Conferinţele tipărite aici au fost pentru vorbitor şi pentru auditori o trăire nemijlocită, izvorând din reprezentarea dramatic-euritmică a unor scene din Faust-ul goethean, care a pus în activitate toate forţele celor care au apărut în faţa publicului, începând cu elaborarea înţelegerii pentru enigmele date şi până la realizarea celui mai mic detaliu scenic. Munca intelectuală a fost numai puntea de trecere spre sesizarea realităţilor fiinţiale dezvăluite aici de Rudolf Steiner, care se află în spatele misterelor acestei opere şi îşi caută căi de exprimare pentru care mijloacele artistice deja cunoscute nu mai sunt satisfăcătoare. În euritmie, Rudolf Steiner crease o posibilitate de exprimare prin care elementul suprasensibilului poate vorbi limba sa proprie: limba mişcării, care este forma de exprimare a acelor lumi care nu s-au densificat până jos, în fizic. Legi tainice ale naturii pot ajunge să se reveleze din nou, prin intermediul unei arte noi. Şi, prin înţelepciunea sa despre om, prin ştiinţa sa despre iniţiere, Rudolf Steiner a deschis poarta prin care noi găsim accesul spre acele regiuni în care poemul despre Faust ne transpune mereu-mereu şi care trebuie să ne apară de-a binelea drept fantasmagorie, dacă nu suntem în măsură să folosim cheia ce deschide acea poartă. Oare cine înţelege poemul Faust? Comentariile, studiile erudite nu ne pot ajuta aici. Ele nu prea fac altceva decât să îngreuneze, ba chiar să sufoce, spiritul care vrea să ne vorbească prin opera poetică. Chiar dacă îi datorăm recunoştinţă lui Schroer, pentru că prin explicaţiile sale sârguincioase putem împrospăta unele dintre lucrurile care altfel dispar uşor în fântânile adânci ale memoriei, totuşi, în faţa acestei munci ne amintim adesea de durerile prin care trecem, de exemplu, citind Divina Commedia, când sufletul îţi este parcă strivit de comentariile agăţate aproape de fiecare din înaripatele terţine: o disecare greu de suportat în sensul unei pedanterii seci. Numai că aici distanţa de la text la comentariu nu e atât de uriaşă. Schroer poartă în sine înrudirea fiinţială cu Goethe şi entuziasmul, aşa că erudiţia lui nu pare chiar atât de osificatoare, ci mai mult conştiincioasă. O poţi pune deoparte fără mânie, pentru a trăi apoi în mod nemijlocit textul poemului Faust. Ceea ce se află în spatele operei ne vorbeşte mai întâi ca o presimţire. Ne cuprinde ceva care nu poate fi explicat de niciun comentariu erudit, ceva care ar fi cuvânt şi fum, dacă n-ar conţine nişte adevăruri adânci, care, bineînţeles, în primă instanţă, nu ne sunt accesibile. Devine perceptibil susurul unor curenţi subterani; mistere murmură la urechea noastră interioară. Îi suntem recunoscători lui Schroer pentru faptul că el n-a ucis glasul adâncurilor, că el doar a ajutat ca unele fapte din mitologie sau istorie să ni se întipărească mai exact în memorie. La izvoarele care pulsează prin poem, nici aceste explicaţii n-au fost în stare să ne conducă. Izvoarele pe care Faust le caută năvalnic, cărora le duce dorul, atât de mult încât îşi riscă mântuirea sufletului pentru ele, izvoarele care urmează să-i redea omenescul său pierdut, prin licoarea vieţii pe care vrea să o soarbă din ele, nu au curs nici pentru Schroer, în această existenţă de erudit; ele doar au vibrat în sufletul lui, ca dor şi ca impuls moral. Faust, şi prin el Goethe, strigă după izvoarele vieţii; ele şi strigătul omenirii de azi, al acelei omeniri care încă mai merită pe deplin acest nume, care nu şi-a ameţit omenescul prin zgomotul maşinilor şi apăsarea mecanicii care macină şi zdrobeşte sufletele. Ea ar trebui să audă din nou acest strigăt, în poem, în vehemenţa lui zguduitoare, ar trebui să-i dea voie să-l răscolească, să reacţioneze la el. Dar pe scenă noi vedem de obicei un Faust blazat, care ne spune nişte lucruri ce sună foarte abstract şi care nu-l ating puternic în străfundurile sale, doar îl umplu cu un plictis nesfârşit şi cu scârbă, făcându-l până la urmă să ia sticluţa cu lichidul cafeniu; acest lucru îl face să fie puţin sentimental. Dar aproape că n-am simţit nicio raportare reală la Spiritul Pământului. Pe urmă, pe scenă se mai joacă o mică piesă de un romantism legendar ireal, nu tocmai bine fundamentat, o fantasmagorie medievală – şi Faust devine cu adevărat viu abia când e vorba de Gretchen. Aici el ştie cum stă. Dar jocul cu ea nu durează mult timp. Trebuie să intre din nou în romantismul fantasmagoric. Urmează puţină remuşcare, atunci când o vede pe Gretchen, care şi-a pierdut minţile, în celula închisorii. Dar uită repede şi se trezeşte, înviorat şi din nou plin de putere, pe o pajişte înflorită.
