În epoca noastră neartistică nu există într-o măsură prea largă conștiența felului cum se situează arta recitării între vorbitul și cititul neartistic și cântul vocal construit în mod artistic. În numeroase cercuri de oameni există sentimentul că fiecare știe să recite. În orice caz, acest sentiment are o oarecare legătură și cu convingerea unor asemenea oameni că fiecare e în stare, de asemenea, să scrie poezii. Nu la fel de ușor s-ar putea naște impresia că poți fi compozitor sau pictor, fără a fi primit o anumită educație artistică. Dacă privim judecățile care sunt emise astăzi, de obicei, în legătură cu arta recitării, vom fi nevoiți să spunem: În legătură cu esența artei recitării domnește doar foarte puțină claritate, ca și în legătură cu esența poeziei propriu-zise. Nu există destulă claritate nici măcar în ceea ce privește felul cum această artă a recitării se folosește de instrumentul ei, vocea umană, în cadrul organismului uman. Cauza constă în faptul că în epoca noastră, totuși, nu există un sentiment serios a ceea ce este poezia. Poezia se află, fără îndoială, într-un cu totul alt raport față de întreaga ființă a omului decât proza obișnuită, indiferent ce fel de proză ar fi. Poezia trebuie să stea într-un anumit raport și cu tot ceea ce omul trebuie să recunoască drept acea lume superioară căreia îi aparține cu partea sa sufletesc-spirituală. Numai că o dată cu neclaritatea care a coborât treptat asupra raportului dintre om și lumea suprasensibilă, în general, a venit și cealaltă neclaritate, neclaritatea parțială privitoare la raportul dintre om și acea lume care se exprimă în arta poeziei. Aș vrea să atrag atenția aici asupra a două lucruri, care răsună spre noi din vremuri vechi, în orice caz, de la popoare diferite, cu însușirile lor diferite în ceea ce privește evoluția.
Unul dintre aceste lucruri, peste care azi se trece, pur și simplu, cu vederea, e acela că Homer, marele autor de opere epice din antichitatea greacă, își începe ambele epopei atrăgând atenția asupra faptului că, propriu-zis, ceea ce vrea să comunice lumii drept creație a sa, nu vine de la el:
Cântă-mi, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul...
Nu Homer cântă, ci muza cântă. Ei bine, ceea ce se ascunde în dosul acestui început al creațiilor homerice s-a stins deja înainte să apară modul intelectualist de a privi lumea, din secolul al 18-lea. Fiindcă atunci când Klopstock și-a început „Messiada”, el și-a îndreptat privirile spre începutul operelor lui Homer, dar el trăia, din acest punct de vedere, cu totul și cu totul în noțiuni abstracte, intelectuale, și pe baza acestora el nu și-a putut spune altceva decât că grecii mai credeau în zei, în muze. Omul modern nu poate să pună în locul lor decât propriul său suflet nemuritor. Așadar, Klopstock începe așa:
Cântă, suflete nemuritor, a păcătoșilor oameni mântuire.
Tocmai începutul „Messiadei” este, pentru cel ce știe să privească lucrurile în intimitatea lor, un document de prim rang. Iar în secolul al 19-lea s-a pierdut cu totul sentimentul a ceea ce voia să dea de înțeles Homer: Când mă manifest ca poet, în mine se manifestă, de fapt, ceva superior, atunci eul meu se retrage, atunci acest eu se retrage în așa fel încât alte puteri se folosesc de organismul vorbirii cu care sunt înzestrat, de acest organism al vorbirii se folosesc niște puteri divin-spirituale, ca să se manifeste. – Prin urmare, ceea ce spune Homer la începutul celor două creații ale sale trebuie privit, poate, cu o seriozitate mai mare decât suntem obișnuiți să aplicăm astăzi unor asemenea lucruri.
Dar, ciudat, ceva asemănător și totuși absolut diferit răsună spre noi dintr-o anumită epocă a evoluției Europei Centrale, a acelei epoci din evoluția Europei Centrale care ne trimite la „Cântul Nibelungilor”, care a fost așternut pe hârtie mai târziu. Și acesta începe la fel ca Homer, și totuși într-un mod cu totul diferit:
În vechi legende multe lucruri de mirare ni s-au spus...
