Din cele mai vechi timpuri a fost simțită înrudirea dintre fantezia artistică și cunoașterea suprasensibilă sau înrudirea ei cu ceea ce poate fi numit conștiență clarvăzătoare sau, dacă nu se ajunge la o înțelegere greșită a termenului – lucru care ușor s-ar putea întâmpla –, cu vizionarismul. Pentru cercetătorul spiritual din epoca prezentă, care, pornind de la punctul de vedere al epocii prezente, caută să pătrundă în lumea spirituală, această legătură dintre activitatea de creație artistică și cunoașterea suprasensibilă este mult mai importantă decât cealaltă înrudire, scoasă adesea în evidență, dintre viața vizionară, care, totuși, de fapt, are la bază niște condiții patologice, și o facultate clarvăzătoare care acționează cu adevărat numai în suflet, fără a apela la ajutorul trupului.
Se știe însă că poeții, artiștii în general, simt uneori că există o legătură foarte apropiată între întregul lor mod de a crea, între trăirile lor și clarvedere. Mai ales artiștii care, creându-și operele, caută să-și croiască drum spre regiunile suprasensibile, creatorii de basme sau alt gen de artiști, care caută să dea formă suprasensibilului, povestesc, pe bună dreptate, pornind de la o trăire cu adevărat vie, că ei au în fața ochilor sub o formă vizibilă, personajele lor, că acestea acționează în fața lor, le fac o impresie concret-obiectivă, când se ocupă de ele. Cât timp așa ceva nu răpește luciditatea sufletului, prin faptul că el se află față în față cu ceea ce va turna apoi în formă artistică, cât timp așa ceva nu se transformă în niște viziuni care se impun de la sine, asupra cărora voința umană nu are nici o putere și de care luciditatea nu poate dispune, atâta timp se mai poate vorbi de un fel de trăire la limita dintre viziunea artistică și clarvedere. Numai că în domeniul cercetării spiritual-științifice se arată o limită absolut clară – și acesta este lucrul important aici – între activitatea creatoare artistică, cu izvorul ei, fantezia artistică, pe de-o parte, și clarvedere, pe de altă parte. Cine nu e în stare să ia în atenție această limită foarte clară, cine nu e în stare să o facă să devină rodnică pentru propriile sale trăiri, ușor va putea să ajungă acolo unde ajung mulți dintre aceia care mi-au ieșit în cale drept artiști și care aveau o anumită frică de a nu fi stânjeniți în activitatea lor creatoare dacă în conștiența lor ar pătrunde ceva ce ține de clarvedere. Există oameni care sunt adevărate naturi de artist și care consideră că e necesar ca impulsurile pentru activitatea artistică să izvorască din subconștientul sufletului, dar care se tem ca de foc ca nu cumva ceva dintr-o realitatea suprasensibilă, care se arată conștienței clare, să-și proiecteze lumina în activitatea lor creatoare inconștientă.
În ceea ce privește trăirea lor de savurare a artei, de receptare și înțelegere a ei, și trăirea lumilor suprasensibile prin clarvederea suprasensibilă, există o mare deosebire, din punct de vedere subiectiv, între aceste trăiri. Procesul de creație artistică, de receptare și contemplare, fac ca în sufletul în care acestea se manifestă să existe o orientare prin simțuri a personalității spre lumea exterioară, cu ajutorul percepției exterioare și al reprezentării, care devine atunci amintire. Nu trebuie să ne gândim decât la specificul oricărei activități de creație artistică sau de savurare a operelor de artă, și ne vom spune: Desigur, în receptarea operelor de artă și, de asemenea, în activitatea de crearea a lor, există o percepere și sesizare prin simțuri a lumii exterioare. Ea nu există într-un mod la fel de grosier ca în cazul celorlalte revelări senzoriale; în activitatea de receptare și creare a operelor artistice există ceva spiritual, care lucrează în mod liber cu percepția și reprezentarea și cu ceea ce trăiește în artist drept amintire și conținut al memoriei. Totuși, n-am putea să ne certăm în legătură cu îndreptățirea naturalismului și a individualismului, dacă n-am ști că e vorba de o sprijinire pe percepție. Tot așa, ne putem convinge că pe tărâmul activității de creare și de savurare a operelor de artă în suflet conlucrează amintiri ascunse, lucruri subconștiente, care există în om ca amintiri. Toate acestea sunt înlăturate în ceea ce constituie, în sensul cercetării spirituale moderne, conținutul cunoașterii cu adevărat suprasensibile. Aici avem de-a face cu o ridicare completă a sufletului din domeniul percepțiilor senzoriale, ca și din acela al activității obișnuite de reprezentare și din ceea ce, ca amintire, are legătură cu activitatea de reprezentare. Ba chiar aceasta e marea dificultate în a-i convinge pe contemporani că poate să existe un fel de trăire interioară care exclude percepția, precum și activitatea obișnuită de reprezentare și amintirea obișnuită. Mai ales omul de știință modern nu va admite că așa ceva ar putea să existe. El va afirma întotdeauna: Tu spui că în clarvederea ta nu pătrunde nimic. Dar eu văd că tu te înșeli: Tu nu știi că în memoria ta zace un conținut ascuns și că el se ridică la suprafață pe o cale rafinată. – Aceasta se întâmplă din cauză că cei ce ridică o asemenea obiecție nu se ocupă cu metodele care duc la clarvedere și care arată că impresia din lumea spirituală poate fi prezentă în mod nemijlocit acolo unde nu pătrund nici un fel de reminiscențe, de amintiri tainice. Educația spirituală constă tocmai în găsirea căii pe care sufletul poate fi eliberat de impresiile exterioare și de reprezentările bazate pe amintiri. Prin aceasta am trasat o linie de demarcație foarte precisă între activitatea de creație artistică și producerea cunoașterii suprasensibile, căci sufletul, eul uman în care trăiește cunoașterea suprasensibilă, nu apelează, într-adevăr, deloc la organizarea corporală, care participă însă când e vorba de activitatea de creație artistică.
