Din munca Secției pentru Artele Vorbirii și Artele Muzicale de la Goetheanum
ARTA RECITĂRII
Cu completări* aduse de Rudolf Steiner
* Tipărit cursiv
În ultimul timp, în multe cercuri de oameni se face simțit un interes extraordinar de puternic față de arta recitării. Ei încep să presimtă că aici e vorba de o artă care se cere cucerită cu multă osteneală, seriozitate și muncă neîntreruptă, chiar și atunci când există înzestrare naturală, pentru ca și aici, la fel ca în alte arte, zeița să se încline spre acel om și sărutarea nemuritoarei să-i atingă fruntea. Lumea începe să-și dea seama ‒ ici și colo ‒ că nu e suficient ca cineva să-și strige în afară temperamentul, să-și reverse sentimentalismul peste obiectivitatea radiantă a lumilor care există în jurul nostru. Aceste lumi sunt micșorate atunci când noi le înghesuim în strâmtoarea subiectivității noastre. În acest caz, noi nu redăm decât un reflex personal, dar nu strălucirea și urzirea care le sunt proprii. În acest caz, noi exprimăm ceea ce au devenit ele în cadrul lumii noastre afective, nu însăși ființa lor. O imagine de oglindă, așadar, care a primit coloritul dispoziției noastre sufletești subiective. Avem dreptul să facem asta? Oare poetul a prins în cuvinte, a modelat în forme plastice natura și forțele aflate în dosul ei pentru ca noi să distrugem această formă, punând în locul ei ceva personal? Nu întotdeauna ceea ce ține de personalitate este destul de valoros pentru a se așeza astfel cu tot dinadinsul în prim-plan. Din ce băltoacă tulbure ne privește adeseori această imagine de oglindă! Transformare jalnică, ce are loc, din păcate, mult prea des. Aici țipă voluptatea sufletească, brutalitatea; isteria își execută dansul ei sălbatic, trivialitatea /banalitatea/ estompează pe neașteptate întreg vuietul, spre a lâncezi, plată, într-un gol agonizant ... Dar cum ne putem apropia de ființa adevărată a lucrurilor? Cum eliberăm forțele spiritului din cuvinte?
În cuvântul însuși zac forțele care, dacă începem să le simțim din nou, aduc în fața noastră paradisuri pierdute. Despre Cuvânt se spune că el a creat lumile. Întreaga putere și importanță a cuvântului trebuie să răsară în sufletul nostru, fiecare sunet articulat, fiecare ton, trebuie să fie recunoscut de noi în varietatea și splendoarea sa, ele trebuie să ne străbată conștiența, umplând-o de fiorul venerației. Nu e nevoie de nici o nuanță afectivă personală ca să exprimi faptul că Soarele strălucește, că Luna luminează, că stelele scânteiază, că vânturile adie, că valurile tălăzuiesc. În sunetele înseși zac forțele creatoare care, dacă suntem atenți la ele, nu dau curs tendinței de a exprima în locul lor atitudinea noastră față de Soare, Lună și stele, ci declanșează o viață obiectivă. În cuvânt mai există forță creatoare, numai că noi am pierdut cheia pentru cuvânt. Vorbirea noastră s-a uscat, multe silabe sunt eliminate, dispar cuvintele și expresiile care exprimă realități spirituale, Ahriman își întinde mâna sa scheletică și formează prin gura noastră, prin pana noastră de scris, niște cuvinte și expresii care ne împotmolesc în materie. Vedeți cum rânjește printre dinți omul cu coasa? între dinții aceștia cuvântul e prefăcut în terci și ca un bocet îndepărtat își trimite ecourile din epoci străvechi ale trecutului, sunetul pe care, salutând Soarele dimineții, știința și arta îl făceau să iasă din blocul de piatră.
Un simbol minunat. Odinioară, piatra era tratată în așa fel încât omul reușea să elibereze din ea sunetul plin de viață sufletească, acum omul e tratat ca și cum ar fi un mecanism. Cele mai noi metode de dezvoltare a vorbirii îi pun chiar pe elevi să vorbească în pâlnia unui gramofon, pentru ca, o lună mai târziu, să-și măsoare progresul comparând ceea ce se aude din gramofon drept propria lui voce de atunci, cu vocea lui actuală. Lucrul cel mai lipsit de suflet pe care l-a produs tehnica modernă, fiindcă ea a alungat sufletul și spiritul de acolo unde ele existau; fantoma deposedată de spirit a glasului e luată drept etalon pentru dezvoltarea glasului omenesc viu. Iar celelalte metode după care se procedează sunt la fel: fiziologic-mecanice până la rafinament, ucigând spiritul, alungând sufletul. Dacă, de exemplu, corzile vocale sunt fortificate și consolidate prin radiațiile Röntgen, aceasta se întâmplă cu prețul farmecului melodios al glasului și al transparenței sale ‒ consecința este un sunet aspru, neeliberat, care dă impresia de ceva mecanic, vibrațiile apte de variate modulații s-au pierdut, au fost șterse luminile și umbrele subtile.* Ca înlocuitor, trebuie să vină acum temperamentul sau plânsul sentimental. Când acestea sunt deplasate, neadecvate, nimeni nu mai știe ce e de făcut. Avem ocazia să auzim, de exemplu, în unele teatre de prim rang, niște Marii care, de pe soclul lor, vorbesc la fel ca niște spălătorese când spală la troacă, atât e vorbirea lor de aspră, de nemodelată, pământească, aritmică. De la ea ‒ de la spălătoreasă ‒ nu putem cere altceva, căci ea plătește acest tribut muncii ei. Dar interpreta Mariei, cea care se situează deasupra oricărei greutăți pământești, care coboară la noi din înalturi spirituale, n-ar trebui oare să găsească în registrul glasului ei alte sunete, pentru a exprima îndurare și blândețe cerească?