În vechi legende – ce sunt legendele pentru cel care mai posedă un sentiment viu, o posibilitate de a percepe asemenea lucruri? Eu nu pot să expun aici în mod amănunțit aceste lucruri, dar nu trebuie decât să sugerez ce exprimă cuvântul „Mar”, „Nachtmar”, care desemnează ceea ce, în anumite vise nocturne, are la bază un fel de coșmar. Acest „Nachtmar”, aceste coșmaruri, sunt ultimele resturi atavice asupra cărora ni se atrage atenția când „Cântul Nibelungilor” ne spune: În vechi legende multe lucruri de mirare ni s-au spus... – A fost comunicat ceva care nu provine din conștiența obișnuită, diurnă, a eului, ci provine dintr-un mod de a vedea, de a percepe, care se derulează cam la fel ca și starea de conștiență care trăiește în figurile legendelor, în figurile unui vis la fel de viu cum este coșmarul. Nici aici nu suntem trimiși, așadar, la conștiența obișnuită, ci la ceva care, venind din suprasensibil, se revelează în conștiența obișnuită. – Homer spune: Cântă-mi, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul. – Cântul Nibelungilor spune: În vechi legende multe lucruri de mirare ni s-au spus... – Prima dată, asupra cărui fapt ni se atrage atenția? Asupra a ceea ce creează, propriu-zis, muza, folosindu-se de organismul uman, prin faptul că începe să vorbească, să vibreze în organismul uman. Ni se atrage atenția asupra unui element muzical ce pătrunde în om și care vorbește dintr-o realitate mai adâncă decât aceea până la care ajunge conștiența sa obișnuită. Iar când „Cântul Nibelungilor” spune: În vechi legende, multe lucruri de mirare ni s-au spus – ni se atrage atenția asupra a ceea ce străbate conștiența umană drept percepție asemănătoare cu percepția ochiului, cu percepția vizuală. „Cântul Nibelungilor” ne trimite la un element plastic, imaginativ; iar creația homerică ne trimite la un element muzical. Din direcții diferite, amândouă ne atrag atenția asupra a ceea ce, în poezie, răzbate din natura umană mai profundă, asupra a ceea ce îl ia în stăpânire pe om și se exprimă prin el. Acesta e lucrul care trebuie să fie prezent în simțirea celui ce vrea să simtă, la rândul lui, cum redă arta adevărată a declamației o operă poetică, fiind nevoită să se folosească de această realitate a instrumentului uman, a instrumentului vorbirii cu care e înzestrat omul, dar în care, cum vom mai vedea, trăiește întregul organism uman.
Felul cum e construit omul este un rezultat al unei munci desfășurate din lumea spirituală. Dar și întreg felul cum omul, la rândul lui, poate să-și pună în mișcare organismul, când declamă sau recită operele poetice create de alții, și acesta este rezultatul lucrării spiritualului în organismul uman. Și noi trebuie doar să căutăm să simțim felul cum lucrează spiritul în organismul uman când arta poetică se revelează prin recitare, prin declamare. Declamație devine ceea ce poate fi organismul uman, când omul îl acordează în cele mai diverse moduri. De aceea, ca să vedeți în toate amănuntele realizarea artistică, am vrea să vă arătăm mai întâi ce trebuie să domnească drept declamație când e vorba de poezia populară, de cântecul popular, și am dori să ne înălțăm apoi până la ceea ce este mai mult poezie cultă; și am vrea să vă arătăm cum trebuie să acționeze declamația, în moduri fundamental diferite, după cum răsună din acele străfunduri ale naturii umane unde se fac auzite gravitatea, tragismul, sau din zonele mai de suprafață ale organizării umane, de unde provin voioșia, satira, umorul. Și de-abia după ce ne vom fi făcut astăzi o imagine concretă despre aceste lucruri, îmi voi permite să fac câteva referiri la legătura dintre creația poetică și declamație și recitare, pentru a arăta că din aceste referiri pot fi dezvoltate niște metode reale pentru a se merge pe un drum sigur cu declamația și recitarea artistică.
O vom ruga pe doamna dr. Steiner să declame poezia „Răsura” de Goethe, scrisă cu totul în ton popular, în dispoziția poeziei populare.
HEIDENRÖSLEIN
Sah ein Knab’ ein Röslein stehn,
Röslein auf der Heiden,
War so jung und morgenschön,
Lief er schnell, es nah zu sehn,
Sah’s mit vielen Freuden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.
