În aceste ore ne propunem să atragem atenția, chiar dacă numai sub o formă sumară, asupra unor lucruri referitoare la arta recitării și declamației. Vom porni chiar de la recitare și declamare. Așa că vom avea, pe de-o parte, munca practică și, pe de altă parte, considerațiile asupra acestei munci practice. Vom porni astăzi cu recitarea noastră, care va constitui baza expunerii ce urmează, de la un fragment din tabloul 7 al dramei-mister Poarta inițierii, acel tablou a cărui acțiune are loc, într-un anumit sens, în lumea spirituală, așa că el are la bază acea concepție despre legătura dintre lumea spirituală, lumea sufletească și lumea fizică pe care o constată știința spirituală orientată antroposofic. Tabloul 7 se desfășoară, într-un anumit sens, în lumea spirituală, dar în el sunt înfățișate niște persoane care, ca atare, aparțin lumii fizice, care nu sunt concepute deloc drept simboluri sau alegorii, ci drept realități vii care apar în fața noastră. Cele patru personaje: Maria, Philia, Astrid, Luna, reprezintă, deci, întru totul, niște personaje ale lumii fizice. Dar conștiența personalităților din lumea fizică poate lua asemenea forme – lucru care se va mai vedea în cursul conferințelor mele, din cele mai diferite direcții –, încât omul se poate situa, printr-o conștiență mai înaltă, în lumea spirituală, exact la fel cum prin conștiența sa obișnuită, senzorial-obiectuală, se situează în lumea fizică.
În străfundurile sale cele mai adânci, viața umană nu scoate la iveală doar forțele instinctuale sau pe cele ale intelectului obișnuit, ci ea face să iasă din sine și acele forțe care sunt impulsionate din lumile sufletești și spirituale. Și dacă nu vrem să reprezentăm o piesă de teatru care să-l înfățișeze pe om doar într-un mod unilateral, ca entitate fizic-senzorială, ci vrem ca ea să-l arate în totalitatea ființei lui, așa cum se manifestă el prin faptul că în interiorul lui trăiesc, sub formă de impulsuri, lumea sufletească și lumea spirituală, atunci în cursul acțiunii trebuie să adăugăm, la ceea ce are loc în lumea fizică, lucruri care duc întreaga acțiune departe de lumea fizică, într-o sferă spirituală. Așa că tabloul care e reprezentat drept al 7-lea din drama-mister Poarta inițierii va trebui să fie privit neapărat drept redarea unor impulsuri spirituale, care acționează însă prin omul fizic. Dacă nu creăm, îndemnați de cine știe ce fantezii sau de o mistică nebuloasă, niște reprezentări simbolice sau alegorice sau de alt fel ale lumii suprasensibile, ci le creăm pe baza trăirilor reale în lumea suprasensibilă, atunci suntem nevoiți să recurgem la cu totul alte reprezentări decât acelea pe care trebuie să le folosim de obicei în viața fizică. În viața fizică, reprezentările care se referă la viața moral-religioasă se dizolvă. Ele au un caracter mai mult neformat, un caracter abstract, lipsit de concretețea imaginii. Iar reprezentările referitoare la natură au un caracter concret, de imagine, care le dă contururi clare ș.a.m.d. Cine posedă un simț, bazat pe sentiment, care să-i spună în ce fel se deosebește, când ascultăm, cuvântul conturat de cuvântul lipsit de formă, de cuvântul care trebuie simțit mai mult sub raport muzical, va observa peste tot trecerile de la acest cuvânt plastic în interiorul lui la cuvântul muzical în interiorul lui.
