Oamenii au simțit din cele mai vechi timpuri că există o anumită înrudire sau măcar legătură între impulsul fanteziei artistice, cel al producerii și savurării operelor de artă, și cel al cunoașterii suprasensibile. Cine stă față în față cu niște individualități artistice constată că în cercuri foarte largi ale lumii creatorilor de artă există o anumită teamă că activitatea de creație artistică ar putea fi stânjenită dacă ei s-ar apropia de acea trăire conștientă a lumii suprasensibile din care își primește impulsurile fantezia artistică, așa cum căutăm să facem în cadrul cunoașterii spiritual-științifice suprasensibile. Pe de altă parte, în cele mai largi cercuri e cunoscut și faptul că anumite naturi de artist, care se apropie, prin activitatea lor creatoare, de ceea ce pare să-și proiecteze lumina din lumea suprasensibilă, în momentele în care își pun în activitate fantezia creatoare au un fel de clarvedere. Creatorii de basme sau alți indivizi creatori de artă, care vor să trateze mai mult lucruri care își proiectează în lumea fizică lumina din lumea suprasensibilă, știu cum apar în fața ochilor personajele, dar mai știu că ele sunt absolut suprasensibile, în așa fel încât ei au sentimentul că au relații cu aceste personaje artistice sau că aceste personaje au relații unele cu altele. Dacă rămâne pe deplin trează conștiența prin care omul se poate smulge în orice moment din mijlocul trăirilor clarvăzătoare care îl năpădesc, știința spirituală poate vorbi, într-un asemenea caz, de clarvedere. Trebuie să spunem că există unele puncte de atingere între activitatea de creație artistică, fantezia artistică, și conștiența clarvăzătoare, care e în măsură să se transpună, cunoscând, în lumea spirituală. Totuși, tocmai în fața unei concepții spiritual-științifice de felul celei pe care o prezentăm noi aici unii se cred obligați să sublinieze că artistul nu trebuie să lase să i se răpească spontaneitatea naivă prin ceea ce își însușește în mod conștient din lumea spirituală. Asemenea concepții trec cu vederea esențialul în ceea ce privește raportul dintre fantezia artistică și perceperea clarvăzătoare a lumii spirituale. Fiindcă aici prin percepție clarvăzătoare se înțelege acea percepție care se dezvoltă în mod cu totul independent, prin activitate pur sufletească, independent de instrumentul corporal-fizic. Azi nu îmi pot permite să arăt în ce măsură este posibil ca sufletul să se transpună în lumea spirituală fără a se folosi de instrumentul trupului. Aș vrea doar să spun, anticipând, că pe cercetătorul spiritual antroposof din epoca actuală îl interesează mai mult înrudirea și legăturile ce pot fi constatate între activitatea artistică și savurarea veritabilă a operelor artistice, pe de-o parte, și clarvederea veritabilă, pe de altă parte, decât legătura dintre clarvedere și stările vizionare, stările anormale care, chiar dacă se caută să li se atribuie numele de clarvedere, sunt legate, totuși, numai de anumite stări corporale, nu sunt trăiri exclusiv sufletești. Pentru a înțelege această înrudire reală dintre fantezia artistică și clarvedere, e necesar să ne ocupăm de ceea ce le desparte pe acestea două, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, și vom vedea că e vorba de ceva foarte important.
Cine desfășoară o activitate bazată pe fantezia artistică nu va percepe și copia în el lumea senzorială exterioară, așa cum se întâmplă în cazul percepției senzoriale și al reflecției obișnuite: El le va modifica, le va idealiza sau cum vom vrea să mai numim acest lucru. Orientarea nu are importanță. Nu are importanță că cineva are o concepție realistă ori idealistă, că e impresionist ori expresionist, dar în orice activitate artistică trăiește o muncă de transformare a ceea ce de obicei omul doar copiază din realitate. Dar în activitatea de creație artistică rămâne viu ceea ce poate fi numit percepere a lumii exterioare. Artistul ține seama de perceperea lumii exterioare. În această activitate artistică rămâne prezentă imaginea reprezentărilor care se formează în contact cu lumea exterioară și cu ceea ce, în amintire, în memorie, are legătură cu ea. În subconștientul artistului acționează mai departe tot ceea ce el a perceput în viață, și cu cât ceea ce s-a depus în suflet, ca trăire, continuă să vibreze mai bine în suflet, ca ecou, cu cât acest ecou va fi mai bogat, cu atât va trăi mai bogat în fantezia artistică activitatea creatoare a artistului, ca îndreptare a atenției personalității spre impresiile senzoriale exterioare, spre facultatea de reprezentare și amintire. Nu așa se întâmplă în cazul a ceea ce trăiește drept clarvedere în acea personalitate care pătrunde prin percepție suprasensibilă în lumea spirituală. Esențialul este că omul pătrunde în lumea spirituală numai dacă poate să aducă la tăcere atât percepția senzorială exterioară, cât și activitatea de reprezentare, din care se formează facultatea amintirii. În cazul cunoașterii suprasensibile, amintirea, memoria, facultatea de a avea impresii senzoriale exterioare, trebuie să tacă de tot. E destul de greu să-i faci pe contemporanii noștri să înțeleagă că este posibil ca sufletul uman să fie, într-adevăr, atât de mult fortificat în ceea ce privește forțele sale dormitânde, încât să mai existe viață sufletească deplin vie după ce a fost reprimată facultatea de a avea reprezentări și percepții. De aceea, efortului de a ajunge la cunoașterea suprasensibilă, dacă e practicat în mod metodic, nu i se poate obiecta că, în cazul acelei clarvederi de care putem dispune după cum vrem, avem de-a face numai cu niște lumi ce țin de capacitatea amintirii, care se ridică din subconștient. Esențialul este că acela care vrea să pătrundă în lumea suprasensibilă în calitate de cercetător spiritual face cunoștință cu metoda care îi dă posibilitatea de a exclude atât de total facultatea amintirii, încât sufletul său trăiește exclusiv în impresii prezente, în care nu se amestecă nici un fel de reminiscențe venite din subconștient, astfel încât cu ceea ce își reprezintă și trăiește, sufletul se află într-o lume pe care caută s-o pătrundă în mod conștient, pentru ca nimic să nu-i rămână inconștient.
