Aș vrea să pornesc din nou de la cele prezentate mai înainte, pentru a obține astfel o imagine unitară care ne va da apoi posibilitatea de a ajunge mâine la o privire de ansamblu mai cuprinzătoare.
Am văzut că trecerea de la secolele XIV, XV la secolele XVI, XVII reprezintă, în întreaga evoluție a omenirii, o cotitură importantă, trecerea de la epoca greco-latină la epoca noastră, epoca a cincea postatlanteană, epoca în care trăim acum, din care izvorăsc impulsurile pentru întreaga cunoaștere și pentru toate acțiunile noastre, la epoca ce va dura până în mileniul patru. Ei bine, din tot ceea ce știți despre Faust al lui Goethe și despre legătura dintre acest Faust al lui Goethe și figura lui Faust așa cum se trage ea din legenda despre Faust a secolului al XVI-lea, dumneavoastră vă veți da seama că atât această figură a lui Faust din secolul al XVI-lea, cât și ceea ce a plăsmuit din ea percepția spirituală a lui Goethe, se află în strânsă legătură cu toate acele impulsuri din perioada de trecere care au făcut să ia naștere era cea nouă, din punct de vedere spiritual și, implicit, și din punct de vedere material-exterior. La Goethe, situația este cu adevărat următoarea: tocmai problema apariției epocii celei noi și a acțiunii neîntrerupte a impulsurilor epocii sale a fost la el extraordinar de puternică și el a fost inspirat cu totul și cu totul, de-a lungul celor 60 de ani cât a lucrat la Faust, de întrebarea: Care sunt sarcinile cele mai importante, direcțiile cele mai importante din mentalitatea oamenilor moderni? Și Goethe a fost cu adevărat în măsură să privească înapoi, la epoca ce se încheiase, și care azi până și științei nu-i mai este cunoscută aproape deloc, la acea epocă încheiată [Nota 1] care se sfârșește cu secolele XIV, XV. Ceea ce relatează istoria – am spus-o adesea [Nota 2] – despre dispoziția sufletească a oamenilor, despre facultățile și nevoile unor secole mai vechi este, în fond, numai o „teorie cenușie”, o „teorie gri”. Ceea ce trăia în sufletele oamenilor din secolele trecute, încă și din perioadele care au premers secolului lui Faust, arăta cu totul și cu totul altfel decât ceea ce trăiește în sufletele oamenilor contemporani, în sufletele actualei epoci din evoluția omenirii. Și Goethe a creat cu adevărat o figură, o personalitate, în drama sa Faust, care privește în urmă spre dispoziția sufletească a oamenilor din secolele mai vechi, de mult trecute, și care, în același timp, privește înainte, spre sarcinile viitorului.
Când privește înapoi, spre cele ce au precedat epoca sa, Faust nu mai poate vedea, în fond, decât ruinele unei culturi ce s-a sfârșit. Noi trebuie să-l avem în vedere mereu, mai întâi, pe Faust al secolului al XVI-lea, care este un personaj istoric real, care a trăit cu adevărat și care a fost preluat apoi în legenda populară. Acest Faust trăia încă în sânul vechilor științe, pe care și le însușise, el trăia în sânul magiei, al chimiei și al misticii, care constituiau înțelepciunea secolelor anterioare, dar și înțelepciunea erei anterioare creștinismului, dar care, în epoca în care a trăit personajul istoric Faust al secolului al XVI-lea, ajunsese deja cu totul la decadență. Ceea ce era considerat în epoca lui Faust alchimie, magie, mistică, de către cei în mijlocul cărora trăia el era deja numai ceva îmbârligat, încâlcit care se sprijinea pe tradiție, pe lucruri moștenite din vremurile vechi, în care nimeni nu se mai putea însă orienta. Înțelepciunea care trăia în ele nu mai era cunoscută. Oamenii mai erau în posesia câte unei formule sănătoase din vremurile vechi, a câte unui adevăr din vremurile vechi, dar de-acuma ele erau greșit înțelese. Așadar, din acest punct de vedere, personajul istoric Faust era situat în epoca unei vieți spirituale ajunse la decadență. Și Goethe amestecă în permanență ceea ce a trăit personajul istoric Faust și ceea ce a creat el drept Faust al secolului al XVIII-lea, drept Faust al secolului al XIX-lea, ba chiar drept personajul Faust al multor secole viitoare. De aceea noi îl și vedem pe Faust al lui Goethe privind iarăși înapoi, spre vechea magie, spre vechiul tip de înțelepciune, spre mistică, spre acel tip de înțelepciune care nu făcuse studii de chimie în sensul materialist actual, ci care voia, prin manipulări ale naturii, să intre în legătură cu o lume spirituală, dar care deja nu mai era în posesia acelor cunoștințe prin care se poate ajunge în legătură cu lumea spirituală pe calea justă a vremurilor vechi. Ceea ce era considerat în secole de mult apuse drept artă a vindecării nu este ceva atât de nebunesc cum vrea adeseori să creadă știința actuală, numai că înțelepciunea propriu-zisă ascunsă în ea s-a pierdut și ea era pierdută, parțial, deja în epoca lui Faust. Goethe cunoștea bine această situație. Dar n-o cunoștea doar cu mintea, o cunoștea cu toate acele forțe sufletești care sunt legate de binele și însănătoșirea omenirii și care trebuie să fie luate în considerare în mod cu totul deosebit pentru însănătoșirea omenirii. Goethe voia să dea răspuns întrebărilor-enigmă care răsunau pentru el din această direcție, în sensul că se poate cunoaște că omul, mergând mereu mai departe, poate ajunge la alte comori de înțelepciune, tot atât de adecvate epocii moderne, așa cum erau în stare să ajungă cei vechi, a căror înțelepciune trebuia să se stingă, după cum o cere în mod necesar drumul omenirii. De aceea el arată cum Faust devine magician. Faust a început să facă magie, la fel ca personajul Faust al secolului al XVI-lea. Dar el rămâne, totuși, nesatisfăcut, din simplul motiv că înțelepciunea propriu-zisă a vechii magii se stinsese deja. Din această magie se trăgea și vechea artă a vindecării. Întreaga artă a prescrierii rețetelor, întreaga artă a medicinei era în legătură cu această magie.
