Să ne imaginăm că în fața noastră se întinde o suprafață vastă, acoperită cu zăpadă; pe ea se află diferite râuri și lacuri, înghețate de la un mal la celălalt. În mare parte e înghețat și un țărm de mare, situat în apropiere, pe care înoată niște blocuri de gheață imense, ici și colo copaci și pâlcuri de pădure scunde, acoperite în întregime cu zăpezi și sloiuri de gheață. E seară. Soarele a apus deja și a lăsat în urmă strălucirea aurie a amurgului.
În mijlocul acestui peisaj se află două femei. Și din roșul amurgului se naște, am putea spune că din el e trimis un sol al lumilor superioare; el se oprește în fața celor două femei și ascultă cu încordare ceea ce gura lor spune în legătură cu sentimentele lor cele mai proprii, cu trăirile lor cele mai proprii.
Una dintre cele două femei își cuprinde trupul cu brațele; se adună în ea însăși, și ea rostește cuvintele: „Mi-e frig!” – Cealaltă își trimite privirile peste întinderea acoperită de zăpadă, peste apele înghețate, peste copacii încărcați cu țurțuri de gheață și de pe buzele ei cuvintele ies în totală uitare a propriei senzații, în totală uitare a ceea ce simte ea însăși sub influența gerului ce domnește în peisajul fizic exterior din jur: „Ce minunat e totul, de jur împrejur!” – Și simțim cum în inima ei năvălește căldura, fiindcă ea uită tot ceea ce ar putea simți din cauza frigului fizic și sub influență fizică. Ea e copleșită cu totul în interiorul ei de frumusețea nespusă a acestui peisaj atât de înghețat.
Și Soarele coboară mai jos, roșul amurgului pălește, iar cele două femei cad într-un somn adânc. Una dintre ele, cea care simțise adineaori gerul atât de tare în propria sine corporală, cade într-un somn care ar putea-o duce direct la moarte; iar cealaltă se cufundă într-un somn din care se poate vedea cum efectul sentimentului exprimat de ea în cuvintele: „Ah, ce frumos!”, mai răsună ca ecou și îi încălzește membrele și le menține în somn prospețimea interioară a vieții. Această femeie a auzit cum tânărul născut din strălucirea amurgului rostește cuvintele: „Tu ești arta!” – Și ea adormi. Și duse cu ea în somn adânc toate rezultatele impresiilor pe care le avusese în peisajul descris. Și în somnul ei se amestecă un fel de vis, care, totuși, nu era vis, care, într-o anumită privință, era realitate, o realitate de o natură cu totul deosebită, înrudită cu visul numai din punct de vedere exterior, dar fiind revelarea unei realități pe care sufletul femeii n-ar fi putut s-o bănuiască prea ușor înainte. Fiindcă ceea ce trăia ea nu era un vis, ci doar arăta ca un vis. Ceea ce trăia ea poate fi desemnat drept imaginațiune astrală. Și dacă vrem să exprimăm trăirea pe care ea a avut-o, n-o putem îmbrăca altfel în cuvinte decât redând-o sub forma unor imagini în care vorbește cunoașterea imaginativă. Fiindcă sufletul femeii știa că în clipa aceea nu se poate vorbi decât în mod intim despre ceea ce-i fusese sugerat de tânăr prin cuvintele „Tu ești arta!”, dacă îmbrăcăm în cuvinte cunoașterea imaginativă. Așa că, în acest caz, vom îmbrăca în cuvinte impresiile cunoașterii imaginative de care a avut parte sufletul acelei femei.
După ce simțul ei interior s-a trezit și ea putea să distingă puțin ce era în jur, ea a perceput o ființă ciudată, o făptură care trebuie privită într-un cu totul alt fel decât atunci când, în cunoașterea pur fizică, ne imaginăm o ființă spirituală. Acea ființă era săracă în tot ceea ce ar mai putea aminti de lumea fizic-senzorială. Acea ființă spirituală mai amintea de lumea fizic-senzorială numai prin faptul că ea arăta întru câtva ca trei cercuri împletite între ele; trei cercuri așezate perpendicular unul pe celălalt, ca și cum unul dintre ele ar fi stat orizontal, celălalt vertical, iar al treilea de la dreapta la stânga. Iar ceea ce curgea prin acele cercuri, ceea ce putea fi perceput, nu era de natură să trezească amintirea vreunei impresii fizic-senzoriale, ci amintea, mai degrabă, ceva de natură pur sufletească, ceva care poate fi comparat numai cu sentimentele și afectele sufletului. Dar din această ființă se revărsa ceva care nu putea fi desemnat altfel decât spunându-se: din ea se revarsă un fel de mâhnire adânc reținută, intimă, ca un doliu după ceva. Și când sufletul femeii a văzut aceasta, ea s-a hotărât să întrebe: „Dar care e cauza mâhnirii tale?”