Dar, pentru că lucrurile stau așa, ia naștere întrebarea: Care este raportul dintre impulsurile ce se înalță din străfundurile subconștiente ale sufletului, în cazul creației artistice și al savurării operelor de artă, și ceea ce ia naștere din lumea spirituală pură, sub formă de impresii prezente în mod nemijlocit, prin cunoașterea spirituală? – Pentru a da răspunsul la această întrebare, aș vrea să pornesc de la câteva experiențe pe care le are, în legătură cu arta, clarvăzătorul însuși. Aceste experiențe pe care le putem avea, în general, cu artele, sunt caracteristice deja în punctul lor de plecare. Se arată atunci că acela care a învățat să stea în mijlocul vieții suprasensibile, să acumuleze cunoaștere suprasensibilă, ajunge, într-adevăr, în situația de a exclude pentru anumite perioade de timp toate impresiile senzoriale și reprezentările ce rămân în amintire, legate de aceste impresii. Toate acestea pot fi excluse, pot fi eliminate din suflet. Și dacă cel care stă astfel în mijlocul clarvederii suprasensibile caută, de asemenea, aflându-se în fața unei opere artistice, să vadă în mod absolut clar tot ceea ce e obișnuit să vadă în fața unui fenomen senzorial exterior, atunci apare o cu totul altă trăire. În raport cu fenomenul senzorial, clarvăzătorul este în stare întotdeauna să excludă percepțiile senzoriale și reprezentările de care el își poate aminti, dar în fața operei de artă nu poate să facă la fel. De la aceasta, pentru văzător rămâne întotdeauna, deși, bineînțeles, el exclude tot ceea ce ține de senzații și reprezentări, un conținut interior important, pe care el nici nu poate și nici nu vrea să-l excludă. O operă de artă oferă ceva care se dovedește a fi înrudit cu clarvederea lui. Aici se naștere întrebarea: În ce constă această înrudire?
Vom găsi răspunsul dacă vom încerca să sesizăm ce anume lucrează în om atunci când el vede în mod spiritual, în cadrul unei cunoașteri suprasensibile. Aflăm atunci ce reprezentări deficitare avem noi, oamenii, despre noi înșine și despre legătura noastră cu lumea exterioară, când rămânem în cadrul conștienței obișnuite. Noi credem atunci că reprezentarea, simțirea și voința sunt niște activități strict separate una de alta. Ce-i drept, psihologia deduce aceste activități una dintr-alta, dar nu cu prea multă pricepere. Cel ce trăiește însă complexitatea propriu-zisă a vieții sufletești, așa cum se prezintă ea în cazul percepției clarvăzătoare, știe că o asemenea separație între activitatea de reprezentare, simțire și voință nici măcar nu există, că, în starea de conștiență și în viața obișnuită, în orice act de reprezentare există un rest de simțire și voință, în fiecare simțire există un rest de reprezentare și voință, în fiecare act de voință există și o activitate de reprezentare, ba chiar de percepție; în impulsul de voință rămâne un rest ce ține de percepție care e ascuns în el, rămânând subconștient. Acesta e lucrul pe care trebuie să-l știm, dacă vrem să înțelegem ce e clarvederea. Fiindcă din cele spuse vă puteți da seama că în actul percepției clarvăzătoare activitatea de reprezentare și de percepție tac, dar nu tac simțirea și voința. Dar n-ar fi vorba de clarvedere dacă omul ar manifesta numai simțire și voință ca în starea de conștiență obișnuită. Dimpotrivă, când omul trece în starea de clarvedere, orice impuls de voință de felul impulsurilor de voință din viața obișnuită trebuie adus la tăcere. Omul ajunge în starea deplinei liniști.
Ceea ce înțelegem noi aici prin clarvedere nu înseamnă transpunerea haotică și agitată în lumea spirituală, așa cum are ea loc, de exemplu, la derviși, ci tăcerea deplină a tot ceea ce se manifestă drept voință în viața obișnuită, drept forță a sentimentelor emoționale. În ceea ce omul face să treacă din voință în faptă mai trăiește încă ceva din sentimentul emoțional. Acest sentiment – și în ceea ce privește manifestarea lui în voință – trebuie să tacă. Dar nu tace simțirea emoțională ca atare și, în special, nu tace impulsul de voință. Activitatea de percepție și de reprezentare tac, dar impulsurile simțirii emoționale și ale voinței sunt îndreptățite, doar că trec într-o stare de dispoziție sufletească liniștită, de aceea își vor manifesta altfel ca de obicei caracterul de percepție și de reprezentare. Dacă cineva ar rămâne la simpla manifestare interioară mistică a voinței, el n-ar ajunge în lumea spirituală. Dar în dispoziția sufletească liniștită, ceea ce, de obicei, sunt niște sentimente emoționale și niște impulsuri de voință, se manifestă în mod spiritual. Tocmai simțirea și voința se manifestă în așa fel încât pășesc în fața sufletului uman ca ființe spirituale obiective, formate din gânduri viguroase, acum revelându-se, devenind capabil să se situeze în lumea spirituală, acel rest al activității de percepție și de reprezentare din cadrul simțirii și al voinței care de obicei rămâne nebăgat în seamă. Dacă am observat acest lucru, dacă am înțeles că văzătorul trăiește în simțire și în voință așa cum trăiește omul de obicei în activitatea de gândire și de percepție – nu într-o gândire și simțire neclare, nu într-o mistică nebuloasă, ci la fel de clar cum trăiește de obicei în cadrul activității de reprezentare și de percepție –, atunci putem avea niște relații rodnice cu arta, în orice caz, în așa fel încât abia acum ne dăm seama ce lipsite de valoare sunt niște sintetizări de felul acelora exprimate prin cuvântul „artă”.
