Orice gândire caută spiritul în natură; pentru știință, lumea realului este un lucru la care ea nu se poate opri, un punct de trecere prin care ea trebuie să meargă mai departe până la esența lucrurilor, care poate fi sesizată numai ca idee. Numai dacă spiritul uman depășește această realitate, dacă el sparge coaja și ajunge până la miez, i se arată ce anume menține unitatea acestei lumi în sâmburele ei cel mai lăuntric. Noi nu putem ajunge niciodată la mulțumire văzând câte un fenomen izolat din natură, ci numai când avem legea, nu putem avea satisfacție percepând individul, ci doar generalul. Omul își construiește în interiorul său o lume ce corespunde nevoilor sale spirituale, căreia îi este proprie acea armonie după care năzuiește spiritul său, în care se află acea logică riguroasă pe care el o caută. Natura exterioară, așa cum ni se oferă ea în mod nemijlocit, nu e niciodată în stare să ne îndeplinească această năzuință. Numai privirea ce pătrunde în adâncuri a ochiului solar vede Soarele spiritual care trăiește și guvernează în dosul fenomenelor. Forma de manifestare exterioară ne apare golită de Dumnezeu. De aceea, epocile care au avut o orientare predominant teologizantă n-au putut să întemeieze niciodată o estetică.
Estetica nu poate fi decât copilul acelor epoci în care cultivarea artei îi apare omului drept o înaltă sarcină, al epocilor în care arta devine pentru el o înaltă fiică a cerului, având de îndeplinit o misiune divină. Dacă în fiecare fenomen individual din natură ne apare lucrarea divină în întreaga ei intensitate, ce sarcină mai poate să-i revină artei? Divinul ar trebui să fie cunoscut în forma lui cea mai sublimă, ca idee, pentru a indica și formei de manifestare a fenomenului individual locul ei în sistemul concepției noastre despre lume. Ce-i drept, spiritul intuitiv vede în particular – generalul, în individ – ideea, dar numai pentru că, în timp ce privirea lui rămâne cu totul în sfera realului, vede în acesta mai mult decât pot vedea simplele simțuri. În contact cu fenomenul individual, în el se aprinde ideea, fiindcă el nu se oprește la individ ca atare.
Artistul re-creează individul, îi conferă caracter de generalitate; face ca el să devină din ceva numai accidental ceva necesar, din ceva pământesc, ceva divin. Sarcina artistului nu este aceea de a da ideii o formă senzorială, nu, ci sarcina lui constă în a face ca realul să apară în lumina ideală. Ce-ul e luat din realitate, dar nu acesta este esențialul, cum-ul este proprietatea forței plăsmuitoare a geniului, și acesta este esențialul.
Când individul ne apare rupt de întregul lumii, dezvoltându-și idealitatea sa liberă, el ne apare într-un cu totul alt fel decât în realitate, și, cu toate că ne apare în adevărul său, acest adevăr este, totuși, o aparență, în raport cu legitatea naturii. În opera dramatică, necesitatea naturală devine eticul, pentru că activitatea omenirii nu trebuie s-o numim etică, ci istorică. Frumosul nu este un microcosmos, și un microcosmos nici n-ar fi frumos. Fiindcă tocmai în depășirea, la individ, a propriei ființe, în ceea ce privește însușirile și dimensiunea, constă frumosul. Noi simțim aceasta ca pe o perfecțiune care nu ne poate ridica în contact cu universul, fiindcă aici, pur și simplu, ea este de la sine înțeleasă.