* Într-un caiet de notițe al Mariei Steiner se găsește următoarea îndrumare: într-o școală de recitare din Hamburg cursurile durează doi ani. În primul an ‒ numai tehnică, nu e voie să se studieze nici un fel de roluri sau poezii. E poziționată vocea. Mai întâi ‒ iradieri cu raze Röntgen, totul se măsoară. Dr.Steiner mi-a spus: prin asemenea iradieri, vocea devine mai sonoră, dar organele devin cartilaginoase.
Nici rezonanța nazală, care intensifică forța și volumul organelor, nu poate ocoli pericolul monotoniei: sunt cu totul absente intervalele delicate, fragmentarea sunetelor, care în vorbire au niște treceri mult mai intime decât în cazul cântului vocal, pătrimile, optimile, lipsesc cu desăvârșire. Iar când un organ educat în acest fel trebuie să vorbească moale și estompat, constatăm că metalul vocii, format cu ajutorul rezonanței nazale, se retrage și se furișează ca și cum ar merge pe labele catifelate ale unei feline. Ai sentimentul a ceva contrafăcut, lipsit de adevăr.
Și în cazul tehnicii de antrenare a limbii se încetățenește o manieră care face impresia că e ceva exterior și neadevărat. Sunt izbitor de stridente și abrupte trecerile de la tonul lingușitor, moale, la manifestările neașteptate de forță, care dau atunci impresia de brutalitate. Și aceasta, o consecință a tehnicii separate de viața sufletească.
Când un organ al vorbirii ne pare, azi, deosebit de simpatic și plin de viață sufletească, putem fi aproape siguri că posesorul său va spune: n-am învățat nici o tehnică, nu am nici o pregătire, în sensul modern al cuvântului, pentru meseria de recitator.
În ultimele decenii, oamenilor le plăcea să se ducă la diferiți cântăreți pentru a învăța de la ei cum să vorbească pe scenă. Aceștia declarau fără șovăire: Cine știe să cânte, știe și să vorbească. Aceasta e doar o dovadă a faptului că astăzi nici nu se mai bănuie măcar ce este o vorbire artistică. Abstracție făcând de faptul că, în trecutul cel mai recent, cântăreții se supuneau unui proces mecanic de cultivare a vocii și că ei au dat la iveală nenumăratele metode de respirație care au dus la ruină nenumărate voci, la formarea vorbirii artistice esențialul nu constă, ca în cazul cântului vocal, în felul cum formăm tonul, ci în modelarea sunetelor articulate. Glasul trebuie deci „poziționat” altfel. Sau, mai degrabă, pentru modelarea vocii trebuie să se meargă pe o cu totul altă cale decât aceea pe care ne-am obișnuit s-o numim „impostarea vocii” „poziționarea vocii”. Căci noi trebuie să-i dăm frâu liber; s-o lăsăm să alerge liberă, traversând vocalele și combinațiile de consoane, încolo și încoace, înainte și înapoi. Și să o lăsăm mereu să se transpună liber în aer, ca să capteze astfel ceea ce trăiește și răsună în el. Aerul răsună venind în întâmpinarea vocii, doar că trebuie să-l auzi. Curentul vocii, care străbate organele vorbirii, trebuie să modeleze ceea ce urzește în aer și parcă-l așteaptă, pentru a se putea manifesta. Dumnezeu a suflat în om suflarea vie și de-abia prin aceasta a devenit om pământesc. În el există aer, o componentă a aerului ce ființează în lumea exterioară. Omul trebuie să lase această ființă de aer a sa să se reverse cât mai nestânjenită în afară, în aerul din jur, să audă, aș zice, ceea ce răsună acolo, în jurul lui, și să capteze cele auzite, pentru a le face perceptibile și cu urechea fizică. Trebuie să ne formăm organele în contact cu modelarea sunetelor înseși; nu să transformăm niște organe poziționate într-un fel oarecare ‒ „normal” ‒ în niște tirani ai cuvântului. Vorbirea e un dar al zeilor, fiecare sunet posedă forțe creatoare. Misiunea celui care practică arta vorbirii este aceea de a simți spiritualitatea lor, de a le pune în cale cât mai puține piedici ‒ care constau în faptul că interpunem propriile noastre trăiri personale; de a face să se manifeste forțele plăsmuitor-modelatoare și a dobândi și trezi conștiența a ceea ce conțin părțile componente ale cuvântului pierdut, sunetele articulate: forță plăsmuitoare care creează viață.
Au venit adeseori la mine cântărețe care mă rugau să le sfătuiesc ce să facă împotriva mecanicii poziționării vocii, care le îngrădea din ce în ce mai strâns. Spuneau că prin aceasta pierd viața existentă în artă. „Cântați în mască”, aceasta era deviza din ultimul timp. Se obișnuia să se creeze o expresie care se suprapunea cu ceea ce era așternut deasupra, în mod forțat, drept rezonanță a pieptului, dar mai ales a capului. Acea expresie a feței cu care oamenii se obișnuiseră, pentru a capta în conștiența lor rezonanța capului, putea fi asemănată foarte bine cu expresia „a cânta în mască”. Să ne lămurim asupra a ceea ce înseamnă acest lucru: a te izola de lumea exterioară, a te închide între limitele propriei personalități, îndepărtându-te tot mai mult de trăirea împreună cu lumea, cufundându-te tot mai mult în tine însuți. Prin urmare, arta, care există pentru a ne uni cu spiritualul veșnic, devine un mijloc prin care ne închidem și mai adânc decât până acum între limitele strâmte ale personalității, în mască.