Arta cuprinde niște domenii foarte variate: arhitectura, sculptura, muzica, poezia, pictura și altele, și s-ar putea spune: Dacă am vrea să stabilim, având experiența clarvăzătorului, relațiile dintre diferitele arte, în fața ochiului ne-ar apărea în mod concret diversitatea artelor, într-o măsură cu mult mai mare decât o poate face filosofia când sintetizează totul sub numele de artă. – Dacă ne cucerim posibilitatea de a trăi conținutul de gândire al lumii și conținutul spiritual al lumii cu ajutorul simțirii emoționale și al voinței transpuse în gândire, vom ajunge să ne stabilim un raport special față de arhitectură.
Spuneam că în cazul percepției clarvăzătoare încetează activitatea obișnuită de reprezentare și percepție, dar apare o cu totul altă gândire, care decurge din simțire și voință, o activitate de reprezentare care este, de fapt, o gândire în forme, care, gândind, ar putea să înfățișeze în mod nemijlocit diferite forme de repartizare a forțelor în spațiu, diferite raporturi cantitative existente în spațiu. Această gândire se simte înrudită cu ceea ce se exprimă în arhitectură și sculptură, când acestea pun în fața noastră niște creații artistice veritabile. Ne simțim deosebit de bine, ca la noi acasă, cu gândirea și percepția, în arhitectură și sculptură, pentru că acea gândire abstractă, cu caracter de umbră, pe care epoca prezentă o iubește atât de mult, încetează să lucreze, tace, și apare o gândire concret-obiectuală, care nu poate face altfel decât să-și transpună conținutul în forme spațiale, în forme spațiale mișcate, în forme care se dilată, se supraîncovoaie, se îndoaie, forme în care se exprimă voința ce curge prin lume. Clarvăzătorul e nevoit să renunțe la cunoașterea bazată pe gândire, folosită în restul științei, când vrea să cunoască ceva din lumea spirituală. Căci atunci n-ar cunoaște nimic spiritual. Omul doar se amăgește crezând că desfășoară o activitatea de cunoaștere pe tărâm spiritual, fiindcă în lumea spirituală nu se poate pătrunde cu gândurile obișnuite. Cine vrea să pătrundă în lumea spirituală trebuie să aibă, ca gânditor, ceva care creează în sine forme sculpturale sau arhitecturale, în orice caz, niște forme vii. Și ne dăm seama astfel că artistul intră într-o trăire a formelor existente în subconștient. Acestea caută să se ridice la suprafață, îi umplu sufletul, se transpun în reprezentări obișnuite, care în parte pot fi calculate; ele sunt transpuse în ceea ce este modelat apoi în formă artistică. Arhitectul și sculptorul sunt un element de trecere spre ceea ce clarvăzătorul trăiește, ca activitatea de reprezentare și percepție, în lumea spirituală. În organizarea arhitectului se furișează ceea ce văzătorul percepe drept formă, pentru viața sa de gândire și percepție. De jos, din adâncurile vieții sufletești, acestea se înalță în valuri și sunt conștientizate. Așa își creează arhitectul și sculptorul formele lor. Deosebirea constă numai în faptul că ceea ce stă la baza creației arhitecturale și sculpturale, drept element dătător de formă esențial, se înalță din niște impulsuri subconștiente, pe când clarvăzătorul descoperă aceste impulsuri drept ceea ce îi este lui necesar pentru a sesiza marile conexiuni ale lumii spirituale. Așa cum noi avem de obicei reprezentare și percepție, clarvăzătorul trebuie să dezvolte în el niște facultăți care atrag atenția asupra a ceea ce străbate cu fiori marele edificiu al lumii și îl face să se cutremure. Iar ceea ce el vede și trăiește astfel, ca văzător, apare întotdeauna în mod inconștient în arhitect și în sculptor, le pătrunde activitatea creatoare, în timp ce ei își creează formele artistice.
Într-alt fel se simte în trăirile sale acela care cunoaște prin proprie experiență lumea suprasensibilă și caută legătura cu activitatea creatoare poetică sau muzicală. Clarvăzătorul ajunge treptat să-și simtă interiorul cu totul altfel decât în conștiența obișnuită, care formează reprezentări despre lumea senzorială exterioară și o percepe: El se simte, în simțirea și voința sa, în sine însuși.
