[Manuscrisul acestei traduceri a începutului de la The Voice of Silence (Glasul tăcerii), aparţinând unui necunoscut, se află în arhivă la manuscrisul exegezei lui Rudolf Steiner despre Glasul tăcerii din 1904. Această traducere este foarte diferită de cea realizată de către Franz Hartmann (Editura Lotus, Leipzig, f.a.). Stilul ei permite presupunerea că a luat naştere la sfatul lui Rudolf Steiner; de asemenea, multele expresii indiene din original sunt transpuse în germană. Corecturile după originalul englez sunt indicate în paranteze drepte.]
Acest învăţământ este pentru cei care nu cunosc pericolele care îi cresc omului din forţele sale sufleteşti inferioare.
Cine vrea să perceapă glasul spiritului din afara lui, acela trebuie mai întâi să înţeleagă fiinţa propriului său spirit.
Dacă cel ce învaţă nu mai consideră că lumea percepţiilor exterioare este lucrul principal, atunci el trebuie să caute producătorul acestor percepţii, izvorâtorul de gânduri, cel care face din lumea simţurilor lumea aparenţelor.
Prin adâncire gânditoare în sine este pătrunsă cu privirea aparenţa realului în nimicnicia sa.
Aşa trebuie cel ce învaţă să dezbrace aparenţa de pe el.
Căci:
Dacă a cunoscut aparenţa drept caracteristică a realului, atunci va cunoaşte ceea ce este la el însuşi aparenţă, aşa cum se cunoaşte că visul este vis şi nu realitate, în momentul în care te trezeşti;
Dacă nu mai percepe multele entităţi ale aparenţei ca atare, atunci privirea sa este îndreptată către acel Unul adevărat.
Numai atunci se va închide simţirea sa faţă de domeniul falsului şi se va deschide faţă de domeniul realului.
Înainte ca sufletul său să poată vedea, trebuie atinsă pacea interioară şi ochii de carne trebuie să fi devenit tăcuţi cu exprimările lor.
Înainte ca sufletul să poată auzi, imaginea aparentă a omului trebuie să fi devenit surdă la ceea ce e puternic sonor şi slab sonor, la urletul strident al câinilor [al elefanţilor], precum şi la bâzâitul muştei [zborul licuriciului].
Înainte ca sufletul să poată vedea spiritul şi să-şi aducă aminte de faptele sale, el trebuie să fie unit cu ceea ce vorbeşte spiritual şi tace senzorial, aşa cum lutul olarului trebuie să cedeze din forţele care îi sunt proprii de la natură şi, dacă este să devină formă, trebuie să se unească cu spiritul olarului.
Atunci sufletul va auzi şi va pricepe:
Glasul tăcerii
şi va spune:
Dacă sufletul tău zâmbeşte în timp ce se mişcă în lumina solară a vieţii – dacă sufletul tău cântă în casa lui de carne şi substanţă – dacă sufletul tău plânge în coaja lui de aparenţă – dacă sufletul tău a rupt firul argintiu care îl leagă de Spiritul creator, atunci o, tu elevule, el îi aparţine Pământului.
Dacă sufletul tău ascultă la zgomotul zilei, – dacă sufletul tău se umple cu vuietul marii lumi a aparenţelor, – dacă sufletul tău la strigătul de jale fuge în sine însuşi la fel ca broasca ţestoasă, care se sustrage fricoasă impresiei din afară, atunci sufletul tău este o casă nedemnă a spiritului.
Dar dacă, devenit mai puternic, sufletul tău se desprinde din locuinţa substanţei şi, părăsind-o pe aceasta, formează mai departe firul argintiu, dar numai pe sine însuşi, numai propria sa aparenţă o leagă de el, atunci el este acaparat în cea mai rea aparenţă.
Lumea substanţială, o, elevule, este aşezământul ispitirii; ea te conduce pe o cale de grele încercări; ea te ademeneşte la credinţa că Eul tău aparent ar fi adevăratul tău Eu.
Această lume a substanţei, o, elevule, este doar o intrare la lumină, o pregătire pentru aşezământul adevăratei lumini, la acea lumină a cărei strălucire nu o stinge nicio furtună şi care luminează fără fitil şi ulei.
Glasul înalt al spiritului spune: „Dacă vrei să vezi Sinea lumii luminând: trebuie să vezi mai întâi luminiţa ce mocneşte, ce sclipeşte, a Sinei tale proprii”. Pentru a dobândi această cunoaştere, trebuie să pătrunzi cu privirea aparenta sine percepând calitatea ei de non-sine, atunci poţi să odihneşti în braţele fiinţei universale. În aceste braţe te aşteaptă o lumină care nu îşi aruncă lucirea pe naştere şi moarte, ci pe ceea ce trăieşte prin eternităţi: Aum.