Într-un anumit punct, bineînțeles, cântul vocal și arta vorbirii se ating, spre a se îndepărta apoi iarăși una de alta. Azi, cântărețul trebuie să învețe vorbirea articulată, fiindcă el nu cântă sunete muzicale pure, ci vocale și cuvinte, dar în sânul cuvântului el caută să densifice sunetul articulat până ce devine ton ; pe când cel ce practică arta vorbirii trebuie să diferențieze tonul până când el devine melodie reținută. Astfel, cântărețul trebuie să parcurgă un alt drum decât recitatorul, el urzește în sânul tonului. Dar tonul pur se formează în gâtlej, unde se și dizolvă. Cântăreții neagă faptul că tonul se formează în gâtlej. E un obicei prost, care-i împiedică să facă ceea ce face privighetoarea. Gâtlejul trebuie să ofere terenul pentru ton, în timp ce sunetul articulat se formează cu ajutorul celorlalte organe ale vorbirii. De cântat, ar trebui să se cânte tonuri, nu vocale. Sunetele articulate, de fapt, nu pot fi cântate, ele pot fi doar folosite la producerea unui ton. Idealul cântărețului vocal constă în a estompa vorbirea și a se transforma în privighetoare, care nu vorbește, ci cântă; vorbirea artistică ar trebui să constea în altceva: a stârpi tot ceea ce este privighetoare și a lăsa ca în sunet să lucreze gestul mișcărilor. Acesta e determinat de conținut și de ritmul cuvintelor și al versurilor. De aceea este adeseori atât de chinuitor să auzi o poezie cântată: conținutul de idei densificat e șters cu totul, linia de mișcare cerută de ritmul interior e eliminată. Dar vorbirea e formată conform cu gândul și trebuie să i se supună, pe când tonul e luat din elementul voință. Muzica lasă totul la nivelul sunetului; în cazul recitării, structura muzicală trebuie să se orienteze după conținut. Dacă e să-și aducă la îndeplinire misiunea lui spirituală, tonul ar trebui să rămână ton pur. Prin faptul că se amestecă cu un conținut al vorbirii, că face un compromis cu acesta, el își falsifică , în cuvântul cântat, propria sa natură; valurile sufletești care se ridică prin sunetele muzicale întunecă ființa lui cea mai proprie, îl înstrăinează de spiritualitatea sa, îl transformă într-un transmițător de sentimente. Cuvântul cântat oferă ocazia de a proiecta în afară, cu cea mai deplină vigoare a voinței, toate pasiunile sufletului, fără a fi frânate de gândire; și, în timp ce forțele de mare plasticitate ale cuvântului fac ca urâtul să apară urât, iar frumosul frumos, beția provocată de armonia sunetelor muzicale atrag sufletul din ce în ce mai mult în vârtejul voluptății. O muzică de felul celei ce ni se oferă în „Salomeea” n-a fost inspirată de muză, ci de curtezană. Ea s-a înstrăinat de sine însăși.
Poate că, după ce a devenit conștient de forța spirituală a vorbirii, recitatorul va putea să-i arate cântărețului calea ce duce la biruirea măștii. Dar pentru aceasta e necesar mai întâi ca el, nestânjenit de metodele cântărețului, să meargă pe drumul său propriu, pe care acum l-a pierdut. Acest drum nu constă în scoaterea afară, prin biciuire, a temperamentului surescitat, cu ajutorul tonului sonor. Drumul constă în modelarea vorbirii, în plăsmuirea sunetelor, în elementul imaginativ-plastic, în ceea ce este însuflețit sub formă imaginativă, care este totodată element melodios reținut. Când formează sunetul, recitatorul trebuie să devină conștient de organele sale de vorbire și să urmărească liniile de rezonanță. Organele vorbirii nu fac decât să ofere terenul pe care pot să se formeze vibrațiile; solul de rezonanță este în aer, în care noi trebuie să auzim sunetul simțind și să-l simțim auzind. Orice căutare a rezonanțelor în nas, diafragmă, piept și cap doar mecanicizează. A imita, a învăța să auzim sunetul ‒ aceasta e singura metodă justă în arta vorbirii. În vechile școli bune, elevii erau puși doar să imite; fiecare trebuie să treacă prin asta, spre a-și regăsi apoi stilul său propriu. Putem învăța să vorbim numai dacă am învățat să ascultăm.
Tonul este încă voință mută, sunetul articulat este o sunare structurată de către gândire. La mijloc, între acestea două, e situată euritmia. Ea este simțire care încă n-a înghețat, ton care încă n-a devenit gând, păstrat și reținut în linia corporală.
Euritmia este sfera a ceea ce are loc între a vorbi și a asculta. Ascultatul constă în reprimarea a ceea ce vrea să aibă loc ca ecou. Euritmia face să devină vizibil ceea ce vorbitorul reprimă. Bineînțeles, trebuie să fie o ascultare pozitivă, nu una critică. Ceea ce e arătat prin euritmie este aprobarea sau acceptarea a ceea ce auzi.