Knabe sprach: Ich breche dich,
Röslein auf der Heiden,
Röslein sprach: Ich steche dich,
Daß du ewig denkst an mich,
Und ich will’s nicht leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.
Und der wilde Knabe brach
's Röslein auf der Heiden;
Röslein wehrte sich und stach,
Half ihm doch kein Weh und Ach,
Mußt’ es eben leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.
Acum o vom ruga pe doamna dr. Steiner să ne recite poezia „Fiica regelui ielelor”, în care stilul poeziei populare e imitat într-un mod cu totul deosebit.
ERLKÖNIGS TOCHTER
Herr Oluf reitet spät und weit,
Zu bieten auf seine Hochzeitleut’:
Da tantzten die Elfen auf grünem Land,
Erlkönigs Tochter reicht ihm die Hand.
«Willkommen, Herr Oluf, was eilst von hier?
Tritt her in den Reihen und tanz mit mir.» -
«Ich darf nicht tanzen, nicht tanzen ich mag,
Frühmorgen ist mein Hochzeittag.» -
«Hör’ an, Herr Oluf, tritt tanzen mit mir,
Zwei güldne Sporen schenk’ ich dir;
Ein Hemd von Seide, so weiß und fein,
Meine Mutter bleicht’s im Mondenschein.» -
«Ich darf nicht tanzen, nicht tanzen ich mag,
Frühmorgen ist mein Hochzeittag.» -
«Hör’ an, Herr Oluf, tritt tanzen mit mir,
Einen Haufen Goldes schenk’ ich dir.» -
«Einen Haufen Goldes nähm’ ich wohl;
Doch tanzen ich nicht darf, noch soll.» -
«Und willt, Herr Oluf, nicht tanzen mit mir,
Soll Seuch’ und Krankheit folgen dir.» -
Sie tät einen Schlag ihm auf sein Herz,
Noch immer fühlt er solchen Schmertz.
Sie hob ihn bleichend auf sein Pferd:
«Reit heim zu deinem Bräutlein wert.»
Und als er Kam vor Hauses Tür
Seine Mutter zitternd stand dafür.
«Hör’ an, mein Sohn, sag’ an mir gleich,
Wie ist dein’ Farbe blaß und bleich?» -
«Und sollt’ sie nicht sein blaß und bleich?
Ich traf in Erlenkönigs Reich.» -
«Hör’ an, mein Sohn, so lieb und traut,
Was soll ich nun sagen deiner Braut?» -
«Sagt ihr, ich sei im Wald zur Stund’,
Zu proben da mein Pferd und Hund.» -
Frühmorgen als es Tag kaum war,
Da kam die Braut mit der Hochzeitschar.
Sie schenkten Met, sie schenkten Wein.
«Wo ist Herr Oluf, der Bräut’gam mein?» -
«Herr Oluf, er ritt in Wald zur Stund’,
Er probt allda sein Pferd und Hund.» -
Die Braut hub auf den Scharlach rot,
Da lag Herr Oluf, und er war tot.
Vom oferi acum cele două poezii, „Olympos” și „Charon”, de Goethe. În cadrul recitării, respectiv al declamării, vom avea ocazia să prezentăm poezia „Olympos”, născută mai mult din elementul plastic, prin arta declamației, iar poezia „Charon” mai mult în metri poetici, pentru că ea e născută mai mult din elementul muzical.
OLYMPOS
Der Olympos, der Kissavos,Vom trece acum la niște forme mai artistice, la sonet, vor fi recitate sonete de Hebbel și Novalis.
DIE SPRACHE
Als höchstes Wunder, das der Geist vollbrachte,
Preis’ ich die Sprache, die er, sonst verloren
In tiefste Einsamkeit, aus sich geboren,
Weil sie allein die andern möglich machte.
Ja, wenn ich sie in Grund und Zweck betrachte,
So hat nur sie den schweren Fluch beschworen,
Dem er, zum dumpfen Einzelsein erkoren,
Erlegen wäre, eh’ er noch erwachte.
Denn ist das unerforschte Eins und Alles
In nie begriff’nem Selbstzersplitt’rungsdrange
Zu einer Welt von Punkten gleich zerstorben:
So wird durch sie, die jedes Wesenballes
Geheimstes Sein erscheinen läßt im Klange,
Die Trennung völlig wieder aufgehoben!