Dacă ne gândim că unele căutări mistice, așa-zis teosofice, au un dor după tot felul de trăiri confuze, nebuloase, vom găsi că nu e greu de înțeles faptul că ceea ce este numit aici de noi clarvedere e confundat cu aceste lucruri, și de către aceia care se cred adepți. Dar nu acesta este esențialul; esențialul este ce se înțelege prin această clarvedere.
Aici putem vedea cât este de diferită, această clarvedere, în principiu, de activitatea de creație artistică. Ele au la bază structuri și dispoziții sufletești diferite; dar acela care caută cunoașterea suprasensibilă în sensul pe care îl avem noi în vedere aici, va avea experiențe deosebite cu arta.
Mai întâi – o experiență cardinală. Nimeni nu poate fi cercetător spiritual de dimineața până seara. Contemplarea în lumea spirituală e legată de anumit momente; cunoaștem începutul și sfârșitul stării în care sufletul pătrunde în lumea spirituală. În această stare, sufletul e capabil să facă abstracție total, prin proprie putere, de orice impresie a simțurilor exterioare, în așa fel încât din toate acestea – simțurile exterioare văd culori, aud sunete – nu mai rămâne nimic. Tocmai din această îndreptare a privirii spre nimic se naște percepția lumii spirituale. Aș zice: Văzătorul poate să stingă tot ceea ce năvălește spre el din lumea exterioară, tot ceea ce se ridică în conștiența sufletului, venind de la facultatea de amintire obișnuită, dar el nu poate să stingă, nici când se transpune în această stare, anumite impresii provenite de la operele artistice care izvorăsc cu adevărat din fantezia creatoare. Nu vreau să spun că, în asemenea stări, văzătorul are în fața operelor artistice aceleași impresii pe care le are cel lipsit de clarvedere. Pe acestea le are în momentele când nu e clarvăzător. Dar în momentele de clarvedere, el are posibilitatea de a stinge complet impresiile senzoriale, amintirile legate de lumea exterioară, dar nu pe acelea legate de o operă artistică în fața căreia se află.
Sunt experiențe care se diferențiază în specificul lor. Se dovedește că văzătorul are anumite trăiri în legătură cu diferitele arte. Tocmai în aspectele de detaliu ale efectului, cuvinte cum e cuvântul „artă” își pierd sensul obișnuit. Fiecare artă devine, din punctul de vedere al cunoașterii suprasensibile, o sferă în sine. Arhitectura devine altceva decât muzica, pictura ș.a.m.d. Ca să ne formăm o privire de ansamblu asupra a ceea ce este experiența clarvăzătoare în raport cu arta, e necesar să atragem atenția asupra faptului că aici se impune întrebarea: Dacă văzătorul trebuie să reprime influențele venite din lumea exterioară, ca și ceea ce ține de facultatea amintirii, ce-i mai rămâne?
În suflet trăiește ceva din cele trei activități sufletești amintite în psihologie, care sunt prezente întotdeauna în sufletul uman. Activitatea de reprezentare și cea de percepție nu sunt prezente, sunt prezente însă simțirea și voința, dar într-un cu totul alt mod decât în viața obișnuită. Căci nu avem voie să confundăm cunoașterea suprasensibilă cu acea contopire nebuloasă, bazată pe simțire, cu lumea spirituală, pe care trebuie s-o desemnăm drept mistică. Trebuie să ne fie clar că, deși răsare din simțire și voință, cunoașterea suprasensibilă este altceva decât simțire și voință. Pentru cunoașterea clarvăzătoare, simțirea și voința trebuie să umple sufletul într-o asemenea măsură, încât acest suflet să fie absolut liniștit și întreg restul ființei să se afle într-o stare de liniște perfectă. Trebuie să apară o stare în care omul nu se află de obicei, când simte și voiește: Simțirea și voința trebuie să se dezvolte întoarse cu totul spre interior. Impulsurile de voință se dezvoltă în mod obișnuit prin manifestări îndreptate spre exterior; în starea de clarvedere nu e voie să apară nici un fel de manifestări îndreptate spre exterior. Practicile dervișilor și alte lucruri asemănătoare sunt diametral opuse cunoașterii lumii spirituale.
Prin faptul că simțirea și voința se dezvoltă spre interior, din ele răsare o activitate sufletească luminoasă, precis conturată. Răsare o activitate a sufletului căreia îi sunt asemănătoare gândurile. Imaginea unui gând obișnuit este ceva palid, care și-a pierdut culoarea. Pentru văzător, din simțire și voință răsare o realitate concretă, care nu e însă mai puțin clar îmbibată de realitate decât gândirea obișnuită.