Dar când suntem nevoiți să înălțăm acțiunea în lumea spirituală, e necesar, aș zice, să facem o sinteză. Trebuie să găsim posibilitatea de a dizolva caracterul plastic al cuvântului într-o asemenea măsură, încât acest caracter plastic, totuși, să nu se piardă și trebuie să facem în așa fel încât el să ia, totodată, în mod nemijlocit, un caracter muzical. Trebuie să se ajungă la un mod de a vorbi plastic-muzical, fiindcă nu avem de-a face cu o scindare între viața moral-religioasă și viața natural-fizică, ci cu o serie ce coincide într-o sinteză. Așa că în scena ce urmează să fie recitată, veți auzi cum ea este interpretată pe baza unei vieți de reprezentare lăuntrice absolut diferite față de cea obișnuită, pe care o întâlnim în viața cotidiană sau în viața de teatru obișnuită. Aici se vorbește și se interpretează pe baza unei vieți de reprezentare ce conține atât ceea ce este natură, ceea ce sunt puterile elementare ale naturii, forțele elementare ale naturii, cât și ceea ce, prin intermediul acestor forțe elementare ale naturii, are, în același timp, o importanță etic-morală. Fizicul devine în același timp moral, moralul este coborât în imaginea fizică. În această sferă nu mai putem face deosebire între ceea ce are loc din punct de vedere moral, și ceea ce are loc în mod fizic, fiindcă moralul se desfășoară sub forma fizicului, fizicul se desfășoară în sfera moralului. Dar aceasta cere un cu totul alt mod de a trata vorbirea și acest mod de a trata vorbirea nu se poate desfășura deloc în alt fel decât în sensul că la o asemenea interpretare nu se mai pornește câtuși de puțin de la idee.
Îmi veți da voie, nu-i așa, să vorbesc despre experiențele pe care le-am făcut eu însumi cu reprezentarea dramei mele. Îmi este îngăduit, așadar, să spun: În ea nu trăiește nici un fel de gând, tot ceea ce va fi declamat sau recitat a fost auzit, în orice caz, cu auzul spiritual, așa cum se va auzi aici în mod nemijlocit. – Așadar, nu e vorba de conceperea vreunui gând, care să fi fost transpus de-abia pe urmă în cuvinte, ci e vorba de perceperea a ceea ce va fi interpretat acum, de perceperea acestora sunând lăuntric și prinzând formă lăuntric, exact cum sunt interpretate. În cazul unei asemenea interpretări nu ne rămâne altceva de făcut decât să copiem în mod exterior ceea ce apare ca percepție lăuntrică.
Dar prin aceasta rezultă și un fel absolut anume de a caracteriza personajele, modelându-le, și veți vedea că cele patru personaje, Maria, Philia, Astrid și Luna pot fi deosebite clar unul de altul. Nu vom reda aici în mod special numele diferitelor feluri de exprimare corespunzătoare, ci va putea fi recitat doar conținutul cuvintelor, fiindcă a existat, pur și simplu, o deosebire absolută când am ascultat ceea ce se exprima drept Maria, ceea ce se exprima, pur și simplu, drept acel ceva ce poate fi simțit în cadrul percepției superioare, într-o stare de conștiență mai înaltă, în sânul forțelor naturii ce acționează totodată în mod etic și când, pornind de la această simțire în sânul forțelor naturii care acționează etic, m-am lăsat inspirat în așa fel încât ea să exprime acest lucru cu ajutorul vorbirii. Este ceva care poate fi numit o transpunere cu simțirea în Marele Tot al naturii, în măsura în care natura este deja etică, și în etică, în măsura în care ea este deja natură.
Prin Philia trebuia să fie pusă în fața spectatorilor o personalitate care, într-un anumit sens, este cu totul pătrunsă de puterea de a iubi, dar ca figură cu totul umană. Ea se manifestă ca figură umană, pur și simplu, noi simțind cum vibrează ca ecou – dacă avem receptivitatea necesară – ceea ce trebuie să spună și să facă o personalitate cu totul pătrunsă de iubire în fața acelor sentimente și reprezentări și fenomene și percepții spirituale care au loc prin Maria. Iar Astrid este o personalitate impregnată cu totul de ceea ce ar putea fi numit înțelepciune lăuntrică umană, așa cum se unește această înțelepciune lăuntrică umană, prin percepția spirituală cea mai interioară, cu activitatea cosmică. Iar Luna reprezintă ceea ce se manifestă în conștiența consolidată drept activitate a voinței.