Și atunci, din direcția acelei ființe fantomatice i se făcu femeii următoarea mărturisire: „O, am un motiv să fiu în dispoziția aceasta; fiindcă mă trag dintr-un neam spiritual înalt. Așa cum îți apar ție, îți apar la fel cum este și sufletul uman. Dar tu trebuie să te ridici sus, în sferele ierarhiilor, dacă vrei să descoperi originea mea. Eu am coborât până aici din ierarhii mai înalte ale existenței. Dar oamenii care se află pe partea cealaltă a existenței, în lumea fizică, unde nu suntem noi acum, acești oameni mi-au răpit ultimul vlăstar; mi l-au smuls pe ultimul dintre aceia care se trag din mine și l-au luat pentru ei și l-au încătușat de o formațiune în formă de stâncă, după ce, mai întâi, l-au făcut cât se poate de mic!”
Și sufletul femeii se avântă să întrebe: „Cine ești tu, de fapt? Acum eu nu mai pot desemna lucrurile decât prin cuvinte care mi-au rămas în amintire din viața pe planul fizic. Cum mă poți face să înțeleg ființa ta și ființa vlăstarului tău, pe care oamenii l-au încătușat de stânca aceea?”
„Dincolo, în lumea fizică, oamenii mă desemnează drept un simț, drept un simț mic de tot. Ei mă desemnează printr-un simț pe care ei îl numesc simțul echilibrului, și care a devenit mic, care cuprinde trei cercuri nu întregi de tot, care sunt fixate în ureche. Acesta este ultimul meu vlăstar. Pe el mi l-au răpit și l-au dus în lumea cealaltă și i-au luat ceea ce el avea aici, ca să poată fi liber în toate direcțiile. Ei au rupt fiecare dintre cele trei cercuri și l-au fixat de fiecare parte pe un suport. Aici – așa cum mă vezi aici – eu nu sunt fixată de nimic; aici prezint în mine, în toate direcțiile, niște cercuri perfecte. Aici eu sunt rotunjită în toate direcțiile. Abia aici vezi adevărata mea înfățișare!”
Și sufletul femeii se avântă să întrebe: „Cum aș putea să te ajut?”
Iar ființa cea fantomatică zise: „Mă poți ajuta numai dacă îți unești sufletul cu al meu, dacă transferi aici, în mine, tot ceea ce, dincolo, în viață, oamenii află prin simțul echilibrului. Atunci tu te vei uni cu mine însămi; și vei deveni la fel de mare ca mine însămi. Atunci, îți vei elibera simțul echilibrului și te vei ridica – eliberată din punct de vedere spiritual – deasupra încătușării de Pământ!”
Și sufletul femeii făcu așa. El deveni una cu ființa fantomatică de dincolo. Și, devenind una cu ea, simți că trebuie să facă ceva. Și puse un picior în fața celuilalt, transformă starea de repaos în mișcare și transformă mișcarea în horă și rotunji hora în forma ei.
„Acum, m-ai transformat!” – spuse ființa fantomatică. „Acum, eu am devenit ceea ce nu pot deveni decât prin tine, dacă tu faci ceea ce ai făcut adineaori. Acum, eu am devenit o parte din tine însăți; am devenit așa încât, sub această formă, oamenii nu mă pot decât presimți. Eu am devenit arta dansului. Pentru că tu ai vrut să rămâi suflet și nu te-ai unit cu materia fizică, m-ai putut elibera. Și, totodată, prin faptul că ai pus un pas înaintea celuilalt, m-ai condus spre ierarhiile cărora le aparțin, spre Spiritele Mișcării, și m-ai condus spre Spiritele Formei, prin faptul că ai rotunjit hora. Pe mine însămi m-ai condus spre Spiritele Formei. Dar acum nu ai voie să mergi mai departe; dacă ai mai face un singur pas în plus față de cei pe care i-ai făcut pentru mine, ar fi zadarnic tot ce ai făcut. Fiindcă Spiritele Formei sunt acelea care au avut sarcina de a provoca toate procesele în cursul evoluției Pământului. Dacă ai intra în sfera a ceea ce este misiunea Spiritelor Formei, ai distruge iarăși tot ceea ce ai făcut adineaori, fiindcă ai cădea în mod inevitabil în regiunea care dincolo, la cei ce vă vorbesc despre sferele spirituale, e numit ‘jarul poftelor’, când e descrisă lumea astrală. Dansul tău spiritual s-ar transforma în ceea ce corespunde poftei sălbatice, când oamenii practică aproape singurul aspect pe care îl mai cunosc din mine, când își dansează dansurile lor. Dar așa, dacă rămâi la ceea ce ai făcut acum, atunci, prin hora ta și prin rotunjirea pe care ai dat-o horei, ca formă, tu ai creat o copie a acelor dansuri grandioase care au fost dansate în spațiul ceresc de planete și sori, pentru a face posibilă naștere lumii fizic-senzoriale!”
