Aristotel
În primul rând trebuie spus că pentru cei care vor să înțeleagă la dimensiunea deplină la care sunt prezentate lucrurile aici, se recomandă studierea unor scrieri fundamentale ale autorului, în care se precizează noțiunile cu care se lucrează: Filozofia libertății, Știința spirituală și Teozofie.
Apoi se va observa că exercițiile de vorbire nu sunt transpuse în limba română. Aceste exerciții sunt create de autor, după considerente complexe, cu efecte profunde asupra organismului vorbirii și necesită o transpunere, extrem de prudentă, în limba în care urmează să fie aplicate. Teatrul Logos din București pregătește această transpunere.
De la răscrucea evoluției, exprimată prin imaginea Turnului Babel, vocația actorului-preot a fost de a face perceptibil marea pierdere, imensa cădere necesară de atunci, de a păstra amintirea vie a ceea ce acolo și atunci am pierdut, până în momentul în care, prin grația Cuvântului înviat și prin intervenția Duhului adevărului, se intră în realitatea de după Rusalii, când începe parcurgerea drumului de dărâmare conștientă a turnului trufiei materialiste de la Babel, prin limbi de foc și, prin aceeași vocație a actorului, se cere de acum reinstalarea contactului, sub o formă nouă, desigur, cu taina vorbirii originare, care, prin arta dramatică, trebuie recâștigată. Actorii, artiștii vorbirii sunt apostolii care pot reda omenirii vorbirea originară, posibilitatea de a viețui forța spirituală care zace în cuvânt, sunt magi ai frumosului, prin care Logosul își creează un instrument spre a putea fi perceput în mod nemijlocit, arătându-ne drumul spre noi înșine.
A fost atins însă în arta teatrală un punct de extrem declin artistic, prin dogmatizarea impulsului Stanislavskian. În timpul vieții, inițiatorul acestui impuls vedea necesitatea revenirii teatrului la formă, iar încercările geniale de împotrivire, E. V. Meyerhold, expresionismul, experimentele sacrale ale lui A. Artaud, R. Steiner, J. Grotowski și M. Cehov etc., au rămas fenomene mult admirate, folosite epigonal decenii întregi drept sulfamide pseudoartistice numite „work shops”, dar în viața scenică izolate până la ignorare, au fost trecute pe socluri de aur ale istoriei teatrului și au fost lăsate acolo.
Mult mai decisiv, din păcate, se simte în peisajul teatrului contemporan, în mod tragic, influența dogmei jocului realist, psihologizant, captiv al biografiei terestre, fără harul de a bănui măcar realitatea dimensiunii obiective a existenței, de care însă este fundamental conectată ființa umană și care, pentru celelalte arte, a redevenit izvorul creativității lor, deja din timpul fondării metodei lui K. S. Stanislavski, care a găsit adevărul scenic doar din conținut, adevăr care tinde să fie subiectiv, lumesc, trecător, limitat, oscilant, renunțând la adevărul în formă, care tinde să fie obiectiv, cosmic, etern, continuu evolutiv.
Cauza dogmatizării „jocului realist” este de căutat în însăși legea de supunere la acest drum, care nu lasă loc distanței de reflectare, de emancipare spirituală a creatorului față de propriul gest estetic, și deci de depășire a acestui impas, drum care avea desigur o oarecare justificare la începutul secolului 20. Pragmatismul materialist opac, care a dominat acest secol, a purtat această găselniță artistică precum pe un copil propriu, spre cele mai sinistre culmi comerciale și a reușit astfel să niveleze gestul artistic cu cel cotidian, reușind să ne facă să uităm aproape ce este arta dramatică și că misterul ei este de căutat și în formă, în stil, în finisarea obiectivă a mijloacelor de expresie, cristalizate în structuri stelare tainice, pline de lumi profund înrudite ființei noastre, lumi celeste imperceptibile cu simțuri atrofiate de grosolănia urâtă a conținutului brutal terestru care ne înconjoară strident „realist” și cu un firesc cotidian insuportabil, fără formă, fără înălțare, fără taină, fără nivel, lumi uitate de multe vieți, lumi pe care numai forma autentic artistică și vie, stilizarea prin considerente spirituale, le poate purta spre percepția senzorială a celor care stau pe scaun și nu fac altceva decât să nu refuze fiorul apropierii lor, apropiindu-l tot odată pe spectator și de propria enigmă.
