Când auzi astăzi vorbind din înaltul scenei o Madonă, o Zeiță, nu-ți vine să-ți crezi urechilor. Nu se face nici cea mai mică încercare de a se elibera vorbirea din prozaismul vieții cotidiene; nu există nici cea mai mică intenție de a te avânta, cu ajutorul vorbirii, spre o sferă mai înaltă. Astăzi scenei îi e barată orice cale spre spirit, nicăieri nu se deschide o portiță spre aceste lumi străine, închise; nici cea mai modestă intenție de a se face așa ceva. Nimeni nu caută să facă în așa fel încât în vorbire să transpară ceva din acele substraturi din care se ivesc figurile suprapământești. „Spiritualitate reală” este o noțiune pierdută. O spălătoreasă la troaca ei ar putea vorbi exact la fel ca aceste Madone, care în anumite piese cu miracole sunt așezate pe piedestal – fără nici un fel de conținut spiritual –, vorbirea e atât de necultivată, de aspră și prozaică, încât te doare, te jignește. Nu vreau să spun nimic rău în legătură cu felul de a vorbi al spălătoresei; la ea, acest fel de a vorbi este îndreptățit. Meseria ei grea face ca glasul să devină aspru și dur, iar lupta ei cu materia o face în mod inevitabil necioplită, dacă nu se întâmplă cumva ca ea să fi găsit o contrapondere în antroposofie sau în religie. Dar Madona din câmpiile cerești nu trebuie să îndeplinească acolo o muncă fizică chiar atât de dură. Tot ar trebui să mai fie ceva atmosferă în ființa ei, când este creată pe piedestalul de pe scenă; în vocea ei ar trebui să poți sesiza măcar puțină strălucire, puțină transparență. Cei ce vorbesc pe scenă ar trebui să știe cum faci să se audă o voce care pare că vine de la mare depărtare, eliberată și plutitoare. Personajul care ne este prezentat astfel este, totuși, imaginea unei ființe a cărei statură se înalță până la Cer și ne aduce jos, de acolo, darurile sale, radiind în noi plinătate de lumină și muzică din sfere.
Și pe urmă – cetele cerești!... Le-ați auzit vreodată vorbind pe scenă sau din culise? Arhanghelul goethean, de exemplu, și pe „Domnul”?... Orice om care stă mereu închis în odaia lui și orice negustor care pleacă în călătorii de afaceri ar vorbi așa. Sec, rațional, în stil de afaceri, întru totul matter of fact... Dar substraturile spirituale, horele sferelor, pasul eonilor... toate acestea lipsesc. Din „Soarele cântă după vechiul mod, în sferele-nfrățite cântec de întrecere...” n-a mai rămas aproape nimic.
Dar tocmai acesta e lucrul care trebuie căutat astăzi, care trebuie cucerit, spre care trebuie să năzuim. Trebuie să-l căutăm, tatonând, pas cu pas, să învățăm să-l auzim, să-l simțim – luptând fără încetare și nedeclarându-ne niciodată mulțumiți –, până când vom face să explodeze limitele intelectualiste, măturând din drum piedicile materiei și regăsindu-ne afară, de partea cealaltă, eliberați și mântuiți. Cine se bucură „când găsește râme după ploaie” nu ajunge dincolo de el însuși, nu face descoperirea că este și el un om al aerului, care-l domină pe omul fizic și se poate servi de el, fără a fi încătușat de el. Nu găsește forța vindecătoare a cuvântului, forța de avânt, forța de a lumina care-i dă posibilitatea să perceapă sâmburele propriei sale ființe și care-l duce dincolo, în lumile de unde a venit. Pe aripile cuvântului el poate căuta drumurile ce duc înapoi, pe care începe să le presimtă când se transpune iarăși în forțele originare ale cuvântului. Eu – suflare vie – punct central al Divinității... spre el îl poate reconduce cuvântul.