Friedrich Hebbel
ZUEIGNUNG
Du hast in mir den edlen Trieb erregt,
Tief ins Gemüt der weiten Welt zu schauen;
Mit deiner Hand ergriff mich ein Vertrauen,
Das sicher mich durch alle Stürme trägt.
Mit Ahnungen hast du das Kind gepflegt,
Und zogst mit ihm durch fabelhafte Auen;
Hast als das Urbild zartgesinnter Frauen,
Des Jünglings Herz zum höchsten Schwung bewegt.
Was fesselt mich an irdische Beschwerden?
Ist nicht mein Herz und Leben ewig dein?
Und schirmt mich deine Liebe nicht auf Erden?
Ich darf für dich der edlen Kunst mich weihn;
Denn du, Geliebte, willst die Muse werden, -
Und stiller Schutzgeist meiner Dichtung sein.
II
In ewigen Verwandlungen begrüßt
Uns des Gesangs geheime Macht hienienden,
Dort segnet sie das Land als ew’ger Frieden,
Indes sie hier als Jugend uns umfließt.
Sie ist’s, die Licht in unsre Augen gießt,
Die uns den Sinn für jede Kunst beschieden,
Und die das Herz der Frohen und der Müden
In trunkner Andacht wunderbar genießt.
An iherm vollen Busen trank ich Leben:
Ich ward durch sie zu allem, was ich bin,
Und durfte froh mein Angesicht erheben.
Noch schlummerte mein allerhöchster Sinn;
Da sah ich sie als Engel zu mir schweben,
Und flog, erwacht, in ihrem Arm dahin.
Novalis
Iar acum, ca să arătăm că o altă dispoziție sufletească, dispoziția opusă, trebuie scoasă din cu totul alte regiuni ale organizării umane, ca instrument al poeziei și declamației, vă vom prezenta în încheiere o poezie humoristic-satirică, și anume, poezia lui Christian Morgenstern intitulată „St. Expeditus”.
ST. EXPEDITUS
Einem Kloster, voll von Nonnen,
waren Menschen wohlgesonnen.
Und sie schickten, gute Christen,
ihm nach Rom die schönsten Kisten:
Äpfel, Birnen, Kuchen, Socken,
eine Spieluhr, kleine Glocken,
Gartenwerkzeug, Schuhe, Schürzen...
Außen aber stand: Nicht stürzen!
Oder: Vorsicht! oder welche
wiesen schwarzgemalte Kelche.
Und auf jeder Kiste stand
«Expedito», kurzerhand.
Unsre Nonnen, die nicht wußten,
wem sie dafür danken mußten,
denn das Gut kam anonym,
dankten vorderhand nur IHM,
rieten aber doch ohn’ Ende
nach dem Sender solcher Spende.
Plötzlich rief die Schwester Pia
eines Morgens: Santa mia!
Nicht von Juden, nicht von Christen
stammen diese Wunderkisten -
Expeditus, o Geschwister,
heißt er und ein Heiliger ist er!
Und sie fielen auf die Kniee.
Und der Heilige sprach: Siehe!
Endlich habt ihr mich erkannt.
Und nun malt mich an die Wand!
Und sie ließen einen kommen,
einen Maler, einen frommen.
Und es malte der Artiste
Expeditum mit der Kiste. -
Und der Kult gewann an Breite.
Jeder, der beschenkt ward, weihte
kleine Tafeln ihm und Kerzen.
Kurz, er war in aller Herzen.
II
Da auf einmal, neunzehnhundert-
fünf, vernimmt die Welt verwundert,
daß die Kirche diesen Mann
fürder nicht mehr dulden kann.
Grausam schallt von Rom es her:
Expeditus ist nicht mehr!
Und da seine lieben Nonnen
längst dem Erdental entronnen,
steht er da und sieht sich um -
und die ganze Welt bleibt stumm.
Ich allein hier hoch im Norden
fühle mich von seinem Orden,
und mein Ketzergriffel schreibt:
Sanctus Expeditus – bleibt.
Und weil jenes nichts mehr gilt,
male ich hier neu sein Bild: -
Expeditum, den Gesandten,
grüß’ ich hier, den Unbekannten.
Expeditum, ihn, den Heiligen,
mit den Füßen, den viel eiligen
mit den milden, weißen Haaren,
und dem fröhlichen Gebaren,
mit den Augen braun, voll Güte,
und mit einer großen Düte,
die den überraschten Kindern
strebt ihr spärlich Los zu lindern.