Și sufletul femeii trăi mai departe în această stare. Și de ea se apropie o altă ființă spirituală – iarăși foarte, foarte, diferite de ceea ce oamenii își reprezintă de obicei, în cunoașterea lor fizic-senzorială, drept formă a spiritelor. În fața ei a pășit ceva, care era ca o făptură terminată în ceea ce privește suprafața, ca o făptură care nu are trei dimensiuni. Dar această ființă avea ceva foarte ciudat. Cu toate că era încheiată în ceea ce privește suprafața, sufletul femeii o putea vedea mereu, în starea sa imaginativă, din două direcții, și această făptură se arăta în două moduri cu totul diferite, o dată dintr-o direcție, altă dată din cealaltă direcție.
Și iarăși, sufletul femeii întrebă această ființă: „Cine ești?”
Și acea ființă spuse: „O, mă trag din niște regiuni superioare. Am coborât până în regiunea care la voi e numită regiune a spiritului și care aici se cheamă regiunea Arhanghelilor. Am coborât până pe această treaptă. A fost necesar să cobor, pentru ca să intru în atingere cu lumea fizic-senzorială a Pământului. Dar aici, oamenii mi-au răpit ultimul meu vlăstar, ei l-au luat; și dincolo l-au încarcerat în propria lor formă fizic-senzorială, și dincolo ei îl numesc unul dintre simțurile lor și îl desemnează drept ‘simțul mișcării proprii’, drept ceea ce trăiește în ei când își mișcă ei înșiși membrele, părțile organismului lor.”
Și sufletul femeii spuse: „Ce pot să fac pentru tine?”
Atunci, această ființă spune, la rândul ei: „Unește-ți propria ființă cu a mea, în așa fel încât ființa ta să devină una cu a mea!”
Sufletul femeii făcu așa. Și ea deveni una cu acea ființă spirituală, intră cu totul în această ființă spirituală. Și sufletul acestei femei crescu iarăși, deveni mare și frumos. Și ființa spirituală îi spuse: „Iată, pentru că ai făcut aceasta, ți-ai câștigat posibilitatea de a cufunda în sufletele oamenilor aflați pe planul fizic o facultate – o facultate care se manifestă printr-o parte din ceea ce a spus tânărul că ești tu; fiindcă ai devenit astfel ceea ce oamenii desemnează drept arta mimicii, drept arta expresiei mimice.”
Și pentru că sufletul acestei femei mai avea încă amintirea formei sale pământești, deoarece adormise doar cu câteva clipe mai înainte, ea a putut să toarne în formă tot ceea ce era acum în această ființă însăși. Și ea deveni prototipul mimului.
„Dar tu ai voie să mergi numai până la un anumit pas!” spuse ființa cea fantomatică. „Ai voie doar exact atâta, să torni acum în formă ceea ce execuți drept mișcare. În clipa în care ai turna în ea propriile tale dorințe, ai schimonosi forma, transformând-o în grimasă, și s-ar termina cu soarta artei tale. Așa s-a întâmplat cu oamenii de dincolo, ei și-au transpus dorințele, poftele în expresia lor mimică, pentru ca în ea să se exprime sinea lor proprie. Tu însă trebuie să lași să se exprime numai altruismul, și atunci vei fi prototipul artei mimice!”
Și sufletul acelei femei trăi mai departe în această stare. Și de ea se apropie o altă ființă spirituală, care se manifesta, de fapt, numai ca o linie, care se mișca numai ca o linie. Și când sufletul femeii observă că și această ființă spirituală, care se mișca sub forma unei linii, e mâhnită, și când o întrebă: „Ce pot să fac pentru tine?”, această ființă spuse: „O, eu mă trag din niște sfere mai înalte. Dar am coborât prin sferele ierarhiilor până la sfera care la voi e desemnată de cei ce cultivă știința spirituală drept regiunea Spiritelor Personalității, pe care oamenii o au numai drept coppie.” – Căci și această ființă trebui să mărturisească faptul că, la atingerea cu oamenii, își pierduse ultimul vlăstar. Și ea spuse mai departe: „Dincolo, pe Pământ, oamenii numesc ultimul meu vlăstar simțul lor vital, simțul vieții – acel simț prin care își simt propria lor personalitate, care îi pătrunde drept dispoziția lor momentană, drept starea lor momentană, și pe care o simt în ei drept parte care dă vigoare și soliditate propriei lor forme. Dar oamenii au încătușat acest simț în ei înșiși.”
„Ce pot să fac pentru tine?” întrebă sufletul femeii: Și iarăși ființa spirituală o rugă: „Să te contopești cu propria mea ființă! Să lași afară tot ceea ce oamenii au din sineitatea lor și să te cufunzi în propria mea ființă, să te contopești cu mine și să devii una cu mine!”
Și sufletul femeii făcu așa. Și el observă că, deși acea ființă avea doar extinderea unei linii, se umplu el însuși de forță în toate direcțiile, că acum umplea însăși acea formă pe care o avea pe Pământ, de care își amintea și care îi apărea aici doar într-o strălucire nouă, într-o frumusețe nouă. Și apoi ființa spirituală zise: „Prin această faptă a ta ai realizat ceea ce face iarăși din tine un detaliu în marele domeniu după care ai fost numită. Tu ai devenit în acest moment ceva pentru care oamenii de dincolo au, în orice caz, o posibilitate de realizare: Ai devenit prototipul artei plastice!”
