Pornind de la diferite lucruri pe care le-am dezvoltat în ultima vreme în fața dvs. [Nota 1], aș vrea să fac astăzi încă o dată un fel de expunere cu privire la evoluția omenirii din perioada creștină și să atrag atenția apoi asupra câtorva aspecte care vor rezulta cel mai bine tocmai ca urmare a considerațiilor precedente.
Dacă aruncăm o privire asupra evoluției omenirii, va trebui să spunem că epocile a căror existență o presupunem în știința spirituală antroposofică, pentru a avea o privire asupra evoluției omenirii, s-au format întru totul din constituția sufletească, în general, din constituția umană care a existat în cadrul acestor epoci. Această constituție umană are forme foarte deosebite în diferitele epoci. Numai că astăzi oamenii sunt prea puțin dispuși să depășească dispoziția actuală a sufletului și a omenirii și este reconstituită o evoluție a omenirii care arată ca și cum în perioada istorică pe care o urmărim cu ajutorul documentelor, chiar dacă a avut loc o evoluție a civilizației, descrisă în documentele exterioare, constituția sufletească ar fi fost, totuși, în general, mereu aceeași. În realitate, această constituție sufletească s-a schimbat, și noi cunoaștem diferite momente istorice în care ea a trecut prin câte o schimbare clar observabilă în plan exterior.
Ultimul dintre aceste momente a fost numit adeseori momentul secolului al 15-lea al erei creștine. Cel imediat precedent a fost secolul al 8-lea î. Chr., și așa ne-am putea întoarce și mai departe în trecut. În cercurile noastre s-a subliniat, de altfel, adeseori, cât de just este, propriu-zis, ca un istoric de artă cum a fost Herman Grimm [Nota 2] să arate că întreaga înțelegere, întreaga înțelegere istorică a oamenilor din epoca prezentă se întoarce numai până în epoca romană. Atunci s-au înrădăcinat în suflete aceleași reprezentări, cel puțin aproximativ aceleași reprezentări care mai sunt considerate valabile încă și astăzi, uneori chiar în mod nejust, ele fiind transmise de-a lungul generațiilor, de exemplu, noțiunile juridice romane, care nu se mai potrivesc deloc cu viața noastră socială etc. Oricum, prin întreg felul în care omul prezentului se transpune în viața socială generală, el încă mai are o oarecare înțelegere pentru ceea ce se întinde până la vechea civilizație romană. Dar, dacă ne întoarcem până la vechii greci, se fac, ce-i drept, și în acest caz, descrieri istorice exterioare, după modelul a ceea ce exista mai târziu, însă cu aceasta nu se pătrunde absolut deloc în ființa sufletească propriu-zisă a grecilor. Și Herman Grimm are dreptate când spune: Figurile de oameni pe care le descrie de obicei istoria drept greci sunt, de fapt, așa cum sunt descrise, niște umbre. – Conștiența obișnuită nu mai poate privi în intimitatea a ceea ce a trăit în suflete și de aceea nu mai poate înțelege în mod just nici structura socială. Încă și mai diferită de viața noastră sufletească este, apoi, viața sufletească a oamenilor din epoca egipto-chaldeeană, situată înainte de secolul al 8-lea precreștin, și mai diferită este cea din epoca protopersană, așa cum am numit-o în cartea mea Știința ocultă, și cu totul diferită de ceea ce simțim noi, în viața noastră sufletească, de dimineața până seara, este apoi viața sufletească a epocii protohinduse, viața primei epoci care a urmat după marea catastrofă atlanteană.
Dar noi putem afla, cu ajutorul științei spirituale, ce deosebiri au existat în aceste epoci în ceea ce privește constituția generală a oamenilor. Iar aici trebuie să spunem că a simți în legătură cu omul cam așa cum simțim noi astăzi este ceva care a venit spre noi, de fapt, de-abia din epoca a patra postatlanteană. Dacă se vorbește despre trup, suflet, spirit, despre eul din om, așa cum se obișnuiește astăzi, și despre o legătură interioară a omului cu planeta Pământ, omenirea are acest lucru începând din epoca a patra postatlanteană. Dar viața a devenit abia treptat așa. Am putea spune că ea a devenit atât de legată de Pământ, încât omul se simte pe sine numai în legătura lui cu Pământul, încât el se simte străin față de Cosmos, privind stelele, mișcările stelare, chiar și norii, am putea spune, ca pe ceva situat în afara locului său pământesc de viață și având doar o importanță minoră pentru el. Întreaga simțire, ba chiar și impulsurile de voință ale oamenilor care au trăit înainte de epoca greco-latină, erau, dacă îmi dați voie să folosesc această expresie, elementar-cosmice. Nu era nevoie ca omul să aibă mai întâi o filosofie pentru a se simți o parte a întregului Univers, înainte de toate a Universului vizibil. Omului îi era firesc, era ceva de la sine înțeles să se simtă nu numai un cetățean al Pământului, ci și o parte a Cosmosului întreg.