Recitarea este adaptarea la forma ritmică. Dacă merge mai mult în direcția cântului vocal, este recitativ, dacă trece mai mult în domeniul vorbirii în proză, este vorbire ritmică. În cazul unei poezii, e important, înainte de orice, să se aibă în vedere forma, iar modul just de a trata conținutul apare atunci de la sine. În cazul prozei, trebuie să mergem mai mult în direcția conținutului și să citim ritmic. Novalis are proză ritmică, la el trebuie să rostim în ritmuri diferite; și la Hölderlin trebuie să facem concesii prozei ritmice.*
* Expunerea a rămas neterminată. În aceeași perioadă (1921), Marie Steiner a mai scris articolul „Contribuții aforistice la arta recitării”, care-i fusese cerut de conducerea revistei „Die Drei”, Stuttgart, pentru numărul special scos cu ocazia Congresului. În perioada 28 august ‒ 7 septembrie 1921 a avut loc la Stuttgart un congres antroposofic deschis publicului larg, pe tema „Perspectivă culturală a mișcării antroposofice”. E lesne de presupus că explicațiile reproduse aici au fost scrise mai înainte, căci ambele lucrări, care au luat naștere în colaborare cu Rudolf Steiner, prezintă multe completări esențiale scrise de mâna lui. Poate că, având în vedere publicarea, Marie Steiner i-a dat o formă nouă, pentru a ține seama mai mult de situația generală a teatrului german. Articolul „Contribuții aforistice la arta recitării” a fost publicat în 1922 de editura „Der Kommende Tag”, Stuttgart, sub formă de broșură separată, iar după lichidarea acesteia, el a fost preluat, la dorința expresă a lui Rudolf Steiner, în 1924, de editura Filosofic-Antroposofică din Dornach. El mai poate fi găsit în volumul al II-lea al Operelor Complete ale Mariei Steiner: Rudolf Steiner și artele vorbirii, Dornach 1974.
UN ARTICOL DIN ANUL 1926
Un bun și drag prieten al meu, antroposof, pe care-l întâlnesc foarte rar, mi-a spus deja în urmă cu mulți ani: „De ce se scriu, de fapt, poezii? Pentru a se spune în multe cuvinte ceea ce poate fi spus în câteva cuvinte”
Zguduitor! Aceste cuvinte mi-au pătruns adânc în suflet. Nu din cauza adevărului lor, ci pentru că-mi făcuseră, cu fierul roșu parcă, o gaură în suflet. Mă gândeam: „Ce au ajuns oamenii, chiar și aceia care au găsit calea spre antroposofie?”
Poetul!* Cuvânt densificat, spirit densificat!
* În germană ‒ der Dichter = poet, dicht = dens, verdichten = a densifica; dichten = a crea poezii. n.trad.
Poetul densifică în cuvânt esența existenței. Ea zace în el ca și cum ar fi concentrată într-un germene, având forța devenirii, a ceea ce e creator /în lume/, care face să iasă din suflete o înflorire exuberantă, o autodepășire sau creștere deasupra-ți fecundă. Ce ar fi istoria lumii fără poezie? Ea a adunat la un loc evenimentele, sub formă de imagini, sunete și culori, conferindu-le astfel durată; evenimentele s-ar fi risipit în vânt, dacă o forță poetică nu le-ar fi prins în cuvânt. Așa au odihnit ele, la fel ca piatra șlefuită în încadramentul artistic făcut de giuvaergii, refractând mii de raze, scânteind în toate felurile și stimulând admirația și uimirea altor și altor neamuri de oameni, înflăcărându-le pentru faptă, îndemnându-le să viețuiască și ele ceea ce e măreț și vrednic de a fi luat ca model.
În acest fel a acționat poezia, educând și formând, întemeind culturi, stimulând culturi, iar tânăra omenire a sorbit din niște izvoare pline de viață ceea ce dădea formă sufletelor ei, ceea ce modela spiritul ei. Ea s-a ridicat asemeni unui fir de iederă, sprijinindu-se pe marile daruri ce coborau spre ea din tărâmurile zeilor și care au fost prinse în cuvântul poeziei; faptele grosolane și necioplite ale fiilor ei celor mai viguroși au fost preamărite de ea și ridicate deasupra lor înseși; n-a mai fost nevoie decât ca ele să fie considerate niște pietre de aducere-aminte ale spiritului epocii, pierzându-și valoarea momentană. Așa a fost țesut un covor de fapte care mai încântă încă pe unii din urmașii lor obosiți din epoci mai recente. Cine întreabă dacă el redă niște realități? El e artă, și, prin aceasta, viață și străpungător spre spirit.
Toate artele au ieșit din sânul spiritului. Imaginile tindeau să iasă în afară, ele au luat înfățișare și formă bidimensională, și-au emanat parfumul sufletesc în culoare. Ceea ce era însă vorbire zeiască densificată, prinsă în cuvânt, și-a croit drum spre mișcare, s-a revărsat în mobilitatea membrelor; microcosmosul căuta să copieze, printr-o structurare legică a posibilităților sale de mișcare, căile proceselor macrocosmice, ale rotirii planetelor, ale forței de susținere și plutire a stelelor fixe. Așa s-a născut dansul, și din strălucirea lui s-a ivit o mobilitate spiritual-sufletească; din el a început să sune o cântare și ea a devenit muzică.
Muzica năzuia însă spre formă; voia să-și consolideze forțele ce se înalță spre Cer, să-și limiteze pornirea de a se extinde; și, tatonând, și-a căutat căile prin spațiu, a dezlegat forțe de susținere și a devenit arhitectură.