Cine este în măsură să practice autoobservația, știe că omul este în sine însuși numai în simțire și voință. Dar clarvăzătorul scoate din sine tocmai simțirea și voința și, prin faptul că simțirea și voința îi procură reprezentări și percepții, el se detașează de sine însuși, în ceea ce privește simțirea și voința, în schimb, survine altceva. El se regăsește. Prin faptul că are conștiența clară de a fi ieșit din trupul său, de a nu percepe nimic prin intermediul trupului său, el se regăsește în lumea exterioară, trece în mod intuitiv la ceea ce a perceput în forme mișcate și le modelează drept reprezentări. El își duce sinea în lumea exterioară. Făcând aceasta, el învață, într-un anumit sens, să-și spună: Printr-o trăire interioară reală, bazată pe experiență proprie, se poate cunoaște că acum eu am ieșit afară din trupul meu, care mi-a fost întotdeauna mijlocitorul raporturilor mele cu lumea exterioară, dar eu m-am regăsit prin faptul că m-am cufundat în lumea spirituală. – Când aceasta devine trăire interioară, văzătorul constată că e nevoit să-și primească din nou voința și simțirea de la lumea spirituală, să se primească din nou pe sine însuși, din lumea suprasensibilă. El trebuie să facă aceasta, lui dăruindu-i-se iarăși o simțire și o voință – dar o simțire și o voință transformate, care nu recurg la ajutorul trupului, o simțire care e intim înrudită cu trăirea muzicală, care este, într-adevăr, atât de înrudită cu trăirea muzicală, încât s-ar putea spune: Ea e și mai muzicală decât perceperea muzicii înseși. Este un sentiment prin care simți că parcă, ascultând cu ființa sufletească o simfonie sau o altă lucrare muzicală, te-ai revărsa în sunete, ai deveni tu însuți melodie, vibrație.
Iar cu poezia ne aflăm în voință. Asta vrea poezia, pe care tocmai în acest fel învățăm să o simțim drept poezie adevărată, prin faptul că ne regăsim voința în ea. Simțire în muzică, voință în poezia adevărată.
În raport cu pictura, clarvăzătorul se află într-o situație specială, deosebit de semnificativă. Aici nu are loc nici unul, nici altul dintre fenomenele descrise, ci cu totul alt fenomen, și mai caracteristic. Față de pictura adevărată, clarvăzătorul are sentimentul – și ar putea fi el însuși pictor, fiindcă vom vedea că activitatea de creație artistică și cunoașterea suprasensibilă pot coexista foarte bine una lângă alta – că pictorul vine spre el dintr-o regiune nedefinită a lumii, că îi aduce în întâmpinare o lume a liniei și culorii și el vine spre pictor din direcția opusă, fiind nevoit să transpună ceea ce pictorul aduce cu sine, ceea ce pictorul a transpus din lumea exterioară în arta lui, deci, să transpună toate acestea, sub formă de imaginațiuni, în trăirile pe care le are el însuși în lumea spirituală.
Atâta doar: culorile pe care le trăiește clarvăzătorul sunt alte culori decât cele ale pictorului și totuși aceleași. Ele nu se stânjenesc una pe alta. Cine vrea să-și facă o reprezentare despre acest lucru, să studieze partea senzorial-etică din „Teoria culorilor” a lui Goethe, acolo unde el vorbește despre acțiunea morală a culorilor. Acolo sunt cuprinse aspectele cele mai elementare. Acolo e descris, pe baza unui instinct interior, ce efecte afective se trezesc în suflet la fiecare culoare. Până la această simțire ajunge clarvederea, din lumea spirituală, până la acest sentiment, pe care omul îl trăiește cu adevărat zilnic în lumea superioară.
Nu trebuie să credem că, descriind aura colorată, clarvăzătorul vorbește despre culori în același fel ca și pictorul. El are sentimentul pe care îl avem de obicei în contact cu galbenul și roșul, dar acesta e trăit în mod spiritual, nu trebuie confundat cu viziunile fizice. În acest punct există neînțelegerea cea mai gravă. Pentru văzător, trăirea în contact cu pictura este ceva care poate fi desemnat drept întâlnirea cu ceva similar, care vine din direcția opusă, în punctul unde e posibilă înțelegerea, pentru că din exterior vine același lucru care este creat din interior în afară. Aici, eu presupun întotdeauna că e vorba de o activitate artistică cu care e posibilă o înțelegere, dacă nu a fost mai înainte ceva naturalist, ci artă adevărată. Clarvăzătorul e nevoit să imagineze, să ilustreze – dacă ne exprimăm în mod grosolan – ceea ce trăiește. El face acest lucru prin faptul că își exprimă trăirile cu ajutorul culorilor și al formelor. Aici, el se întâlnește cu pictorul. Și, iarăși, trebuie să spunem că, dacă l-ar întreba pe pictor: Cum ne raportăm noi unul la celălalt? – pictorul ar trebui să răspundă: În mine trăiește ceva! Prin faptul că am umblat prin lume cu ochiul meu obișnuit și am văzut culori și forme, prin faptul că le-am transformat, cu mijloacele artei, eu am trăit în mine ceva care înainte se tălăzuia în adâncurile sufletului meu; acest ceva s-a ridicat în conștiență și a devenit artă. – Clarvăzătorul i-ar spune pictorului: Ceea ce trăiește în adâncurile sufletului tău trăiește în lucruri. Datorită faptului că tu ai trecut printre lucruri, tu trăiești cu sufletul în spiritul lucrurilor. – Numai că – pentru a-ți păstra forța de a picta și de a trăi în mod conștient ceea ce trăiai când, afară, treceai printre lucruri, pentru ca în tine să nu se stingă ceea ce se apropie de simțuri – tu trebuie să menții vii în subconștient impulsurile care creează pictura. – Acum, esențialul este că impulsurile inconștiente urcă, tălăzuindu-se, în conștiență. Clarvăzătorul spune: Eu am umblat prin aceeași lume, dar am fost atent la ceea ce trăiește în tine. Am privit ceea ce s-a deschis în tine, în subconștient, am făcut ca tu să devii conștient de ceea ce era subconștient pentru tine.