Predă-te în braţele fiinţei universale, dacă vrei să devii ştiutor.
Mori şi devino.
Trei hale, o călătorule apăsat de aparenţă, te conduc la capătul stării tale de apăsare. Trei hale, o tu biruitor asupra lumii de aparenţă, te vor ridica prin trei stări într-o a patra, şi apoi în cele şapte lumi, în aşezământul etern al beatitudinii.
Dacă vrei să ştii numele lor, atunci ţine minte:
Numele primei hale este neştiinţă.
Aceasta este hala în care eşti născut, în care trăieşti şi vei muri. Numele celei de-a doua hale este cel al învăţării. În ea va învăţa sufletul tău să cunoască florile vieţii; dar în fiecare floare pândeşte un şarpe al ispitei.
Numele celei de a treia hale este înţelepciune; în spatele ei se întinde viaţa nemărginită a spiritului universal, izvorul cunoaşterii universale.
Dacă vrei să străbaţi în siguranţă prima hală, atunci nu lăsa sufletul tău să fie înşelat prin faptul că faci din ardoarea plăcerii şi dorinţelor care trăieşte în el lumina solară a vieţii tale.
Dacă vrei să străbaţi în siguranţă a doua hală, atunci nu te opri pentru a respira miresmele egoismului. Dacă vrei să fii liber de lanţurile care te încătuşează de lume, nu căuta în lumea aparenţelor sinei inferioare conducătorul tău.
Înţelepţii se sustrag ademenirilor lumii senzoriale.
Înţelepţii nu pleacă urechea la glasurile ispititoare ale lumii aparenţelor.
Numai când cauţi în hala înţelepciunii renaşterea ta, găseşti lumina pe care nu o tulbură nicio umbră şi care luminează în tărie nicicând scăzătoare prin eternităţi.
Caută acolo lucrul ce trăieşte necreat în tine; îl găseşti în această hală. Dacă vrei să îl vezi în lumina justă şi vrei să devii una cu el, atunci trebuie să vezi prin înşelăciunea aparenţei. Estompează ceea ce vorbesc simţurile care locuiesc în carne, nu permite niciunei imagini pe care ţi-o formează simţurile să se pună între tine şi această lume; numai atunci poţi să devii una cu ea. Iar când ai recunoscut înţelepciunea vederii tale senzoriale, pleacă de acolo unde doar se învaţă. Hala învăţării este plină de pericole în frumuseţea sa ademenitoare; ea este aşezământul încercărilor tale. Păzeşte-te prin faptul că, la aşezământul Eu-lui aparent şi al iluziei, eziţi să fii ţinut în orbire.
Această lumină a Eu-lui iluzoriu luminează din fiinţa ispititorului. El te ţine prins în lumea simţurilor; el îi oferă raţiunii tale iluzia simţurilor drept adevăr, iar în iluzie este azvârlit fără fiinţă cel ispitit.
Fluturele este atras la flacăra lucitoare a lămpii tale de noapte şi moare din cauza uleiului necurat. Sufletul ispitit, care rămâne înghiţit în aparenţă, trebuie să se întoarcă la substanţa pe care marele ispititor o desface din înşelăciune, de la iluzie la adevăr.
Priveşte la mulţimea sufletelor. Cunoaşte cum plutesc peste marea furtunoasă a talazului omenesc al vieţii şi cum ele, căzute pradă aparenţei, orbite de lumină, cu forţele pierdute, unul după altul se scufundă în undele furtunoase. Aruncate încoace şi încolo de vânturile creatoare de simţuri, incitate de furtunile poftitoare ale pornirilor sălbatice, ele cad în valurile fără fiinţă şi sunt înghiţite de vidul vârtejului.
Dacă vrei să te muţi prin hala înţelepciunii în valea beatitudinii, o elevule, închide simţurile tale, care îţi ţin înainte aparenţa înşelătoare a multor obiecte, te separă de obiectele în care locuieşte spiritul universal ca în tine însuţi şi care în izolarea ta îţi iau liniştea.
Nu-l lăsa pe cel ceresc născut dinăuntrul tău să se scufunde în undele aparenţei şi să se întoarcă de la strămoşul său etern, ci lasă violenţa înfocată să devină liniştită prin retragerea în cămara cea mai lăuntrică, cămara inimii, locuinţa Mamei lumii.