Sufletul acestei femei devenise prototipul artei plastice. Și acum, prin ceea ce își însușise, prototipul artei plastice putea să toarne în sufletele oamenilor o facultate. Prin acel Spirit al Personalității, ea devenise în stare să toarne aceasta în sufletele oamenilor; putea s-o toarne drept facultate. Și, prin aceasta, ea le dăduse oamenilor de pe Pământ fantezia plastică, posibilitatea de a crea în imagini plastice.
„Dar tu nu ai voie să faci nici un pas mai departe decât ai făcut! Trebuie să rămâi cu totul în formă. Fiindcă ceea ce este în tine nu are voie să fie dus decât până la Spiritele Formei și la regiunile lor. Dacă mergi mai departe, acționezi drept sfera care aprinde poftele umane, dacă nu rămâi la forma nobilă, atunci tocmai în domeniul tău nu poate să apară nimic bun. Dacă rămâi însă în acea schelărie nobilă a formei, atunci ai voie să torni în acea formă ceea ce va fi posibil doar într-un viitor îndepărtat. Și atunci, cu toate că n-au ajuns nici pe departe să aibă acea formă prin care să manifeste în mod pur ceea ce astăzi s-a lăsat în prada cu totul altor forțe din ei, atunci vei avea voie să le arăți ceea ce oamenii vor trăi cândva, într-o stare purificată, pe viitoarea planetă Venus, când înfățișarea lor, forma trupurilor lor va fi devenit cu totul alta. Vei avea voie să atragi atenția asupra purității și castității pe care forma umană o va avea în viitor, spre deosebire de forma umană actuală.”
Și din marea de forme în veșnică transformare a lumii imaginative se ivi ceva care părea a fi prototipul statuii Venus din Millo.
„La crearea formei, tu nu ai voie să mergi decât până la o anumită limită. În clipa în care ai depăși cât de puțin forma, în așa fel încât ai distruge personalitatea puternică ce trebuie să mențină coeziunea formei umane, te-ai afla la granița a ceea ce mai e încă posibil drept frumos, drept operă de artă.”
Și din marea de forme în veșnică transformare a lumii astral-imaginative se ivi din nou o înfățișare. Puteai să vezi cum, prin ceea ce conținea, forma exterioară a omului fusese adusă chiar până la limita unde forma ar nega unitatea personalității, unde personalitatea s-ar pierde, dacă s-ar trece numai cu un pas dincolo de această fază. Și din imaginile lumii astrale se ivi figura lui Laokoon.
Și trăirile acestei femei în lumea imaginativă continuară. Acum, de ea se apropie o ființă despre care ea știu: „Această formă nu există dincolo, pe planul fizic; nu există nimic în planul fizic care să-i corespundă, cu aceasta fac cunoștință abia acum. În planul fizic există diferite lucruri care ar putea aminti de ea, pe departe; dar această ființă nu există nicăieri atât de bine conturată și rotunjită ca aici.” – Era o făptură minunat de frustă, care, după ce a fost întrebată de sufletul femeii, i-a spus că se trage din niște regiuni îndepărtate, nu numai din regiuni înalte; dar că, în primă instanță, trebuie să acționeze în acea sferă a ierarhiilor care e numită sfera Spiritelor Formei. „Oamenii de dincolo” – vorbi acea ființă către sufletul femeii – „n-au fost niciodată în stare să dea vreo copie a mea, să realizeze undeva ceva care să-mi corespundă în întregime. Fiindcă înfățișarea mea, așa cum este ea aici, nu există pe planul fizic. De aceea, ei au fost nevoiți să mă rupă în bucăți, și prin această îmbucătățire am fost pusă în situația ca acum, dacă tu îndeplinești ceea ce ai de îndeplinit, dacă te unești cu mine, să pot să-ți dau niște facultăți prin care tu poți sădi în sufletele oamenilor o facultate a fanteziei. Dar, pentru că în om e sfâșiată, totul nu poate să apară decât ici și colo, sfâșiat în forme separate. Nimic din mine nu poate fi numit un simț uman; dar tocmai de aceea oamenii nu m-au putut încătușa. Ei au putut doar să mă sfâșie în bucăți. Și mi l-au luat, de asemenea, pe ultimul meu vlăstar; dar l-au sfâșiat în bucăți.”