Tocmai pe baza experiențelor făcute cu arta putem caracteriza ceea ce trăiește văzătorul în fiecare dintre facultățile sale sufletești. Dacă încearcă să se transpună în formele arhitecturale și în raporturile de mărime numerice, în ceea ce proiectează arhitectul în clădirile sale, văzătorul se simte înrudit cu aceste raporturi numerice și cu aceste armonii ale arhitecturii, adică tocmai cu ceea ce se dezvoltă în el drept o cu totul altă gândire, diferită de gândirea cu caracter de umbră pe care o avem în viața obișnuită. Am putea spune: Clarvăzătorul dezvoltă o gândire nouă, care nu e înrudită cu nimic atât de mult cum este cu formele în care gândește arhitectul și pe care el le plăsmuiește. Gândirea care domnește în viața obișnuită nu are nimic comun cu clarvederea adevărată. Gândirea care apare în cazul clarvederii include spațiul în trăirea ei creatoare. Văzătorul știe el pătrunde, cu aceste forme, care sunt niște forme de gânduri vii, în realitatea suprasensibilă, aflată în dosul lumii senzoriale, dar el trebuie să dezvolte această gândire care se manifestă în forme spațiale. Văzătorul simte că în tot ceea ce se manifestă prin armoniile formelor și ale numerelor acționează o voință și niște sentimente emoționale. El învață să recunoască forțele lumii în asemenea formațiuni bazate pe raporturi cantitative și numerice, de felul celor care trăiesc în gândirea lui. De aceea, el se simte înrudit în gândirea lui cu ceea ce creează arhitectul. Dintr-un anumit punct de vedere, când în el se aprinde o nouă viață de gândire – nu aceea a conștienței obișnuite – văzătorul se simte înrudit cu ceea ce creează în formele lor arhitectul și sculptorul. Pentru cunoașterea suprasensibilă se naște o viață intelectuală obiectual-concretă, care gândește în forme spațiale, în forme care se încovoaie, care își dau formă prin viața lor proprie. Sunt niște forme de gândire prin care sufletul văzătorului se cufundă în realitatea spirituală; pe acestea el le simte înrudite cu ceea ce trăiește în formele create de sculptor. Putem caracteriza gândirea și noua simțire a văzătorului dacă studiem trăirile avute de el în legătură cu arhitectura și sculptura.
Cu totul altfel sunt trăirile văzătorului în raport cu muzica și cu poezia. El își poate crea o legătură cu muzica numai dacă pătrunde și mai departe decât în sfera descrisă adineaori. E adevărat, în primă instanță, din simțirea și voința întoarse spre interior se dezvoltă o nouă viață intelectuală spirituală. Aceasta îi dă posibilitatea de a pătrunde în lumea spirituală, prin faptul că are următoarea trăire: el pătrunde acolo numai cu sufletul; acesta nu se folosește de nici un organ trupesc. Vine apoi treapta următoare. Am pătrunde în lumea spirituală doar în mod incomplet dacă n-am înainta până la treapta următoare. Ea constă în faptul că nu dezvoltăm doar această viață intelectuală spirituală, ci că devenim conștienți de existența noastră în afara trupului, în realitatea spirituală, exact la fel cum devenim conștienți aici că ne aflăm în lumea fizică, sprijiniți cu amândouă picioarele pe sol, apucând obiectele cu mâna ș.a.m.d. Când începem să ne știm astfel în lumea spirituală și să gândim și să simțim în felul descris adineaori, ajungem să dezvoltăm o nouă simțire și voință, mai profunde, dar o voință în lumea spirituală, care nu se exprimă în lumea senzorială. Abia când ajungem să ne percepem în această voință, putem avea anumite experiențe cu muzica și cu creația literară.
Aici se vede că trăirile pe care le avem cu muzica în lumea suprasensibilă sunt înrudite mai ales cu noua simțire emoțională, pe care o trăim în afara trupului. În starea de clarvedere, omul trăiește muzica altfel decât în conștiența obișnuită: ea e trăită în așa fel încât omul se simte una cu fiecare sunet în parte, cu fiecare melodie, el trăiește cu sufletul lui în acea viață sunătoare, tălăzuitoare. Sufletul e total unit cu sunetele, parcă e revărsat în valurile de sunete. Și îmi este îngăduit să spun că nu ne putem forma o imagine precisă, concretă, despre Afrodita ieșind din spuma mării, decât observând cum trăiește sufletul uman în elementul muzicii și cum se înalță din el, când se percepe pe sine în stare de clarvedere.
Și la fel cum această Afrodită, ieșind la suprafață din apa mării, ar fi înconjurată de creaturile aerului, care ar zbura în jurul ei drept solii a ceea ce este viu în spațiu, tot așa, pentru văzător, muzicii i se alătură poezia. Prin faptul că se simte cu sufletul lui, ieșit parcă din valurile muzicii, și totuși în interiorul acesteia, prin faptul că se simte una cu muzica, pentru văzător, muzicii i se alătură elementul poeziei. Pe acesta îl trăiește într-o formă intensă. Ceea ce trăiește el, depinde de gradul pe care l-a atins în dezvoltarea clarvederii. Cu arta scrisului e ciudat. Poetul exprimă, cu ajutorul vorbirii sau al altor mijloace proprii artei literare, ceea ce se apropie pentru facultatea clarvăzătoare din sfera creației literare. Un personaj dramatic, de exemplu, pe care poetul îl creează, pe care îl pune să rostească doar câteva cuvinte, se plăsmuiește din aceste câteva cuvinte, devenind imaginațiunea închegată a unei personalități umane. Acesta e motivul pentru care tot ceea ce, în poezie, este ireal, frază goală, tot ceea ce nu izvorăște din forța creatoare, ci e contrafăcut, devine extrem de penibil pentru văzător: În ceea ce nu este poezie, dar vrea să plăsmuiască ceva prin simplă frazeologie, el vede caricatura schimonosită. Dacă ceea ce e de natură plastic-sculpturală se transformă pentru el în viață intelectuală spirituală, ceea ce e de natură poetică se transpune în forme plastice și concrete, pe care el trebuie să le privească. El privește ceea ce este adevărat, ceea ce e format pe baza adevăratelor legi creatoare, din care creează natura, și le separă pe acestea în mod riguros de ceea ce e creat pe baza simplei închipuiri umane, pentru că cineva vrea să scrie, chiar dacă nu e unit în fantezia lui cu forțele creatoare ale universului. Așa sunt trăirile care pornesc de la arta literară și de la muzică.