Și ia să ne uităm în jurul nostru, în ariile unei spiritualități mai dense, spre care poezia vrea să ne deschidă porțile, în lumea elementelor, de pildă. Ce fel de chei ne pune la îndemână arta, acest copil al Zeilor, pentru a ne deschide porțile acelor împărății? Nici una. Intelectul și temperamentul, se spune, trebuie să fie suficiente pentru tot. Se merge mereu înainte la întâmplare, fără a avea habar despre o stăpânire înțeleaptă a mijloacelor artistice, dată de cunoașterea organizării noastre umane, a legităților care sunt revelările forței artistice divin-creatoare, drept reprezentanți ai căreia stau în fața noastră omul și Pământul. N-ar trebui să încercăm, în spirit, să detectăm acele căi pe care au mers Zeii, când au vrut să creeze niște opere de artă după chipul și asemănarea lor și cărora le-au dat apoi suflare de viață? Să încercăm să o pornim și noi, cu conștiența noastră tatonând prin întuneric, pe aceste căi, mai întâi de-abia auzit și cu cea mai mare venerație, și să începem să percepem ceva în suflarea vie care ne dă temelia existenței noastre, aici ca și acolo. Când pătrundem în cuvânt – când ne cufundăm în ființialitatea lui, o pornim deja pe aceste căi. Ar putea să existe o sarcină mai minunată?
Numai că trebuie să începem cu silabisirea, cu elementele de bază: cu sunetele vorbirii. Nu cu forțele ce caută să se insinueze ale personalității noastre unilaterale. Am văzut pe o mare scenă a Germaniei „Furtuna” de Shakespeare. Din spiritualitatea elementelor nu se putea simți absolut nimic. A fost multă gălăgie, mult temperament și multe țipete. Scenele cu Caliban erau lungite în mod realist și exagerate nemăsurat de mult, mult peste limitele indicate de Shakespeare. Iar Ariel? Din puterea aerului, din ușurimea aerului nu era nici o urmă. O voce grea, puternică, de soliditatea osului, un corp scund și îndesat, multe sărituri și țipete. Greutatea pământească a corpului mic și îndesat nu era anihilată deloc prin acele sărituri; capul lățos, cu părul creț și zburlit, era exact contrariul a ceea ce poate să radieze Ariel! Nu zace în cuvântul acesta ușurime, strălucire, beatitudine aeriană ce zboară, ce sună și se risipește plutind? Curând după aceea am văzut-o pe aceeași actriță în rolul Salomeii din „Herodes și Mariamne” de Hebbel. Și de-abia aici mi-am dat seama că avea talent, fiindcă în acest rol fizicul o ajuta. Vocea întunecată, grea, privirea aspră, gânditoare, forma corporală care tinde spre Pământ – ea a devenit personajul cel mai interesant din piesa grea de culori a lui Hebbel, această Salomeea-Irodiada care clocește numai nenorociri, în timp ce Mariamne era prea conștient-rece, prea viguros-inteligentă și prea mult luptătoare pentru drepturile femeii. Una din neamul Macabeilor? O, nu, o natură cu totul nord-germanică.
Când vor găsi actorii căile care să-i scoată din intelectul lor unilateral și să-i ducă spre izvoarele ce deschid accesul la epocile istoriei, la rasele, la elemente și la lumea spirituală? Ei, actorii se vor usca, dacă nu vor găsi aceste căi. Nervii încordați la maximum se rup, tuberculoza nu poate fi interesantă mult timp și, în orice caz, e sterilă; când face carieră și devine manieră, e respingătoare. Se înmulțesc deja vocile care spun că teatrul va fi nevoit să abdice în favoarea filmului.