Și iarăși – fără a ezita în fața sacrificiului de a fi el însuși sfâșiat pentru o clipă –, sufletul femeii se uni cu această entitate spirituală. Și atunci această entitate spirituală îi zise: „Acum, că ai făcut aceasta, ai redevenit un detaliu a ceea ce ai fost desemnată ca întreg. Ai devenit prototipul arhitecturii, al artei de a construi. Tu le poți da oamenilor prototipul fanteziei arhitecturale, dacă torni în sufletul uman ceea ce ai dobândit adineaori. Dar vei putea să le dai numai o fantezie arhitecturală care să le arate detaliile ce le dau posibilități de a face niște clădiri care par să se mărească tot mai mult de sus în jos, din lumile spirituale, așa cum se vede în cazul piramidei. Tu le vei da oamenilor capacitatea de a face doar un fel de copie a ceea ce sunt eu, dacă îi vei îndemna să folosească arta arhitecturii pentru a clădi un templu al spiritului și nu ceva menit să slujească unui scop pământesc oarecare, și să facă în așa fel încât el să aibă acest caracter deja în forma exterioară.”
Și – la fel cum înainte din marea astrală tălăzuitoare apăruse piramida – acum se ivi templul grec.
Și din marea astrală tălăzuitoare apăru un alt chip – o făptură care nu avea tendința de a năzui de sus în jos, pentru a se lărgi în partea de jos, ci care tindea să se înalțe de jos în sus, întinerind pe măsură ce urca: o a treia formă în care trebuise să fie sfâșiată fantezia arhitecturală. Se ivi domul gotic.
Și sufletul femeii trăi mai departe în lumea imaginativă. Și de ea se apropie o altă ființă, și mai străină decât cea dinainte, și mai ciudată. Cu totul străină și ciudată. Din ea radia un fel de iubire ce încălzește și, totuși, ceva care putea să fie foarte înghețat.
„Cine ești?” întrebă sufletul femeii.
„Dincolo, în planul fizic, eu am un nume în forma lui justă numai printre aceia care le relatează oamenilor despre lumea spirituală. Numai aceștia știu să-mi folosească numele așa cum trebuie. Fiindcă eu mă numesc intuiția! Eu mă numesc intuiția și mă trag dintr-o sferă îndepărtată. Și, pornind spre lume din acea sferă îndepărtată, eu am coborât din sfera Serafimilor!”
Ființa intuiției era de natură serafică. Și iarăși, sufletul femeii zise: „Ce vrei să fac?”
„Trebuie să te unești cu mine! Trebuie să ai curajul de a te uni cu mine! Atunci vei putea să aprinzi în sufletele oamenilor de dincolo, de pe Pământ, o facultate care este și ea parte din activitatea fanteziei lor, și prin care vei deveni un detaliu al întregului, drept care ai fost desemnată adineaori, de către tânărul acela.”
Și sufletul femeii se hotărî să săvârșească acea faptă. Și astfel, ea deveni ceva care, de fapt, și în ceea ce privește forma exterioară, era foarte departe de ceea ce este forma umană fizică, și despre care ar fi putut să-și facă o părere numai cineva care a privit adânc în sufletul omului însuși. Fiindcă numai cu ceva de natură sufletească ar mai putea fi comparată entitatea în care se transformă acum sufletul femeii, sufletul care înainte încă mai avusese ceva eteric.
„Pentru că ai făcut aceasta”, spuse ființa spirituală serafică, ce purta numele de intuiție, „poți să-i înzestrezi pe oameni cu acea facultate care este fantezia picturală. Tu ai devenit prototipul picturii. Prin aceasta, tu vei fi în stare să aprinzi în oameni o facultate. Unul dintre simțurile lor, ochiul, care are în el ceva care nu e atins, ca activitate de gândire, de propria sineitate a omului – ceva care conține gândirea sintetizatoare a lumii exterioare –, acest simț îl vei putea înzestra cu fantezia picturală, după ce o vei avea în tine. Și acest simț va fi în stare să recunoască în ceea ce, de obicei, e lipsit de viață și de suflet – transpărând prin suprafață – ființa sufletească. Și, prin facultatea ta, oamenii vor umple cu suflet tot ceea ce de obicei le apare la suprafață drept culoare, drept, formă; ei vor face în așa fel încât prin formă să vorbească sufletul și ca prin culoare să nu vorbească doar culoarea exterioară senzorială, ci prin culoarea pe care o vor așterne pe suprafață să vorbească ceva care este ființa interioară a culorii, după cum tot ceea ce vine de la mine tinde dinspre partea cea mai interioară spre exterior. Tu vei fi în stare să le dai oamenilor o facultate prin care ei vor deveni capabili să introducă prin propria lor lumină sufletească, până și în natura neînsuflețită, care de obicei apare numai în culori și forme lipsite de suflet, ceea ce este mișcarea sufletească. Acesta e darul pe care ai să-l faci oamenilor, prin care ei vor putea să transforme mișcarea în repaos, prin care vor putea să fixeze ceea ce este schimbător în lumea fizică exterioară. Îi vei învăța să rețină pe pânză culoarea ce apare fugar, pe care alunecă grăbită raza Soarelui ce răsare, culorile care există în natura neînsuflețită!”