Dar dacă atingem o asemenea problemă, noi atingem imediat misterele cele mai adânci ale omenirii, în măsura în care ele spun că, de fapt, nu putem vindeca bolile fără a putea, totodată, să le producem. Căile de vindecare a bolilor sunt, totodată, căile de producere a bolilor. Vom auzi apoi îndată că în vechea înțelepciune era dominant în cea mai largă măsură principiul conform căruia cel ce era vindecător putea fi în același timp producătorul bolilor și că, de aceea, în vremurile vechi, arta vindecării trebuia gândită în contextul unei profunde concepții morale despre lume. Dar vom vedea apoi imediat cât de puțin s-ar fi putut dezvolta în aceste vremuri vechi ceea ce numim libertatea modernă din cadrul dezvoltării omului, pe care omenirea începe să și-o cucerească, propriu-zis, abia în epoca noastră, a cincea, care urmează după epoca greco-romană. Vom vedea cum ar fi trebuit să fie ea, dacă vechea înțelepciune ar fi existat în continuare. Dar a fost necesar ca această înțelepciune să piară pe toate tărâmurile, pentru ca omul să fie obligat, am putea spune, s-o ia de la început, dar în așa fel încât să poată căuta calea spre libertate odată cu ceea ce știa și cu ceea ce făptuia. El n-ar fi putut face acest lucru dacă ar fi rămas sub influența vechii înțelepciuni. În perioadele de trecere de felul aceleia în care trăia Faust, avem decăderea și prăbușirea vechiului; noul încă nu a venit. Și atunci iau naștere dispoziții ca aceea care poate fi observată în Faust, în scena care o precede pe cea prezentată de noi astăzi. În această scenă vedem foarte clar că Faust a ieșit și se simte ieșit din cadrul aceleiași epoci în care mai exista încă ceva din vechea înțelepciune, din vechea înțelepciune care nu mai era înțeleasă pe deplin. Vedem cum Faust, însoțit de discipolul său, Wagner, iese afară din chilia sa, afară, în natura înverzită, cum privește mai întâi mulțimea care sărbătorește Paștile afară, în sânul naturii înverzite, și cum în el însuși se naște dispoziția pascală. Dar vedem imediat că el nu vrea să primească manifestările de venerație cu care îl întâmpină mulțimea. Căci un țăran bătrân se apropie de Faust și își arată venerația față de el, deoarece mulțimea crede că Faust, fiul unui bătrân adept, al unui bătrân practicant al artei medicale, este și el un vindecător de seamă, care poate aduce printre cei din popor însănătoșire și binecuvântare. Un țăran bătrân îi iese în cale lui Faust și spune:
Acest lucru îl spune bătrânul țăran, amintind că Faust are legătură cu vechea artă a vindecării, care nu avea drept scop doar vindecarea bolilor fizice, ci și vindecarea deficiențelor morale ale poporului. Faust știe că el nu mai trăiește într-o epocă în care vechea înțelepciune fusese cu adevărat de ajutor omenirii, ci deja într-o epocă de decadență. Și în sufletul său începe să licărească modestia, dar, în același timp, descurajarea cauzată de neadevărul în fața căruia se află, și spune:
Așadar, Goethe studiase foarte bine felul cum se proceda odinioară, cum era tratat „leul roșu” – oxidul de Hg, Hg sulfurat, oxidul de mercur și mercurul sulfuric –, cum diversele substanțe chimice erau amestecate și lăsate în voia proceselor lor, cum se preparau din ele diferite doctorii. Toate acestea nu mai erau în concordanță cu vechea înțelepciune. Goethe cunoaște și modul de exprimare. Ceea ce trebuia să fie descris, era prezentat sub formă de imagini. Combinațiile dintre substanțe erau descrise ca o nuntă. De aceea spune el:
Aceasta era o expresie artistică. La fel cum în chimia de astăzi există expresii artistice, odinioară, anumite substanțe, când atingeau o anumită stare și culoare, erau numite „tânăra regină”.
Ei mureau atunci, așa cum se moare astăzi la administrarea multor doctorii.
Aceasta este ceva din cunoașterea de sine a lui Faust. Așa stă Faust în fața lui însuși, el, despre care dumneavoastră știți că scormonise prin vechile tezaure ale înțelepciunii magice, pentru a pătrunde în tainele naturii și ale spiritului. Dar toate acestea l-au spiritualizat. Faust nu se poate comporta ca Wagner, adeptul său, care s-a umplut până la refuz cu înțelepciunea mai nouă, care zace în opere scrise, care e cuprinsă în litere. Acest Wagner este o personalitate care ridică mult mai puține pretenții față de înțelepciune și față de viață. Iar când Faust vrea să se cufunde, visând, în natură, spre a găsi spiritul naturii, Wagner se gândește numai la spiritul care se revarsă spre el din teorii, din pergamente, din cărți. El numește, ceea ce îl năpădește acum pe Faust, „ceasuri cu toane”:
– spune Wagner –
El nu vrea niciodată să zboare afară cu pasărea, pentru a cunoaște lumea!
Un om al cărților, în întregime, un om al teoriei, din cap până în picioare!
Astfel, după ce poporul a ieșit din scenă, rămân ei doi: cel care vrea să ajungă până la izvoarele vieții, cel care vrea să-și unească propria ființă cu forțele misterioase ale naturii, pentru a viețui aceste forțe misterioase, Faust, și acela care nu vede nimic altceva decât viața materială exterioară și ceea ce e consemnat în cărți prin materie, Wagner. Nu e nevoie să reflectăm mult la ceea ce s-a petrecut în interiorul lui Faust până în acest moment, așa cum ne descrie Goethe, atât putem spune, după toate cele ce ne întâmpină în Faust, că interiorul s-a inversat, că în Faust a avut loc o evoluție sufletească reală, că el a dobândit o anumită clarvedere interioară, fiindcă altfel nu ar fi putut să invoce Spiritul Pământului, cel care se tălăzuiește în viscol de fapte în sus și în jos. Faust și-a însușit o anumită facultate de a vedea lumea exterioară nu numai conform cu manifestările ei exterioare, ci de a vedea spiritul care urzește și trăiește în toate. Și iată că în calea lor, a lui Faust și a lui Wagner, sare de departe un cățel. Felul cum văd fiecare acest cățel, un pudel obișnuit, cum îl vede Faust și cum îl vede Wagner, îi caracterizează întru totul pe cei doi oameni. După ce s-a cufundat prin visare în urzirea spirituală plină de viață a naturii, Faust vede cățelul:
În cercuri se învârte pudelul.
Faust nu vede numai pudelul, în interiorul lui Faust se pune în mișcare ceva, el vede ceva ce ține de pudel drept parte spirituală a sa. Pe aceasta o vede Faust. Wagner n-o vede, bineînțeles. Cu ochii exteriori nu se poate vedea ceea ce vede Faust:
Așadar, în această apariție simplă Faust vede, totodată, ceva spiritual. Să reținem acest lucru. În timp ce interiorul său e luat în stăpânire de o anumită legătură spirituală chiar cu acest pudel, Faust se duce în odaia sa de studiu. Ei, bineînțeles, Goethe înfățișează sub o formă dramatică acest lucru, arătând că pudelul este așa cum este; și e bine așa, drama trebuie să prezinte lucrurile în acest fel. Dar, în fond, noi avem de-a face, totuși, cu ceva ce Faust trăiește în interiorul său. Și felul cum se desfășoară acum această scenă, felul cum Faust trăiește aici ceva interior este exprimat de Goethe într-un mod cu adevărat plin de măiestrie, în fiecare cuvânt. Ei rămăseseră afară, Faust și Wagner, până noaptea târziu, când lumina exterioară nu mai acționează, când acționa numai crepusculul. Faust vede ceea ce el vrea să vadă în mod spiritual. El se întoarce acum acasă, în chilia sa. Acum e singur cu sine însuși. Un om cum este Faust, dacă rămâne singur, după toate cele prin care a trecut, este în stare să trăiască un moment de autocunoaștere, adică să trăiască viața spiritului în propria sa Sine. El exprimă acest lucru, faptul că interiorul lui s-a pus în mișcare, dar s-a pus în mișcare în mod spiritual:
Pudelul mârâie. Dar să ne fie clar: toate acestea sunt trăiri interioare, și mârâitul pudelului este o trăire interioară, chiar dacă e înfățișat sub o formă dramatică exterioară. Faust se dedase magiei decadente, intrase în relații cu Mefistofel. Mefistofel nu e un spirit care îl conduce în sfera forțelor spirituale normale, progresiste, Mefistofel e spiritul pe care Faust trebuie să-l învingă mai întâi, care îi este pus alături pentru ca el să-l învingă, care îi e pus alături ca să-l încerce, nu ca să-l povățuiască. Adică: îl vedem acum pe Faust stând în fața noastră așa cum, pe de o parte, el vrea să intre în lumea divin-spirituală, cea care duce înainte evoluția lumii, și cum, pe de altă parte, în sufletul lui se mișcă forțele care îl trag în jos, în sfera vieții instinctuale obișnuite, care îl desparte pe om de căutarea spirituală. Tocmai când în sufletul lui apare ceva sfânt, se face auzită batjocura; instinctele care se opun batjocoresc. Acest lucru e descris în mod minunat sub forma unor întâmplări exterioare: Faust, năzuind, într-un anumit sens, cu toată știința sa, spre divin-spiritual, și propriile sale instincte, care mârâie împotrivindu-se, așa cum simțul materialist al omului mârâie împotriva căutării spirituale. Și când Faust spune: Potolește-te, cățelule! Nu mai mârâi – el se potolește, de fapt, pe sine însuși. Și acum Faust vorbește, adică Goethe îl face pe Faust să vorbească, în acest caz, într-un mod minunat. Doar dacă ne adâncim în fiecare cuvânt ne dăm seama cât de bine cunoaște Goethe viața interioară a omului aflat pe calea evoluției spirituale:
în inimă, care caută autocunoașterea, adică spiritul, în propria Sine.