Am văzut cândva o reprezentație cu „Ifigenia”. A fost un eveniment pentru mine, spectacolul avea ceva care schimbă destinul, fiindcă așa nu se putea merge mai departe; totul era împins până la absurd și trebuia să se sfărâme. Trebuia să se sfărâme acolo unde se află, probabil, forțele care duc la asemenea excese și unde sunt chemate să intre în acțiune forțele opuse. Nu vreau să vorbesc prea mult de Ifigenia însăși; ea n-a fost decât îngrozitor de plicticoasă și banală, exprimând blazarea și golul pustiu al doamnei de salon vidate sufletește, care nu are nimic altceva de făcut, decât să se plimbe în sus și în jos prin parcul ei și să se lase incomodată de un adorator plicticos. Nu vreau să mă opresc nici asupra siluetei de boxeur a acestui adorator, deși cu brațele sale mușchiuloase, dezgolite, atârnând în jos, și cu ceafa de taur dezgolită și ea, părea că vrea să spună: „Ei bine, luați măsurile mele corporale, un tip mai grozav n-o să găsiți...”, nu-mi aduc aminte ca din cuvintele lui să se fi putut deduce altceva, în orice caz, nimic regesc. – Iar Oreste, acest Oreste!
Era limpede că-l animase un singur gând: acela de a fi altfel decât toți Oreștii care existaseră vreodată înainte – și anume, prin exagerarea banalului. Fiindcă – nu-i așa, dacă ești un vântură-lume, atunci arăți ca atare – o piele arămie, o claie de păr nepieptănat, încâlcit, care are o culoare nedefinită, nisipie, ești răgușit și ai o voce plată, ca de tinichea... Oreste este, de asemenea, posedat, și ne construim în mod intelectualist imaginea unui posedat: firul ideilor se rupe – nu-i așa – nervii îl dor, e nervos, nu vrea să fie atins de nimeni; toate îi par scârboase... O asemenea imagine realistă, născocită din cap, este pe urmă, din lăuntru în afară, tot atât de adevărată ca o bilă de biliard care vorbește; văzut din exterior, el se prezintă ca un vagabond năpăstuit de soartă, pe care l-ai putea întâlni și pe multe drumuri ale Rusiei... Dar stați, un asemenea gând ar putea da inspirații: Taurida – Crimeea – Rusia – vagabonzi posedați... de aici rezultă analogii. Criteriile de astăzi nu se iau din zone mai profunde de atât. – Dimpotrivă, Tantalide, eroul grec... așa ceva e perimat, s-a văzut de atâtea ori. Și chiar iambii, piciorul metric... nobilele sonorități egale ale vorbirii... de mult depășite.
Ni s-a povestit cum cariera de ziarist a lui Maximilian Harden a început atunci când redactorul-șef al ediției de luni a gazetei „Berliner Tageblatt” a adunat în jurul lui un număr de tineri, drept angajați ai lui, cărora le-a spus: „Toată săptămâna nu aveți altceva de făcut decât să stați prin cafenele și să citiți toate ziarele de care puteți face rost, și pe urmă să-mi scrieți pentru luni un articol care să fie altfel decât tot ceea ce ați citit pe aceeași temă.” – Cel mai bine a nimerit-o, după câte se spune, Maximilian Harden însuși.
Dacă mobilul acestei interpretări a lui Oreste a fost unul asemănător, am avea o explicație pentru inspirația sa bizară și lipsită de stil, altfel nu. Cu toate că noutatea interpretării sale nu constă decât în exagerarea dusă până la absurd a ceea ce se făcuse deja de atâtea ori în intelectualismul naturalist și în aplicarea unei avidități realist-nervoase de a diminua o realizare de prim rang a spiritualității germane. Creația ireproșabilă, cea mai desăvârșită a artei literare germane din punct de vedere al modelării poetice a limbajului: „Ifigenia” goetheană în varianta ei romană, această operă era călcată în picioare, în mod absolut brutal și fără reticențe; cine se poate transpune cu simțirea în asemenea lucruri, se simțea călcat și el în picioare. Ieșeai de la un asemenea spectacol cu umerii apăsați de responsabilitate; fiindcă aici era vorba de salvarea unor valori spirituale dintre cele mai înalte.