Cele trei personalități nu sunt înfățișate în mod simbolic ori alegoric, la fel de puțin cum Nero este o reprezentare simbolică a cruzimii, aceste trei personalități sunt oameni din carne și sânge, dar în așa fel încât ele sunt diferite, la fel cum, de exemplu, oamenii sunt diferiți în viața reală după temperamentele lor, într-una dintre personalități vibrând în întregime iubirea, în cealaltă în întregime înțelepciunea, în cea de a treia numai fermitatea. Prin ceea ce se revelează, conlucrând sub formă plastic-muzicală, drept un fel de simțire pentru ceea ce este etic-natural și pentru ceea ce este natural-etic, consunând cu personalitatea purtată de iubire, străluminată de înțelepciune, încălzită de fermitate, ia naștere ceea ce urmează să fie prezentat aici ca o imagine a lumii spirituale. Și poate că e voie să se pornească în recitare nu din elementul ideatic, deoarece – așa cum va reieși în cursul expunerii de astăzi și din zilele ce urmează – în acest fel se va vedea că, dacă, de exemplu, creăm din elementul declamării, al recitării, nu din elementul ideatic, se va vedea atunci cum și arta declamației rezultă într-un mod elementar nemijlocit. Atunci creația poetică devine totodată declamare și recitare. Aici se naște o declamare prin percepție spirituală-interioară, despre care putem crede că este în același timp creație poetică.
Acesta este aspectul pe care-l vom expune mai detaliat în continuare, când ne vom adânci în studierea artei declamației și recitării. Acum, doamna dr. Steiner va recita tabloul 7 din Poarta inițierii.
| MARIA: | Ihr, meine Schwestern, die ihr So oft mir Helferinnen wart, Seid mir es auch in dieser Stunde, Daß ich den Weltenäther In sich erbeben lasse. Er soll harmonisch klingen Und klingend eine Seele Durchdringen mit Erkenntnis. Ich kann die Zeichen schauen, Die uns zur Arbeit lenken. Es soll sich euer Werk Mit meinem Werke einen. Johannes, der Strebende, Er soll durch unser Schaffen Zum wahren Sein erhoben werden. Die Brüder in dem Tempel, Sie hielten Rat, Wie sie ihn aus den Tiefen In lichte Höhen führen sollen. Von uns erwarten sie, Daß wir in seiner Seele heben Die Kraft zum Höhenfluge. Du, meine Philia, so sauge Des Lichtes klares Wesen Aus Raumesweiten, Erfülle dich mit Klangesreiz Aus schaffender Seelenmacht, Daß du mir reichen kannst Die Gaben, die du sammelst Aus Geistesgründen. Ich kann sie weben dann In den erregenden Sphärenreigen. Un du auch, Astrid, meines Geistes Geliebtes Spiegelbild Erzeuge Dunkelkraft Im fließenden Licht, Daß es in Farben scheine, Und gliedre Klangeswesenheit, Daß webender Weltenstoff Ertönend lebe. So kann ich Geistesfühlen Vertrauen suchendem Menschensinn. Und du, o, starke Luna, Die du gefestigt im Innern bist, Dem Lebensmarke gleich, Das in des Baumes Mitte wächst, Vereine mit der Schwestern Gaben Das Abbild deiner Eigenheit, Daß Wissens Sicherheit Dem Seelensucher werde. |
| PHILIA: | Ich will erfüllen mich Mit klarstem Lichtessein Aus Weltenweiten, Ich will eratmen mir Belebenden Klangesstoff Aus Ätherfernen, Daß dir, geliebte Schwester, Das Werke gelingen kann. |
| ASTRID: | Ich will verweben Erstrahlend Licht Mit dämpfender Finsternis, Ich will verdichten Das Klangesleben. Es soll erglitzernd klingen, Es soll erklingend glitzern, Daß du, geliebte Schwester, Die Seelenstrahlen lenken kannst. |
| LUNA: | Ich will erwärmen Seelenstoff Und will erhärten Lebensäther. Sie sollen sich verdichten, Sie sollen sich erfühlen, Und in sich selber seiend Sich schaffend halten, Daß du, geliebte Schwester, Der suchenden Menschenseele Des Wissens Sicherheit erzeugen kannst. |
| MARIA: | Aus Philias Bereichen Soll strömen Freudesinn; Und Nixen-Wechselkräfte, Sie mögen öffnen Der Seele Reizbarkeit, Daß der Erweckte Erleben kann Der Welten Lust, Der Welten Weh. - Aus Astrids Weben Soll werden Liebelust; Der Sylphen wehend Leben, Es soll erregen Der Seele Opfertrieb, Dass der Geweihte Erquicken kann Die Leidbeladenen, Die Glück Erflehenden. - Aus Lunas Kraft Soll strömen Festigkeit. Der Feuer wesen Macht, Sie kann erschaffen Der Seele Sicherheit; Auf daß der Wissende Sich finden kann Im Seelenweben, Im Weltenleben. |
| PHILIA: | Ich will erbitten von Weltengeistern, Daß ihres Wesens Licht Entzücke Seelensinn, Und ihrer Worte Klang Beglücke Geistgehör; Auf daß sich hebe Der zu Erweckende Auf Seelenwegen In Himmelshöhen. |