Tocmai în cazul unui asemenea mod de a concepe lucrurile va apărea ca o problemă importantă, mare, a sufletului uman un lucru care, poate, de obicei nu e observat întotdeauna corect. Dacă facem cunoștință cu cele caracterizate adineaori, în cadrul unei experiențe interioare, ne întâmpină ceva care atinge adânc viața. Este enigma incarnatului, această minunată culoare a cărnii umane, care este, de fapt, o mare problemă pentru clarvăzători. Ea ne amintește foarte bine că o clarvedere de felul celei la care mă refer eu nu este chiar atât de străină de viața obișnuită; atâta doar că nu se observă acest lucru. Aș vrea să rostesc o frază paradoxală, dar adevărată: Orice om e clarvăzător, dar teoretic acest lucru e negat chiar și acolo unde, practic, el nu poate fi negat. Dacă ar fi negat în mod practic, aceasta ar distruge întreaga viață.
Există astăzi unii oameni ciudați, care gândesc: Cum ajung să am în fața mea eul unui alt om? – Ei vor să rămână cu totul în sfera naturalismului, vor să rămână niște naturaliști veritabili, de aceea își spun: Am în amintire ovalul feței sale și alte amănunte, și pentru că din diferite trăiri am aflat că sub asemenea înfățișări se ascunde un om, trag concluzia că în dosul acestei forme de nas va fi existând un eu uman. – Întâlnim astăzi la „oamenii inteligenți” asemenea explicații. Dar așa ceva nu e în concordanță cu experiența la care ajungem atunci când observăm viața îndemnați de propriul nostru interes față de viață. Eu trag concluzia că aici există un eu uman nu din forma feței ș.a.m.d. Eu știu că în fața mea se află un eu, datorită faptului că percepția provenită de la ceea ce mă întâmpină drept om fizic se bazează pe altceva decât percepția pe care o am în legătură cu cristalele sau plantele. Nu e adevărat că niște corpuri neînsuflețite din natură fac aceeași impresia pe care o face un om. În cazul animalului e altfel. Ceea ce stă în fața noastră drept obiect uman senzorial se autoanihilează, se face el însuși transparent din punct de vedere ideatic și, de fiecare dată când stăm în fața unui om, vedem în mod nemijlocit, prin clarvedere adevărată, eul său. Acesta e faptul real cu care avem de-a face aici. O asemenea clarvedere nu constă decât în faptul că noi extindem asupra lumii acest fel de a sta cu propriul nostru subiect în fața unui om, ca să vedem dacă mai există și altceva care poate fi perceput în același fel ca și omul.
Nu putem ajunge să avem impresiile reale despre clarvedere fără să înțelegem pe ce se bazează perceperea unui alt om, care e atât de diferențiată datorită faptului că se întemeiază pe vederea clarvăzătoare a celuilalt suflet. În această clarvedere, incarnatul joacă un rol deosebit. În cazul perceperii clarvăzătoare a unui om, incarnatul este ceva gata-făcut; pentru cel ce contemplă în mod suprasensibil, trăirea din cadrul contemplării se schimbă în raport cu incarnatul. Pentru el, aceasta este o stare de mijloc. Îndreptând astfel clarvederea, care se extinde asupra celorlalte tărmuri ale lumii, spre ființa umană, se ajunge ca incarnatul atât de liniștit să penduleze între extreme și starea de mijloc. Percepem pălirea sau înroșirea feței, care este ca și cum ar radia căldură. În acest fenomen, în faptul că îl vedem pe om pălind sau înroșindu-se, avem starea de mijloc. De o asemenea trăire în mișcare se leagă faptul că știm că ne cufundăm și în ființa exterioară a omului, nu numai în sufletul său, în eul său. Ne cufundăm în ceea ce este el prin sufletul său în trupul său, prin incarnat. Acesta e un lucru care ne ajută să înțelegem relația dintre perceperea operei de artă și cunoașterea suprasensibilă. Fiindcă ceea ce devine atât de mobil în perceperea incarnatului zace în mod inconștient în munca artistică de creare a incarnatului. Artistul nu trebuie să fie conștient de aceasta decât în mod subtil. Dar un artist va fi în stare să pună vibrația fină, vie, în starea de mijloc a incarnatului, numai dacă e în stare să aibă această trăire.