Pictura e trăită de către cunoașterea suprasensibilă într-un mod specific. Ea e ceva unic pentru cunoașterea suprasensibilă. Și pentru că văzătorul – voi folosi o comparație banală – e nevoit să-și concretizeze reprezentarea, la fel ca și geometrul, care așterne pe hârtie, cu ajutorul liniilor și al compasului, lucrurile pe care ar putea să le aibă în simpla reprezentare, pentru a le vedea în mod concret, și văzătorul e nevoit să transpună într-o lume plăsmuită, având densitate concretă, trăirea lumii spirituale, ceea ce trăiește el ca realități lipsite de contur, de chip. Aceasta se întâmplă prin faptul că ceea ce trăiește văzătorul în acest fel e trăit de el în sensul că își transpune trăirea în percepție interioară, în imaginațiune, și o umple, dacă pot spune astfel, cu materie sufletească. El face aceasta în așa fel încât creează, aș zice, într-o stare interioară, creatoare, clarvăzătoare, reversul picturii. Pictorul își formează fantezia bazându-se, cu forțele plăsmuitoare interioare, pe percepția senzorială, pe care o trăiește așa cum are nevoie de ea. El ajunge dinspre afară în interior până acolo unde transformă ceea ce trăiește în spațiu în așa fel încât acționează drept linii, forme, culori. El aduce toate acestea până la percepția de suprafață a picturii. Văzătorul vine din direcția opusă. El densifică ceea ce există în activitatea sa văzătoare până la nivelul colorării sufletești; el îmbibă de culori, ilustrând parcă lăuntric, ceea ce de obicei e incolor, el formează imaginațiuni. Trebuie numai să ne reprezentăm în mod just că ceea ce pictorul aduce dintr-o direcție, vine din direcția opusă drept ceea ce creează văzătorul dinspre interior în afară.
Ca să vă puteți reprezenta aceste lucruri, citiți expunerea noțiunilor elementare din ultimele capitole ale cărții „Teoria culorilor” de Goethe, în legătură cu acțiunea moral-sensibilă a culorilor, acolo unde el spune că fiecare culoare declanșează o anumită stare sufletească. Văzătorul ajunge la urmă la această stare sufletească, el tincturează cu ea ceea ce altfel ar fi lipsit de contur, de imagine și de culoare. Dacă văzătorul vorbește de aură și de alte lucruri asemănătoare, și pomenește de culori care există în percepțiile sale vizuale, trebuie să ne fie clar că el colorează ceea ce trăiește în interior în legătură cu aceste stări afective. Dacă văzătorul spune că ceea ce vede este roșu, atunci el are aceeași trăire pe care o are omul de obicei în contact cu roșul; trăirea este aproape aceeași ca și în cazul în care vedem culoarea roșie, dar este o trăire spirituală.
Ceea ce vede văzătorul și ceea ce așterne pe pânză pictorul este unul și același lucru, dar privit din două direcții diferite. Așa se întâlnește văzătorul cu pictorul. Această întâlnire e o trăire remarcabilă, importantă. Ea ne permite să vedem că pictura este o varietate deosebită a cunoașterii suprasensibile. Acest lucru se vede mai ales în cazul unui fenomen care trebuie să devină pentru orice suflet o problemă specială: în cazul incarnatului, al culorii pe care o are carnea umană, care, pentru cel ce vrea să pătrunde lăuntric în aceste lucruri, are ceva pe cât de misterios, pe atât de minunat, care ne permite să privim în niște corelații adânci ale naturii și ale spiritului. Acest incarnat e trăit de văzător într-un mod deosebit. Aș vrea să atrag aici atenția asupra unui aspect.
Când se vorbește despre văzător, despre clarvedere, oamenii cred că e vorba de ceva ce posedă numai câțiva oameni suciți, ceva situat cu totul în afara vieții. Dar nu este așa. Clarvederea serioasă există mereu în viață. Noi nici n-am putea să ne situăm în viață, dacă n-am fi fiecare clarvăzători pentru anumite lucruri. E foarte important faptul că un clarvăzător care poate fi luat în serios nu spune niciodată ceva situat în afara vieții, ci numai lucruri care sunt, într-o anumită direcție, o ridicare a vieții pe o treaptă superioară. Când suntem clarvăzători în viața de toate zilele? Suntem clarvăzători într-un caz care astăzi e înțeles greșit, fiindcă pe baza concepției materialiste s-au format tot soiul de fantasmagorii în legătură cu felul în care percepem eul altuia, când ne aflăm în fața unui trup străin de al nostru. Există deja astăzi oameni care spun: Percepem eul unui alt om numai printr-o deducție făcută de suflet în subconștient. Noi vedem ovalul feței, celelalte linii ale formei umane, culoarea tenului său, forma ochilor, și ne-am obișnuit ca, dacă vedem o formă trupească de acest fel, să avem sentimentul că stăm în fața unui om, de aceea tragem prin analogie concluzia că ceea ce există sub o asemenea formă ascunde în sine și un om. – Dar nu este așa; ne-o spune cunoașterea suprasensibilă. Ceea ce ne apare la un om, drept formă umană, și drept culori, este un fel de percepție, ca percepția culorii și a formei unui cristal. Culoarea, forma și suprafața cristalului ni se impun drept ele înseși. Suprafața, coloritul formei umane se autosuspendă, se fac, vorbind la modul ideal, transparente. Percepția senzorială pe care o avem privind un alt om se stinge în mod spiritual: Noi percepem celălalt suflet în mod direct. E o transpunere directă în sufletul celălalt, un proces misterios, minunat, din suflet, când noi stăm față în față cu omul celălalt, în propria noastră ființă umană. Aici are loc o ieșire reală a sufletului, o trecere spre celălalt. Aceasta este o clarvedere, care există în viață peste tot și întotdeauna. Acest fel de clarvedere e strâns legat de misterul incarnatului. Acest lucru e perceput de văzător, când el se înalță la cea mai grea dintre problemele clarvederii: a percepe incarnatul prin clarvedere. Pentru percepția obișnuită, incarnatul are ceva liniștit, static, pentru văzător el devine ceva mișcat în sine. Văzătorul nu percepe incarnatul ca pe ceva gata-făcut, ci îl percepe ca pe o stare de mijloc între altele două. Dacă văzătorul se concentrează asupra culorilor umane, el percepe o permanentă oscilare a omului între tendința de a păli și aceea de a se înroși, o înroșire superioară față de înroșirea obișnuită, care pentru văzător devine un fel de emanare calorică. Sunt cele două stări-limită între care pendulează coloritul omului și între care, la mijloc, se află incarnatul. Pentru văzător, aceasta devine o vibrare încoace și încolo. Din paloarea pe care o ia chipul unui om, văzătorul înțelege cum este acel om în interior, ca simțire și intelect, iar din înroșirea lui își dă seama cum este acel om, ca entitate a impulsurilor de voință, în raport cu lumea exterioară. Vibrează aici ceea ce este în cel mai înalt grad, în interior, caracterul omului.