Și din marea tălăzuitoare a lumii imaginative se înălță o imagine, o imagine care înfățișa pictura peisagistă. Și se ivi o a doua imagine, care înfățișa altceva, și pe care ființa cea fantomatică o explică spunând:
„Ceea ce în viața umană se petrece și e trăit într-un timp mai scurt sau mai lung, într-un minut sau într-un ceas sau în secole, și care se comprimă într-o clipă scurtă – aceasta îi vei învăța pe oameni să picteze pe pânză, prin facultatea pe care le-o vei da. Tu le vei da oamenilor capacitatea ca, și atunci când trecutul și viitorul se intersectează cu putere, și atunci când aceste două mișcări, a trecutului și a viitorului, se întâlnesc, să știe cum pot fi ele fixate, în punctul întâlnirii lor, drept liniște egală în centru.”
Și din lumea tălăzuitoare a imaginațiunilor se înălță tabloul „Cina cea de Taină” al lui Leonardo da Vinci [Nota 45].
„Dar vei avea greutăți. Și vei avea cele mai mari greutăți când îi vei pune pe oameni să aplice facultatea ta la ceea ce conține deja mișcare și suflet, acolo unde ei au introdus deja mișcare și suflet din planul fizic. Aici te vei putea poticni cel mai ușor. Aici va fi limita unde copiile prototipului care ești tu vor mai putea fi numite artă. Și aici va fi pericol.”
Și din marea tălăzuitoare a lumii imaginative se înălță portretul.
Și sufletul femeii trăi mai departe în lumea imaginativă. Și de ea se apropie o altă ființă, tot străină, care nu semăna cu nimic din ceea ce poate fi întâlnit dincolo, în lumea fizică – tot ceva care poate fi numit o ființă cerească, o ființă care nu poate fi comparată cu nimic din planul fizic. Și sufletul femeii întrebă: „Cine ești?” – Și atunci acea ființă zise: „O, dincolo, pe globul pământesc, eu am un nume care e folosit corect numai de aceia care le aduc oamenilor soliile lumii spirituale; iar aceștia mă numesc inspirația. Eu mă trag dintr-o sferă îndepărtată, dar a trebuit să am mai întâi locul meu în regiunea care dincolo, unde se vorbește despre lumea spirituală, e desemnată drept regiunea Heruvimilor.”
O ființă din sfera Heruvimilor se desprinse din lumea imaginativă. Și iarăși, ființa heruvimică răspunse la întrebarea femeii: „Ce pot face pentru tine? Ce să fac?” – „Trebuie să te transformi în mine însămi! Trebuie să devii una cu mine!”
Și, cu tot pericolul care era legat de aceasta, sufletul femeii se contopi cu entitatea ființei heruvimice. Și astfel, el deveni și mai neasemănător cu toate realitățile fizice care există dincolo, pe globul pământesc. Dacă despre ființa dinainte încă s-ar mai fi putut spune: Există măcar ceva ca o analogie a ei pe globul pământesc –, această ființă heruvimică trebuia desemnată drept ceva care poartă ea însăși în sine o entitate absolut străină de tot ceea ce există pe globul pământesc, așa că nu putea fi comparată cu nimic. Și însuși sufletul femeii deveni din ce în ce mai neasemănător cu toate realitățile pământești, el deveni în așa fel încât vedeai, privindu-l: acum a trecut el însuși într-o sferă spirituală, el își are locul, cu întreaga sa entitate, în sfera spirituală care nu poate fi găsită în lumea fizică.
„Pentru că ai făcut aceasta, vei putea să sădești în sufletele oamenilor o facultate. Și când, pe globul pământesc, această facultate va răsări în sufletele oamenilor, ea va trăi în aceste suflete drept fantezie muzicală. Și oamenii nu vor avea nimic pe care să-l poată lua din exterior – așa de străină ai devenit, cu facultatea ta, de globul pământesc –, nimic care să poată fi luat de ei din exterior, pentru a putea întipări în el ceea ce simte sufletul însuși, sub influența ta inspiratoare. Ei trebuie să aprindă aceasta într-un mod nou, prin proprie putere, printr-un simț pe care de obicei îl cunosc într-un alt mod: Acum, ei trebuie să dea simțului sunetului o formă nouă; trebuie să găsească sunetul muzical în propriul lor suflet. Trebuie să creeze, ca din înalturi cerești, din propriul lor suflet! Și dacă oamenii vor crea în acest fel, atunci din propriul lor suflet va curge ceva care va fi ca un reflex uman a tot ceea ce în natura exterioară nu poate să curgă și să răsară decât în mod imperfect. Din sufletul omului se va revărsa un asemenea reflex a tot ceea ce, în lumea din afară, murmură izvorul, a ceea ce face vântul să se întâmple, a ceea ce tunetul face să să rostogolească; nu o copie a tuturor acestor lucruri, ci ceva care, ieșind din niște adâncuri necunoscute ale spiritelor, vine în întâmpinarea tuturor acestor minunății ale naturii, ca o soră firească, acesta e lucrul care va țâșni din sufletul oamenilor. Prin aceasta, oamenii vor deveni capabili să