În această perioadă ne-a părăsit acel modelator al destinului care-i arătase și artei căile noi ce duc spre vindecare. El a întins arcul scânteietor peste prăpastia dintre nespiritualitatea omului modern și lumea de dincolo; el a construit și modelat și aprins și risipit spre cele patru zări, lăsându-ne opera sa, drept mii și mii de nestemate. În conștiența deplină a responsabilității noastre, noi îmbinăm acum nestematele tezaurului spiritual lăsat de el.
Ele îi vor mai ferici și înnobila secole de-a rândul pe oameni, și astăzi ele ne vor sluji drept cheie magică ce deschide porți încuiate, trezește la viață ceea ce e mort, însănătoșește ceea ce e bolnav, ispășește ceea ce e rău – numai să avem bunăvoință. Toate aceste nestemate risipite pot deveni cheia fermecată – oricât de fragmentate ar zăcea acum sub ochii noștri, ca aceste stenograme cu totul nesatisfăcătoare, luate la trei conferințe splendide. Au zăcut atâta vreme – șapte ani – nevalorificate pentru un public mai larg, din cauză că deficiențele stenogramelor erau prea evidente. Și totuși, din bogăția lor a mai rămas atât de mult, încât pe această temelie e posibilă o renaștere a teatrului.
Fiecare cuvânt rostit trebuie luat, bineînțeles, în valoarea sa deplină și în contextele sale, și trebuie creată o bază de înțelegere, prin voința de a avea o cunoaștere globală a entității umane și divine a lumii. Rudolf Steiner numește ceea ce ne-a dat aici linii orientative. Dar cu ele ne-a deschis lumi întregi.
Conferințele de față ne pot sluji drept călăuză spre acele regiuni mai subtile ale artei la care azi s-a pierdut accesul, ele fiind acoperite de zgura materialismului. Sunt aspecte intime ale vieții sufletești umane, sunt mistere ale organizării umane în corelațiile lor cu misterele Cosmosului, aceste aspecte constituie fundamentul expunerilor de față, care nu vor să fie altceva decât niște puncte de plecare pentru o pătrundere viitoare în asemenea domenii, prin muncă neîntreruptă și trăiri interioare. Din cauza timpului scurt de care s-a dispus, ele au fost prezentate numai sub o formă schițată; dar ele au puterea de a trezi și stimula, și pot mobiliza forțele artistului la o viață independentă. Ele au fost date în cadrul unui mare complex de conferințe, care își propuseseră țelul următor: să iasă din hățișul forțelor distrugerii, care domină epoca noastră, și să răzbată spre o lumină nouă și spre însănătoșire! Aceasta a fost fapta săvârșită de Rudolf Steiner și chiar dacă niște puteri dușmănoase au putut avea impresia că prin paralizarea activității sale publice, prin incendierea Goetheanumului, prin moartea sa fizică, opera vieții sale a fost oprită în loc sau chiar nimicită –, ele se înșeală, fiindcă germenii care ascund în sânul lor viitorul au fost puși și acționează pretutindeni, chiar dacă forma exterioară se fărâmițează.
Pregătirea și construirea acestui viitor a cerut o activitate neobosită, forța unui supraom și pecetluirea printr-o jertfă. În mijlocul unei vieți încărcate de muncă, unul dintre punctele culminante ale operei lui Rudolf Steiner a fost inaugurarea Goetheanumului drept Școală Superioară pentru Știință Spirituală. A fost perioada prăbușirilor și a haosului social, a colapsului economic. Chiar dacă multe dintre lucrările artistice nu erau încă terminate, clădirea a putut fi încredințată menirii sale, munca – țelurilor sale. Timp de trei ani clădirea a fost închinată acestei munci: reînnoirea omenirii în spirit. Apoi ea a ars până în temelii, în Noaptea Anului Nou. Demnitatea ceremoniei festive a fost dată în prada actului distructiv; iar măreția cadrului datorat respectivei perioade din an a fost transpusă asupra evenimentului istoric. Așa a fost imprimată, ca pecete, în Cosmos și în desfășurarea vremurilor, clădirea noastră, când a fost răpită activității pământești.