O propoziție plină de sens! Cel ce trece prin dezvoltarea spirituală, la care Faust e adus de viața sa, știe că rațiunea nu este doar ceva mort din interior, el nu cunoaște doar rațiunea bazată pe forțele capului, el știe cât de vie devine rațiunea, știe că rațiunea devine urzire interioară a spiritului și vorbește în mod real. Aceasta nu este o simplă imagine poetică:
Rațiunea vorbește, începe să vorbească din nou despre evenimentele trecute, despre ceea ce a rămas viu din ceea ce s-a petrecut cândva, și un licăr de speranță începe iarăși să înflorească, adică noi găsim voința noastră transformată, în așa fel încât știm că vom trece prin poarta morții drept ființă vie din punct de vedere spiritual. Viitorul și trecutul se asociază între ele în mod minunat. Goethe vrea să-l pună pe Faust să spună că știe că va găsi în cunoașterea de sine viața interioară a spiritului.
Și acum Faust încearcă să ajungă mai aproape de ceea ce caută atât de intens, adică de izvoarele vieții. El caută, mai întâi, o cale: calea înălțării religioase. Ia în mână Noul Testament. Și felul în care își întinde el acuma mâna după Noul Testament e o descriere minunată făcută de geniul dramatic plin de înțelepciune al lui Goethe. El își întinde mâna spre acea carte în care sunt scrise cele mai profunde cuvinte ale înțelepciunii din era modernă, Evanghelia după Ioan. Pe aceasta vrea el s-o traducă în iubita sa limbă germană. Faptul că Goethe alege momentul traducerii e foarte important și plin de sens. Cel care cunoaște modul de a lucra al unor spirite profunde ale lumilor și ale spiritului știe că atunci când niște comori ale înțelepciunii sunt transpuse dintr-o limbă într-alta apar toate spiritele confuziei, intervin toate spiritele confuziei și ale încâlcelii. În regiunile de limită ale vieții se fac simțite în mod deosebit puterile care se opun evoluției umane și însănătoșirii umane. Goethe alege în mod intenționat traducerea, pentru a așeza spiritul confuziei, ba chiar al minciunii, care acum este încă în pudel, alături de spiritul adevărului. Dacă încercăm să ne cufundăm în sentimentele ce pot izvorî dintr-o asemenea scenă, ne apare minunata profunzime spirituală care trăiește în aceste scene. Toate ispitirile pe care le-am caracterizat adineaori, și care vin de la ceea ce zace în cățel, care se ridică pentru a denatura adevărul și a-l preface în neadevăr, toate acestea acționează mai departe tocmai asupra unei fapte a lui Faust, care oferă o ocazie foarte bună de a denatura adevărul și de а-l preface în neadevăr. Cât de puțin se observă de obicei că Goethe a vrut aceasta o dovedesc încă și astăzi diferiții exegeți ai lui Faust. Ce spun ei despre această scenă? Ei bine, puteți citi ce spun ei. Goethe este un om al vieții exterioare, lui nu îi e suficient Cuvântul, el simte nevoia să corecteze Evanghelia după Ioan, el simte nevoia să găsească o traducere mai justă, nu: La început a fost Cuvântul, Logosul, ci: La început a fost Fapta. Acest lucru îl găsește Faust după îndelungi ezitări. Aceasta este o profundă înțelepciune a lui Goethe.
Această înțelepciune nu este caracteristică lui Faust, este o adevărată înțelepciune demnă de Wagner, o veritabilă înțelepciune demnă de Wagner! Exact la fel ca acea înțelepciune care e scoasă în evidență atât de des, că Faust rostește mai târziu, în fața lui Gretchen, niște cuvinte atât de frumoase despre viața religioasă: Cine îl poate numi, cine îl poate mărturisi, pe cel Atotcuprinzător, pe cel ce pe toate le ține și le poartă etc. E o înțelepciune de Gretchen! Ceea ce îi spune Faust lui Gretchen a fost citat de nenumărate ori drept o profundă înțelepciune, de către domnii care citează aceste cuvinte, de către domnii erudiți:
și așa mai departe.
Ceea ce spune aici Faust e prezentat adeseori drept o profundă înțelepciune! Ei bine, dacă Goethe ar fi considerat că aceasta e înțelepciunea cea mai profundă, el nu ar fi pus-o în gura lui Faust în momentul în care el vrea să-i dea învățătură fetei de 16 ani, Gretchen. E o înțelepciune de Gretchen! Numai că lucrurile trebuie lua-te în serios. Erudiții doar au citit. Ei au luat ceea ce este o înțelepciune de Gretchen drept o înțelepciune profundă. Și tot astfel ceea ce apare la Faust drept traducere din textul biblic e luat drept înțelepciune deosebit de profundă, pe când Goethe nu vrea să înfățișeze nimic altceva decât felul în care adevărul și eroarea îl aruncă pe om încolo și încoace, când el se apucă de o asemenea treabă. Profund, profund a înfățișat Goethe aceste două suflete ale lui Faust, tocmai în legătură cu această traducere din Biblie.
