebuie să se mişte ceva în noi, care ne permite să simţim faţă de toate fiinţele cu deplină seriozitate. Acesta este momentul în care ni se revelează felul în care totul este o expresie a celui mai demn întreg. Noi ne obişnuim să privim începând de la cel mai mic, în sus, la cel nesfârşit, pentru că nici faţă de cel mai mic nu ne părăseşte gândul că este o expresie a limbajului universului, care ne vorbeşte în demnitatea cea mai liniştită. Acest simţământ cuprins viu în meditaţia noastră dă al patrulea ton.
Dar apoi, când ne-am pregătit astfel, atunci încep fiinţele spirituale din lume să sune pentru noi; atunci răsună ca sunet de trompetă, căci pentru noi nu va mai răsuna taina unui lucru singular, ci tonul universului însuşi. Dacă lăsăm numai să ne vorbească Spiritul lumii, atunci el sună din toate lucrurile către noi; dar nu drept tonul singular al acestor lucruri, ci drept armonia universului. Acesta este al cincilea ton.
Iar acest ton poate să se potenţeze. El pătrunde pentru noi de la fiinţă la fiinţă. El ne revelează tainele lumii. Dacă am priceput că totul este revelaţia Unului Spirit, atunci putem să ne dedicăm cu totul acestei revelaţii. Lumea ne-o închipuim aşa drept ton al spiritului, pătrunzând de peste tot şi găsind peste tot un ecou. Acesta este al şaselea glas.
Trebuie să ne aducem la trăirea spirituală, meditativă a reprezentărilor sugerate prin aceasta. Trebuie să fim liniştiţi cu noi, cu totul liniştiţi şi să ne ţinem înainte imaginile cu care sunt caracterizate tonurile în Glasul tăcerii, astfel încât să le ascultăm imaginativ, cu urechea spirituală. Iar în acest timp trebuie să ne umplem cu asemenea gânduri ca acelea care sunt date de mine aici spre exegeza tonurilor. Nu speculativ, ci în simţirea vie. Atunci medităm corect şi rodnic.
Iar în final lăsăm toate revelaţiile celor şase tonuri să sune împreună în Unul. Căci nu trebuie să rămânem într-un raport cu lumea, ci să fim multilaterali. Iar cel care percepe deja al şaselea glas trebuie să se întoarcă iarăşi la primul, la al doilea ş.a.m.d. Numai când iubim ceea ce e singular tot aşa precum consonanţa în întreg, ne apropiem de desăvârşire.