Cum de se împacă aici o realitate zguduitoare şi o superstiţie nebuneasacă, dând efectul general de măreţie inevitabilă, asupra acestui lucru rareori se reflectează. În această tragedie a lui Gretchen, omenescul a fost exprimat, bineînţeles, într-un mod atât de captivant, încât acest lucru e suficient pentru a conferi operei o valoare de veşnicie, chiar dacă elementul celălalt, faptul propriu-zis propulsator din Faust, e resimţit doar ca un adaos. Dar pentru că adaosurile depăşesc cu mult, ca volum, episodul cu Gretchen, cel puţin la citirea lucrării, unde nu se taie şi se scurtează după bunul plac, ca în cazul punerilor în scenă, putem fi, oricum, uimiţi că poemul s-a impus aşa şi că i se recunoaşte înalta valoare culturală, care o situează, între comorile spiritului german, pe primul loc. Scânteile care sar peste tot din diamantele de gândire fin şlefuite ce strălucesc spre noi peste tot în dialogurile cu Mefisto şi în monologurile lui Faust au fost suficiente, alături de farmecul floral şi de suferinţa lui Gretchen, în culorile şi în forţa lor de a lumina, pentru a salva de la uitare întreaga lucrare, deşi Goethe însuşi a spus că Faust-ul său nu poate deveni popular: au fost transpuse prea multe taine în el.
Şi noi trebuie să ţinem seama de acest fapt. Înainte de Rudolf Steiner, nimeni nu a putut conduce în fântânile adânci ale înşiruirilor de gânduri ale lui Goethe, ale presimţirilor şi intuiţiilor sale în lumea acelor imaginaţiuni din care şi-au primit valoarea de veşnicie şi bogăţia de imagini cuvintele sale fin şlefuite. De-abia el ne-a dat posibilitatea de a coborî mai adânc în acele straturi ale proceselor umane plăsmuitoare de suflet, din care îşi derivă substanţa cunoştinţele de azi. Ele dau, s-ar zice, cărbunele din care, prin metamorfoză, se formează diamantul. Şi, la fel cum cărbunele n-ar putea deveni diamant dacă în el nu ar fi captată şi adăpostită raza de Soare, şi gândul îşi primeşte lumina de la Soarele spiritual aflat la baza arhetipului.
Drumul spre aceste fântâni adânci ale procesului de devenire, drumul spre „mume”, ni l-a deschis Rudolf Steiner. Noi nu trebuie să căutăm această cale ca Faust cel creat de Goethe şi nici ca Faust din legendă, cu mijloacele unui ocultism medieval, care era perimat deja în acea vreme, când, pe pragul epocii moderne, nişte figuri faustice au luptat împotriva unor metode de cercetare alchimiste moştenite, devenite decadente, şi a ştiinţelor exacte ale naturii care se ridicau drept ceva nou la orizont. La acea răscruce a vremurilor se lucra cu nişte mijloace de multe ori aberante, tulburi, pentru a se ajunge până la misterele vieţii; cu formule magice devitalizate, cu experimente ale invocării de spirite, cu mediumism, hipnoză, tincturi şi alifii, care i-ar ispiti şi pe adepţii psihologiei experimentale pentru a-şi îmbogăţi ştiinţa. Rudolf Steiner ne-a arătat alte căi pe care se poate ajunge la izvoarele vieţii: căile gândului pur, ale autoeducaţiei morale, căile muncii ştiinţifice şi artistice, ale activităţii libere desfăşurate de eu în serviciul omenirii. Totuşi, a fost necesară pregătirea în acest scop, prin ceea ce s-a petrecut între timp: renunţarea la ultimele resturi de clarvedere atavică din partea omenirii europene avansate, cufundarea în limitele ştiinţei despre natură, cucerirea tehnicii, despărţirea temporară a personalităţii de izvorul ei spiritual originar. Acum noi ne aflăm în faţa unei alte răscruci. Suntem pe cale de a pierde personalitatea, de a lăsa ca omul să fie ucis de către mecanism. Forţa gândirii trebuie să ne reconducă spre esenţa noastră sufletească, spre luarea în stăpânire a percepţiei în imagini, spre înţelegerea spiritualităţii care guvernează în noi şi care stă la baza tuturor fenomenelor vieţii. În căutarea ţelului suprem, figura lui Faust, aşa cum a pus-o Goethe în faţa omenirii, poate deveni pentru noi exemplu şi îndemn. Şi noi nu mai trebuie să ne lăsăm ademeniţi de rătăcirile vrăjitoriei medievale. Prin ştiinţa spirituală ni se arată o cale de cunoaştere sigură.