Nu avem voie să ne reprezentăm că vederea superioară înseamnă că „evoluăm” și că pe urmă îi vedem pe toți oamenii și toate lucrurile sub aspect spiritual. Calea ce duce în lumea spirituală este o cale complexă, cu multe aspecte. Sesizarea ființei interioare a unui alt om are drept problemă principală trăirea incarnatului.
Vedeți, așadar, că văzătorul face, în contact cu artele, cele mai diverse experiențe. Ceea ce vreau să spun aici se mai nuanțează puțin printr-un fenomen care este în măsură să atragă atenția asupra felului cum se situează clarvederea în viață: raportul dintre clarvedere și vorbirea umană.
De fapt, vorbirea nu e ceva unitar, ea trăiește în trei sfere diferite. În primul rând, avem o stare a vorbirii care ne face să privim vorbirea drept instrument pentru comunicarea dintre oameni și în cadrul științei. Putem numi paradoxal ceea ce simte aici văzătorul, dar e o trăire reală: Văzătorul resimte acest mod de a folosi vorbirea drept mijloc de comunicare și exprimare al științei obișnuite, bazate pe intelect, ca pe un fel de coborâre a vorbirii, ba chiar ca pe un fel de degradare a ei până la nivelul a ceea ce ea nu este, în natura ei cea mai lăuntrică. Clarvederea ajunge la o altă concepție. Vorbirea este acel instrument prin care o grupare etnică trăiește în comunitate. Privit în mod just, ceea ce trăiește în vorbire, cu diferitele ei forme, cu nuanțele sunetelor ș.a.m.d., este ceva de natură artistică. Vorbirea, ca mijloc de expresie a grupării etnice, este artă, și felul cum se creează în cadrul vorbirii este o activitate de creație artistică a întregului popor care vorbește această limbă.
Prin folosirea limbii ca mijloc de comunicare cotidian, ea este degradată. Cine are un simț care îi spune ce trăiește în vorbire și se revelează în subconștientul nostru știe că elementul creator al vorbirii e înrudit cu poezia, cu arta, în general. Cine are în el o vână artistică are o senzație neplăcută atunci când vorbirea e coborâtă în mod inutil în sfera cumunicării obișnuite. Christian Morgenstern avea această vână artistică. El nu s-a temut să clădească puntea de legătură între artă și clarvedere, el nu avea convingerea că ne pierdem spontaneitatea artistică dacă pătrundem în lumea spirituală; el simțea că poetul din el e înrudit cu sculptura, cu arhitectura. El, care exprimă ceea ce simte față de vorbire, caracterizând flecăreala drept abuz care se face cu darul vorbirii, spune: „Orice flecăreală are la bază nesiguranța în ceea ce privește sensul și valoarea cuvântului izolat. Pentru flecar, cuvântul este ceva confuz, nebulos. Dar și ea i-o plătește cu vârf și îndesat: ‘nebulosului’, ‘confuzului’.” Trebuie să poți percepe – ca să simți ca el – ceea ce simțea Morgenstern drept element creator al vorbirii: faptul că acolo unde vorbirea în proză devine mijloc de comunicare are loc degradarea ei pe treapta de simplu scop.
În al treilea rând, pentru trăirea văzătorului în legătură cu limba intră în considerare ceea ce trăiește el în lumea spirituală. Ceea ce privește el, nu e privit în cuvinte, nu se exprimă în mod direct prin cuvinte. Astfel, văzătorului îi vine greu să se facă înțeles de lumea exterioară, din cauză că majoritatea oamenilor gândesc teoretic și, din punctul de vedere al conținutului, în cuvinte, și nu își pot imagina o viață a sufletului situată dincolo de cuvinte. Din acest motiv, cel ce trăiește în mod afectiv lumea spirituală simte o anumită constrângere când se pune problema să își toarne trăirile în vorbirea deja formată. Dar, prin faptul că reduce la tăcere ceea ce trăiește de obicei în vorbire – facultatea de reprezentare și de amintire –, el poate să pună în mișcare în interiorul propriei sale ființe forțele creatoare de limbă înseși, acele forțe creatoare care au lucrat la dezvoltarea omenirii atunci când s-a născut vorbirea. Văzătorul trebuie să se transpună în dispoziția sufletească în care s-a născut vorbirea, el trebuie să dezvolte dubla activitate de a modela în interior realitățile spirituale pe care le vede și de a se cufunda în spiritul limbii, în așa fel încât să le poată uni pe amândouă. De aceea este atât de important să ne dăm seama că trebuie să înțelegem cuvintele văzătorului altfel decât celelalte cuvinte. Prin faptul că văzătorul își comunică trăirile, el trebuie să se folosească de limbă, dar în așa fel încât să facă să se nască din nou ceea ce, în limbă, desfășoară o activitate creatoare, prin faptul că se cufundă în forțele plăsmuitoare ale limbii. Devine astfel important ca el să modeleze cuvântul rostit, accentuând anumite lucruri mai mult, pe altele mai puțin, spunând anumite lucruri la început, altele mai târziu sau punând ceva la o parte, ilustrând. Cel care vrea să toarne în vorbire niște adevăruri spirituale are nevoie de o tehnică specială, dacă vrea să exprime ceea ce trăiește lăuntric în el. De aceea, văzătorul are nevoie ca auditorii lui să ia seama la cum-ul exprimării sale, nu numai la ceea ce spune el. Esențial este faptul că el modelează mai întâi, esențial este felul cum spune el lucrurile, mai ales cele referitoare la lumea spirituală, nu este esențial doar ceea ce spune el. Văzătorul e atât de greu înțeles din cauză că acest lucru e luat prea puțin în considerare, și pentru că oamenii, auzind cuvintele, își amintesc ce înseamnă ele de obicei. El e nevoit – toate acestea sunt numai relative – să devină un creator de limbă, pentru a exprima suprasensibilul prin felul cum se exprimă. Va deveni din ce în ce mai necesar ca oamenii să înțeleagă acest lucru: Din tot ceea ce spune văzătorul, nu este esențial conținutul, important este că prin felul cum se exprimă el, noi avem impresia vie că vorbește din lumea spirituală. Așa că vorbirea însăși este deja în viața obișnuită un element artistic. Și față de vorbire văzătorul are o relație deosebită.