Mai ales în prima epocă, în epoca protohindusă, dacă ne întoarcem, așadar, în mileniile 7-8 ale erei precreștine, constatăm că omul simțea cu totul altfel – cred că nu pot să spun “vorbea”, dar simțea cu totul altfel în legătură cu ceea ce noi numim astăzi eu. În general, în acea epocă, bineînțeles, oamenii nu își exprimau în acest fel sentimentele pe care le iscau în ei lucrurile, deoarece vorbirea umană nu se extinsese asupra lucrurilor în modul cunoscut astăzi, dar noi trebuie să facem în așa fel încât lucrurile să intre în vorbirea noastră. Și astfel, eu aș vrea să spun că un cetățean al epocii protohinduse nu vorbea despre eu așa cum vorbim noi astăzi, când spunem că eul este un fel de punct, care însumează trăirile sufletești, ci, în era prehindusă, atunci când se vorbea despre eu, se înțelegea de la sine că eul are puțin de-a face cu Pământul și cu evenimentele sale. Când omul se simțea un eu, el nu se simțea deloc, propriu-zis, ca și cum ar aparține Pământului, el se simțea ca eu, în primă instanță, în legătură cu cerul stelelor fixe. Despre cerul stelelor fixe avea sentimentul că el îi dă soliditatea eului, sentimentul că are un eu. Iar acest eu nu era simțit deloc drept un eu uman. Omul era om numai prin faptul că era îmbrăcat, pe Pământ, cu un corp fizic. Prin acest corp fizic, care era privit drept un fel de coajă sau cochilie a eului, omul era un cetățean al Pământului. Dar eul era privit întotdeauna ca ceva străin în cadrul lumii pământești. Și, dacă am vrea să creăm astăzi un nume pentru a desemna felul cum era privit eul, ar trebui să spunem: Odinioară, omul nu se simțea deloc un eu uman, ci un eu divin.
Omul și-ar fi putut îndrepta privirile afară, spre toate rocile posibile, spre munți, spre stânci, el ar fi putut privi tot ceea ce există, în rest, pe Pământ, spunând despre toate acestea că sunt, că există, dar el ar fi simțit, totodată, în aceste vremuri vechi, că, dacă ar fi numai această existență, care există pe Pământ sub formă de pietre, plante, râuri, munți, stânci, atunci noi, oamenii, nu am putea avea un eu. Fiindcă tot ceea ce garantează existența acestor lucruri și entități pământești n-ar putea să-i garanteze eului existența. Omul nu simțea în el un eu uman, ci un eu divin. Și, pentru el, eul divin era o picătură din marea divinului. Dar când voia să vorbească despre eu – o spun cu rezervele exprimate înainte –, el simțea eul, în primă instanță, drept o creație a cerului stelelor fixe. Cerul stelelor fixe era resimțit de el drept singurul lucru care posedă o asemenea existență. Datorită faptului că eul are o existență asemănătoare cu aceea a cerului stelelor fixe, și numai de aceea, omul poate să spună despre sine: Eu sunt. Dacă eul ar vrea să spună: Eu sunt, numai după măsura existenței unei pietre sau a lumii vegetale sau a munților și stâncilor, atunci eul n-ar avea nici un drept să spună: Eu sunt. Numai datorită faptului că eul e de natură stelară el poate spune: Eu sunt. Pentru că existența pe care o au stelele trăiește în eu, eul poate spune Eu sunt. Oamenii din această epocă străveche a omenirii vedeau cum acolo, afară, curg râurile, cum copacii se clatină sub vânt. Dar, dacă despre eul uman, care locuiește în corpul fizic și are în el impulsul mă duc încolo, mă duc dincolo, mă deplasez pe suprafața Pământului –, dacă despre acest eu, drept elementul activ din mișcare, s-ar putea spune doar că el pune capul în mișcare așa cum putem spune: vântul pune în mișcare copacii, sau așa cum despre orice alt lucru de pe Pământ, care poate fi în mișcare, se poate spune că se mișcă, atunci noi n-am avea nici un drept să atribuim eului un impuls de mișcare.
