Pe această temă există un articol interesant al lui Goethe, scris sub formă de dialog [Nota 44]. În el e tratată în mod exhaustiv întrebarea: „Ce fel de adevăr trebuie să cerem de la operele artistice?” Ceea ce se spune aici e mai valoros decât numeroasele volume scrise în epoca modernă pe această temă. Dat fiind faptul că în prezent domnește un interes și o confuzie la fel de mare în legătură cu această problemă, poate că ar fi locul aici să amintim ideile principale din dialogul scris de Goethe.
El pornește de la descrierea „teatrului în teatru”. „Într-un teatru german se imaginase o clădire de formă ovală, gen amfiteatru, în ale cărei loje sunt pictați mulți spectatori, ca și cum ei ar lua parte la ceea ce se petrece jos. Unii spectatori reali de la parter și din loje erau nemulțumiți de acest lucru și au vrut să ia în nume de rău faptul că cineva se gândise să le prezinte ceva atât de neadevărat și neverosimil. Cu această ocazie a avut loc o convorbire, al cărei conținut este redat aici, în mod aproximativ.”
Convorbirea e dusă de un purtător de cuvânt al artistului, care crede că prin spectatorii pictați și-a rezolvat problema, și un spectator, care nu se simte satisfăcut de asemenea spectatori pictați, pentru că el cere adevărul naturii. Acest spectator cere ca „totul să-mi pară cel puțin adevărat și real”. „De ce și-ar da decoratorul osteneala de a trage toate liniile, în modul cel mai exact, după regulile perspectivei, de a picta toate obiectele conform cu atitudinea cea mai perfectă? De ce s-ar studia costumația? De ce s-ar cheltui atâta, ca să i se rămână fidel, pentru a mă transpune pe mine în epoca respectivă? De ce e lăudat cel mai mult actorul care exprimă sentimentele în modul cel mai adevărat, care ajunge cel mai aproape de adevăr cu felul lui de a vorbi, de a sta și a se mișca, actorul care mă amăgește în așa fel încât eu nu cred că văd o imitație, ci obiectul însuși?”
Purtătorul de cuvânt îi spune acum spectatorului în ce măsură toate acestea nu-i dau dreptul să susțină că la teatru trebuie să aibă în fața lui oamenii și procesele în așa fel încât ele să-i pară adevărate; el ar trebui să afirme, mai degrabă, că nu are nici o clipă sentimentul de a vedea ceva adevărat, ci o aparență, în orice caz, o aparență a adevărului.
La început, spectatorul crede că purtătorul de cuvânt îi pune în față un joc de cuvinte. Cu multă subtilitate, Goethe îl pune pe purtătorul de cuvânt să răspundă: „Și îmi dați voie să replic aici că, dacă vorbim despre efectele spiritului nostru, nici un fel de cuvinte nu sunt destul de gingașe și subtile și că jocurile de cuvinte de acest fel indică ele înseși o nevoie a spiritului nostru, care, dat fiind faptul că noi nu prea putem exprima ceea ce se petrece în interiorul nostru, caută să opereze prin contrarii, să răspundă la întrebare din două direcții și să sesizeze astfel lucrul la mijloc, dacă pot spune așa.”
Oamenii sunt obișnuiți să trăiască numai în reprezentările grosolane pe care le produce viață cotidiană, văd adesea o jonglerie inutilă cu cuvintele în distincțiile noționale mai fine pe care trebuie să le facă cel ce vrea să înțeleagă raporturile gingașe, infinit de complicate, ale realității. Ce-i drept, e adevărat că ne putem certa excelent prin cuvinte, că putem construi cu ajutorul cuvintelor un sistem, dar nu întotdeauna cel ce face sistemul e vinovat dacă nici o noțiune nu e exprimată prin cuvântul potrivit.
E caraghios, adeseori, să-i auzi pe unii plângându-se că la cuvintele unui filosof sau ale altuia nu-și pot reprezenta nimic. Ei cred întotdeauna că filosoful e de vină – când, de fapt, adesea de vină sunt cititorii, care nu știu să gândească, pe când filosoful a gândit foarte mult.