Acum, ia naștere întrebarea: Ce stă la baza faptului că există asemenea legături între văzător și artist? De ce văzătorul nu poate face abstracție de impresia pe care o are în fața unei opere de artă? – Cauza este aceea că în opera de artă apare ceva înrudit cu cunoașterea suprasensibilă, numai că într-un alt veșmânt. Cauza este că viața interioară umană e mult mai complexă decât poate să-și imagineze știința actuală.
Aș vrea să prezint această problemă dintr-o altă direcție – în acest sens, în orice caz, se spun lucruri aparent științifice –, care atrage atenția asupra a ceva ce trebuie să se dezvolte din ce în ce mai mult, pentru a construi puntea de legătură între modul obișnuit de a percepe realitatea, pe de-o parte, și trăirea în fantezia artistică și în cunoașterea suprasensibilă, pe de altă parte. Vreau să pun întrebarea: Ce stă la baza faptului că un compozitor creează din interiorul lui ceea ce trăiește în sunetele creațiilor sale? – Aici trebuie să ne fie clar că ceea ce e numit de obicei autocunoaștere este încă ceva foarte abstract. Până și ceea ce își imaginează aici misticii sau teosofii cei nebuloși e ceva foarte abstract. Dacă cineva crede că trăiește divinul din sufletul său, pentru clarvederea reală, concretă, trăirea lui este ceva cu totul neclar, nebulos. Devine clar un lucru: faptul că omul are, pe de-o parte, trăirea sa interioară, gândurile, sentimentele, impulsurile sale de voință; el se poate adânci în toate acestea și poate spune că ceea ce face este mistică, filosofie, știință. Dar dacă învățăm să cunoaștem viul, știm: Toate acestea sunt prea rarefiate, prea inconsistente, chiar dacă oamenii respectivi caută să le densifice în interiorul lor. Chiar și cu mistica cea mai intens practicată, omul plutește mereu pe deasupra realității, nu se poate apropia de realitatea adevărată, el trăiește numai niște cópii interioare ale realității, niște efecte ale acesteia și el nu trăiește realitatea nici prin studierea obișnuită a naturii, stând față în față cu procesele materiale.
E adevărat ceea ce spune Du Bois-Reymond: prin studierea naturii nu vom putea ajunge niciodată să înțelegem ceea ce bântuie prin spațiu. – Când cercetătorul științific vorbește despre o materie care există în spațiu – aceasta nu se dezvăluie mijloacelor prin care noi căutăm să scrutăm realitatea. Pentru conștiența obișnuită, situația rămâne următoarea: avem, pe de-o parte, viața interioară, care nu ajunge până la realitate, avem, pe de altă parte, realitatea exterioară, care nu se dezvăluie vieții interioare. Între ele se cască o prăpastie. Această prăpastie, pe care omul trebuie să o cunoască, este o piedică în calea cunoașterii umane. Și ea nu poate fi depășită pe nici o altă cale decât prin faptul că în suflet se dezvoltă o clarvedere suprasensibilă, o clarvedere de felul celei la care m-am referit astăzi, în legătura ei cu arta.
Dacă se dezvoltă această clarvedere, noi intrăm într-un raport exterior cu noi înșine și cu realitatea materială care există sub formă de trup. Trupul devine ceva nou, nu rămâne acel ceva friabil, care nu se dezvăluie vieții interioare. Viața interioară nu rămâne ceva care plutește pe deasupra realității, ci ea se impregnează, se pătrunde în propria sa corporalitate cu ceea ce duce în trup o existență materială. Dar orice existență materială conține existență spirituală.
Să încercăm să aducem în fața ochilor acest lucru, pornind de la arta muzicii. În timp ce omul dezvoltă reprezentări muzicale sau de altă natură, și le percepe în starea de conștiență obișnuită, în interiorul corporalității sale au loc niște procese complicate. El nu știe nimic despre acestea, dar ele au loc. Conștiența clarvăzătoare înaintează până la această trăire corporală interioară complicată, minunată. Când expirăm, lichidul cranian, în care e adăpostit de obicei creierul, se varsă în sacul măduvei spinării, coboară spre partea de jos a organismului în regiunea abdominală, când inspirăm totul e împins în sus. Ia naștere un ritm minunat, care însoțește tot ceea ce noi ne reprezentăm și percepem. Această respirație, această activitate plastică în ritmicitatea ei intră și iese din creier. Are loc un proces care pătrunde în trăirea umană. E ceva care se petrece în subconștient și despre care sufletul știe. Fiziologia și biologia de astăzi sunt încă aproape cu totul neștiutoare în privința acestor lucruri; dar din ele ia naștere o știință vastă.