În cadrul misteriilor, maestrul le-ar fi vorbit discipolilor săi cam așa: Puteți vedea cum copacii se clatină, cum apele curg în râuri și fluvii, dar de la valurile pe care le ridică marea eul n-ar putea învăța niciodată să dezvolte acele impulsuri de mișcare pe care le dezvoltă omul atunci când își deplasează corpul în mișcare pe suprafața Pământului. Acest lucru, eul nu-l poate învăța niciodată de la vreun lucru pământesc pus în mișcare. Eul poate învăța aceasta numai pentru că el aparține mișcărilor planetelor, mișcărilor stelare. Eul poate învăța să se miște numai de la Marte, de la Jupiter, de la Venus. Iar când eul se mișcă în mod voluntar pe suprafața Pământului, eul face un lucru care există prin faptul că ține de lumea în mișcare, planetară, a stelelor. – Și unui om din această epocă veche a istoriei omenirii i s-ar fi părut cu totul de neînțeles ca cineva să spună: Ia te uită, din creierul tău se înalță gânduri. – Dacă ne transpunem astăzi în dispoziția sufletească pe care am avut-o noi înșine, fiindcă noi suntem cei care am trecut prin viețile din vechea epocă protohindusă, și dacă ne punem apoi în față dispoziția sufletească actuală, în care se crede că gândurile ies din creier, atunci omului vechi, care am fost noi înșine, îi apare absolut fără sens, cu totul fără sens ceea ce crede omul nou. Fiindcă omul vechi știa că gândurile n-ar putea să iasă niciodată dintr-o masă cerebrală. El știa că Soarele este acela care incită gândurile, și că Luna este aceea care aduce iarăși gândurile la tăcere. El atribuia interacțiunii dintre Soare și Lună viața gândurilor din sine însuși. Astfel, în prima epocă postatlanteană, în epoca protohindusă, eul divin era privit drept ceva care ține de mișcările planetare, de interacțiunea dintre Soare și Lună. Ceea ce are eul de la Pământ era privit aproximativ ca niște evenimente ce trec pe lângă eul cosmic-divin, pe când esența eului era, pentru aceste vremuri vechi, de o natură cu totul cosmic-divină.
A doua epocă a fost numită în cartea mea Știința ocultă epoca protopersană. Acum, percepția eului cosmic nu mai era la fel de vie ca în epoca protohindusă. Această percepție era deja estompată. Dar, în această epocă, omul trăia într-un mod intensiv ciclul anotimpurilor, despre care am vorbit adeseori aici în ultima vreme. Astăzi omul a devenit, propriu-zis, o râmă, aceasta este, bineînțeles, o imagine, el a devenit o râmă pentru că trăiește mereu închis în sine, dar nici măcar o râmă, fiindcă aceasta iese din locuința ei pământească atunci când plouă, dar, nu-i așa, astăzi omul trăiește mereu închis în sine. Nu apare nimic deosebit pentru el, cel mult, niște diferențe abstracte de felul: Avem o senzație neplăcută când plouă și n-am luat cu noi umbrela, ne orientăm iarna după zăpadă și vara după căldura solară, ne ducem la țară și facem alte lucruri asemănătoare. – Așadar, și noi trăim ciclul anotimpurilor, dar într-un mod îngrozitor de palid. Noi nu-l mai trăim cu întreaga noastră ființă umană. Am trăit ciclul anotimpurilor cu întreaga noastră ființă umană în epoca protopersană. Atunci, când era perioada Crăciunului, omul simțea: Da, acum sufletul Pământului este unit cu Pământul, acum Pământul se îmbracă în pătura lui de zăpadă, – care pentru oamenii de astăzi nu mai este altceva decât apă înghețată. Dar odinioară ea era veșmântul în care se îmbracă Pământul pentru a se izola de Cosmos, pentru a duce în Cosmos o viață individual-independentă, pentru că sufletul Pământului se unea intim cu Pământul în timpul lunilor de iarnă, în perioada pe care o desemnăm astăzi drept perioada Crăciunului. Oamenii simțeau, de asemenea: Da, acum sufletul Pământului este unit cu Pământul. – Omul trebuia să se îndrepte el însuși cu viața lui sufletească spre ceea ce trăiește în Pământ. Omul simțea, aș zice, sub pătura de zăpadă, sufletul Pământului unit cu Pământul. Pătura de zăpadă devenea pentru om transparentă din punct de vedere sufletesc. El simțea sub covorul de zăpadă spiritele elementare, care poartă forța semințelor de-a lungul iernii, până în primăvara următoare. Când venea apoi primăvara, el simțea cum Pământul își expiră, într-un anumit sens, sufletul, cum Pământul tinde să-și deschidă sufletul spre Cosmos, și făcea el însuși, cu simțirea sa, același gest de deschidere pe care îl făcea Pământul față de Cosmos. El începea să ridice înspre Cosmos ceea ce dezvoltase pe parcursul iernii drept atașament, drept atașament al sufletului față de Pământ.