Einen güldnen Heiligenschein
geb’ ich ihm noch obendrein,
den sein Lächeln um ihn breitet,
wenn er durch die Lande schreitet.
Und um ihn in Engelswonnen
stell’ ich seine treuen Nonnen:
Mägdlein aus Italien Auen,
himmlisch lieblich anzuschauen.
Eine aber macht, fürwahr,
eine lange Nase gar.
Just ins «Bronzne Tor» hinein
spannt sie ihr klein Fingerlein.
Oben aber aus dem Himmel
quillt der Heiligen Gewimmel,
und holdselig singt Maria:
Santo Espedito – sia!
Arta recitării trebuie, firește, să se plieze pe opera poetică. Ea aduce în întâmpinarea operei poetice omenescul, organizarea umană însăși, ca instrument de interpretare artistică. Felul cum ne folosim de acest instrument, în cântul vocal, în arta recitării, a fost mult studiat și, cu diferite ocazii, când s-au pus întrebări, am arătat deja și aici ce metode variate, ce metode peste metode există astăzi, metode prin care poți uita cu totul raportul sănătos față de cântul vocal și de arta recitării. Într-un anumit sens, noi am pierdut legătura interioară mai adâncă dintre manifestarea și revelarea poetică, pe de-o parte, și organizarea umană, pe de altă parte. Va trebui să pornesc astăzi de la ceva care va părea pură fiziologie, pentru ca data viitoare, tocmai prin faptul că vom fi trecut în revistă aceste aspecte de fiziologie, să vă pot arăta ce vor, de fapt, poezia și interpreta ei, recitarea și declamarea.
Să ne oprim privirile mai întâi asupra a ceea ce a fost discutat adesea în cursul conferințelor din aceste zile, asupra sistemului ritmic uman. Omul se împarte în: sistem neuro-senzorial, instrumentul propriu-zis al lumii de gândire, al lumii reprezentărilor senzoriale ș.a.m.d., sistem ritmic, instrumentul propriu-zis pentru dezvoltarea lumii sentimentelor și a tot ceea ce, venind din lumea sentimentelor, intră apoi în lumea reprezentărilor, oglindindu-se în ea, și sistemul metabolic, prin care pulsează voința și în care voința își are, de fapt, instrumentul ei fizic.
Să ne ocupăm mai întâi de sistemul ritmic. În acest sistem ritmic se împletesc într-un mod demn de toată atenția două ritmuri. Avem, în primul rând, sistemul respirației, care este, în orice caz, ca la tot ce e viu, diferit, individual diferit la fiecare om, dar în esență, regulat, așa că la omul sănătos putem observa 16-19 respirații pe minut. Avem, în al doilea rând, ritmul pulsului, care este în directă legătură cu inima. Dacă avem în vedere și aici faptul că la aceste ritmuri avem de-a face cu niște funcții ale vieții, nu vom putea apela, bineînțeles, la un număr pedant, dar putem spune că, în general, la organismul uman sănătos, avem aproximativ 72 de bătăi pe minut. Putem spune, deci, că numărul bătăilor de puls este cam de patru ori mai mare decât acela al respirațiilor, că în timpul unei respirații avem patru bătăi ale pulsului. Ne putem reprezenta, deci, că în organismul uman are loc procesul respirației și că ritmul pulsului bate de patru ori în timpul unei respirații.
Priviți acum în spirit această concordanță dintre ritmul pulsului și ritmul respirator, acest pian lăuntric viu, aș zice, la care, pe ritmul respirației, bate în sentiment, în afect, ritmul pulsului. Și acum să ne reprezentăm următorul lucru: Să ne reprezentăm un ritm respirator, mergând înainte și înapoi și un al doilea, mergând înainte și înapoi, și izbindu-se de ritmul inimii. Dacă ne reprezentăm că putem vedea aici – acest lucru vă va fi devenit deja clar, din diferite alte conferințe – ritmul pulsului, care, la rândul lui, are legătură, în esență, cu metabolismul, el se izbește de metabolism – dacă ne reprezentăm că în ritmul pulsului voința bate în sus, atunci bătăile voinței izbesc manifestările de sentiment ale ritmului respirator. Să presupunem că articulăm aceste bătăi ale voinței și că le articulăm în așa fel încât urmărim bătăile voinței în cuvinte, articulând noi înșine cuvintele în interiorul nostru; să zicem: lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt – pe o respirație, apoi facem o pauză, un fel de cezură, ne oprim, facem apoi respirația însoțitoare următoare, în care se izbește ritmul inimii: lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt:
Tabla 2și dacă facem în așa fel încât două respirații să fie însoțite de bătăile de puls corespunzătoare, în raport cu care facem numai o pauză, o pauză de respirație – avem hexametrul.