Așa s-au adunat toate artele în jurul mamei lor, poezia. Celei căreia îi datorau viața, i-au luat hrana.
Și dacă am vorbi aici de retorică și elocință, ba chiar și de gramatică: ele s-au aprins în contact cu cuvântul plăsmuit în formă poetică, în contact cu vorbirea modelată.
Dar cum s-a depărtat omenirea într-o asemenea măsură de forța ei tinerească, oare cum de a îmbătrânit atât de mult, încât nu mai simte forțele ce pulsează în ea și o impulsionează, ale poeziei, și nu mai știe drumurile ce duc spre fântâna tinereții!
Dar, bineînțeles, chiar ceea ce se numește azi poezie a pierdut aceste drumuri; s-a despărțit de spiritul care susține totul, nu-l mai condensează în cuvânt; în cel mai bun caz nu este decât dorul său sufletesc după spirit; dar, de cele mai multe ori, viață sufletească subiectivă; și aceasta, separată de spirit, supusă simțurilor, biciuită de cordoane nervoase sfâșiate, își lasă aripile să cadă tot mai jos, până când ele ajung să se târască prin noroi.
Așa că nu trebuie să ne mirăm dacă aceste aripi obosite nu pot învinge tempoul agitat al vieții de peste zi și dacă, propriu-zis, nici un om nu mai citește azi poezii, sau, să zicem, omul cel mai „frecvent” („Omul cel mai frecvent” /germ.: „der meiste Mann”/ e o expresie pe care a creat-o un conductor de tren, care nu putea înțelege că odată Rudolf Steiner și cu mine, după o conferință, am luat un tren personal de noapte. „Omul cel mai frecvent” ar fi luat, bineînțeles, acceleratul care urma să sosească peste puțin timp.) Omul cel mai frecvent nu are azi timp de poezii și găsește că ele sunt o joacă de-a cuvintele; din păcate, prea adeseori el are dreptate. Dar, în general, nici teosofii mai avansați nu aveau o părere prea bună despre poeți și poezii. Îmi aduc aminte că „cea mai avansată” teosoafă dintr-o anumită țară, o englezoaică, reprezentantă în Italia a unei străvechi înțelepciuni ‒ ea avea misiunea de a fi „sufletul” teosofiei din acea țară: de obicei, pe lângă reprezentanții spiritului teosofic, care erau bărbați, având sarcina de a impulsiona mișcarea, exista câte un asemenea suflet, care-i trăgea pe toți de mânecă și era o misionară special pusă pentru acest scop ‒ prin urmare, sufletul unei asemenea țări străine mi-a spus, cu mina cea mai disprețuitoare de care e capabilă o gură englezească: „Oh ‒ poeții!” ... Orice alte cuvinte ar fi fost de prisos; poezia fusese desființată, iar eu am considerat că e inutil să fac încercarea unei treziri.
Și totuși, în acea țară crease un Dante și el reunise hora cetelor cerești în trandafirul cerului, nu doar în imagine; nu, pe bază de cunoaștere. În el, izvorul viu s-a deschis în raze strălucitoare, înspre lumină.
Cel care ne-a adus lumina, ne-a dat și poezia. Totuși, era greu să se croiască în sânul societății un drum care să ducă la înțelegerea ei. Încuietoarea era cenușie pe un fond cenușiu. A fost o muncă îndelungată, răbdătoare, o luptă cu piedicile și neînțelegerea, care izvorau, pur și simplu, din neștiință. Și cum să te miri că gângureala erotică de la răscrucea dintre veacuri nu le era pe plac bravilor căutători ai spiritului, mânați de câte un impas sufletesc sau de o criză a destinului. A căuta „floarea albastră” în acest codru plin de buruieni ‒ asta nu era treaba lor.
Îmi aduc aminte ce blând au prins să strălucească ochii scrutători ai lui Rudolf Steiner când m-a întrebat odată, încă la începutul muncii noastre comune, care sunt poeții mei preferați, dintre cei moderni, iar eu i-am răspuns că majoritatea nu-mi spun nimic, dar că, alegând ceva de recitat, m-aș fi întors la Jordan și Hamerling, care în acel moment mă interesau în mod deosebit prin forța lor epică și prin obiectivitatea lor. El păru surprins și se bucură, împărtășindu-mi apoi din amintirile sale legate de acești doi oameni.
Și, de asemenea, mi-a lăsat libertatea de a face așa cum cred că e bine ‒ și, după cum știu acum, observând totul cu interes -, în momentul în care, după o serată literară, pe care trebuia s-o dau la Berlin, în continuarea obligațiilor pe care mi le asumasem, i-am scris poetei care citise din versurile proprii că sunt foarte șocată de poeziile ei, ca și de felul cum le prezintă și că nu mă pot opri să-mi exprim părerea că țelul și sensul poeziei nu pot consta în ceea ce ea adusese drept material și mod de a citi. ‒ Mi-a răspuns cu un aer de superioritate: „Cel ce vorbește de țel, în cazul unei creații literare, arată prin aceasta că are o legătură neagră pe ochi, care-l împiedică să vadă frumosul adevărat.” În această problemă, Rudolf Steiner a avut o atitudine binevoitor-pasivă și în curând noi am căzut de acord asupra faptului că e mai bine să desființăm seratele literare, care erau în ochii lui o moștenire nefericită lăsată de Societatea Teosofică. A mai spus că o mișcare serioasă nu se înfăptuiește prin serate și că în mișcarea noastră e timpul să-și facă intrarea seriozitatea. Ei bine, totul e ce anume este creat în poezie și în ce fel coincid forma și conținutul.