În această epocă, omul nu mai putea, bineînțeles, să-și înalțe privirile, pur și simplu, spre Cosmos, cum făcea în epoca precedentă, când îi era clar: când îmi înalț privirile spre Cosmos, văd ceea ce dă eului meu existență și mișcare și gânduri. Dar apoi, el își înălța privirile, presimțind, spre Cosmos și își spunea: Ceea ce mă unește în timpul iernii cu Pământul mă îndeamnă acum să mă înalț, presimțind, spre Cosmos. – El nu își mai știa într-un mod la fel de intensiv ca înainte legătura cu Cosmosul, dar o simțea, într-un anumit fel, pe baza presimțirii. La fel cum în epoca protohindusă eul se simțea drept ceva cosmic, în epoca protopersană astralitatea din om se simțea drept ceva ce trăiește împreună cu ciclul anotimpurilor. Omul trăia împreună cu ciclul anotimpurilor. Am putea spune că omul devenea foarte serios când vedea, în perioada iernii, pe cale sufletească, jos, pătura de zăpadă, el se umplea de o dispoziție gravă; se cufunda în sine. El începea să facă atunci ceea ce am numi astăzi cercetări de conștiință. Și el se deschidea cu o anumită bucurie Cosmosului, când se apropia primăvara. El se contopea, aș zice, într-o anumită stare de răpire, cu viața cosmică, nu cu aceeași claritate ca în epoca protohindusă, dar într-o anumită stare de răpire, simțindu-se bucuros, ieșit din corporalitatea umană, tocmai în miezul verii, în perioada pe care noi astăzi am numi-o a Sânzienelor. După cum în timpul iernii el se simțea unit cu spiritele înțelepte ale Pământului, în miezul verii el se simțea unit cu spiritele voioase, care, aș zice, dansează și jubilează mereu în Cosmos, care zboară în jurul Pământului. Eu descriu doar felul cum simțeau oamenii .
Pe urmă, sufletul uman începea să simtă, când se apropia perioada noastră actuală a lunilor august, septembrie, că trebuie să se întoarcă iarăși spre Pământ, dar că primise niște forțe pe care și le luase din Cosmos, în timpul extazului său de vară, niște forțe care îi dau posibilitatea de a trăi într-un mod mai lăuntric-uman în timpul iernii. Oamenii trăiau cu adevărat, în acele vremuri vechi, cu întreaga lor ființă, viața ciclului anual, în așa fel încât ei simțeau spiritualitatea ciclului anual ca pe propria lor problemă umană. Și pe atunci ei simțeau că e important ca în anumite puncte cruciale din an să învețe să simtă în mod intensiv împreună cu acest ciclu anual. În această perioadă au luat naștere impulsurile pentru crearea sărbătorilor propriu-zise. Mai târziu, oamenii nu au mai simțit caracterul sărbătoresc al anumitor perioade ale anului decât în mod mai mult sau mai puțin tradițional. Unele s-au păstrat, de exemplu, sărbătorile solstițiului de vară, care mai prezintă doar niște urme ale trăirii împreună cu ciclul anotimpurilor. În vremurile vechi, această trăire împreună cu ciclul anotimpurilor era puternică, intensivă.