creeze ceva care îmbogățește viața Pământului, care e nou pe Pământ, ceva care n-ar fi existat fără facultatea ta, ca un fel de sămânță a viitorului de pe Pământ. Și tu le vei da facultatea de a exprima ceea ce trăiește în sufletele lor, ceea ce n-ar putea fi exprimat niciodată, dacă oamenii ar trebui să se limiteze la ceea ce au cum, la gând, la noțiune. Pentru toate sentimentele care mistuie noțiunea, care ar îngheța dacă ar trebui să se mulțumească doar cu noțiunea, pentru toate acele sentimente, pentru care noțiunea ar fi ca un dușman de moarte, tu le vei da posibilitatea de a sufla afară, în ambianța din jurul Pământului, pe aripile cântecului, sâmburele cel mai lăuntric al sufletului și de a imprima acestei ambianțe ceva care altfel n-ar exista. Toate acele sentimente puternice și complicate, toate sentimentele care trăiesc în sufletul uman ca o puternică lume, care altfel n-ar putea fi niciodată trăite în lumea exterioară în această formă, care pot fi trăite numai dacă omul ar cutreiera cu sufletul istoria lumii și spațiile cerești, toate aceste sfere care nu pot fi trăite în lumea exterioară, pentru că aici trebuie să se reverse toți curenții adverși, care ar trebui să străbată secole și milenii, dacă am vrea să știm ce trăiri au oamenii aici sau acolo: prin facultatea ta, ei vor putea comprima toate acestea și să le toarne în ceva ce își vor fi cucerit ei înșiși, în lucrările lor muzical-simfonice.”
Și sufletul femeii înțelese în ce fel se aduce jos, din înalturile spirituale ale lumii, ceea ce desemnăm drept inspirație și cum urmează să fie exprimat, de către sufletul uman obișnuit, ceea ce este adus jos; el înțelese că toate acestea pot fi exprimate numai dacă sunt turnate în sunete. Ceea ce un cercetător spiritual poate să descrie – asta știa acum sufletul acelei femei – când prezintă însăși lumea inspirației, și cum poate fi redat pe planul fizic, ceea ce descrie el, prin mijloacele de expresie fizice, și cum acestea nu aveau să devină o simplă copie, ci aveau să pășească în mod nemijlocit în fața oamenilor doar prin arta muzicală: astfel, lucrurile acestea nu puteau fi redate decât prin opera de artă muzicală. Și sufletul femeii înțelese că în opera de artă muzicală putea fi redat acel eveniment grandios prin care odinioară Uranus și-a aprins propria simțire în focul iubirii pentru Gea, că ar putea fi exprimat ceea ce s-a petrecut atunci când Cronos a vrut să lumineze prin lumina lui Zeus ceea ce trăia în el ca entitate spirituală. – Asemenea trăiri adânci a avut sufletul femeii prin atingerea cu entitatea heruvimică.
Și sufletul femeii se transpuse mai departe în ceea ce numim lumea imaginativă. Și de ea se apropie o altă ființă, tot foarte îndepărtată de ceea ce există pe Pământ. Și când sufletul femeii întrebă: „Cine ești?”, ființa cea fantomatică răspunse: „Numele meu îl folosesc în mod just numai aceia care dincolo, în lumea fizică, le comunică oamenilor evenimente spirituale pe baza cercetării spirituale. Fiindcă eu sunt imaginația, și mă trag dintr-o împărăție îndepărtată. Dar din această împărăție am venit în acea regiune a ierarhiilor care e numită regiunea Spiritelor Voinței.
„Ce să fac pentru tine?” întrebă iar sufletul femeii.
Și această ființă ceru ca sufletul femeii să-și unească propria entitate cu acea ființă a Spiritelor Voinței. Și iarăși, sufletul femeii deveni absolut neasemănător cu forma obișnuită a sufletului; deveni o ființă cu totul sufletească.
„Pentru că ai făcut aceasta, acum ești în stare să insufli în sufletele oamenilor acea facultate care e numită la oamenii de pe globul pământesc fantezie poetică. Tu ai devenit prototipul fanteziei poetice. Și, prin tine, oamenii vor fi în stare să exprime în limba lor ceva ce nu ar putea să exprime niciodată dacă s-ar limita la lumea exterioară și ar vrea să redea mereu numai lucruri care există în lumea fizică exterioară. Tu le vei da oamenilor posibilitatea ca prin fantezia ta să exprime tot ceea ce atinge propria lor voință, și care n-ar putea fi exprimat sub o altă formă, care n-ar putea să se reverse afară din sufletul uman prin mijloacele de expresie pământești. Tu le vei da oamenilor facultatea de a exprima aceasta. Pe aripile ritmului tău, ale metrului tău poetic, și prin tot ce le vei da oamenilor, ei vor putea exprima ceva pentru care, altfel, limba ar fi un instrument mult prea grosolan. Tu le vei da posibilitatea de a exprima ceea ce, altfel, n-ar putea fi exprimat!”
Și se ivi, ca imagine a poeziei lirice, tot ceea ce se petrecuse de-a lungul secolelor de la un neam la altul și inspirase neamuri întregi.