Atunci va trece din inimă acea forţă în regnul al şaselea, cel de mijloc, în spaţiul dintre ochii tăi. Atunci se va revărsa acolo forţa sufletului universal, glasul care rezonează prin univers, glasul spiritului creator.
Atunci poţi deveni Unul care alunecă peste talazul lumii simţurilor şi ale cărui tălpi nu sunt udate de apele aparenţei.
Înainte să poţi pune piciorul tău pe cele de mai sus trepte ale scării, pe scara tonurilor mistice, trebuie să auzi sunând înşeptit glasul Dumnezeului interior.
Primul glas sună ca un sunet dulce de privighetoare, cântând un blând bun-rămas tovarăşilor aparenţi ai lumii tale dinainte.
Al doilea glas vorbeşte ca sunetul unui cinel argintiu, despre armoniile fiinţelor conducătoare de lume.
Al treilea este un cântec melodios de jale, estompat precum tonul prins în scoica de mare.
Precum tonul puternic, serios şi demn, sună al patrulea glas.
Al cincilea vuieşte precum răsunetul fluierelor din tub de bambus, până la sunetul de trompetă se potenţează.
Ca un tunet turbat în prăpastia stâncoasă te străbate furtunos al şaselea glas.
În al şaptelea ton mor toate celelalte tonuri. Imperceptibile s-au scurs ele în fiinţa sa.
Când cele şase glasuri au murit astfel şi s-au aruncat la picioarele Maestrului, de-abia atunci a devenit elevul una cu Unul: el trăieşte în El şi Acesta în el.
Înainte să poţi păşi pe această cale trebuie să stingi tot focul pornirilor tale; gândurile poftitoare trebuie să le cureţi, iar inima ta trebuie să o cufunzi în castitate.
Valurile curate ale undelor vieţii eterne, care sunt transparente precum cristalul, nu suportă nicio amestecare cu tălăzuirea sumbră a lumii inferioare.
Roua cerului în sânul florii de lotus, strălucind în prima rază de soare a dimineţii, căzând la pământ devine ea însăşi o bucată de praf de pământ; o picătură murdară a devenit nobila perlă.
Stinge gândurile tale încărcate de pofte, pentru ca apăsarea poftelor să nu te supună în gândurile tale. Comportă-te tu cu ele lipsit de pofte, aşa cum s-ar comporta ele cu tine, înzestrate cu pasiuni; căci dacă le laşi să ardă nestinse, atunci să ştii că ele şi se aprind în tine însuţi ca poftă şi omoară Eul tău. Nu lăsa nici oglindirea gândurilor căutătoare de pasiuni să se apropie de tine. Căci aceste umbre vor creşte; dobândind mărime şi forţă, ele vor prinde fiinţa ta în mrejele lor, înainte să fi dobândit deplina conştienţă despre prezenţa lor respingătoare.
Înainte ca forţa mistică să poată trezi Dumnezeul în tine, trebuie să fii capabil să stingi în tine focul poftelor.
Sinea substanţei şi Sinea spiritului nu pot să se întâlnească niciodată. Dacă este ca unul să lucească în tine, celălalt trebuie să stea în întuneric; pentru amândoi nu ai spaţiu.
Înainte ca forţa spirituală a sufletului tău să poată percepe lumina interioară, trebuie să fie stinsă iluzia personalităţii, viermele aparenţei senzoriale omorât pentru totdeauna.
Până ce nu te jertfeşti pentru cărare, nu poţi umbla pe cărare.
Aşa cum cupa lotusului îşi deschide inima către soarele lucitor al dimineţii, aşa lasă tu sufletul tău să fie deschis, atunci când spiritul universal te cheamă din creatura suferindă.
Nu lăsa nici o singură lacrimă să fie uscată de focul solar, înainte să o fi luat tu de la creatura suferindă.
Lasă să cadă a creaturilor suferinţă la propria ta inimă şi dă-le un aşezământ al odihnei; nu şterge nicio milă în inima ta, până ce nu este stinsă durerea care a născut-o.
Aceste lacrimi, o, tu, a cărui inimă este plină de disponibilitate spre jertfă, sunt undele care trăiesc iubirea eternă. Pe acest sol creşte floarea de la miezul nopţii a iubirii eterne, mai greu de găsit şi mai rar de văzut decât floarea pomului Vogay. Dacă ai găsit-o, ai câştigat privirea în acel regn care nu este prins în aparenţa simţurilor. Ea îl eliberează pe văzătorul ce iubeşte mistic de lupta senzorială şi de plăcerea senzorială; ea îl poartă în sus peste tărâmul existenţei slabe omeneşti către aşezământul păcii, unde înfloreşte altruismul dumnezeieşte de puternic.