Noi știm, aici e vorba de Logosul grecesc. Acesta este prezent cu adevărat în Evanghelia după Ioan. Împotriva lui se ridică, în Faust, ceea ce e simbolizat prin pudel, ceea ce nu vrea să-l lase să ajungă la sensul mai profund al Evangheliei după Ioan. Oare de ce acela care a scris Evanghelia după Ioan a ales tocmai Cuvântul, Logosul? Pentru că cel care a scris Evanghelia după Ioan vrea să arate că lucrul cel mai important din evoluția omenească pe Pământ, cel care îl face pe om, în planul exterior, în cadrul evoluției de pe Pământ, să fie cu adevărat om nu s-a dezvoltat încetul cu încetul, ci a fost prezent la începutul începuturilor. Prin ce se deosebește omul de toate celelalte ființe? Prin faptul că poate vorbi; toate celelalte ființe – animale, plante, minerale – nu pot vorbi. Materialistul crede că omul a ajuns la cuvânt, la vorbire, la Logos, care e străbătut de vibrațiile gândirii, abia după ce a parcurs evoluția de animal. Evanghelia după Ioan ia lucrurile mai profund și spune: Nu, la începutul începuturilor a fost Cuvântul. Adică: Evoluția omului a fost prefigurată inițial; omul nu este doar, în sens materialist-darwinist, culmea cea mai înaltă a lumii animale, ci în cele dintâi intenții ale evoluției pe Pământ, la începutul începuturilor, la început a fost Cuvântul. Și omul poate să-și formeze pe Pământ un eu, stadiu la care animalele nu ajung, numai prin faptul că în evoluția umană a fost întrețesut cuvântul. Cuvântul e folosit de-a dreptul pentru eul omului, pentru a desemna eul omului. Dar împotriva acestui adevăr se ridică spiritul care i-a fost dat lui Faust să-l însoțească, spiritul neadevărului, și el trebuie să coboare mai adânc, el nu poate să înțeleagă încă întregul adevăr profund care zace în Cuvântul lui Ioan:
Dar, de fapt, pudelul, cățelul din el și ceea ce zace în pudel este ceea ce îl face să se blocheze. El nu urcă mai sus, dimpotrivă, coboară mai adânc.
În timp ce îl vede pe Mefistofel apropiindu-se, el crede, de-a dreptul, că e iluminat de spirit; dar el e întunecat, de fapt, de spiritul întunericului și coboară mai jos.
Dar acesta nu e mai înalt decât cuvântul. Simțul și simțirea domnesc, cum ușor putem dovedi, și în viața animalelor, totuși, animalul nu ajunge să posede cuvântul uman. Omul e capabil de simțire datorită faptului că el are un corp astral. Faust coboară mai adânc în el însuși, din eu în corpul astral:
El crede că poate să urce mai sus, dar coboară mai adânc.
Nu, el coboară și mai adânc, din corpul astral în corpul eteric, mai dens-material, și scrie:
Forța este ceea ce trăiește în corpul eteric:
Spiritul care se află în pudel!
Și acum el a ajuns la materialismul total, acum el a ajuns la corpul fizic, prin care se săvârșește fapta exterioară:
| Cuvânt (Logos) Simț/Simțire Forță Faptă |
– eu – corp astral – corp eteric – corp fizic |
Îl aveți astfel pe Faust trăind și urzind într-o bucățică de autocunoaștere. El traduce Biblia în mod greșit, pentru că diferite părți constitutive ale entități umane, pe care le-am discutat atât de des – eu, corp astral, corp eteric, corp fizic –, acționează haotic în el, sub influența spiritului mefistofelic. Acum se arată, de asemenea, cum acționează aceste porniri, pentru că lătratul exterior al pudelului este ceea ce, în el, se ridică împotriva adevărului. El nu poate sesiza încă, în cunoașterea sa, înțelepciunea creștinismului. Vedem acest lucru din felul în care pune în legătură cuvântul, simțirea, forța, fapta. Dar în el trăiește deja imboldul pornirea spre creștinism. Prin faptul că face să învie ceea ce trăiește în el drept Christos, Faust învinge spiritul vrăjmaș. El încearcă s-o facă mai întâi prin ceea ce a primit din vechea magie. Aici spiritul nu cedează, aici nu se arată în adevărata lui înfățișare. El invocă cele patru elemente și spiritele lor: salamandrele, silfele, ondinele și gnomii; toate acestea nu clintesc spiritul care este vârât în pudel. Dar când Faust invocă Ființa lui Christos – pe cel care este „Inexprimatul, Prin toate-cerurile-curgător, Pe-nedrept-sulițatul” – acum pudelul e nevoit să-și arate adevărata înfățișare.
Toate acestea sunt, în fond, cunoaștere de sine, o cunoaștere de sine pe care Goethe o face absolut clară. Ce se întâmplă? Cine apare? Un scolastic rătăcitor! Faust trăiește în mod real o autocunoaștere; el stă, propriu-zis, față în față cu sine însuși. Mai întâi în pudel au acționat instinctele sălbatice, care s-au ridicat împotriva adevărului și acum el ajunge, într-un anumit sens, la claritate, la claritate-neclaritate! Scolasticul rătăcitor stă în fața lui. Dar nu e decât celălalt eu al lui Faust. El însuși n-a devenit mult mai mult decât un scolastic rătăcitor, cu toate greșelile ce zac într-un scolastic rătăcitor; numai că scolasticul rătăcitor îi apare într-un mod mai trainic și mai temeinic, acum, când, prin legătura încheiată cu lumea spirituală, a ajuns să cunoască mai exact instinctele, scolasticul rătăcitor, adică propria lui Sine, așa cum și-a însușit-o până acum. Faust a învățat ca un scolastic, numai că pe urmă s-a dedat magiei, și prin magie a dat naibii înțelepciunea din școli. Ceea ce a devenit bătrânul, bunul Faust, de când era un scolastic rătăcitor, el a ajuns prin faptul că a mai adăugat și vechea magie. În el mai zace încă scolasticul rătăcitor; acesta îi iese în întâmpinare în adevărata sa înfățișare. E doar propria lui Sine. Acest scolastic rătăcitor e și el propria lui Sine. Lupta care se dă pentru a scăpa de toate acestea, de tot ceea ce îi iese omului în întâmpinare drept propria lui Sine, e redată în scena ce urmează.