Este o mare deosebire între „a părea adevărat” și a avea „aparența adevărului”. Un spectacol de teatru este, bineînțeles, o aparență. Acum, cineva poate fi de părere că aparența trebuie să ia o înfățișare prin care să creeze impresia realității. Sau un altul poate fi convins că aparența trebuie să arate în mod sincer: eu nu sunt o realitate; sunt o aparență. Dacă aparența are această sinceritate, atunci nu poate să-și ia legile din realitate, atunci ea trebuie să-și aibă propriile ei legi, care nu sunt identice cu acelea ale realității. Cine vrea o aparență artistică prin care se maimuțărește realitatea, acela va spune: într-un spectacol de teatru, totul trebuie să se desfășoare așa cum s-ar fi desfășurat în realitate, dacă ar fi avut loc același proces. Iar cine vrea o aparență artistică prezentată în mod sincer drept aparență, va spune: într-un spectacol de teatru, unele lucruri trebuie să se desfășoare altfel decât se desfășoară ele în mod obișnuit în realitate; legile după care au legătură între ele procesele dramatice sunt altele decât acelea după care au legătură între ele cele reale.
Cine are o asemenea convingere trebuie să admită, așadar, că în artă există niște legi pentru legătura dintre fapte care nu există pentru un model corespunzător din natură. Asemenea legi ne furnizează fantezia. Ea nu creează imitând natura, ci creează, alături de adevărul naturii, un adevăr artistic mai înalt.
Această convingere e pusă de Goethe în gura „purtătorului de cuvânt al artistului”. El afirmă că „adevărul artistic și adevărul naturii sunt cu totul diferite și că artistul n-ar trebui și nici n-ar avea voie să caute ca opera sa să apară, de fapt, ca o operă a naturii.”
Vor voi să furnizeze în operele lor adevăruri ale naturii numai acei artiști cărora le lipsește fantezia, și care, de aceea, nu sunt în stare să creeze nimic adevărat din punct de vedere artistic, ci trebuie să se împrumute de la natură, dacă vor să producă ceva. Și vor cere adevărul naturii în operele de artă numai acei spectatori care nu au suficientă cultură estetică pentru a se ridica la cerința unui adevăr artistic special, alături de adevărul naturii. Ei cunosc numai acel adevăr pe care îl trăiesc zilnic. Iar când se află în fața artei, se întreabă: Oare concordă acest produs artificial cu ceea ce noi cunoaștem drept realitate? Omul care are cultură estetică mai cunoaște și un alt adevăr în afară de acela al realității comune. El caută acest alt fel de adevăr în artă.
Goethe îl pune pe „purtătorul de cuvânt al artistului” să facă deosebirea dintre un om înzestrat cu cultură estetică și unul care nu are cultură estetică, dând un exemplu cam vulgar, dar foarte potrivit: „Un mare naturalist avea printre animalele sale de casă și un maimuțoi, pe care o dată nu l-a mai văzut apărând, și, după multă căutare, l-a găsit în bibliotecă. Acolo, animalul se așezase pe jos și risipise în fața lui stampele unei lucrări de istorie naturală, nelegate. Uimit de studiul atât de zelos al prietenului său din casă, stăpânul se apropie mai mult și văzu, spre surprinderea și necazul său, că maimuțoiul cel pofticios înghițise toți gândăceii pe care-i găsise desenați ici și colo.”
Maimuțoiul nu cunoaște decât gândăcei reali din punct de vedere natural, și felul cum se comportă el în viața comună cu asemenea gândăcei reali din punct de vedere natural este acela că îi mănâncă. În stampele acelea nu îl întâmpină ceva real, ci numai niște aparențe. El nu ia aparența drept aparență. Fiindcă el nu și-ar putea crea nici o relație cu o aparență. El ia aparența drept realitate și se comportă față de ea ca față de o realitate.
În situația maimuțoiului se află acei oameni care iau aparența artistică ca pe o realitate. Când văd la teatru un furt sau o scenă de dragoste, ei vor să aibă de la aceste scene exact același lucru pe care îl au de la scenele respective în realitate.