În niște vremuri care nu mai pot fi ale noastre, oamenii erau nevoiți să caute viața spirituală într-un alt mod. Dar a trecut timpul în care știința spirituală să fie căutată pe o cale oriental-indiană; această cale poate fi studiată ulterior, dar dă cu totul greș cel ce crede că trebuie să ne întoarcem la metodele indienilor. Așa ceva nu este pentru epoca noastră, așa ceva ar duce omenirea pe căi greșite. Metodele noastre sunt mult mai intelectuale, dar putem vedea, studiind indianismul, ce voia calea urmată de el. O mare parte din educația spirituală, care ducea la cunoașterea superioară, consta la indieni într-o desfășurare ordonată ritmic a respirației: ei voiau să regleze procesul respirator. Comparați ceea ce se căuta atunci cu ceea ce am spus adineaori, și veți afla că discipolul căii yoga voia să afle în interiorul lui, prin perceperea interioară a căii respiratorii, ceea ce am descris mai înainte. Indianul afla acest lucru prin faptul că se străduia să simtă procesul respirator, care se tălăzuiește în sus și în jos.
Metodele noastre sunt altele. Cine urmărește această problemă cu înțelegere, va constata că noi nu mai trebuie să ne transpunem în organism pe o asemenea cale fizică, noi trebuie să ne străduim să percepem în mod meditativ, pornind de la gândirea intelectuală, ceea ce se revarsă în jos, iar prin exerciții de voință, ceea ce se îndreaptă în sus, și să încercăm în acest fel să ne opunem curentului cu viața noastră sufletească și să-l percepem, în timp ce el urcă și coboară.
Pe aceasta se bazează un anumit progres din evoluția omenirii. E un lucru despre care știința și conștiența cotidiană nu știu nimic, dar sufletul știe, în adâncurile lui. Ceea ce sufletul trăiește și știe astfel poate fi făcut să urce în conștiență în niște condiții speciale. Și acestea pot fi făcute să urce dacă omul respectiv este o natură artistică din punct de vedere muzical. Cum se întâmplă aceasta? – În starea umană obișnuită, pe care am putea s-o numim și starea cetățeanului de condiție mijlocie, starea omului de rând, avem o legătură puternică între spiritual- sufletesc și corporal-fizic. Spiritual-sufletescul e puternic legat de procesele descrise adineaori. Dacă echilibrul este unul labil, dacă spiritual-sufletescul se desprinde de corporalitate, atunci această structură, care are la bază un destin lăuntric, este muzicală sau receptivă la muzică. Pe raportul labil amintit se bazează talentul artistic deosebit și în alte domenii. Cine are acest talent este în stare să scoată la suprafață ceea ce de obicei are loc numai jos, în suflet – în adâncurile sufletului noi toți suntem niște muzicieni. Ceea ce are loc aici nu poate fi scos la suprafață de cel aflat într-un echilibru stabil: El nu este artist. Cine se află într-un echilibru labil – acum, omul de știință filistin ar putea vorbi de un fenomen degenerativ –, cine se află într-un echilibru labil între suflet și trup, scoate într-o mai mare măsură la suprafață, într-un mod mai clar sau mai obscur, ceea ce are loc în ritmul interior și îi dă formă cu ajutorul materialului sonor. Dacă observăm curentul valurilor nervoase ce merg de jos în sus, în direcția crierului, vom întâlni mai întâi ceea ce am caracterizat drept element muzical. Felul cum nervul optic se ramifică în ochi, fiind în legătură cu niște vase de sânge, rămâne încă în subconștient. Aici are loc un fenomen care e anihilat când omul se află în fața naturii exterioare. Când se află în fața naturii senzoriale exterioare, impresia exterioară se șterge. Dar în interacțiunea dintre valurile nervoase și procesele senzoriale a existat întotdeauna un poet; aici, în fiecare om trăiește un poet. Și, după cum este echilibrul dintre suflet și trup, ceea ce are loc aici rămâne jos, sau e luat sus și transpus în veșmântul creației lterare.
Să mai privim o dată procesul de radiere, valul care izbește în jos, care se ciocnește de ramificația valului sanguin. Aici se exprimă o situare a propriului nostru echilibru în echilibrul lumii înconjurătoare. Aici e deosebit de puternică trăirea subconștientă pe care o are omul când trece de la starea de copil ce se târăște pe jos la starea de echilibru în poziție verticală. E o trăire inconștientă colosală. Faptul că noi avem acest lucru, care la maimuță există numai sub o formă caricaturală, și care devine important pentru om: faptul că linia ce trece prin centrul corpului coincide cu linia centrului de greutate, este o trăire interioară colosală. Aici, omul trăiește în mod inconștient raportul arhitectural-plastic. Prin faptul că valul nervos se întâlnește în partea de sus cu curentul sanguin, omul trăiește în mod inconștient arhitectura, ceea ce ține de sculptură, și acestea sunt scoase mai mult sau mai puțin la suprafață și modelate, datorită unor raporturi labile sau stabile.
Pictura și ceea ce se exprimă prin ea e trăită lăuntric acolo unde se întâlnesc valul nervos și valul sanguin. Procesul artistic este conștient, dar impulsurile sunt inconștiente. Clarvăzătorul se cufundă în mod conștient în impulsul care stă la baza fanteziei artistice, ca impuls, ca trăire interioară, care nu poate fi caracterizată doar așa, în mod abstract, cum se face în zilele noastre, ci într-un mod atât de concret, încât regăsim fiecare fază în configurația propriului trup. Vremurile vechi au simțit în mod just că, în ceea ce privește arhitectura, fiecare formă, fiecare măsură există în felul cum se situează omul însuși în lumea exterioară. Arhitectura antică izvorăște dintr-un alt mod de a simți aceste raporturi cantitative decât cea gotică, dar amândouă izvorăsc din perceperea raporturilor de echilibru proprii și a celor din Macrocosmos. Ne dăm seama aici că omul este, în ceea ce privește alcătuirea propriei sale ființe, o copie a Macrocosmosului. De aceea, trupul a fost numit templul sufletului. În asemenea expresii zace mult adevăr. Astfel, se poate spune: De fapt, izvoarele din care își scoate forța creatoare un artist care poate fi luat în serios și care este în legătură cu realitatea sunt aceleași izvoare din care își scoate forța văzătorul, căruia însă îi apare în conștiență ceea ce, în efectul său, trebuie să rămână un impuls, pe când, dacă impulsul rămâne în subconștient, el scoate la suprafață ceea ce este făcut vizibil de către artist.