| ASTRID: | Ich will die Liebesströme, Die Welt erwarmenden, Zu Herzen leiten Dem Geweihten; Auf daß er bringen kann Des Himmels Güte Dem Erdenwirken Und Weihestimmung Den Menschenkindern. |
| LUNA: | Ich will von Urgewalten Erflehen Mut und Kraft Und sie dem Suchenden In Herzenstiefen legen; Auf daß Vertrauen Zum eignen Selbst Ihn durch das Leben Geleiten kann. Er soll sich sicher In sich dann selber fühlen. Er soll von Augenblicken Die reifen Früchte pflücken Und Saaten ihnen entlocken Für Ewigkeiten. |
| MARIA: | Mit euch, ihr Schwestern, Vereint zu edlem Werk, Wird mir gelingen, Was ich ersehne. Es dringt der Ruf Des schwer Geprüften In unsre Lichteswelt. |
O a doua exemplificare care va fi prezentată în fața dvs. face parte din „Ifigenia” lui Goethe, primul monolog, și anume sub două forme. Dvs. știți, desigur, că „Ifigenia” lui Goethe există în două variante. La prima sa ședere la Weimar, Goethe a recreat mitul despre Ifigenia sub formă dramatică în primul elan al entuziasmului și pe baza primei înțelegeri care a încolțit în sufletul său pentru mitul Ifigeniei. Forma pe care Goethe a dat-o mai întâi acestei „Ifigenii” este născută cu totul și cu totul din acel mod artistic de a simți și pe baza acelei concepții artistice care-i erau proprii lui Goethe la Weimar, înainte ca el să fi plecat spre Roma. Această variantă poate fi numită, deci, „Ifigenia” de la Weimar, sau weimareză. Pe urmă, în cursul șederii la Roma, după ce se pătrunsese de toate lucrurile care au rezultat pentru el prin cunoașterea artei grecești, în măsura în care a putut s-o ghicească transpărând din operele de artă italiene și din puținele vestigii ale artei grecești care mai existau acolo și care au metamorfozat de atunci înainte întregul său mod de a privi arta, simțirea sa artistică, ba chiar și gândirea sa artistică, el a rescris, la Roma, drama „Ifigenia”. Așa că avem o a doua variantă a „Ifigeniei” goetheene, pe care o putem numi „Ifigenia romană”. E extraordinar de interesant să observi o dată „Ifigenia weimareză” și „Ifigenia romană” în ceea ce privește modelarea lor artistică, modelarea lor artistică internă, și să vezi cum una și cealaltă dintre aceste două variante duc spre declamare și recitare.
Dacă studiem „Ifigenia germană”, „Ifigenia de la Weimar”, vedem că ea s-a născut în aceeași perioadă a creației artistice goetheene în care s-a născut și minunatul imn în proză „Către Natură”, acel poem închinat naturii, de o vigoare incomparabilă, care începe așa: „Natura! Noi suntem înconjurați de ea” și care conține apoi fraze grandios-viguroase de felul: „și se joacă cu noi mereu, până când am obosit și cădem din brațele ei” ș.a.m.d. Acea imagine a naturii care înaintează într-un anumit ritm este deosebit de caracteristică pentru acea perioadă, în care Goethe, încă sub impresia puternică pe care o făcuseră asupra lui, din punct de vedere artistic, monumente cum este domul din Straßburg, întreaga artă gotică, a desfășurat o activitate creatoare pe tărâm literar. Așa că „Ifigenia germană” s-a născut dintr-o concepție despre artă care este în sensul cel mai eminent al cuvântului una gotic-germană. Aici, Goethe încă mai mânuiește vorbirea în așa fel încât simțim că totul tinde să creeze, în această modelare a vorbirii, ceva care, aș zice, se înconvoaie, dar se și înalță totodată în unghi ascuțit, cum face ogiva domului gotic. Noi urmărim cu simțirea noastră felul cum ritmurile trec unele într-altele. Ele se arcuiesc, dar se unesc, așa cum se unesc arcurile ascuțite ale domului gotic. Toate aceste lucruri, care pătrund într-un mod atât de plastic – și arta literară a lui Goethe este întotdeauna plastică – în poezia lui Goethe, nu au fost imitate deloc în mod conștient după arta gotică, ci sunt o redare sub formă poetică a ceea ce a simțit Goethe când s-a aflat, să zicem, în fața grandiosului dom din Straßburg, dar mai ales ceea ce îi venea în întâmpinare, în general, din ființa germanismului. Pentru a da expresie unor asemenea ritmuri libere, care i-au dat posibilitatea de a crea în acest stil gotic neconvențional, el a creat „Ifigenia de la Weimar”. Aici vedem peste tot ceva noduros, ceva care ni se înfățișează, în contururile sale plastice, cam la fel cum ne apar anumite figuri tocmai la domul din Straßburg, de exemplu.