Tragismul ocultiştilor medievali, aflaţi pe pragul epocii moderne, a constat în faptul că, pe baza tradiţiei transmise de şcoli secrete, ei mai ştiau de existenţa unei comunicări spirituale reale a oamenilor pe o treaptă superioară de evoluţie cu inteligenţele Cosmosului, dar ştiau, de asemenea, că pentru ei această cale era acum închisă. Ei nu mai puteau ajunge decât la o comunicare cu forţele regnului intermediar. O întunecare treptată, o deviere de la căile riguroase ale cercetării spirituale a fost adesea consecinţa acestor experimente cu retorte, cu forţele elementelor şi cu fiinţialităţile acestora. Căutarea a ajuns pe căi rătăcite, murind de sete a recurs la mijloacele disperării, la nişte năluciri. În acest sens trebuie să înţelegem ceea ce răscoleşte sufletul lui Faust. Totuşi, în intensitatea căutării acestor cercetători zăcea o forţă de trezire a eului. Prin suferinţă, conştienţa lor s-a deschis tot mai larg impulsurilor de cucerire a materiei, omul s-a îndreptat spre centrul fiinţei sale, în care s-ar putea găsi pe sine însuşi, care l-a putut reconduce spre viaţa în spirit. În cupola cea mică a clădirii Goetheanum, distrusă de flăcări, în care Rudolf Steiner a făcut să ia naştere, prin imagine şi culoare, reprezentanţii diferitelor epoci de cultură din istoria omenirii, se putea vedea, într-un albastru întunecat ce dispărea în zbor, şi această figură a lui Faust, alchimistul serios de la pragul dintre Evul Mediu şi epoca modernă, ridicându-şi spre faţă, cu un gest de cugetare şi privire profundă, mâna dreaptă, în spatele gestului ei elocvent, făcut cu degetul, apărând cuvântul-pecete „eu”; întinzându-şi mâinile spre el, se apropie, sub o înfăţişare îngerească de copil, eul superior, spiritual, al omului, în curs de dezvoltare. Sub el se ridică omul cu coasa, scheletul, celălalt pol al eului uman; deasupra figurii lui Faust se înclină spre el geniul care-l inspiră.
Nu ne putem apropia de înţelegerea lui Faust pe baza unor premise cu suflu scurt, ci trebuie să ne cucerim lărgimea de orizont a privirii. Conferinţele oferite aici ne dau bazele pentru înţelegerea lui Faust. Ele nu sunt nişte comentarii concepute în camera de studiu a unui erudit, ci o introducere în regiunile ştiinţei spirituale, de mână cu o operă poetică inspirată de ele, ale cărei taine sunt puse în lumina potrivită abia cu ajutorul acestei ştiinţe spirituale. Pe alte căi nu se ajunge la miezul problemei lui Faust. Şi această lucrare poetică, cea mai mare creată de spiritul german, va putea deveni populară abia atunci când ştiinţa spirituală va impregna viaţa culturală a poporului într-o măsură la fel de mare cum au făcut-o în ultimele secole ştiinţele naturii.
Sigur că se pot ridica unele obiecţii împotriva publicării unei asemenea cărţi, care constă, parcă, din fragmente. Explicaţiile au fost date de la caz la caz, după cum a cerut-o munca la construirea primului Goetheanum; au fost prezentate acele scene în care Faust se luptă cu misterele existenţei şi înaintează până la trăirile suprasensibile. S-a jucat în tâmplăria mare de la Goetheanum, în care au fost făcute şi coIoanele clădirii mistuite apoi de flăcări, în nişte condiţii primitive, dar cu încercarea de a scoate în evidenţă realitatea spirituală care stă la baza operei. Pentru redarea acelor scene care se desfăşoară în lumile suprasensibile, în lumea de sus ori în lumea de jos, un mijloc de exprimare potrivit a fost găsit în euritmie, arta mişcării cultivată la Goetheanum. Ca şi cum poemul dramatic Faust ar fi aşteptat apariţia acestei forme de exprimare pentru a deveni cu totul viu pe scenă, pentru a transpune în realitate artistică ceva care altfel este inexprimabil. Ceea ce fără această artă ar fi rămas abstract, un şablon convenţional, şi-a găsit în euritmie limbajul adecvat, plin de viaţă. Artiştilor le-a stat alături Rudolf Steiner, care i-a ajutat şi i-a sfătuit la fiecare aspect, oricât de mărunt. Suferinţa noastră este aceea că în condiţiile de atunci n-a fost posibil să se realizeze decât reprezentarea unor fragmente din Faust. Totuşi, ele ne servesc drept fir călăuzitor pentru înţelegerea întregii opere. De aceea, nici nu ne este îngăduit să rezervăm, cu teamă, acest dar unui mic cerc de oameni, ci trebuie să dăm mai departe, contemporanilor şi viitorimii, ceea ce am primit aici pentru formarea unei baze de cunoaştere. Chiar dacă şi în acest caz nu ne-au rămas decât stenogramele lacunare luate la conferinţe, în ele zace, totuşi, ceea ce nimeni altul nu poate da şi care va stimula omenirea întru binele ei. Din cea mai mare creaţie a literaturii germane, care vrea să fie, în acelaşi timp, creatoarea unei concepţii despre lume, poporul a cărui misiune constă în cucerirea spiritualului ar trebui să poată sorbi impulsurile care să-i dea forţă şi curaj pentru îndeplinirea grelei sale misiuni.
Marie Steiner
1931