Așa se vede, în cazul picturii, cum se întâlnesc izvorul fanteziei artistice și izvorul cunoașterii suprasensibile. În viața obișnuită, ele se întâlnesc, chiar dacă oamenii nu-și dau seama, în domeniul vorbirii. De obicei, vorbirea e privită astăzi și din punct de vedere științific într-un mod foarte intelectualist; dar viața vorbirii e prezentă în noi sub formă de vorbire tripartită. Cine se apropie de vorbire pe calea clarvederii și trebuie să exprime ceea ce a perceput în lumea spirituală, își va însuși față de vorbire, în primă instanță, un sentiment pe care unii l-ar putea numi nebunesc: Când oamenii vorbesc între ei, și, de asemenea, când fac știință obișnuită, tot ceea ce spun ei este o degradare a vorbirii sub nivelul la care ea ar trebui să trăiască. Vorbirea ca simplu mijloc de comunicare înseamnă degradare. Simțim: De fapt, vorbirea trăiește în propria ei entitate acolo unde ea e străbătută de valurile poeziei, acolo unde prin vorbire curge ceea ce răzbate din interiorul omului. Acolo acționează însuși spiritul limbii. Abia poetul descoperă unde este nivelul vorbirii, el simte vorbirea obișnuită ca pe o neglijare a nivelului mai înalt la care ar trebui să se situeze vorbirea. Putem simți cum un poet cu o sensibilitate fină ca Morgenstern [Nota 60] a putut ajunge să facă observația: în spre jos poate fi percepută o limită a felului nostru de a vorbi, care e foarte răspândită, limită pe care o putem numi flecăreală. El găsește că flecăreala își are rădăcinile în necunoașterea sensului și valorii cuvântului luat în sine, că flecarul ajunge să scoată cuvântul din contururile sale precise și să-l ducă la nebulozitate. Morgenstern simte că aici se exprimă un profund mister al vieții. El spune că vorbirea se răzbună pe ceea ce e nebulos, pe cel care o haotizează. – Pentru că el a fost în stare să creeze puntea de legătură dintre poet și clarvedere, această afirmație este la fel de ușor de înțeles ca și faptul că el găsește înrudirea dintre vorbire și sunetul muzical, imagine, arhitectură ș.a.m.d.
Aceeași înrudire a stat la baza întregii creații a lui Goethe, care o viață întreagă s-a întrebat dacă trebuie să devină poet sau sculptor. Văzătorul trăiește însă în afara vorbirii, ceea ce este pentru el conținutul trăirii spirituale. Acesta este un lucru greu de explicat, pentru că cei mai muți oameni gândesc în cuvinte, pe când clarvăzătorul gândește fără cuvinte și este nevoit pe urmă să toarne în vorbirea care are deja forme bine conturate ceea ce în trăire este lipsit de cuvinte. El trebuie să ia asupra lui osteneala de a se adapta la condițiile formale ale limbii. Nu e necesar ca el să simtă aceasta drept constrângere, fiindcă el ajunge să-și dea seama în ce constă misterul creației vorbirii. El se poate face înțeles prin faptul că elimină din vorbire ceea ce ține de reprezentare. De aceea e atât de necesar să se înțeleagă că mai important e felul cum spune clarvăzătorul un lucru, decât ceea ce spune. Ceea ce spune e determinat de reprezentarea pe care fiecare o aduce cu sine din exterior. Ca să nu fie considerat nebun, el e nevoit să îmbrace tot ceea ce are de spus în fraze și asocieri de reprezentări uzuale. Pentru cele mai înalte regiuni ale spiritului e important felul cum văzătorul spune ceva. Și îl întâmpină în mod just acela care a înțeles că văzătorul are grijă să spună unele lucruri pe scurt, altele mai pe larg, altele deloc, și că el e nevoit să formuleze fraza, dintr-o direcție, într-un anumit fel, apoi să adauge, din cealaltă direcție, altă frază. Modelarea formei este foarte importantă când e vorba de regiunile mai înalte ale lumii spirituale. De aceea e important, pentru înțelegere, să nu ascultăm doar conținutul, care, bineînțeles, ca revelare a lumii spirituale, este și el important, ci să răzbatem prin conținut până la felul cum este exprimat conținutul, pentru a vedea dacă nu cumva vorbitorul doar asamblează între ele diferite fraze și teorii, sau dacă vorbește din experiență proprie. Faptul că cineva vorbește pe baza trăirilor avute în lumea spirituală devine vizibil în cum-ul celor spuse, nu atât de mult în conținut, în măsura în care el are un caracter teoretic, ci în felul cum este exprimat. În cazul unor asemenea comunicări, se poate întâmpla ca din sânul formelor uzuale ale vorbirii să apară elementul artistic al limbii, acționând în ceea ce poate să-l entuziasmeze pe văzător, în așa fel încât acesta să se ridice până la nivelul procesului creator de limbă, în așa fel încât el să mai creeze ceva după modelul a ceea ce a existat odinioară, când vorbirea s-a născut din organismul uman.
Dar pe ce se bazează faptul că ceea ce apare în conștiența clarvăzătoare este transpus prin activitatea de creație artistică în lumea spiritelor, pe când în fantezia artistică trăiește în mod inconștient și subconștient? – Activitatea creatoare este, bineînțeles, conștientă, dar impulsurile, forțele motrice, trebuie să rămână în inconștient, dacă vrem ca activitatea artistică să fie spontană. Poate să-și dea seama despre ce este vorba aici numai acela care știe că, din anumite motive, conștiența obișnuită a omului e menită unui alt scop decât aceluia de a ne conduce în viața plenară a lumii.