De aici se vede că în trăirea umană aceste domenii sunt strict separate. Din acest motiv e neîntemeiată temerea că prin clarvedere artistul își pierde spontaneitatea. Clarvederea se dezvoltă în contact cu aceleași stări pe care le putem separa de activitatea și trăirea artistică, dar cele două stări nu se pot stânjeni reciproc, dacă sunt trăite în mod just. Dimpotrivă.
Ne aflăm în punctul în care omenirea trebuie să devină din ce în ce mai conștientă și mai conștientă, din ce în ce mai liberă și mai liberă. De aceea, lumina trebuie revărsată asupra artei de către artistul însuși și astfel se construiește puntea de legătură dintre activitatea artistului și clarvedere, care nu se stânjenesc nicidecum una pe alta.
Putem înțelege că artistul se simte stânjenit dacă știința despre artă se dezvoltă după modelul științelor moderne ale naturii sau al esteticii științific- intelectualiste, așa cum este ea concepută în zilele noastre. O cunoaștere care să pătrundă în arta adevărată în mod clarvăzător, o asemenea știință încă nu există; dar, cândva, ea nu va fi resimțită de către artiști drept ceva deranjant, ci drept ceva stimulator.
Cine face observații la microscop știe cum trebuie să procedăm la început, pentru a învăța cum poate fi văzut un lucru prin acest aparat. La fel cum ne pătrundem mai întâi din interior cu facultatea de a lucra bine cu microscopul – aici interiorul o stimulează privirea exterioară, nu o frânează –, tot astfel va veni o vreme în care o clarvedere adevărată va impregna, va pătrunde creativitatea elementară a artistului, stimulând-o.
Ce-i drept, uneori oamenii interpretează în mod greșit ceea ce se înțelege prin clarvedere, din cauză că ei concep prea mult știința și cunoașterea suprasensibilă după modelul științei și cunoașterii senzoriale obișnuite. Oamenii care se apropie de știința spirituală se simt uneori dezamăgiți: ei nu găsesc niște răspunsuri atât de comode la întrebările lor banale, ci găsesc alte lumi, care au uneori niște enigme mult mai adânci decât cele ale lumii senzoriale. Dacă începem să pătrundem în știința spirituală, în noi răsar enigme noi, care nu pot fi dezlegate pe cale teoretică, dar promit să-și găsească o dezlegare vie în procesul vieții, dând naștere astfel unor noi enigme. Dacă ne transpunem în această vivacitate superioară, rămânem înrudiți cu arta. Hebbel [Nota 63] cere niște conflicte care să rămână nerezolvate și găsește filistin ceea ce face Grillparzer [Nota 64], el găsește că acesta, cu toată frumusețea operelor sale, face în așa fel încât conflictele să se rezolve, numai să fii cu puțin mai deștept decât eroul tău. – Într-acolo duce, înainte de toate, clarvederea adevărată: Ea nu creează niște răspunsuri ieftine, ci creează niște concepții despre lume, pe lângă cele date pe cale senzorială. Bineînțeles, artiștii care își scot forța creatoare din adâncuri au simțit acest lucru. În cartea sa recent apărută, „Trepte”, Morgenstern spune că acela care, ca artistul, vrea să se apropie cu adevărat de spiritual, trebuie să se străduiască să preia în ființa lui, să unească cu el, prin cunoaștere suprasensibilă, ceea ce omul poate să înțeleagă deja astăzi din realitățile divin-spirituale. El spune: „Cine vrea să se cufunde numai cu simțirea în ceea ce poate fi trăit astăzi din realitatea divin-spirituală, cine nu vrea să pătrundă în ea prin cunoaștere, seamănă cu analfabetul care doarme o viață întreagă cu abecedarul sub pernă.”
Aceste cuvinte caracterizează punctul în care ne aflăm astăzi în cultura noastră. Dacă suntem în măsură să ne interesăm de ceea ce îi este necesar epocii noastre, va trebui să ajungem, la fel ca Morgenstern, să avem această impresie: Nu avem voie să rămânem niște analfabeți față de cunoașterea clarvăzătoare; ca artiști, trebuie să căutăm legăturile cu cunoașterea clarvăzătoare. La fel cum e important ca elementul clarvăzător să reverse lumină în activitatea creatoare a artistului, e important și ca o clarvedere filistină, care nu mai are astăzi nimic artistic, ci, cel mult, ceva neartistic, să se lase fecundată de simțul artistic. Pentru adevăratul cercetător spiritual, mai importantă decât orice clarvedere patologică este puntea de legătură ce poate fi clădită între activitatea artistică și clarvedere.
Cine înțelege acest lucru, acela știe că va fi spre binele omenirii, în prezent și în viitor, dacă oamenii vor căuta din ce în ce mai mult și mai mult realitățile spirituale, cunoașterea spirituală. În artă trebuie să lumineze lumina clarvederii, pentru ca măreția și căldura artei să lucreze fertilizator pe întinderea și mărimea orizontului clarvederii. Acesta este lucrul necesar pentru arta care vrea să se cufunde în existența adevărată, așa cum avem noi nevoie de ea, ca să putem aduce la îndeplinire marile sarcini care, venind din niște substraturi necunoscute, trebuie să se apropie din ce în ce mai mult de omenire.
