În Ideea de Goetheanum în mijlocul crizei culturale a epocii noastre. Culegere de articole din anii 1921-1925”. GA 36
Se vorbește despre spiritul limbii. Nu se poate spune însă că mulți oameni din ziua de azi pot lega de acest cuvânt o noțiune inteligibilă. Când se apelează la acest cuvânt, se au în vedere niște particularități caracteristice generale ale modului de formare a sunetelor și cuvintelor, ale structurii frazei și modului de întrebuințare a imaginilor. „Spiritualul” pe care-l are în gând cel ce vorbește despre un spirit al limbii rămâne în sfera abstractismului. Dar nimeni nu se apropie de ceva care ar merita să fie numit „spirit”.
Pot exista însă două căi de descoperire a „spiritului limbii”, în forța lui vie. Prima i se arată acelui suflet care înaintează de la simpla gândire noțională la clarvederea ce revelează esența. Despre ea s-a vorbit adeseori în această gazetă săptămânală.* Ea e viețuirea interioară a unei realități spirituale. Această realitate n-ar trebui să fie confundată cu perceperea mistic-nebuloasă, bazată pe sentiment, a unui „Ceva” general, vag. Ea nu conține nimic de natură senzorial-perceptibilă, fiind totuși la fel de plină de conținut ca această realitate senzorială.
* Articolul a apărut mai întâi în „Das Goetheanum”, Săptămânal Internațional pentru Antroposofie și Tripartiție. An I (1921/22), nr.50 (23 iulie).
Cel care privește în acest mod clarvăzător, se îndepărtează în percepția clarvăzătoare de ceea ce poate fi exprimat cu ajutorul vorbirii. În primă instanță, clarvederea sa nu găsește calea ce duce spre buze. Dacă apelează la cuvinte, are imediat senzația că acest conținut al percepției sale clarvăzătoare se transformă în altceva. Dacă vrea, totuși, să comunice câte ceva din percepțiile sale suprasensibile, începe lupta sa cu vorbirea. El se străduie să folosească toate elementele posibile din domeniul limbajului, pentru a modela o imagine a ceea ce vede. El caută peste tot în domeniul limbajului, de la sonoritățile sunetelor până la întorsăturile de frază. El dă o luptă lăuntrică grea. Căci trebuie să-și spună: vorbirea are ceva ca un fel de voință proprie. Ea exprimă deja de la sine tot felul de lucruri; și tu trebuie să te abandonezi mai întâi voinței sale, pentru ca ea să primească percepțiile tale clarvăzătoare. Dacă vrei să torni în veșmântul vorbirii ceea ce ai perceput în spirit, nu dai de un element nebulos, ca de ceară, pe care-l poți modela după cum îți place, ci dai de un „spirit viu”, de „spiritul limbii”.
Dacă lupți cinstit, în acest fel, lupta poate avea finalul cel mai bun, cel mai frumos. Sosește o clipă în care simți: spiritul limbii primește în el percepțiile clarvăzătoare pe care le-ai avut. Cuvintele și expresiile pe care le găsim iau ele înseși o notă spirituală; ele încetează să „însemne” ceea ce înseamnă de obicei și se transpun de la sine în percepția clarvăzătoare pe care am avut-o. ‒ Și atunci apare ceva de felul unei relații vii cu spiritul limbii. Vorbirea ia un caracter personal; te înfrunți cu ea la fel cum o faci cu un alt om.
Aceasta este una din căile pe care putem ajunge să percepem „spiritul limbii” drept spirit viu. Cea de a doua apare, de regulă, dacă o parcurgi pe prima. Totuși, se poate porni pe ea și drept cale de sine stătătoare. Ne aflăm pe această cale dacă în cuvintele sau întorsăturile de frază, care în epoca prezentă au luat deja un caracter abstract, viețuim sensul lor originar concret, plin de prospețime, imaginativ. Azi rostim cuvântul „Überzeugung” /convingere/. Și avem, rostindu-l, starea sufletească a faptului că am făcut în așa fel încât un lucru să fie considerat adevărat. Noi am învățat deja să „ieșim cu simțirea afară din cuvânt”. Dacă ne transpunem iarăși cu simțirea în cuvânt, se ridică în conștiență: Zeugung /zămislire/, producere în sfera corporalității. Die „Überzeugung” /convingerea/ devine un proces similar în sfera vieții sufletești. Devine concret procesul care are loc în mod real în suflet când el e pătruns de o convingere. ‒ Priviți în acest mod cuvinte de felul: gefällig /cu amabilitate/! Ce bogăție de trăiri lăuntrice se deschide în fața noastră. Cel care are predispoziția de „a cădea” își pierde echilibrul; își decuplează conștiența. Cel care e „gefăllig” față de un alt om, renunță la sine însuși pentru o clipă; intră în conștiența celuilalt; are o trăire care este începutul ușor a ceea ce reprezintă căderea în leșin.