Pe de-o parte, conștiența noastră obișnuită merge în direcția perceperii naturii. Dar ceea ce furnizează aceasta nu se oferă noțiunilor noastre; acestea nu răzbat în afară, spre regiunea unde materia bântuie prin spațiu, spune Du Bois-Reymond [Nota 61]. Și, iarăși: Ceea ce trăiește în suflet nu poate să se umple cu realitate. Oricât de profundă ar fi trăirea misticului, ea planează întotdeauna pe deasupra realității. Nici privind natura, nici privind în suflet, omul nu ajunge la lumea plenară. Există aici o prăpastie, peste care, de obicei, nu se poate trece. Ea poate fi trecută în mod conștient prin conștiența văzătoare, prin activitatea de creație artistică. Aici, autocunoașterea trebuie să mai devină și altceva decât ceea ce desemnăm de obicei prin acest cuvânt. Modul de a privi al misticului consideră că a realizat destul dacă poate să spună: L-am perceput în interior pe Dumnezeu, eul meu superior. – O autocunoaștere reală caută să înțeleagă cum trăiește în organism, desfășurând o activitate creatoare, ceea ce de obicei noi percepem doar în punctul eului. Prin faptul că avem facultățile de reprezentare și percepție, noi nu suntem doar niște ființe care își formează reprezentări și percepții, ci noi mai și expirăm și inspirăm fără încetare. În timp ce pășim în fața lumii, în starea de conștiență trează, noi expirăm și inspirăm mereu, dar conștiența obișnuită nu percepe nimic din ceea ce se petrece astfel în noi. Aici are loc ceva minunat, ceva ce poate fi cunoscut numai prin conștiența clarvăzătoare, dacă ea nu-și îndreaptă atenția exclusiv spre ceva nebulos, spre eul abstract, ci și spre felul cum acest eu trăiește, desfășurând o activitate creatoare, în lumea concretă. Atunci ni se arată lucrul următor:
Când expirăm, lichidul cranian trece în canalul măduvei spinării, un săculeț lung, având tot felul de locuri care pot fi extinse, care pot fi sfâșiate; lichidul cranian caută să coboare, să ajungă până la venele trupului. Ceea ce se petrece aici e descris de mine drept proces exterior. Conștiența obișnuită nu pătrunde aici, dar sufletul trăiește și el în mod subconștient această extindere a ceea ce vine din creier, în venele trupului, și, în cazul inspirației, zăgăzuirea sângelui venos în venele dorsale, prin canalul măduvei spinării, pătrunderea lichidului cranian în creier și jocul care are loc aici între nervi și organele de simț. Aici, conștiența obișnuită are un caracter de umbră, nu știe nimic despre ceea ce se petrece, dar sufletul și spiritul participă la toate acestea. Procesul descris pare haotic. Dar ceea ce pulsează astfel încoace și încolo se desfășoară în orice om sub formă de muzică. În acest proces trăiește o muzică interioară. Și caracterul creator al muzicii constă în aceasta: a ridica la nivelul modelării exterioare conștiente ceea ce muzicianul se deprinde să perceapă drept muzică a corpului său sufletesc. În ea trăiește sunetul, ploaia de viață subconștientă a muzicii, în care urzește sufletul uman. Psihologia noastră se află încă la începuturile ei cele mai elementare; lucrurile care proiectează lumină asupra vieții unui artist mai urmează să fie cercetate de ea, în acord cu clarvederea. A percepe ființa umană este ceva complicat. Această cunoaștere subconștientă a sufletului este impulsul propriu-zis al fanteziei artistice, prin faptul că viața muzicală se desfășoară între măduva spinării și creier, între locul unde sângele pătrunde și lichidul cranian, astfel încât nervul e pus în vibrație, și acesta răsună în direcția creierului. Dacă se face legătura între acest fapt și posibilitatea percepției superioare, în ea trăiește mai multă muzică interioară, pe care omul o savurează, decât în impulsul obiectiv din care se naște sufletul uman când omul coboară prin naștere, respectiv prin concepție, din viața spirituală și intră în existența fizică. Sufletul intră în existență, învățând să cânte pe instrumentul corpului fizic.
Și ce se întâmplă când are loc această întreagă mișcare, această vibrație a lichidului cranian, care se ridică în creier? Ce are loc aici, în interacțiunea dintre nervi și organele de simț? – Când valul nervos se izbește de organele de simț exterioare – nota bene, încă nu e vorba de percepția senzorială –, când valul nervos, în stare de veghe, izbește, pur și simplu, aici trăiește în mod inconștient, fiind acoperită de percepție: poezia! Între organele de simț și sistemul nervos există o regiune în care omul compune poezii în mod inconștient. Valul nervos se rostogolește spre organele de simț, pătrunde în ele – procesul are loc în mod inconștient, el poate fi constatat din punct de vedere fiziologic –, această viață se desfășoară în organele de simț și înseamnă creare de opere poetice: omul trăiește poezia interioară creând. Iar creația poetică este ridicarea în conștiență a acestei vieți inconștiente.
Am descris acest lucru referindu-mă la procesul respirator. În cazul expirației, noi trebuie să avem în vedere faptul că, în trup, lichidul cranian tinde să coboare, prin forțele care-i vin în întâmpinare din trup și prin forțele cu care omul se situează în lumea exterioară. Noi suntem situați mereu, în lumea exterioară, în cadrul unor anumite raporturi statice, ori cu picioarele depărtate, ori cu brațul îndoit, ori, dacă suntem copii mici, târându-ne de-a bușilea, ori transformând acest raport static al târâtului în raportul static al poziției verticale: Ne situăm în starea de echilibru interior. Pe ceea ce aduc valurile expirate în întâmpinarea forțelor interioare, pe aceasta se bazează formele create în sculptură și arhitectură. Sentimentul emoțional care trăiește în om când el se pune în mișcare, dar menține mișcarea în stare de repaos, este exprimat în sculptură. Aceasta este o trăire interioară, care are legătură cu formele trupului. Ne dăm seama de acest lucru numai dacă suntem obișnuiți să modelăm activitatea de percepție și de gândire în reprezentări liniștite ale formei. Ajungem astfel să știm că din trup nu vin niște forțe haotice, ci niște forme care arată că omul este integrat în Cosmos. Dacă ne îndreptăm atenția mai ales spre forțele exterioare pe care sufletul le trăiește în mod subconștient, avem de-a face cu fantezia plastică. Între acestea două se află o regiune ciudat de inconștientă, pe care sufletul o are jos, în străfundurile sale. Când valul nervos vibrează între trup și creier, acest val, care este, de fapt, elementul rece, intelectual, din trupul uman, intră în atingere cu sângele cald. Într-o asemenea pătrundere cu căldură, într-o asemenea stare de spiritualizare zac sub formă inconștientă izvoarele creației artistice care îl impulsionează pe pictor, când își așterne pe perete, cu ajutorul culorilor, impresiile înălțate din subconștient. Omul e situat în mod inconștient în lumea spirituală, care poate fi deschisă numai prin clarvedere.