Apoi, Goethe ajunge în Italia. Printre altele, și „Ifigenia” stă iarăși în fața sufletului său. Dar ea îi apare altfel acum, când, în primul rând, trăiește sub cerul Italiei, care nu se boltește deasupra lui cu răceală nordică, ci cu drăgălășenia sudică. Și acum Goethe simte cum deja natura exterioară îi cere să-și schimbe modul de a simți, și el simte ceea ce adusese cu el la Roma, drept „Ifigenia de la Weimar”, ca pe ceva noduros-nordic, de-a dreptul barbar. Și el simte acest lucru mai ales când compară linia poetică a acestei „Ifigenii weimarez-germane” cu ceea ce rezultă pentru el pe linia simțirii dacă lasă să acționeze asupra lui ceva de felul operelor lui Rafael. Faptul de a fi privit operele lui Rafael a rotunjit în același timp ceea ce mai era noduros în „Ifigenia” din perioada weimareză. Și astfel, Goethe simte necesitatea de a rescrie întreaga „Ifigenie”. Ritmurile gotice libere devin un metru poetic riguros, calm, la care se vede: Un om care este în întregime artist, cum era Goethe, poate trăi numai în acest metru poetic liniștit, care se rotunjește, când are deasupra sa cerul albastru al Italiei și vede în fața sa, în muzeele pe care le frecventează, Madonele lui Rafael și tabloul „Sfânta Cecilia”. Faptul de a trăi în interiorul lui acea artă pe care o simțea ca fiind arta grecilor, pe care a reconstituit-o din operele de artă italiene, această schimbare a modului de a simți este ceva nespus de caracteristic pentru Goethe. Din această schimbare a modului de a simți s-a născut necesitatea de a turna întreaga „Ifigenie” în formă nouă, așa că putem distinge foarte clar între acel mod de a gândi și simți arta al lui Goethe care se revelează în „Ifigenia weimareză” și cel din „Ifigenia romană”.
Este foarte firesc ca ceva din toate acestea să pătrundă în recitare-declamare. În „Ifigenia weimareză” avem de-a face cu o artă care e mai mult declamație, care pune în cuvinte, în fraze, înainte de toate, ceea ce este ton din lăuntru în afară. În „Ifigenia romană” avem de-a face cu o artă care e mai mult recitare, care trebuie să facă să curgă metrul, în pașii lui egali.
Ca să vedem, mai întâi, în mod empiric, aș zice, cum se manifestă, pe de-o parte, arta declamației, pe de alta, arta recitării, vă vom prezenta pentru început primul monolog din „Ifigenia germană”, unde se va vedea în mod deosebit declamația, care corespunde artei poetice goetheene. Vă vom prezenta apoi primul monolog din „Ifigenia romană”, în care se va vedea mai ales recitarea caracteristică artei poetice meridionale sau având încă rezonanțe orientale. Dat fiind faptul că, în fond, amândouă înfățișează același motiv și că o simțire grosieră nici nu poate face deosebire între una și cealaltă, dar că pentru o simțire subtilă ele se deosebesc în mod radical, tocmai cu această ocazie se va vedea cum se raportează declamația și recitarea una la cealaltă, în cadrul artei vorbirii, așa cum o înțelegem noi aici, drept declamație în sensul mai larg al cuvântului.
Doamna dr. Steiner vă va prezenta acum monologul din „Ifigenia germană” și pe cel din „Ifigenia romană”.