Putem spune: Acest metru poetic străvechi al grecilor, oare de unde a provenit? A provenit din acordul care există între circulația sângelui și respirație, și grecul voia să-și întoarcă în acest fel vorbirea spre interior, după ce a reprimat eul, orientând cuvintele după bătăile pulsului și făcându-le să cânte pe mișcările respirației. El făcea să se reveleze astfel în vorbirea însăși întreaga sa organizare ca organizare ritmică. Vorbirea lui suna la fel ca și acordul dintre ritmul inimii și ritmul respirator. La el, acest lucru era ceva mai mult muzical. La el, la grec, vorbirea răsuna din elementul voință, de la bătăile de puls, și se înălța spre ritmul respirator.
Dvs. știți că ceea ce oamenii posedau drept ultim rest al vechii percepții clarvăzătoare în imagini, coșmarul, coșmarul din timpul nopții, se exprimă în imagini și are legătură cu procesul respirator, are legătură, în forma sa maladivă, patologică, a coșmarului, cu respirația.
Să presupunem – din partea mea, puteți să-i spuneți ipoteză, pentru mine este mai mult decât o ipoteză – că în acea vreme originară în care se mai percepea lăuntric, omul pornea mai mult de la respirație, mergea mai mult de sus în jos, și atunci el introducea într-una din respirații: Uns ist in alten Mären… – Ne este dat în vechi …. iarăși trei tonuri înalte, de trei ori, aș zice, percepția felului cum pulsul se izbește de respirație și cum el se exprimă în trăirea care e mai mult decât o realitate vizibilă, care se exprimă însă apoi în nuanțarea vorbirii, în tonurile înalte și tonurile joase. În limba greacă avem mai mult metrul poetic: lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt. În versurile nordice avem mai mult momentul care ține de declamație, ton înalt, ton scăzut:
Este acordul dintre ritmul respirator și ritmul inimii, ritmul pulsului. Și exact la fel cum grecul simțea aici un element muzical și de aceea înfățișa în metrul poetic acest lucru, omul nordic simțea un element pictural, pe care-l reda în nuanțarea cuvintelor, în tonurile înalte și tonurile joase. Dar a fost prezentă mereu cunoașterea faptului că aici omul se cufundă într-un element al conștienței în care eul se abandonează în voia entității divin-spirituale, care se revelează prin organismul uman, care-și plăsmuiește acest organism uman pentru a cânta pe el cu ajutorul tonului inimă-puls, prin procesul respirator, prin mișcările de expirație și inspirație.
Dvs. știți că au fost inventate multe metode de respirație; că s-a reflectat mult la metodele prin care trebuie antrenat trupul uman, pentru ca el să învețe să cânte și să recite în mod just. Dar e vorba mai degrabă de a pătrunde în taina propriu-zisă a poeziei și recitării, a declamației. Fiindcă amândouă își au originea în acea percepere cu adevărat senzorial-suprasensibilă a acordului dintre puls, care are legătură cu inima, și procesul respirator. Și fiecare formă de vers în parte – vom vedea data viitoare –, fiecare formă de poezie în parte, inclusiv rima, aliterația, asonanța – pe toate ajungem să le înțelegem dacă putem porni de la percepția vie a organismului uman, așa cum este el atunci când se slujește de vorbire ca de un element artistic. De aceea, fără îndoială, acei oameni care pătrund în esența unor asemenea lucruri au dreptate când spun despre poezie, exprimându-se mai mult sau mai puțin la figurat, că ea este o vorbire a zeilor. Fiindcă această vorbire a zeilor cu adevărat nu exprimă secretele eului uman trecător, ci rostește în conștiența umană, în mod muzical, în mod plastic, tainele lumii. Ea le rostește prin faptul că din lumile suprasensibile inima umană cântă pe respirația umană.