Dar de aceasta se lega și o transformare totală în conștiența cea mai lăuntrică a omului. În epoca protohindusă, oamenilor li s-ar fi părut destul de imposibil ca cineva să le vorbească despre popor. Astăzi, așa ceva le pare paradoxal oamenilor, fiindcă ei nu-și pot imagina că și simțirea legată de noțiunea popor a apărut cândva. Bineînțeles, condițiile vieții de pe Pământ au făcut să fie necesar și în epoca protohindusă ca oamenii care locuiau împreună pe un anumit teritoriu să aibă relații mai intense decât cu cei aflați mai departe, dar noțiunea de popor, sentimentul de a aparține unui popor nu exista în epoca protohindusă. Pe atunci exista altceva. Exista un sentiment foarte viu al succesiunii generațiilor. Fiul se simțea drept fiu al tatălui său, drept nepot al bunicului său, drept strănepot al străbunicului său. Lucrurile nu erau, în orice caz, așa cum suntem nevoiți să le descriem noi astăzi, cu noțiunile noastre uzuale, dar ele pot fi descrise astfel, fiindcă redăm, totuși, adevărul lor. Dacă am privi în intimitatea modului de a gândi al acelor vremuri vechi, am constata că în cadrul familiei se veghea cu strictețe să se poată indica, privind în trecut, cât de departe pot fi numărați strămoșii, cine a fost bunicul, străbunicul, stră-străbunicul, cât de departe în trecut se putea număra, până la un strămoș, foarte, foarte îndepărtat. Omul se simțea o verigă în șirul generațiilor. Și, prin aceasta, el se simțea mult mai puțin în prezent decât va fi cazul mai târziu. El se simțea strâns unit cu șirul generațiilor. Ceea ce s-a păstrat sub o formă caricaturală în principiul nobleței, în sentimentul de a fi o verigă în șirul generațiilor, după principiul descendenței dintr-un neam de nobili, era în epoca protohindusă ceva de la sine înțeles pentru orice om, nu erau necesare cronici de familie. De aceea, era cu totul altfel în acele vremuri vechi, căci conștiența umană însăși indica printr-o clarvedere instinctivă o legătură cu șirul strămoșilor, prin faptul că omul nu-și amintea, într-un anumit mod, numai propriile lui trăiri personale, ci își amintea, într-un mod aproape la fel de viu ca în cazul propriilor trăiri, de trăirile tatălui său, ale bunicului său. Aceste amintiri au luat din ce în ce mai mult un caracter de umbră, dar conștiența umană avea o coeziune în cadrul șirului de generații înrudite prin legături de sânge. Prin urmare, faptul de a te simți în șirul generațiilor juca un rol important. Noțiunea de popor, sentimentul de a fi în sânul unui popor, s-a ivit paralel cu acesta, dar încet. În epoca protopersană, el încă nu era foarte bine conturat, ci s-a ivit treptat, în cursul timpului. Din momentul în care n-a mai existat conștiența vie a faptului de a trăi în șirul generațiilor, conștiența s-a umplut de legătura cu poporul, aș zice, de legătura actuală cu poporul, pe când în acele vremuri foarte vechi esențialul care era avut în vedere era legătura de sânge, de-a lungul timpului.
Noțiunea de popor și-a dobândit importanța sa plenară de-abia în a treia epocă postatlanteană, în epoca egipto-chaldeeană. Dar în epoca egipto-chaldeeană deja era paralizată, într-o oarecare măsură, conștiența ciclului anual. În schimb, în această epocă, până în ultimul mileniu al erei precreștine, a existat, în orice caz, o conștiență vie a faptului că lumea e guvernată de gânduri, că pretutindeni în lume trăiesc gânduri. Am arătat deja într-un alt context că acea concepție pe care o avem noi astăzi, conform căreia gândurile iau naștere în noi înșine și se extind asupra lucrurilor din exterior, i-ar fi părut unui om din epoca de atunci ca și cum cineva care ar bea azi un pahar cu apă ar spune că limba lui produce apa. Se poate întâmpla ca cineva să-și închipuie că limba lui produce apa, în realitate, el își ia apa din cantitatea totală de apă a Pământului, care e ceva unitar. Dar cineva foarte naiv ar putea crede, dacă n-ar vedea, de exemplu, legătura dintre cantitatea de apă din paharul lui și cantitatea de apă de pe întreg Pământul, că apa ia naștere pe limba lui. În același fel ar fi obiectat oamenii din vechea epocă egipto-chaldeeană dacă cineva ar fi spus că gândurile iau naștere în cap. Ei știau că pretutindeni în lume trăiesc gânduri. Ceea ce scoate omul din marea de gânduri a lumii în acest vas al capului său e scos din marea de gânduri a lumii. În această epocă, omul nu mai viețuia în eul divin lucrurile vizibile ale Cosmosului, și nici ciclul anual în ființa sa astrală, dar el viețuia împreună cu gândurile cosmice, cu Logosul, în corpul eteric. Un om al epocii egipto-chaldeene n-ar fi vorbit despre corpul fizic al omului așa cum vorbim noi astăzi. Noi vorbim despre acest corp fizic ca despre ceva care este principalul la om. Omul epocii egipto-chaldeene simțea trupul în sensul că vedea în el numai rezultatul a ceea ce trăiește ca gând în corpul eteric. O imagine a gândului uman, asta era pentru omul acestei epoci corpul fizic al omului. El nu-i atribuia importanța pe care i-o atribuim noi astăzi. În cursul acestei perioade s-a conturat apoi din ce în ce mai mult, până la un anumit grad de claritate, tocmai noțiunea de popor. Așa că noi putem spune: Omul a devenit din ce în ce mai mult un cetățean al Pământului. – În cea de-a treia epocă postatlanteană, el a pierdut într-o măsură destul de mare legătura dintre lumea stelară și eul său. Se mai calcula încă în astrologie această legătură, dar ea nu mai era contemplată în conștiența elementară. Ciclul anual, care este important pentru corpul astral, nu mai era perceput în mod nemijlocit. Dar, oricum, mai era percepută gândirea Cosmosului. Omul ajunsese din ce în ce mai mult, ca să spunem așa, să resimtă greutatea pământească drept ființa sa. Numai că el simțea gândul ca pe ceva atât de viu, încât încă nu credea că această ființă se epuizează o dată cu greutatea pământească.