Goethe a încercat mereu, în diferitele personaje cu care Faust se întâlnește, să arate numai celălalt eu al lui Faust, pentru ca Faust să se cunoască pe sine tot mai mult. Poate că unii dintre auditori își mai amintesc că în alte conferințe mai vechi eu am arătat că Wagner e vârât în Faust, că Wagner e doar un alt eu, alter ego al lui Faust. Și Mefistofel e numai un alt eu, un alter ego. Totul e cunoaștere de sine! În cunoașterea lumii se exercită cunoașterea de sine. Dar toate acestea nu există acum în Faust drept cunoaștere spirituală clară; toate acestea sunt conținute în Faust într-o forță de vedere spirituală neclară, obscură, am putea spune, stânjenită încă de arta clarvederii atavice. Această forță nu a devenit clară. Nu este o cunoaștere limpede, ci o cunoaștere de vis. Ni se arată cum spiritele visului, care sunt, de fapt, sufletele-grup ale tuturor ființelor ce-l însoțesc pe Mefistofel, îl înconjoară pe Faust cu jocul lor amăgitor și cum, la urmă, el se trezește. Iar aici Goethe îl pune pe Faust să spună foarte clar și lămurit:
Goethe folosește metoda de a indica mereu și mereu spre adevăr. Faptul că el înțelege aceasta drept trăire interioară a lui Faust este exprimat suficient de clar în aceste patru versuri. Și această scenă ne arată că Goethe se lupta să găsească o cunoaștere a zonei de trecere de la vremurile vechi la cele noi, în care trăia el însuși, a zonei de trecere de la epoca a patra postatlanteană la epoca a cincea. Granița se află în secolele XIV, XV, XVI. Cel care trăiește în sânul modului de gândire actual, dacă nu face niște studii speciale, nu își poate forma o reprezentare justă despre evoluția sufletelor din secolele trecute, așa am spus mai înainte. Iar în vremea lui Faust nu mai existau decât ruinele. Vedem adeseori că azi oamenii nu vor să se apropie de cercetarea spirituală modernă, așa cum o căutăm noi, ci vor să reînvie vechea înțelepciune. Așa cum cred unii, că dacă reînvie în ei ceea ce posedau cei vechi ajung prin aceasta la o înțelepciune mai profundă, magic-mistică asupra naturii! Două excese, aș zice, trec aici extraordinar de aproape pe lângă întreaga căutare spirituală a omului. Unul constă în faptul că oamenii își cumpără cărți vechi, străvechi, le studiază și le prețuiesc mai mult decât prețuiesc știința modernă. Le prețuiesc mai mult, în general, doar pentru că nu le înțeleg, pentru că limbajul lor cu adevărat nu mai poate fi înțeles. Acesta este unul din excese, că oamenii vin mereu cu conținutul devenit un talmeș-balmeș al cărților vechi, când vor să vorbească despre o cercetare spirituală. Celălalt este faptul că ei vor să dea năzuințelor moderne, într-o măsură cât mai mare posibil, niște nume vechi, considerând că prin aceasta le-au sfințit. Ia priviți unele societăți care se numesc oculte ori secrete, ori de alt fel. Întreaga lor strădanie are drept scop să-și găsească rădăcinile cât mai departe în trecut, să dea cât se poate mai mult explicații despre un trecut legendar, să se desfete cu numele vechi pe care și le dau. Acesta este al doilea exces. Nu e nevoie să facem și noi la fel, dacă întrevedem cu adevărat necesitățile și impulsurile epocii noastre și ale viitorului indispensabil. Putem deschide indiferent ce carte din vremurile în care încă mai existau, într-un anumit sens, tradiții. Din felul prezentării se vede că au existat tradiții, lucruri rămase de la o veche înțelepciune originară, pe care omenirea a avut-o, dar că această înțelepciune ajunsese la decadență. Modul de exprimare, totul se mai păstrează, mai exista chiar destul de târziu.
Tocmai am la îndemână o carte care a fost tipărită în anul 1740 [Nota 3], adică abia în secolul al XVIII-lea. Vreau să vă citesc din ea un mic pasaj, un pasaj în legătură cu care putem fi siguri că unii dintre aceia care caută astăzi o știință spirituală vor spune: Înțelepciune adâncă, abisală! Oh, câte nu sunt conținute în ea! – Și există chiar unii care cred că înțeleg un asemenea pasaj. Ei bine, să vă citesc mai întâi pasajul respectiv:
„Coroana regelui trebuie să fie din aur curat și o mireasă castă urmează să-i fie dată de soție. De aceea, dacă vrei să lucrezi prin corpul nostru, ia-l pe zgârcitul lup cenușiu, supus din cauza numelui său certărețului Marte, dar din naștere un copil al bătrânului Saturn, care se găsește în văile și munții lumii și este posedat de foame mare, și aruncă-i trupul regelui, ca el să-și aibă din acesta hrana lui.”
Așa erau denumite în vremurile vechi aceste procese chimice care se produceau, se vorbea despre anumite procese chimice, la care face aluzie și Faust, când spune că un leu roșu e cununat cu Lilie în retortă etc. Nu se cuvine să vorbim batjocoritor despre aceste lucruri, din simplul motiv că felul în care vorbește astăzi chimia va suna pentru oamenii care vor veni mai târziu exact la fel cum sună acestea pentru noi. Dar trebuie să ne fie clar faptul că și ceea ce se spune aici a luat naștere într-o epocă ulterioară, decadentă. Se face aluzie la un „lup cenușiu”. Prin acest „lup cenușiu” se înțelege un anumit minereu, care la munte se întâlnește peste tot, și care e supus unei anumite proceduri. „Rege” se numea o anumită stare a unor substanțe. Iar ceea ce e relatat aici trebuie să indice o anumită procedură. Se lua minereul cenușiu, el era tratat într-un anumit fel. Acest minereu cenușiu era numit „lupul cenușiu cel zgârcit”, iar celălalt, „regele de aur”; aurul, după ce era tratat într-un anumit fel, devenea „regele de aur”. Și aici a luat naștere o combinație. Autorul mai descrie această combinație și astfel: „Și după ce l-a înghițit pe rege...”
Așadar, se întâmplă acest lucru: „zgârcitul lup cenușiu”, adică minereul cenușiu, s-a topit împreună cu „regele de aur” – aceasta este o anumită stare a aurului, după ce a fost tratat chimic. Aurul a dispărut în minereul cenușiu. El îl descrie: „Și după ce l-a înghițit pe rege, fă un foc mare și aruncă-l în el pe lup...” Așadar, lupul care l-a mâncat pe rege, pe regele de aur, e aruncat în foc. „Ca să ardă cu totul și cu totul, și atunci regele va fi din nou izbăvit.” Aurul devine din nou vizibil.
„Dacă aceasta se întâmplă de trei ori, atunci leul l-a biruit pe lup și nu va mai găsi nimic de mâncat din el, atunci trupul nostru e desăvârșit la începutul lucrării.”
Așadar, în felul acesta el face ceva. Dacă am vrea să știm ce face, ar trebui să fie descrise foarte exact aceste proceduri, și anume, felul cum e fabricat „regele de aur”, dar acest lucru nu poate fi descris aici. De altfel, asemenea proceduri nici nu se mai folosesc astăzi. Dar ce așteaptă omul nostru de la aceasta? Omul nostru așteaptă ceva care nu e picat cu totul din senin, fiindcă acum el a făcut ceva. În ce scop a făcut el acest lucru? De fapt, cel care a tipărit acest lucru nu-l va mai fi făcut deloc, fiindcă l-a copiat din niște cărți vechi. Dar în ce scop a fost făcut acest lucru, în vremea în care asemenea lucruri mai erau înțelese? O puteți vedea din următoarele:
„Și să știi că numai acesta singur e drumul just aici, de a ne curăți zdravăn corpul, fiindcă leul se curăță prin sângele lupului și tinctura sângelui său bucură tinctura leului, fiindcă sângele amândurora e înrudit de aproape în stirpea lor.”
Așadar, el laudă acum ceea ce a făcut să ia naștere. El a obținut un fel de doctorie.
„Și dacă leul s-a săturat, spiritul său a devenit mai puternic decât înainte și ochii lui dau o lucire mândră ca Soarele cel luminos.”
Toate acestea reprezintă însușirea a ceea ce el are în retortă!
„Ființa lui lăuntrică e în stare să facă multe și e folositoare la toate câte îi cerem, și când e pus în starea sa de activitate, copiii-oameni îi mulțumesc, cei cu boli grele ce vin asupra omului și multe molime, leproșii, aleargă după el și vor să bea din sângele sufletului său, și toți cei care au asemenea rele se bucură cum nu se mai poate de spiritul lui; fiindcă cine bea din această fântână de aur simte o întreagă reînnoire a naturii, îndepărtarea răului, trăire în sânge, putere în inimă și o sănătate desăvârșită în toate mădularele.”