Cine trăiește asemenea lucruri fără a fantaza, pentru a face remarci inteligente în legătură cu niște teorii îndoielnice, cine le trăiește cu un simț sănătos, conform cu realitatea, trebuie să-și mărturisească în cele din urmă că în procesele de formare a limbii există inteligență, rațiune, spirit. Un spirit pe care nu-l introduce în ea, mai întâi, conștiența oamenilor, ci care acționează în subconștient și pe care omul îl găsește deja în limba pe care o învață. Omul poate ajunge astfel să înțeleagă bine cum se face că spiritul său este o creatură a „spiritului limbii”.
În rezultatele cercetării actuale există toate condițiile necesare pentru a căuta în această direcție „spiritul limbii”. S-au și întâmplat, de altfel, multe; e necesară doar edificarea conștientă a unei științe psihologice despre limbă.
Aici ne-am propus mai puțin să atragem atenția asupra unei necesități existente în această direcție, intenția noastră este să indicăm un lucru care are importanță pentru viața practică. Cine are o perspectivă clară asupra situației caracterizate, trebuie să fie de părere că vorbirea ascunde în sine ceva care, din ea, conduce spre ceva superior ei, spre spiritul însuși. Iar spiritul nu poate fi și el, în variatele limbi, ceva variat, el trăiește în fiecare drept ceva unitar.
Această unitate spirituală existentă în limbile umane se pierde, dacă acestea își alungă viața lor originară, elementară, și sunt luate în stăpânire de duhul abstracțiunii. Atunci, omul care vorbește nu mai are în el spiritul, ci veșmântul format din materialul lingvistc al spiritului. Cel care, spunând „gefällig”, simte în suflet imaginea caracterizată mai sus, viețuiește altfel decât acela care leagă de acest cuvânt doar conținutul abstract pe care l-a învățat, referitor la relația unui om față de alt om, când unul dintre ei vrea „să-i facă o favoare” celuilalt.
Cu cât viețuirea nemijlocită a vorbirii devine mai abstractă, cu atât sufletele oamenilor sunt despărțite mai mult unele de altele. Ceea ce e abstract, omul individual posedă numai pentru sine. El formează noțiunea abstractă pentru sine. El trăiește în ea, ca în egoitatea lui individuală, separată. În orice caz, acest element abstract poate fi atins numai în lumea noțiunilor. Dar și trăirile cuvintelor și frazelor, mai ales în limbile popoarelor civilizate, se apropie de el într-un grad foarte înalt.
Noi trăim într-o epocă în care, față de tot ceea ce-i separă pe oameni și separă popoarele, trebuie cultivat în mod conștient factorul care unește. Căci și între oamenii care vorbesc limbi diferite, elementul separator e dat la o parte când fiecare viețuiește în limba lui aspectul concret-imaginativ. Acesta ar trebui să devină un element important în pedagogia socială: încercarea de a trezi din nou spiritul limbii din diferitele limbi.
Cel care își îndreaptă atenția spre asemenea lucruri va constata cât de mult, din eforturile numite azi sociale, depind de studierea vieții sufletelor umane, nu numai de faptul că se reflectează la introducerea de măsuri exterioare. ‒ Una dintre sarcinile imperios necesare ale epocii prezente constă în faptul că, după tendința de separare a popoarelor în funcție de limba fiecăruia, trebuie să fie creată acum o alta, aceea a înțelegerii reciproce.
Azi se vorbește mult despre umanism, în sensul că trebuie cultivat adevăratul omenesc din om. Dar o asemenea năzuință va deveni cu totul adevărată de-abia dacă ea va fi luată în serios pe toate tărâmurile concrete ale vieții. Ia gândiți-vă, cu cât își simte mai plenar, mai intens, omenescul său, decât e cazul cu trăirea abstractă a vorbirii, un om care a introdus cândva în viețuirea cuvintelor și propozițiilor ceva cu totul concret. În orice caz, nu va trebui să credem acum că un om care spune despre un tablou, în momentul când îl privește: „Das ist entzückend”/e încântător/, trebuie să aibă în fața sa imaginea zvâcnirii /Zucken/ și a stării de răpire involuntară, până la „des-zvâcnirea” /Ent-Zücken/ membrelor sale. Dar cine a simțit odată în cuvântul „entzücken” /a încânta/, în mod viu, ceea ce e transpus din această imagine în viața sufletească, va avea totuși o altă trăire, rostind cuvântul, în comparație cu omul care l-a viețuit întotdeauna numai în mod abstract. În mod inevitabil, tonul sufletesc de la suprafață, în vorbirea convențională și științifică a zilei, va fi unul abstract; dar nu e necesar ca și subtonul să fie abstract. Pe treptele primitive ale civilizației, oamenii își viețuiesc vorbirea într-un mod concret-imaginativ; pe treptele mai avansate, educația ar trebui să aibă grijă ca acest caracter concret-imaginativ să nu se piardă cu totul.