Această atitudine a devenit valabilă de-abia în epoca de cultură greco-latină și ea s-a dezvoltat din ce în ce mai mult și mai mult în cursul acestei epoci. De-abia acum corpul fizic a devenit pentru om cel mai important. Totul își are, la vremea sa, firește, îndreptățirea profundă și noi vedem tocmai în cazul culturii grecești această transpunere plenară, plină de prospețime, în corpul fizic, o putem citi din fiecare produs al civilizației grecești. Aș zice că tocmai în cultura și civilizația greacă se vede această transpunere a omului în corpul fizic. Cu adevărat, pentru vechii greci era un lucru pe care ei îl simțeau la fel ca un copil care se bucură de niște haine noi, deoarece transpunerea în corpul fizic era de o prospețime tinerească. Oamenii se transpuneau în corpul fizic. Când epoca greco-latină a mai înaintat și când se formaseră poporul și civilizația romană, oamenii nu mai simțeau prospețimea transpunerii în corpul fizic, corpul fizic era resimțit deja mai mult, ei bine, cum să spun, ca și cum cineva ar purta un veșmânt oficial și ar ști că prin uniformă înseamnă ceva. Cam așa era sentimentul care, bineînțeles, nu era exprimat în cuvinte în acest fel, dar zăcea în întregul mod de a simți. Romanul își simțea corpul fizic drept veșmântul oficial pe care i-l hărăzise ordinea cosmică a lumii. Vechiul grec simțea bucuria nespusă că acum, după ce se născuse, poate să se îmbrace cu ceva, că îi fusese repartizat un asemenea corp fizic. Aceasta a dat artei grecești, tragediei, epopeilor homerice, acel elan specific al descrierii și înfățișării naturii umane, în măsura în care această natură umană are legătură și cu aspectul fizic exterior al omului. Pentru toate realitățile psihologice trebuie căutate cauzele interioare. Încercați o dată să vă transpuneți în felul de bucurie ce radiază la Homer din descrierea lui Hector, a lui Ahile ș.a.m.d., încercați să vedeți cum este descrisă aici înfățișarea exterioară, cum se pune cel mai mare preț pe descrierea înfățișării exterioare. În cadrul civilizației romane, acest elan s-a potolit, s-a așezat. În general, civilizația romană este ceva unde, aș zice, toate se așează, unde începe acel mod de a trăi pe care noi îl mai putem înțelege prin conștiența noastră obișnuită. Fiindcă de-abia în această a patra epocă de cultură postatlanteană omul devine, propriu-zis, un cetățean al Pământului. Și ceea ce era înainte percepție a eului, a corpului astral, a corpului eteric, se retrage undeva, în indefinit. Grecii mai au un sentiment viu al faptului că gândul trăiește în lucruri. Am descris aceasta în cartea Enigmele filosofiei. Apoi, treptat, acest stadiu e depășit. Se ajunge la credința că gândul ia naștere numai în om. Și omul se unește din ce în ce mai mult, în acest fel, cu corpul său fizic.