Nu degeaba în vremurile vechi trupul era numit templul sufletului. Aici era sugerat faptul că arhitectura e înrudită cu raportul de echilibru dintre întregul trup și întregul Cosmos.
Arta are menirea de a exprima ceea ce artistul este în stare să introducă în munca sa creatoare de forme numai prin faptul că sufletul său trăiește această muncă în legătură cu lumea, că trupul său este o copie microcosmică a întregului Macrocosmos. Dacă vrem să conștientizăm acest lucru, așa ceva putem face numai prin clarvedere. De ce estetica obișnuită, construită după modelul științelor naturii, e atât de sterilă? – Artistul nu are ce face cu această estetică oficială, care vrea să conștientizeze ceea ce este inconștient în natura omului exact la fel ca și cercetarea practicată de obicei în științele naturii. Clarvederea ridică în conștiență ceea ce trăiește în activitatea artistică, dar tocmai artistul nu are voie să se teamă de clarvedere, așa cum se tem atâția. Cele două domenii pot să trăiască în personalitatea umană separat, unul lângă altul, pentru că ele pot fi atât de distincte. E posibil ca sufletul să trăiască în afara trupului, în lumea spirituală: atunci el poate observa cum cele ce de obicei rămân în subconștient se cristalizează în forma artistică, dar și cum acestea pot fi trăite de văzător din punct de vedere artistic, separat de clarvederea sa. Prin această trăire nu poate avea loc decât o fecundare a artei și ea poate numai să-i fie de folos artistului, după cum, la rândul lor, și artiștii pot să fecundeze clarvederea. Văzătorul care are simț sau gust artistic va fi ferit de pericolul ca știința spirituală să fie pătrunsă prea mult de filistinism. El va descrie lumea spirituală într-un mod viu, în mișcare, el va putea plăsmui într-o formă mai adecvată cum-ul științei spirituale la care m-am referit deja, decât acela care și-a procurat intrarea în lumea spirituală fără simț artistic. Nu e necesar să manifestăm teamă față de clarvedere, cum fac mulți artiști. Mă refer la teama luată în serios, nu de teama pe care o poate nutri cineva la gândul că ar putea fi numit antroposof. Mă refer la teama principială, foarte des întâlnită, a acelora care cred că prin clarvedere ar putea fi stânjenită spontaneitatea activității artistice. În realitate, nu există o asemenea stânjenire. Dar noi trăim într-o epocă în care necesitatea istorică a evoluției omenirii obligă sufletul să facă să devină conștiente lucruri care înainte existau în mod naiv, subconștient. Înțelege epoca în care trăim numai acela care transpune tot mai mult ceea ce există în subconștient în perceperea liberă a conștientului.
Dacă acest imperativ al epocii nu va fi adus la îndeplinire, cultura omenirii va intra într-o fundătură. Arta nu poate fi înțeleasă prin știința obișnuită, de aceea estetica oficială e respinsă de artist. Clarvederea elaborează însă o știință care nu scutură roua de pe petalele artei, când caută s-o înțeleagă. Clarvederea e suficient de mobiă pentru a înțelege arta. De aceea, putem înțelege că e o realitate a epocii actuale necesitatea de a se clădi o punte de legătură între artă și clarvedere, acest lucru poate fi subliniat drept un imperativ, așa cum atât de frumos a făcut-o Christian Morgenstern, în niște cuvinte care atrag atenția asupra necesității unei cotituri. El spune [Nota 62]: „Cine vrea să se cufunde numai cu simțirea în ceea ce poate fi trăit astăzi din realitatea divin-spirituală, cine nu vrea să pătrundă în ea și prin cunoaștere, seamănă cu analfabetul care doarme o viață întreagă cu abecedarul sub pernă.”
Adeseori, oamenii vor să doarmă o viață întreagă cu abecedarul cunoașterii lumii sub pernă, pentru a nu lăsa ca puterea creatoare elementară cu care au venit pe lume să fie diminuată de știința clarvăzătoare. Cine înțelege știința clarvăzătoare așa cum poate fi ea concepută astăzi, pe culmea epocii, va înțelege că, în sensul lui Morgenstern, trebuie să ieșim din starea de analfabetism, trebuie să clădim punți de legătură între artă și clarvedere și că în acest fel asupra artei va cădea o lumină nouă, iar clarvederea va fi impregnată de o căldură nouă, datorită artei. Astfel încât, ca rod al străduințelor juste, într-un viitor sănătos, prin lumina clarvăzătoare și prin căldura artistică, în evoluția viitoare a omenirii va putea acționa un impuls important.