Vedeți, deci, că peste tot se dă de înțeles că e vorba de un medicament, dar aici s-a dat de înțeles, totodată, de mult, că el are de-a face cu ceea ce apare drept însușire morală a omului. Fiindcă, bineînțeles, dacă îl ia cel care e sănătos, în cantitatea corespunzătoare, survine ceea ce e descris aici. Așa vrea el să spună, și așa a fost la cei vechi, care mai înțelegeau ceva din aceste lucruri.
„Fiindcă cine bea din această fântână de aur, acela simte o întreagă reînnoire a naturii.”
Așadar, prin arta pe care o descrie aici, el a căutat să obțină o tinctură, o licoare prin care în om pătrunde o reală licărire de viață:
„Forță în inimă, trăire în sânge și sănătate desăvârșită a tuturor mădularelor, închise înăuntru sau simțitoare în afara trupului: fiindcă deschide toți nervii și porii, pentru ca răul să poată fi dat afară și binele să poată sălășlui liniștit în acel loc.”
V-am citit mai întâi acest pasaj, pentru a vă arăta că până și în ruinele unei înțelepciuni vechi mai poate fi observat un rest decantat din ceea ce căutau să realizeze oamenii în vremurile
vechi. Prin niște mijloace exterioare, pe care le preparau cu ceea ce găseau în natură, ei căutau să stimuleze corpul, adică să dobândească anumite calități, însușiri, aptitudini, nu numai prin
efort interior, moral, ci prin mijloacele oferite de natura însăși, pe care ei le prelucrau. Rețineți bine acest lucru, pentru moment, fiindcă aici suntem conduși spre ceva important, spre ceva
care deosebește epoca noastră de epocile precedente. Astăzi e foarte ușor să-ți bați joc de vechile superstiții, fiindcă astfel îți cumperi renumele de a fi în fața întregii lumi un om
inteligent, pe când altfel nu ești considerat astfel, dacă vezi în cunoștințele străvechi ceva plin de sens. Ceva ce omenirea a pierdut, și chiar trebuia să fi pierdut, din anumite motive,
pentru că prin aceste eforturi ale oamenilor din vechime nu s-ar fi putut ajunge niciodată la libertate. Dar, vedeți dumneavoastră, în cărțile vechi, în cărțile care datează din vremuri mai
vechi decât această hârțoagă aparținând unei perioade mai târzii, decadente, găsiți ceea ce cunoașteți foarte bine: Soarele și aurul, cu un semn comun, cu acest semn: 
; găsiți Luna și argintul cu acest semn: 
. Pentru omul actual, acest semn aplicat aurului și Soarelui, acest semn aplicat Lunii și
argintului, care fac aluzie la facultățile sufletești pe care omul de azi le are în mod necesar, constituie, firește, o totală absurditate, așa cum se vorbește în literatura care se intitulează
adeseori literatură „esoterică”, pentru că, în general, nu mai stau la dispoziție mijloacele de a înțelege [Nota 4] de ce în vremurile vechi Soarele și aurul, Luna și argintul se desemnau prin același semn.
Să pornim de la Lună și argint, cu acest semn: . Dacă ne întoarcem, să zicem, la perioada anterioară cu câteva secole Misteriului de pe Golgotha,
înainte de era noastră, vedem că oamenii aveau nu numai facultățile care erau deja în ruină în perioada când au luat naștere aceste lucruri, ci ei aveau niște facultăți și mai înalte. Când un om
din vechea civilizație egipteano-chaldeană spunea argint, el nu avea în vedere ceea ce avem noi în vedere când spunem argint. Când omul folosea, în vorbirea lui de pe atunci, cuvântul care
însemna pentru el argint, el îl utiliza cu totul altfel. Un asemenea om avea niște facultăți interioare și avea în vedere un anumit fel de activitate a forțelor, care nu se găsește doar într-o
bucățică de argint, ci e răspândit, de fapt, pe toată suprafața Pământului. El voia să spună că noi trăim în aur, că noi trăim în cupru, în argint. El avea în vedere anumite feluri de forțe,
care sunt vii, și care se revărsau spre el cu deosebită putere dinspre Lună. Și acest lucru îl simțea în sensul material cel mai grosolan, în mod senzitiv, fin, și în bucățica de argint. El
găsea cu adevărat aceleași forțe revărsându-se dinspre Lună, dar și pe întreg Pământul, și transpus în mod deosebit în lumea materială în bucățica de argint. Ei bine, omul emancipat din zilele
noastre spune: Da, Luna – ea luminează cu o lumină atât de alb-argintie, încât oamenii au crezut că e alcătuită din argint. — Dar nu era așa, ci omul avea o trăire interioară sufletească,
pierdută astăzi, atunci când privea Luna, care trăia ca forță în întreaga sferă a Pământului, și – transpusă în sfera materială – când privea bucățica de argint. Forța care trăiește în argint
trebuie să fi fost răspândită, deci, pe toată suprafața Pământului. Azi omul consideră că e o totală absurditate când i se spune așa ceva, și totuși, nu e deloc o absurditate, în sensul științei
actuale. Nu este deloc o absurditate, fiindcă eu vă voi spune un lucru pe care știința îl cunoaște azi, chiar dacă nu-l spune întotdeauna. Știința de astăzi știe că într-un corp decupat din
marea lumii, gândit sub formă de cub, cu o lungime de o milă englezească, există puțin mai mult de două kilograme de argint, fin dispersat, așa că în întreaga mare a lumii care înconjoară
Pământul sunt conținute două milioane de tone de argint, fin dispersat, într-o formă homeopatică extremă, s-ar putea spune. Argintul e răspândit în mod real pe toată suprafața Pământului. Astăzi
acest lucru trebuie să fie constatat, dacă îl observăm cu o cunoaștere normală, dacă luăm apă din mare și o examinăm în mod metodic, prin cercetările cele mai minuțioase posibil; dar pe urmă
aflăm, cu mijloacele științei actuale, că două milioane de tone de argint sunt conținute în marea lumii. Aceste două milioane de tone nu sunt conținute în ea pentru că s-au dizolvat aici sau
ceva asemănător, ci aparțin mării lumii; țin de natura și de entitatea ei. Acest lucru îl știa vechea înțelepciune; îl știa prin forțele senzitive, fine, care încă mai existau, provenite din
vechea clarvedere. Și ea știa că, atunci când ne reprezentăm Pământul, nu trebuie să ni-l imaginăm doar așa cum ni-l înfățișează geologia actuală, ci că în acest Pământ e dizolvat în modul cel
mai fin argint.