IFIGENIA (VARIANTA WEIMAREZĂ)
Heraus in eure Schatten, ewig rege Wipfel des heiligen Hains, wie in das Heiligtum der Göttin, der ich diene, tret’ ich mit immer neuem Schauer, und meine Seele gewöhnt sich nicht hierher! So manche Jahre wohn’ ich hier unter euch verborgen, und immer bin ich wie im ersten fremd. Denn mein Verlangen steht hinüber nach dem schönen Lande der Griechen, und immer möcht’ ich übers Meer hinüber, das Schiclsal meiner Vielgeliebten teilen. Weh dem, der ferh von Eltern und Geschwistern ein einsam Leben führt; ihn läßt der Gram des schönsten Glückes nicht genießen; ihm schwärmen abwärts immer die Gedanken nach seines Vaters Wohnung, an jene Stellen, wo die goldne Sonne zum erstenmal den Himmel vor ihm aufschloß, wo die Spiele der Mitgebornen die sanften, liebsten Erdenbande knüpften. – Der Frauen Zustand ist der schlimmste vor allen Menschen. Will dem Mann das Glück, so herrscht er und erficht im Felde Ruhm; und haben ihm die Götter Unglück zubereitet, fällt er, der Erstling von den Seinen, in den schönen Tod. Allein des Weibes Glück ist eng gebunden: sie dankt ihr Wohl stets andern, öfters Fremden, und wenn Zerstörung ihr Haus ergreift, führt sie aus rauchenden Trümmern, durchs Blut erschlagener Liebsten, ein Überwinder fort. – Auch hier an dieser heiligen Stätte hält Thoas mich in ehrenvoller Sklaverei! Wie schwer wird mir’s, dir wider Willen dienen, ewig reine Göttin! Retterin! Dir sollte mein Leben zu ewigem Dienste geweiht sein. Auch hab’ ich stets auf dich gehofft und hoffe noch, Diana, die du mich verstoßne Tochter des größten Königs in deinen heiligen, sanften Arm genommen! Ja, Tochter Jovis, hast du den Mann, dessen Tochter du fordertest, hast du den göttergleichen Agamemnon, der dir sein Liebstes zum Altare brachte, hast du vom Felde der umgewandten Troja ihn glücklich und mit Ruhm nach seinem Vaterlande zurückbegleitet, hast du meine Geschwister, Elektren und Oresten, den Knaben, und unsere Mutter, ihm zu Hause, den schönen Schatz, bewahrt, so rette mich, die du vom Tod gerettet, auch von dem Leben hier, dem zweiten Tod!
IFIGENIA (VARIANTA ROMANĂ)
Ați ascultat „Ifigenia weimareză” și „Ifigenia romană” și ați văzut, poate, că aici o personalitate de artist sută la sută a rescris o creație a sa nu din cauza vreunei necesități ideatice, ci numai dintr-o necesitate artistic-stilistică, dintr-un simț al stilului atât de evoluat, încât întreaga simțire artistică, întregul mod de a gândi despre artă care se exprimă în „Ifigenia romană” este altul decât cel care se exprimă în „Ifigenia de la Weimar”. La aceste două creații putem vedea că unele lucruri pot fi diferite între ele numai conform cu impulsurile pur artistice, căci pentru o simțire neartistică deosebirile dintre cele două „Ifigenii” nici nu există. Pentru o simțire artistică, „Ifigenia romană” este, pur și simplu, o altă operă decât „Ifigenia de la Weimar”. Vedem de aici, totodată, cât este de puțin important, în poezia propriu-zisă, conținutul operei poetice. De fapt, conținutul e numai scara pe care urcă poezia propriu-zisă, drept element viu al acelei creații. Dar această constatare trebuie să fie o bază, un punct de pornire, dacă vrem să privim recitarea, declamația, drept artă adevărată. Fiindcă tot ceea ce trebuie să privim drept element propriu-zis al recitării și al declamării se bazează pe niște aspecte la fel de intime, de subtile, cum este deosebirea dintre „Ifigenia romană” și „Ifigenia germană”. De asemenea aspecte intime ale artei va trebui să ne ocupăm, când ne vom adânci, după alte exerciții practice, în studierea declamației și recitării. Despre toate acestea vom mai vorbi în orele următoare.