În prezent, încă nu există sentimentul real care să spună cât de mult s-a schimbat situația în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană, care există de-abia din secolul al 15-lea. Noi ne desprindem iarăși din corpul nostru fizic, numai că nu observăm încă acest lucru. Noi încă fantazăm, s-ar putea spune, în legătură cu ceea ce simțea un grec față de forma umană. Dar sentimentul nostru e foarte vag. Când îl simțim, ca pe o umbră, pe Achille cel iute de picior, acest sentiment e vag. Noi simțim într-un mod mult prea vag că pentru ochiul grec aceasta era ceva care îi dădea o percepție nemijlocită, instantanee, aș zice, a lui Achille, că Achille stătea în fața lui în carne și oase. Și noi ne-am îndepărtat, în ceea ce privește întreaga artă, de pătrunderea corpului fizic cu suflet uman. Dacă grecul, în ultimele secole ale erei precreștine, simțea cum gândul cosmic dispare pentru el, cum gândul nu mai poate fi perceput decât dacă reflectezi înapoi, asupra omului, astăzi la oameni există o incertitudine totală în ceea ce privește gândul. Vedeți dvs., unui grec din secolul al 6-lea î. Chr., să zicem, i s-ar fi părut îngrozitor de comic dacă cineva i-ar fi cerut să rezolve problema științifică a modului în care gândul are legătură cu creierul. El n-ar fi simțit deloc că poate exista o asemenea problemă, fiindcă ceea ce zace în această propoziție i-ar fi părut un lucru absolut de la sine înțeles. El ar fi spus cam ceea ce am spune noi dacă am afirma: Iau ceasul în mână. Și iată, mi se cere să fac speculații filosofice pentru a afla ce legătură există între ceas și mâna mea. Eu cercetez carnea din care e făcută mâna mea, cercetez sticla și metalul din care e făcut ceasul, pentru a ajunge la o înțelegere filosofică a cauzei care face ca mâna mea să fi luat ceasul și să-l țină. – Ei bine, dacă aș face așa ceva, nu-i așa, conștiența actuală m-ar considera nebun. La fel de nebunească i s-ar fi părut vechiului grec încercarea de a explica, din natura gândului sau din natura creierului, faptul de la sine înțeles că entitatea umană percepe gândurile, apucă gândurile prin intermediul creierului, fiindcă avem acest lucru drept percepție nemijlocită, la fel cum avem drept percepție nemijlocită faptul că mâna ia ceasul și nu se consideră că e necesar să se stabilească o legătură științifică între metalul din care e făcut ceasul și carnea mușchilor. Problemele apar, în cursul timpului, în funcție de felul cum sunt privite lucrurile. Pentru vechii greci era de la sine înțeles ceea ce noi numim astăzi legătura dintre gândire și organism, într-o măsură la fel de mare ca și legătura cu ceasul și cu mâna, când iau ceasul în mână. Grecul nu speculează asupra acestui lucru, pentru el era ceva de la sine înțeles. El știa cum trebuie să stabilească legătura între gânduri și ființa sa umană. O știa, o știa în mod instinctiv.
Dacă eu aș pune acum întrebarea: Da, dar aici e doar o mână și, de fapt, ceasul ar trebui să cadă jos, de ce se ține oare acest ceas? Pentru vechiul grec ar fi fost o întrebare similară aceea pe care o punem noi astăzi: Ce face să apară gândurile în creier? Acest lucru a devenit pentru noi o întrebare pentru că noi nu mai știm deloc în ce fel am desprins deja gândul. Noi suntem pe cale de a desprinde iarăși gândurile de om și nu știm ce să credem despre gânduri, pentru că nu mai avem corpul fizic, suntem iarăși pe cale de a ieși din el. Aș vrea să mai folosesc și o altă comparație. Omul nu are numai haine, ci acestea mai au și buzunare, în acestea se poate vârî ceva. Ei bine, așa era la vechii greci. Corpul uman era ceva în care se puteau vârî, aș zice, gânduri, sentimente, impulsuri de voință. Astăzi, noi nu știm ce să facem cu gândurile, sentimentele și impulsurile de voință din ființa umană. E ca și cum am avea buzunare la hainele noastre, dar toate lucrurile ar cădea jos sau ca și cum n-am ști ce să facem cu buzunarele și am vrea să ducem lucrurile numai în mâini, deoarece nu suntem conștienți de faptul că avem buzunare. Așa că noi nu suntem conștienți de natura organismului nostru, nu știm ce să facem cu viața sufletească în raport cu organismul nostru, născocim ideile cele mai bizare cu privire la psihoparalelism ș.a.m.d. Dar pentru conștiența unui vechi grec aceasta ar fi ca și cum unui om care nu crede că are buzunare nu-i dă deloc prin minte să vâre ceva în aceste buzunare, că ele pentru asta sunt făcute. Dar eu vreau să spun toate acestea numai pentru a da de înțeles cum ne înstrăinăm noi iarăși de corpul nostru fizic.