Pe atunci încă nu-l cunoșteam pe Conrad Ferdinand Meyer, acest maestru al formei. Am învățat să-l prețuiesc atunci când forța plastică a euritmiei m-a obligat să dăltuiesc cuvântul în ton. Cum formau golfuri și făceau zig-zaguri și se lărgeau și se ascuțeau formațiunile sale cu formă viguroasă, la fel de conturate și de cizelate, la fel de pline de miez și puternice ca granitul, licărind ca șistul cu mică, plesnind de seve ca pășunile de pe coastele Alpilor. Se scriu atâtea în sensul că el și-ar fi luat forma de la francezi. Dar el o are de la munții săi, de la contururile lor îndrăznețe și cu măduvă pietroasă, de la culmile veșnic înzăpezite și de la lumina care este acolo, sus, care-l obligă să lepede tot ce e de prisos. Conrad Ferdinand Meyer are în el aerul pur al munților, mirosul de rășină aromatic al brazilor, forța blândă a pășunilor și vigoarea spumegândă a pârâului ce se prăvale de la munte și adâncimea transparentă a lacului și are mult mai mult: are urzirea vie a naturii în spiritualitatea ei elementară, el aude glasurile murmurând și vede plăsmuirile cețoase densificându-se și dobândind forme și strălucire și culoare și astfel în creația sa există substanță și adevăr real. Ei spun însă că a fost bolnav cu nervii, vorbesc cam rușinați despre clinica psihiatrică, despre întunecarea spirituală, având în vedere importanța sa incontestabilă. În el era ziuă, zi luminoasă, și noaptea din jurul lui i-a împins luminozitatea înapoi, în învelișul sufletesc, și el n-a putut să răzbată cu ea afară, până când, după 45 de ani, spiritul și-a croit drum prin formă, prin cuvântul densificat, prin cuvântul poetic.
Din această formă de granit ți-a sărit în întâmpinare scânteia, n-o mai simți altfel decât ca spirit.
Cine a văzut Matterhornul într-o lumină minunată dinaintea amurgului, stând pe culmea Gornergrat? Această apocaliptică plăsmuire a naturii, care, în mod corespunzător cununii de nori și prăbușirii de raze care o înconjoară și o scaldă în valurile lor, zace ca trupul culcat al unui leu, cu niște labe gigantice, ieșite în afară, arcuite în fața pieptului lavinei și cu profilul ca de om în forma zigzagată a vârfului, dar și cu elanul zborului de vultur, pe coastele coborând abrupte, vărgate cu dungi înghețat-albăstrui ? O regăsim în îndemânarea grandioasă cu care abordează istoria și-i dă formă în poezie ... Cuvântul e armamentul poetului. E poet acela care comprimă, aglomerează, densifică un conținut puternic, îl densifică în așa fel încât cuvântul dobândește forță embrionară care răsare în suflete, aduce la înflorire culturi întregi, îi stimulează pe oameni, dăruindu-le viață, peste sute de mii de ani.
AFORISM
Rudolf Steiner ne-a spus că vorbirea e ceva în care omul își percepe propria sa natură divină; prin vorbire el se ridică pe verticală, deasupra animalului. Ea îl stimulează, îl străbate cu pulsația forțelor ei, îi dă chipul ei. În ea trăiesc forțele care au plăsmuit cândva Cosmosul, care prin Cosmos au acționat asupra microcosmosului „om”, făcându-l după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu. A existat cândva o vorbire originară, care-i unea între ei pe toți oamenii. Diferențierea a apărut o dată cu căderea în păcat. Vorbirea a devenit factorul despărțitor, prin care oamenii nu s-au mai înțeles unii pe alții. Pierderea legăturii unificatoare a dus la adversități între națiunile separate în grupări lingvistice. Dar în sunetele articulate elementul unitar trăiește mai departe; ele sunt aceleași în toate limbile, de îndată ce le reîntorci la temeiul lor originar. Șapte forțe vocalice planetare, douăsprezece puteri consonantice, corespunzând celor douăsprezece semne ale Zodiacului. În câteva limbi vechi mai întâlnim respectată cu strictețe această împărțire, de exemplu în limba finlandeză, care nu cunoaște nici un fel de alterări vocalice prin Umlaut și nu împarte consoanele în consoane moi și consoane dure. Această diferențiere este un produs târziu al transformărilor prin care trece vorbirea. Puterile revelatoare, creatoare ale vorbirii trăiesc în stelele călătoare, în stelele fixe. Forțele lor dătătoare de direcție, plăsmuitoare de forme, sunt conținute în sunetele vorbirii noastre. Vorbirea artistică are misiunea de a recunoaște aceste legi spirituale și de a le face să se reveleze.
PENTRU ACTORI
Încă mai lipsește și acum trăirea nemijlocită. Totul trece încă prin reprezentare. Asta încă ne biciuiește sentimentele; sunt obținute astfel niște efecte mult mai grosolane; se pierde percepția mai subtilă, care se ridică din interior și ar putea lua în stăpânire cuvântul în mod nemijlocit. Reflexul mort, realizat prin reprezentare, pare colțuros, parcă ar avea muchii. Cele ce au loc mai târziu trebuie să fie conținute în cele anterioare.*
* „Cele viitoare, mai dinainte vii” ‒ acest cuvânt al lui Goethe, din poezia „Testament”, a fost un gând călăuzitor care i-a înflăcărat zilnic pe actori în munca lor.