„Și, de asemenea, tu vei putea cuprinde la un loc tot ceea ce n-ar putea fi exprimat niciodată printr-un eveniment fizic exterior. Mesagerii tăi vor fi scalzii, poeții tuturor timpurilor. Ei vor cuprinde în poezia epică tot ceea ce se comprimă din cercurile de viață ale omenirii. Și forma pe care o ia voința, când pasiunile năvălesc unele împotriva celorlalte, lupta pe care oamenii de pe globul pământesc, din lumea fizică, n-ar putea s-o dea niciodată până la capăt, tu o vei proiecta în fața lor, cu mijloacele tale, pe scena pe care o să le arăți cum pasiunile aflate în luptă aduc moartea unuia și biruința celuilalt. Tu le vei da oamenilor posibilitatea de a crea arta dramatică!”
Și sufletul femeii observă în această clipă în el însuși o trăire interioară – o trăire interioară care nu poate fi desemnată decât printr-o expresie care pe Pământ este, de obicei, trezirea.
Ce îl făcuse să se trezească? – El se trezise din cauză că văzuse, ca într-o imagine de oglindă, ceea ce nu există pe Pământ. Devenise el însuși de aceeași ființă cu imaginațiunea. Ceea ce trăiește pe Pământ drept artă poetică este o imagine de oglindă a imaginației. Sufletul femeii văzuse în arta poetică imaginea de oglindă a imaginației. Și aceasta îl făcuse să se trezească. Ce-i drept, prin trezirea ei, femeia fusese nevoită să părăsească împărăția de vis a spiritelor, dar ajunsese, cel puțin, într-un domeniu care este asemănător cu spiritualitatea vie a imaginației spirituale, chiar dacă numai ca o imagine moartă de oglindă. Și aceasta o făcuse se se trezească.
Și, după ce se trezise, putu să-și dea seama că noaptea trecuse. Iarăși în jurul ei se întindea peisajul de zăpadă, iarăși era țărmul de mare cu aisbergurile plutitoare și țurțurii atârnând de crengile copacilor. Dar, trezindu-se, ea observă că alături zăcea femeia cealaltă, aproape încremenită din cauza gerului pe care-l îndurase, fără să se fi încălzit în interior de impresia pe care ea o primise în sine și care ar putea fi numită „Ah, ce frumos!”, datorată acestui peisaj acoperit de zăpadă. Acum, sufletul acelei femei care în timpul nopții avusese toate trăirile descrise își dădu seama că cealaltă femeie, care aproape încremenise de frig, fiindcă nu putuse avea nici o trăire în lumea spirituală, este știința umană. Și începu să o îngrijească, încercând să-i dea ceva din căldura ei. O îngriji și, în cele din urmă, sufletul celei de a doua femei se încălzi sub impresia a ceea ce sufletul primei femei adusese cu ea, sub impresia trăirilor din timpul nopții.
Dincolo, la răsărit, urca la orizont, întinzându-se asupra peisajului, aurora dimineții. Soarele își vestea sosirea. Aurora deveni tot mai roșie și mai roșie. Și acum, fiindcă era treaz, sufletul femeii care avusese trăirea nocturnă era în stare să privească și să-și ațintească auzul la ceea ce vorbesc copiii-oameni de pe Pământ, atunci când au trăit în ei, presimțind, ceva din ceea ce poate fi trăit în lumea imaginativă. Și el auzi, răsunând din corul copiilor-oameni, ceea ce cei mai buni făcuseră să se audă, drept presimțirile lor, în legătură cu ceea ce ei înșiși nu știu nimic prin imaginațiune, dar pe care îl lasă să se reverse din străfundurile cele mai adânci ale sufletelor lor, drept reper pentru întreaga omenire; el auzi glasul unui poet care presimțise cândva măreția a ceea ce trăiește sufletul uman, venind din lumea imaginativă. El înțelese acum că trebuie să devină salvatorul a ceea ce era aici o știință pe jumătate înghețată de frig, el înțelese că trebuie s-o încălzească și s-o pătrundă cu ceea ce este el însuși – în primă instanță, cu ceea ce este el ca artă, și că trebuie să comunice științei pe jumătate înghețate de frig ceea ce el aducea cu sine, ca amintire, din visul nocturn. Și el își dădu seama că tot ceea ce este pe jumătate înghețat poate redeveni viu cu iuțeala vântului, dacă știința ar putea să-și însușească, drept cunoaștere, cele comunicate de el.
Și își îndreptă încă o dată privirile spre roșul aurorei. Și aurora deveni pentru el simbolul celor din care se trezise el însuși și simbolul propriilor lui imaginațiuni. Și el înțelese ce spusese poetul, cu atâta înțelepciune, pe baza presimțirii sale. Ceea ce el auzise dintr-un spirit nou, răzbătea până la el din direcția orizontului Pământului:
Doar prin a frumuseții auroră [Nota
46]
pătrunzi în al cunoașterii tărâm!