Acest lucru este întemeiat în evoluția omenirii. Dacă ne îndreptăm încă o dată privirile spre epoca protohindusă, când omul privea în urmă la șirul generațiilor până la un strămoș îndepărtat, ei bine, el nu simțea nevoia să caute zeii în altă parte în afara acestui șir al generațiilor. El rămânea, deoarece pentru el omul însuși era divin, el rămânea cu totul în cadrul evoluției umane, el căuta divinul în strămoșii săi. Evoluția omenirii era aria în care căuta el divinul.
A venit apoi perioada al cărei punct de maximă înflorire a fost civilizația egipto-chaldeeană, când noțiunea de popor a ajuns pe o treaptă deosebit de înaltă. Acum divinul era văzut în diferiții zei ai poporului, în ceea ce trăiește împreună din punct de vedere spațial, conform cu înrudirea de sânge.
Și a venit pe urmă Antichitatea greacă, în care omul s-a simțit, aș zice, desdumnezeit, în care el a devenit un cetățean al Pământului. De-abia acum a apărut necesitatea de a căuta zeii deasupra Pământului, de a înălța privirile spre zei. Omul din vechime știa de existența zeilor prin faptul că își îndrepta privirea spre stele. Grecul avea deja nevoie, pe lângă stele, de ceva al său, propriu, pentru a privi spre zei. Dar această nevoie devine din ce în ce mai mare în sânul omenirii. Omenirea trebuie să dezvolte din ce în ce mai mult și mai mult capacitatea de a face abstracție de fizic, de a face abstracție de cerul înstelat fizic, de a face abstracție de ciclul fizic al anului, de a face abstracție de ceea ce simte omul când stă față în față cu obiectele, astăzi, când el nu mai poate vedea gândurile lipite de obiecte. Omul trebuie să-și cucerească posibilitatea de a descoperi divin-spiritualul drept ceva situat deasupra și în afara fizic-senzorialului, pentru a-l putea găsi de-abia pe urmă în fizic-senzorial.
A sublinia în mod energic acest lucru, tocmai în aceasta constă misiunea științei spirituale antroposofice. Și, în felul acesta, știința spirituală antroposofică se dezvoltă din sânul întregii evoluții a omenirii pe Pământ. Noi trebuie să avem mereu în vedere faptul că antroposofia nu este ceva care a fost adus în viața lumii printr-o voință arbitrară și introdus în evoluția omenirii ca un fel de program, că ea este ceva ce rezultă pentru epoca noastră din necesitățile interioare ale evoluției omenirii. Dacă în epoca noastră materialismul se poate impune, aceasta nu este decât o rămânere în urmă. Necesității reale a epocii îi corespunde tocmai faptul că – deoarece omul nu a devenit doar un cetățean al Pământului, așa cum a fost în Antichitatea greacă, ci chiar s-a înstrăinat din nou de calitatea de cetățean al Pământului, așadar, nu mai știe ce are de făcut cu spiritual-sufletescul său în raport cu trupul – pentru om rezultă necesitatea de a privi spiritual-sufletescul în el însuși, fără fizic. Prin faptul că, alături de această nevoie care trăiește azi în mod real în străfundurile sufletului, există materialismul, el este o rămânere ahrimanică la ceea ce în Antichitatea greacă, și în cea romană, mai era natural pentru om. Pe atunci puteai privi spre fizic, fiindcă în fizic se mai vedea spiritualul. Din cauza rămânerii pe loc, azi noi nu mai vedem în fizic spiritualul, ci luăm doar fizicul ca atare. Aceasta generează materialism. În evoluția omenirii a apărut o tendință, dacă pot spune astfel, de adversitate față de evoluția pe mai departe. Astăzi, omenirea încă se sfiiește să formeze noțiuni noi, ea ar vrea să mai dezvolte în continuare vechile noțiuni. Noi trebuie să depășim această adversitate față de evoluția pe mai departe. Dacă vom trece la o atitudine prietenoasă față de evoluția pe mai departe, ne vom cuceri, de asemenea, o relație absolut naturală față de ceva de felul dezvoltării spirituale antroposofice, dezvoltare care trece de la o nevoie perimată la nevoia cu adevărat actuală a omenirii, și anume aceea de a se înălța până la spiritual.
Am vrut să cuceresc și astăzi, iarăși, un punct de vedere de pe care puteți vedea că antroposofia rezultă ca o necesitate, pentru epoca noastră, în evoluția omenirii.