„Spectatorul” din convorbirea imaginată de Goethe este condus, prin exemplul cu maimuțoiul, spre o concepție mai pură despre savurarea operelor artistice și el spune: „Nu cumva amatorul necultivat cere ca o operă de artă să fie naturală numai pentru a o putea savura, de asemenea, pe o cale naturală, adesea grosolană și comună?” – O operă de artă vrea să fie savurată într-un mod mai înalt decât o operă a naturii. Cine nu a sădit în sine însuși, prin cultura estetică, acest mod superior de a savura arta, seamănă cu un maimuțoi care mănâncă gândăcei pictați, în loc să-i privească și să-și cucerească, privindu-i, niște cunoștințe științifice. „Purtătorul de cuvânt” cuprinde acest gând în cuvintele: „O operă de artă desăvârșită este o operă a spiritului uman și, în acest sens, și o operă a naturii. Dar, prin faptul că obiectele risipite sunt luate împreună și chiar și cele mai comune sunt primite în importanța și demnitatea lor, ea este deasupra naturii. Ea vrea să fie înțeleasă de un spirit care s-a născut armonios și e cultivat, și acesta găsește ceea ce este excelent, desăvârșit în sine și conform cu natura lui. Despre asta nu-și face nici o idee amatorul comun; el tratează o operă de artă ca pe un obiect întâlnit în piață: dar adevăratul amator de artă nu vede numai adevărul a ceea ce a fost imitat, ci și calitățile a ceea ce a fost ales, modul plin de spirit în care s-a făcut alăturarea, suprapământescul micii lumi a artei; el simte că trebuie să se ridice până la nivelul de artist, ca să savureze opera, simte că trebuie să se adune din viața lui risipită, să locuiască împreună cu opera de artă, s-o privească în repetate rânduri și să-și dea astfel lui însuși o existență mai înaltă.”
Arta care tinde spre simplul adevăr natural, spre imitarea de maimuță a realității cotidiene comune, este infirmată în clipa în care simțim în noi posibilitatea de a ne da „existența mai înaltă” cerută mai sus. În fond, această posibilitate fiecare o poate simți numai la el însuși. De aceea, nu va putea să existe o infirmare generală, convingătoare a naturalismului. Cel care cunoaște numai realitatea cotidiană, comună, va rămâne în veci un naturalist. Cel care descoperă în sine facultatea de a privi dincolo de entitatea din natură o entitate artistică deosebită, va resimți naturalismul ca fiind concepția despre lume a unor oameni obtuzi din punct de vedere artistic.
După ce ai înțeles acest lucru, nu vei mai lupta împotriva naturalismului cu arme logice sau de alt fel. Fiindcă o asemenea luptă ar fi echivalentă cu aceea prin care am încerca să-i dovedim maimuțoiului că gândăceii pictați nu trebuie mâncați, ci priviți. Dacă am ajunge atât de departe, încât să-l fi făcut pe maimuțoi să înțeleagă că nu trebuie să mănânce gândăceii pictați: el, totuși, n-ar înțelege niciodată un lucru, și anume, la ce sunt buni gândăceii pictați, de vreme ce nu e voie să-i mâncăm. Tot așa e și cu omul fără cultură estetică. Poate că vom reuși cumva să-l facem să înțeleagă că o operă de artă nu trebuie tratată la fel cu un obiect pe care îl întâlnim în piață. Dar pentru că el nu înțelege un alt raport decât acela pe care și-l poate forma față de lucrurile din piață, el nu va putea să priceapă de ce există atunci opere de artă.
Cam acesta e conținutul dialogului amintit, scris de Goethe. Vedem că în el sunt tratate într-un mod superior niște probleme care sunt supuse astăzi unei noi examinări. Examinarea acestor lucruri, ca și a multor altora, nu ar mai fi necesară, dacă oamenii ar vrea să ia asupra lor osteneala de a se adânci în gândurile celor care s-au apropiat de aceste lucruri în contextul unei culturi foarte înalte.