Altfel, lipsește necesitatea artistică. Lucrurile stau dintr-o dată, brusc, în fața noastră, fără nici o legătură. Pe când în celălalt caz, ele se dezvoltă în mod organic, cu toate nuanțele subtile care există în formele de trecere.
Se cere, de aceea, să ne cufundăm în ființa lucrurilor și să le lăsăm să devină. Trebuie să ne ațintim auzul spre ele: căci ele vorbesc. Pentru aceasta este necesar să le lăsăm adeseori să se deruleze de pe buze, cu jumătate de glas și să le ascultăm, să ne adecvăm noi lor, nu să aruncăm între ele și noi reprezentarea noastră.
Atunci din sunete ne vorbesc lucrurile, atunci ne inspiră, și cuvântul potrivit, ne corectează, în cazul creațiilor proprii.
Azi oamenii ascultă cuvintele creațiilor poetice la fel de puțin precum ascultă, în cursul convorbirilor, spusele semenilor lor.
EXERCIȚIU PENTRU ELEVII MEI
‒ pentru a învăța să ne conducem respirația, ca exercițiu pentru vorbitul pe curentul respirator, în timp ce facem pași înainte și avem o privire activă. Să vorbim numai în mediul aerului. Nu sunt gânduri, nici sentimente, doar viețuim floarea. Poate că totuși are sens să facem acest exercițiu, pentru că este imposibil să rostim așa ceva în mod sentimental.
Clematia vorbește:
DIN CAIETELE DE REGIE
Vorbirea este, ca organism luat în ansamblu, un om cu simțire deplină, am putea spune și: o întreagă adunare de zei care simt plenar.
Trebuie să ne dezvoltăm un auz intim pentru a percepe vorbirea mută; trebuie să facem vorbirea atât de obiectivă încât să vorbim pe baza a ceea ce auzim pe cale sufletească. Și atunci ajungem să trăim în interiorul cuvintelor. Și atunci, în întregul nostru mod de a înțelege viața ne ridicăm la un anumit nivel spiritual. Aceasta dă sensul modelării artistice. ‒
Atunci, dacă auzim cu sufletul, vom găsi cu atât mai curând înțelegerea potrivită. ‒ O înțelegere prin imaginare, bazată pe percepție, în locul unei înțelegeri bazate pe idei.
Ascultarea lăuntric-sufletească = un fel de intuiție. Nu o studiere intelectuală a rolului, printr-o așa-numită cufundare în conținutul ei; ci personajul respectiv trebuie mai întâi auzit.
*
A da expresie raportului dintre om și ambianța sa sufletească sau concretă.
Interpretul: centrul-eu al ambianței sale, străbătut de valurile unor forțe cosmice ‒ și radiind la rândul lui aceste forțe -, dar acum tincturate de o natură afectivă sau spirituală individuală, conform cu caracterul ce urmează să fie interpretat și cu intențiile poetului, transpuse de el în cuvânt. ‒ Omul radiază de jur împrejurul său niște linii de forță eterice și spirituale, care se ating și se unesc cu obiectele și cu entitățile din ambianța sa.
A apuca: voința puternică de a percepe gândurile în mod energic. (Un impuls mihaelic.)
*
Când procesul divin se exprimă prin individualitatea umană ‒ mișcarea liniară intră în densificarea eului; așadar, respirație ce curge în jos ‒ în linia tematică. De exemplu: „Animalul, planta, această natură o aveau ...”*
Când eul se dăruiește, întorcându-se la izvorul său, el ia cu sine adâncul, dar tonul întinerește necontenit, eul merge pe urmele tonului, pe expirație, în sus: „Da nimm ...” ** „Wie in lauter Helligkeit ...”
„Procesul de transpunere în ton” al eului, „procesul de transpunere în sunetele vorbirii” al eului. ‒ Eul trebuie să dea curs acestui proces; între acestea, în pauze, forțele de impulsionare; a lăsa să fie dat noul impuls.
* Ritornel din „Eu și tu” de Christian Morgenstern
** Imn din „Găsit-am o cărare” de Christian Morgenstern.
DIN CAIETUL DE REGIE LA „FAUST” AL MARIEI STEINER*
* Acest exemplu oferă o imagine a felului în care au fost prelucrate toate operele ‒ ca o partitură muzicală.
așa ceva nu poate fi năsocit cu mintea, așa ceva trebuie cunoscut pe bază de trăire ... Și el a devenit suflet viu ... Dar cum devine spirit? Prin forța, ce s-a trezit, cea a eului, prin sesizarea conștienței în eu. Trebuie să fi ieșit din tine însuți, din ceea ce-l face pe om o ființă izolată, închisă în sine, și să fi intrat în acel element care-l unește pe om cu Universul, care-i revelează forțele propriei sale origini, ale propriei sale alcătuiri, ale propriului său țel. Căci omul ca personalitate izolată nu știe nimic despre țelurile pe care i le impune omul-eu din el. El nu poate descifra decât încet și treptat scrierea care-i impune propriul său destin.
Munca artistică ne ajută în acest sens, fiindcă arta ne revelează legile tainice ale naturii, iar legile tainice ale naturii sunt adânc ancorate în viața divină. Noi ne putem cufunda în ele dacă lucrăm cu ceea ce, în ființa noastră, s-a îndepărtat cel mai puțin de latura interioară a spiritului și cu ceea ce mai putem atinge cu conștiența noastră. Și acest ceva este, în primă instanță, respirația.
