Contele Tolstoi [Nota 43] a dat tiparului o lucrare intitulată „Ce este arta?” De când s-a înrolat în rândurile predicatorilor de morală, romanicerul rus a distrus simpatiile unei mari părți dintre foștii săi admiratori. Conținutul teoriei sale morale nu se situează deloc la înălțimea atinsă de el ca artist. Acest conținut este o morală a sentimentului, care se bazează pe iubirea generală de oameni și pe compasiune, țintind să combată egoismul. Un creștinism diluat – aceasta e cea mai bună expresie care se poate găsi, pentru a-l caracteriza. De pe pozițiile teoriei sale morale răspunde Tolstoi și la întrebarea pe care și-o pune acum: Ce este arta? Pentru început, el atrage atenția asupra uriașei cantități de muncă umană care trebuie depusă pentru a se realiza o operă de artă. El pornește de la o repetiție la operă, la care asistase cândva. Și descrie cât timp și efort costă o asemenea repetiție și cât de fără iubire tratează conducătorii ei personalul cu care lucrează. Și pe urmă, el își spune: ce rezultă, după atâtea osteneli și atâta muncă? „Pentru cine se fac toate acestea? Chiar dacă din când în când la operă apar niște motive frumoase, plăcute auzului, ele ar putea fi, pur și simplu, cântate, fără aceste stupide costumații, acte, recitative și mișcări ale brațelor. Iar un balet, în care niște femei pe jumătate goale fac niște mișcări excitante și încolăcesc ghirlande în jurul trupului lor, nu e altceva decât un spectacol care corupe moravurile, așa că nici măcar nu poți pricepe pentru cine este făcut. Un om cult s-a săturat de toate acestea, iar un muncitor obișnuit, pur și simplu, nu le înțelege. El poate să le placă numai acelora care – lucru pe care, de asemenea, aș vrea să-l pun la îndoială – încă nu sunt suprasaturați de așa-numitele plăceri domnești, dar și-au însușit niște nevoi domnești, și vor să-și arate cultura, ca niște lachei tineri, să zicem... Și această întreagă prostie respingătoare nu devine plină de bunătate, nici măcar veselă, ci e jucată cu răutate, cu o cruzime animală.”
Din cauză că arta cere asemenea sacrificii, trebuie să ne întrebăm: Care e scopul artei? Cu ce contribuie arta la evoluția civilizației umane în totalitatea ei? Ca să găsească răspuns la această întrebare, Tolstoi îi trece în revistă pe esteticienii germani, francezi și englezi, care și-au publicat concepțiile referitoare la sarcinile artei. Și ajunge la o părere nefavorabilă despre acești esteticieni. El găsește că nu domnește acordul asupra noțiunii de artă. „Dacă facem abstracție” – spune el – „de definițiile cu totul inexacte și care nu acoperă noțiunea de artă, ale frumosului, care își găsesc esența ba în utilitate, ba în capacitatea de a servi unui scop, ba în simetrie, ba în ordine, ba în proporționalitate, ba în netezime, ba în armonia părților, ba în diversele uniri ale acestor principii, dacă facem abstracție de asemenea încercări nesatisfăcătoare de a da niște definiții obiective, – atunci toate determinările estetice ale frumosului pot fi reduse la două concepții fundamentale: prima, că frumosul este ceva care există în sine și pentru sine, o formă de manifestare a ceea ce este perfectul absolut, ideea, spiritul, voința, Dumnezeu –, și a doua, că frumosul este o anumită satisfacție resimțită de noi, care nu are drept scop niște avantaje personale.” Tolstoi găsește că ambele concepții sunt imperfecte și el vede gradul imperfecțiunii în faptul că ele au la bază o idee primitivă despre cultura umană. Pe o treaptă inferioară a concepțiilor, oamenii văd și scopul actului de a mânca în plăcerea pe care le-o procură mâncarea. O treaptă mai înaltă a înțelegerii este aceea pe care ei își dau seama că scopul actului de a mânca este hrănirea și, cu aceasta, stimularea vieții, și ajung să considere că plăcerea este doar un adaos de rang secundar. Tot așa, se află pe o treaptă inferioară omul care crede că scopul artei constă în savurarea frumosului. „Pentru a defini exact arta, trebuie să încetăm, înainte de toate, să o considerăm un mijloc de atingere a scopului, pe când, dimpotrivă, noi trebuie să vedem în artă una dintre condițiile vieții umane. Pornind de la aceste puncte de vedere, trebuie să admitem că arta este unul dintre mijloacele prin care oamenii au relații unul cu altul.” Tolstoi nu admite că arta ar fi un scop în sine. Oamenii trebuie să se înțeleagă, să se iubească și să se stimuleze unii pe alții; acesta este, pentru el, scopul oricărei culturi. Arta nu este, crede el, decât un mijloc pentru realizarea acestui scop superior. Prin cuvinte, oamenii își comunică unii altora gândurile și experiențele. Omul individual trăiește prin vorbire în și cu întregul neamului omenesc. Ceea ce cuvintele singure nu sunt în stare să facă, pentru a produce această conviețuire, trebuie să facă arta. Ea trebuie să intermedieze sentimentele și senzațiile de la un om la altul, așa cum fac cuvintele cu experiențele și gândurile. „Activitatea artei constă în faptul că omul, percepând cu ajutorul urechii sau al ochiului expresia sentimentelor unui alt om, e în stare să simtă și el aceste sentimente.”
Cred că Tolstoi uită care este originea artei. Artistul nu e preocupat, în primă instanță, de comunicare. Când văd un fenomen din natură sau din viața omului, o pornire originară mă îmboldește să-mi fac în spirit o imagine a acestui fenomen. Și fantezia mea mă îmboldește să transform și să modelez această imagine într-un mod care corespunde anumitor înclinații existente în mine. Pentru a plăsmui această imagine, eu mă folosesc de mijloacele care corespund facultăților mele. Dacă aceste mijloace sunt culorile, eu pictez, iar dacă sunt reprezentările, atunci scriu poezii. N-o fac pentru a comunica ceva, ci din cauză că simt nevoia să-mi fac despre lume niște imagini pe care mi le insuflă fantezia mea. Eu nu sunt mulțumit cu forma pe care o au pentru mine natura și viață umană, când le privesc doar ca spectator pasiv. Vreau să creez niște imagini pe care să le născocesc eu însumi sau pe care – chiar dacă le iau din afară – să le redau în felul meu. Omul nu vrea să fie un simplu privitor, nu vrea să fie un spectator, și nimic altceva, al evenimentelor lumii. El vrea să adauge și din sine însuși ceva la ceea ce vine spre el din exterior. De aceea devine artist. Cum acționează apoi mai departe cele create astfel, acesta e un fenomen-consecință. Și dacă e să vorbim despre efectul artei asupra culturii și civilizației umane, poate să aibă dreptate Tolstoi. Dar îndreptățirea artei, ca atare, trebuie să fie căutată, independent de efectul ei, într-o nevoie originară a naturii umane.