Aș putea să merg acum mai departe, să arăt că și aurul e dizolvat, că toate aceste metale – în afară de faptul că sunt sedimentate ici și colo sub formă materială – sunt conținute într-o dispersare fină. Așadar, vechea înțelepciune nu greșea deloc când vorbea de argint. El e conținut în sfera Pământului. Dar el era cunoscut drept forță, el conținea anumite forme de forță. Anumite forțe conține sfera argintului, altele sfera aurului etc. Încă se mai știa mult mai mult despre ceea ce e răspândit drept argint în sfera Pământului; și se știa că în el se află o forța care face să existe fluxul și refluxul, pentru că în argint zace o anumită forță dătătoare de viață a acestui corp pământesc, respectiv e identic cu argintul. Fluxul și refluxul n-ar apărea deloc; această mișcare ieșită din comun a Pământului e provocată inițial datorită conținutului de argint. Acest lucru nu are legătură cu Luna; dar Luna are de-a face cu aceeași forță. De aceea fluxul și refluxul apar, dintr-un anumit punct de vedere, odată cu mișcările Lunii, pentru că amândouă, mișcările Lunii și fluxul și refluxul, depind de același sistem de forțe. Și aceste forțe zac în conținutul de argint al Universului.
Dacă oamenii s-ar adânci, chiar și fără a avea cunoștințe bazate pe clarvedere, în asemenea lucruri, ar putea dovedi, cu o siguranță care nu mai e atinsă în niciun alt domeniu al științei decât, cel mult, în acela al matematicii, că a existat o veche știință care cunoștea bine toate acestea. Și de o asemenea cunoaștere, de asemenea capacități era legat ceea ce constituia o veche înțelepciune, acea înțelepciune care stăpânea cu adevărat natura, și care trebuie recucerită abia acum, începând din prezent, prin cercetarea spirituală. Noi trăim în era în care un vechi fel de înțelepciune s-a pierdut și un fel nou de înțelepciune abia se ridică la orizont. Ce avea în suita ei această înțelepciune? Avea ceea ce am sugerat deja. Când cineva cunoștea astfel misterele Universului, propria sa ființă umană devenea mai destoinică, mai capabilă. Imaginați-vă, omul putea deveni mai capabil prin mijloace exterioare! Exista, deci, posibilitatea ca un om, pur și simplu, prin faptul că prepara anumite substanțe și le consuma în cantitate corespunzătoare, să-și însușească niște facultăți despre care noi presupunem astăzi, pe bună dreptate, că le poate avea numai drept capacități înnăscute, geniu, talent etc. La începutul evoluției de pe Pământ nu se află fantasmagoriile visate de darwinism, ci asemenea posibilități de a stăpâni natura și de a-i conferi omului niște facultăți morale și spirituale prin abordarea naturii. Veți găsi acum că e de înțeles că abordarea naturii trebuia să fie menținută între anumite limite: de aceea existau tainele celor mai vechi Misterii. Cine urma să dobândească asemenea cunoștințe, care aveau, într-adevăr, de-a face cu aceste taine ale naturii, care nu erau doar niște noțiuni, idei și sentimente, nu doar niște reprezentări bazate pe credință, trebuia să dovedească că nu vrea să le folosească pentru sine, ci că intenționează să utilizeze facultățile pe care și le însușea prin aceste cunoștințe numai în serviciul ordinii sociale. Din acest motiv, în Misteriile egiptene, de exemplu, asemenea cunoștințe erau ținute atât de mult secret. Cel care primea o asemenea cunoaștere oferea o garanție prin faptul că viața sa decurgea ca mai înainte, că el nu-și oferea nici cel mai mic avantaj, ci punea în lucrare facultățile pe care le dobândea prin modul de tratare a naturii în serviciul ordinii sociale. Cu această condiție au fost admiși la inițiere unii oameni, care au condus apoi vechea cultură și civilizație ale cărei opere minunate pot fi văzute și nu sunt înțelese, pentru că nu se știe de unde au izvorât.
Dar așa omenirea nu ar fi putut deveni niciodată liberă. Prin influențe ale naturii, omul ar fi urmat să fie, ca să spunem așa, transformat într-un automat. Trebuia să se ivească la orizont o eră în care omul să acționeze numai pe baza unor forțe morale interioare. Astfel natura e ascunsă de el în niște văluri dese, pentru că îi luase caracterul sacru, prin faptul că în epoca modernă instinctele sale au fost lăsate libere. Și instinctele sale au fost lăsate cel mai mult libere începând din secolele XIV, XV. De aceea, vechea înțelepciune se stinge, rămâne doar o înțelepciune livrescă, pe care nimeni nu o înțelege. Fiindcă nimeni nu ar putea fi astăzi oprit, dacă ar înțelege cu adevărat asemenea lucruri, cum ar fi și numai fraza pe care v-am citit-o, să folosească aceste lucruri în propriul său interes. Dar aceasta ar face să apară în societatea umană cele mai rele instincte, instincte mai rele decât cele produse de acea înaintare pe pipăite care se numește astăzi activitate științifică, când, în laborator, fără ca cineva să poată privi în intimitatea lucrurilor, se constată ceva – așa cum se întâmplă astăzi în chimie. Și se navighează tot așa, mai departe. Dar știința spirituală va trebui să găsească din nou calea care duce în intimitatea tainelor naturii. Dar în același timp ea va trebui să pună bazele unei ordini sociale [Nota 5] care va fi cu totul alta decât cea de astăzi, astfel încât omul va putea afla ce ține la un loc natura în sâmburele ei cel mai interior, fără a fi dusă, din acest motiv, pe calea greșită a celor mai sălbatice instincte.
Este sens și este înțelepciune în evoluția umană, și acest lucru am căutat să vi-l dovedesc printr-o serie de conferințe. Ceea ce se petrece în istorie, se desfășoară – chiar dacă atât de des prin forțele distructive cele mai mari – în așa fel încât devenirea istorică e străbătută de un sens, chiar dacă nu e sensul pe care omul și-l închipuie, și chiar dacă el trebuie să sufere. Prin tot ceea ce se petrece în cursul istoriei – desigur, în așa fel încât pendulul bate când spre rău, când spre mai puțin rău – se realizează anumite stări de echilibru. Așa a fost și până în secolele XIV, XV – cel puțin pe alocuri –, când era cunoscută o anumită cantitate de forțe ale naturii, a căror cunoaștere s-a pierdut pentru că oamenii epocii moderne nu ar avea cel mai corect mod de a gândi și de a simți.
Cât de frumos este descris acest lucru în simbolul care exprimă forța naturii în legenda egipteană despre Isis. Ce impresie emoționantă face asupra noastră această imagine a lui Isis, când ne-o reprezentăm, așa cum stă ea cioplită în piatră, cu vălul care o acoperă de sus și până jos. Și ea poartă inscripția: Eu sunt trecutul, prezentul și viitorul; vălul meu încă nu l-a ridicat niciun muritor. — Aceasta a dus la o explicație extraordinar de deșteaptă pe care oamenii și-au însușit-o. Se spune: Isis este simbolul înțelepciunii, care nu poate fi atinsă niciodată de om. În spatele acestui văl se află o entitate care trebuie să rămână veșnic ascunsă, fiindcă vălul nu poate fi dat la o parte. Și totuși, inscripția este aceasta: Eu sunt trecutul, prezentul și viitorul; vălul meu încă nu l-a ridicat niciun muritor. – Toți oamenii deștepți, care consideră că nu putem scruta esența, spun, din punct de vedere logic, cam același lucru pe care l-ar spune cineva zicând: Eu mă numesc Müller, numele meu nu-l vei afla niciodată. – Această interpretare este, firește, o totală absurditate. Fiindcă acolo stă scris ce anume este Isis: trecutul, prezentul și viitorul – timpul care se scurge! Mâine vom vorbi și mai exact despre toate acestea. Este timpul care merge mereu mai departe. Dar cu totul altceva decât vrea să spună așa-numita interpretare deșteaptă e exprimat în cuvintele: Vălul meu încă nu l-a ridicat niciun muritor. – De această înțelepciune trebuie să ne apropiem ca de acele femei care s-au călugărit, a căror feciorelnicie se păstrează: cu venerație, cu un mod de a gândi și simți care exclude toate instinctele egoiste. Iată care e sensul acelor cuvinte. Această înțelepciune a vremurilor trecute este ca o călugăriță ce poartă văl. Prin faptul că se vorbește de văl, se atrage atenția asupra modului de a gândi și simți.