Să ne urmărim respirația; expirul ei ritmic ne conduce spre exterior, ne ia cu sine, ne pulverizează în depărtările cosmice; apoi recădem în interiorul nostru, dar prin recăderea în noi înșine, noi am luat în noi lumea obiectivă exterioară, elementul „aer” care o susține, a cărei existență depinde de el și o menține în
viață. În noi a intrat o părticică de lume obiectivă, ea ne-a umplut organele de simț, s-a unit cu căldura noastră și a devenit astfel propria noastră ființă, o parte a ființei noastre, în măsura în care ne-a dat viață; iese din nou afară, pentru a ne sustrage ceea ce ne-ar ucide. Iese afară și se risipește din nou în depărtările cosmice. Interacțiune, tălăzuire ritmică; noi o sesizăm prin respirație și ne dăm seama că nu suntem în noi dacă nu primim lumea în lăuntrul nostru, că deci existăm mai mult în lume decât în propria noastră ființă, decât în propriul nostru organism. Cunoașterea acestui adevăr introduce lumină în respirația noastră, lumină interioară. Lumina impregnează percepția noastră senzorială exterioară; simțim că simțurile noastre sunt o respirație mai fină.
DIN CAIETELE DE NOTIȚE
Organizarea-Eu cântă pe minunatul instrument muzical care este organismul astral.
Cunoscând structura vorbirii, ajungem să cunoaștem Organizarea-Eu.
Dacă studiem geniul vorbirii, ajungem să cunoaștem organizarea eului.
Prin euritmia muzicală noi facem să iasă la suprafață acele mișcări care corespund formei organismului astral; iar prin euritmia poetică ‒ acele forme care corespund organizării eului.
Când facem euritmie muzicală în mod fizic, noi lucrăm în mod conștient la modelarea omului sufletesc; când facem euritmie poetică în mod fizic, lucrăm la modelarea omului spiritual.
Cunoașterea trebuie să se înalțe de la învățare la activitatea de modelare plastică, la cea muzicală, la cea a vorbirii.
Dacă ne înălțăm de la regulile abstracte ale științelor naturii spre ceea ce se modelează plastic, ajungem să-l cunoaștem pe om conform cu organismul său eteric.
Dacă suntem uniți cu cuvintele nu doar pe o cale exterioară, memorativă, ci dacă ajungem să știm cum acționează geniul limbii în cuvinte, atunci ajungem să cunoaștem organizarea-Eu.
Noi trebuie să dăm adevărurilor cosmice pe care le-am înțeles forma de imagini artistice. Când noțiunea e bogată în sentimente, ea poate fi transmisă pe cale artistică.
Lărgirea sufletului e ceva care are loc printr-o cunoaștere adecvată Cosmosului.
Misterele lumii trebuie să-l străbată pe om, pulsând, ca și cum el ar fi o simplă unealtă prin care acestea se exprimă.
1940
*
Cu o gândire și simțire artistică obișnuită nu ne putem apropia de lumea eterică, pentru că în cazul acestei apropieri de lumea eterică nu doar privim ceva în spațiu, ci noi percepem spațiul în așa fel încât eterul golește spațiul. Și pe urmă viețuim ceea ce e viu, prin absorbirea spațiului. Pur și simplu, trebuie să apară o cu totul altă gândire, când vrem să ne înălțăm în aceste lumi superioare.
*
Omul trebuie să se transpună în mod conștient în întreg Universul, pentru a se percepe ca ființă înzestrată cu vorbire.
El trebuie să învețe să perceapă direcțiile, înălțimile, adâncimile, ambianța de jur împrejur. Cuvântul său îl scoate mult mai departe în spațiu decât orice mișcare corporală prin care învață să simtă spațiul. În cuvântul său, el trăiește ca om aerian și străpunge astfel granițele solide ale lumii fizice.
Cum vorbește omul modern? Creierul său funcționează ca un aparat din laboratorul de fizică, el doar oglindește ceea ce există deja. Scheletul său osos ia în captivitate sunetul, îl ține strâns, îl încătușează; vorbește, de fapt, scheletul. Pentru ca în această osificare și mecanicizare să pătrundă o viață mimată, trebuie să-i fie imprimate în mod forțat sentimente. Ele sunt luate din hiperexcitarea a ceea ce ține de personalitate: în cel mai bun caz, din sentimentalism, care însă pare întotdeauna contrafăcut. Și, pe de altă parte, din nervozitatea care ne îndeamnă la exagerări din ce în ce mai mari și, de dragul efectului dorit, se transformă în isterie.
Decadența morbidă va fi în curând ceva perimat. Ea e luată în stăpânire și reprimată de către mecanică, pe care o putem desemna drept victorie a tehnicii asupra artei. De pe ecranul cinematografelor și din gramofoane, ea trece în membrele și în glasul oamenilor.
Aici ea se osifică și-l osifică și pe om.
Omul nu mai găsește calea pe care poate ieși din sine însuși, dacă a astupat acest izvor. Izvorul reprezintă legătura sa cu lumea înconjurătoare. Aerul este afară și este în el, aerul îi cultivă organismul, aerul devine, metamorfozat în interiorul lui, căldură, care-l interiorizează; respirația face din om un suflet viu și-l face să devină conștient de legătura lui cu Cosmosul.
Dar câtă vreme vocea nu e decât ton, nearticulat sau melodios, ca la patrupede sau la păsări, ea nu poate deveni un trezitor al conștienței. Dar devine un trezitor al conștienței atunci când în ea se revarsă forța vorbirii.
Forța vorbirii e scrierea stelară a Cosmosului devenită viață.
Ea își creează o expresie a sa în om.