Stilul este jarul conținutului spiritual al temei tratate, împodobit cu frumusețea broderiei vii a forțelor cristalizatoare a centrelor stelare ale universului spiritual, și inspirat de spiritul timpului care îi insuflă propriul sigiliu, iar tendința spre stil, încă de la începutul secolului 20, mai ales în pictură, sculptură și dans, de a dizolva total conținutul prin formă, ba chiar de a renunța cu desăvârșire la un conținut exterior, este expresia unui imens salt evolutiv, de la cercetarea spațiului emoțional-sufletesc spre cercetarea spațiului sufletesc-spiritual, a cauzei primordiale, a dimensiunii sacre a fenomenelor. Iată la ce renunțăm în arta teatrală prin perpetuarea jalnică, anacronică a tratării realiste a conținutului, adică a lipsei de tratare artistică, a lipsei de formă, de stil, sau prin dogmatizarea unui stil, care este încercarea demonului timpului, de întunecare a conștiinței estetice, și de a corupe organicitatea benefică a evoluției artistice, ducând la declin pe toate planurile existenței.
Este intenția majoră a acestei cărți să ne ofere impulsuri de a reflecta sub acest aspect asupra responsabilității vieții noastre artistice. Este o încercare de a cuceri și prin arta dramatică ceea ce prin alte arte, parțial, a fost deja cucerit: forma obiectivă, pură, sinteza eternă, subtextul eteric al conținutului, adaosul intim, disperat de dorul de a fi perceput, al însăși entității spirituale inspiratoare, pentru care un artist creator se mistuie o viață să-i găsească o formă, un înveliș senzitiv adecvat și demn, purtător de conținuturi sufletești-spirituale noi, profund năzuite de omul modern, mântuite de emoții și pasiuni limitate subiectiv sau de voluptate emoțională, care toate sunt stigmate ale artei triviale și comerciale.
Arta dramatică, așa cum este ea înțeleasă în aceste trei volume pe care ne străduim să le tipărim (Modelarea vorbirii și arta dramatică, Metodica și ființa modelării vorbirii, Recitare și declamare), având harul mandatului pentru botez, pentru purificare și inițiere, trebuie replasată în centrul cultivării vieții sociale, devenind un nucleu de igienă a spiritualității sociale, o instanță de la care diferitele organisme sociale pot afla un avânt major de a se autoreflecta. Mult are de câștigat toată sfera confesional-bisericească pentru că arta noastră poartă în ea forța de a orienta elementar pe spectator în labirintul spre spațiul propriei cunoașteri, de a revela viu, de a implanta nemijlocit în spectator substratul sacru al lumii prin mijloace de expresie obiectivate, prin vorbirea spiritualizată, adică regăsită în rezonanța ei originară, în revelarea concretă a Cuvântului „care a fost la început”, a acelei primordiale emanări de sine a marelui creator, din care toate năzuințele religioase au fost inspirate în origine; teatrul are mult de oferit instanței juridice, pentru că nu judecă doar, ci formează și iartă; celei politice, căci nu divide, programează și conduce, ci unifică, înalță și poartă; celei economice și financiare, pentru că nu cumpără, nu vinde, ci dăruiește ce nu se poate cumpăra.
Fără să vrem să diminuăm importanța acestor domenii, mai mult decât o face astăzi oricum fiecare din ele, trebuie totuși să fim păzitori ai legii artei noastre și, având în vedere și propria degradare, să formulăm totuși din nou locul ei în ierarhia valorilor, pentru viitor.
Asta încearcă autorul cărții de facă, să ne reamintească de importanța ce i se cuvine artei noastre, importanță pe care a avut-o și pe care trebuie să o redobândească prin apariția vie a Logosului în sala de spectacol, prin intermediul cuvântului modelat obiectiv, printr-o nouă venerație pentru originea misterială a artei noastre, prin aprofundarea meditativă a ei.
Pretenția este gigantică dar, cu desăvârșită modestie, cu încredere în propria vocație, cu disponibilitate spre o muncă fără sfârșit, este timpul să pornim la drum.