Așa se face că în vremurile în care era vie o înțelepciune străveche oamenii se apropiau de ea în modul cuvenit, nici nu erau lăsați să se apropie de ea dacă nu o făceau în modul cuvenit. În epoca modernă omul a fost lăsat în seama propriilor sale puteri. Și, de aceea, el n-a mai putut avea înțelepciunea vremurilor vechi, formele de înțelepciune din vremurile vechi. Cunoașterea anumitor forțe ale naturii s-a pierdut, a acelor forțe ale naturii care nu pot fi cunoscute fără să le trăim în interior. Și în epoca în care, așa cum v-am spus acum opt zile, materialismul atinsese un anumit punct culminant, în secolul al XIX-lea, a apărut o forță a naturii care se caracterizează prin faptul că fiecare spune astăzi: Forța naturii există, dar n-o putem înțelege, pentru știință ea este ascunsă. – Dumneavoastră știți că forța electricității a ajuns să fie folosită de om; și ea este o forță pe care omul nu o poate trăi în interior prin forțele sale interioare normale, ea rămâne în exterior. Și, mai mult decât se crede, ceea ce a devenit important în secolul al XIX-lea a devenit așa datorită electricității. Ar fi ușor să arătăm ce mult, ce infinit de mult, depinde de forța electricității cultura și civilizația noastră actuale, și cât de mult va depinde în viitor, atunci când este folosită în mod modern, fără a pătrunde în interior. Cu mult mai mult încă! Dar tocmai forța electricității este cea care a fost așezată în locul forței vechi, cunoscute, în evoluția culturii și civilizației umane, în contact cu care omul urmează să se maturizeze din punct de vedere moral. Astăzi, folosind-o, el nu se gândește la niciun fel de morală. Înțelepciunea este prezentă în evoluția permanentă a istoriei omenirii. Omul se va maturiza, putând pentru o vreme el să provoace niște daune chiar mai profunde – daune există, după cum arată zilele noastre, în număr suficient de mare –, putând dezvolta daune și mai profunde în purtătorul-eului său inferior, egoismul devastator. Dacă omul ar mai avea vechile forțe, așa ceva ar fi cu totul exclus. Tocmai forța electricității ca forță în cadrul culturii face ca acest lucru să fie posibil; și forța aburului, într-un anumit sens, dar într-o măsură mai mică.
Aceasta este situația. După cum v-am spus mai demult, prima șeptime a epocii noastre de cultură, care va dura până în mileniul patru, s-a sfârșit. Materialismul a atins un punct culminant; formele sociale în care trăim și care au dus la evenimente atât de triste în anii noștri sunt de așa natură încât nu vor mai susține omenirea mai mult de 50 de ani fără să aibă loc o transformare de esență a sufletelor umane. Era electricității este, totodată, pentru cel care pătrunde cu văzul spiritual evoluția cosmică, un îndemn de a căuta o aprofundare spirituală reală. Fiindcă acelei forței care rămâne în exterior, necunoscută pentru observația simțurilor, trebuie să i se alăture în suflete forța spirituală, care zace ascunsă în interiorul cel mai adânc, la fel de ascunsă ca și forțele electricității, forță care de asemenea trebuie mai întâi să fie trezită. Gândiți-vă ce misterioasă e forța electricității; ea a fost scoasă din ascunzișurile ei tainice abia de către Galvani, Volta. La fel de tainic zace ascuns și ceea ce odihnește în sufletele umane și e cercetat de către știința spirituală. Amândouă trebuie să se alăture, precum Polul Nord și Polul Sud. Și, pe cât de adevărat este că forța electricității a ieșit la suprafață drept forța ascunsă în natură, tot pe atât de adevărat este că va ieși la suprafață forța căutată prin știința spirituală drept forța ascunsă în suflete, care le aparține, chiar dacă astăzi oamenii mai stau, în multe cazuri, în fața a ceea ce vrea știința spirituală așa cum vor fi stat în vremea în care Galvani, Volta au înțeles, din zvâcnirea piciorului broaștei, că acolo acționează o forță. A știut atunci știința că în acest picior de broască zace tot ceea ce este electricitate prin atingere, tot ceea ce e cunoscut astăzi drept electricitate? Transpuneți-vă cu gândul în vremea în care Galvani lucra în casa simplă în care făcea experimentele, imaginați-vă cum a agățat piciorul de broască de cârligul ferestrei și cum acesta a început să zvâcnească, imaginați-vă momentul în care el a constatat acest lucru pentru prima oară! Aici nu e vorba de electricitate care e incitată, inclusă, ci de electricitate prin atingere (statică). Când a constatat acest lucru pentru prima oară, a putut el oare presupune că datorită forței electricității vor fi făcute să umble pe suprafața Pământului trenurile, că vom face cândva cu ajutorul ei ca gândul să dea ocol globului pământesc? Nu e chiar așa de mult de când Galvani a observat această forță la piciorul său de broască. Cel care și-ar fi imaginat atunci toate câte vor lua naștere din cunoașterea acestui lucru ar fi fost considerat, cu siguranță, nebun. Și lucrurile au evoluat astfel încât astăzi e considerat nebun cel care are misiunea de a prezenta primele începuturi ale unei științe spirituale. Va veni o vreme în care ceea ce vine de la știința spirituală va fi la fel de important pentru lume – dar acum pentru lumea morală, spiritual-sufletească – ca și ceea ce a venit de la piciorul de broască al lui Galvani pentru lumea materială, pentru cultura și civilizația materială. Așa au loc progresele în evoluția omenirii. Numai dacă acordăm atenție acestor lucruri vom dezvolta în noi și voința de a merge în pas cu ceva care nu poate fi decât la primele sale începuturi. Dacă forța electricității, care a fost scoasă din ascunzișul ei, are doar o importanță materială exterioară pentru cultură și civilizație și doar în mod indirect are importanță și pentru lumea morală, ceea ce vine din știința spirituală va avea cea mai mare importanță socială. Fiindcă ordinile sociale ale viitorului vor fi reglementate prin ceea ce poate să le dea oamenilor știința spirituală. Și tot ceea ce va fi cultură și civilizație materială exterioară va fi stimulat, în mod indirect, tot de această știință spirituală. Asupra acestui lucru nu pot decât să atrag atenția astăzi, în încheiere.
Vom extinde mâine imaginea lui Faust, pe care am văzut-o astăzi, a lui Faust care se situează pe jumătate în epoca veche, pe jumătate în epoca modernă, după cum v-am spus, și vom obține un fel de imagine a concepției despre lume.