Aceste conferințe sunt o parte a acelor cursuri universitare care nu puteau lipsi în cadrul întregii ceremonii inaugurale, fiindcă erau mai mult decât o parte integrantă. Cuvântul exista pentru Rudolf Steiner ca fundament a ceea ce se petrecea. Cuvântul era punctul de plecare și centrul și ținta întregii deveniri și despecetluiri. Dar Rudolf Steiner nu obișnuia doar să pună în fața noastră, învăluite în mister, cuvinte mari; ci ne conducea spre ele prin cunoaștere și prin percepere concretă. Ceea ce ne dezvăluia el devenea percepție, devenea sesizare și activitate conștientă. Primele trepte ale scării le urcam sub îndrumarea lui. Pe urmă, ne lăsa liberi. Cuvântul lui trebuia să devină în noi curaj de a îndrăzni și faptă.
La festivitățile și programele inițiate de Rudolf Steiner, arta n-a lipsit niciodată. Trebuia să ne apropiem de ea cunoscând, să o practicăm cu venerație, aducându-ne aminte de originea ei. În cultul cosmic, ea era o parte componentă esențială; ea își avea originea în Logosul trinitar; ea oficia și jertfea la altarele adevărului, frumosului și tăriei. Ea și-a păstrat cel mai mult timp legătura cu divinul, de-a lungul erelor raționaliste. În era banalității, calitatea ei de copil al lui Dumnezeu s-a scufundat în physis; biruința mecanicii a smuls-o de lângă izvoarele ei spirituale, a încătușat-o de mașină.
Ea trebuie mântuită din nou. Casa Cuvântului – așa numea Rudolf Steiner clădirea Goetheanumului – avea scopul de a reconduce arta, știința și religia de la triada separată în care se despărțiseră, spre unitatea lor originară. În aprofundarea religioasă și în fecundarea reciprocă dintre artă, știință și religie, Rudolf Steiner vedea un remediu care poate să intervină în mod eficient în viața socială a omenirii, pentru ca să poată fi evitată căderea în barbarie și pentru ca din amurgul, deja dovedit din punct de vedere științific, al culturii europene, din impasul, mizeria și eroarea de azi, să se poată ivi, totuși, o nouă auroră.
Cuvintele ce pătrund adânc în conștiință, prin care el dă expresie acestei năzuințe, scumpe inimii sale, ne permit să vedem în mod plenar ce rol important atribuie el unei arte spiritualizate în eforturile de a reconstrui o cultură și civilizație superioară a omenirii și, de aceea, ele vor fi reproduse în această carte, împreună cu conferințele despre artele vorbirii.
Clădirea care slujea acestor țeluri, oferind oricărui oaspete, într-o atitudine de deschidere liberă, salutul de bun venit, nu mai este. În locul ei se ridică o clădire asemănătoare unei cetăți, construită din materialul rigid al epocii noastre, betonul. Noii clădiri i-a mai fost insuflată încă viață de către creatorul ei, acum plecat dintre noi; acest lucru o înnobilează și îi conferă importanța ei. Acolo urmează să fie reprezentate dramele-mister, creațiile dramatice ale lui Rudolf Steiner, care-l situează din nou pe om în corelațiile sale spiritual-cosmice, făcând din el un cetățean al Cosmosului, explicând personalitatea lui actuală din viețile sale pământești anterioare. Vizionând aceste drame, omenirea va putea învăța să se cunoască, să se viețuiască pe sine și să se reînnoiască. Acolo urmează să fie cultivată, înainte de toate, euritmia, acea artă pe care Rudolf Steiner a așezat-o, drept artă nouă, în sânul artelor mai vechi existente înaintea ei, forma exterioară vizibil-mișcătoare a vorbirii, care cere în mod imperios și necesar reînnoirea artei vorbirii, a cuvântului rostit artistic. Cerința ridicată de Rudolf Steiner și care trebuia realizată în practică a fost o colaborare orchestrată între cuvântul rostit și gestul euritmic. Când cele realizate de noi corespundeau cerințelor sale, el ne dădea conștiența bazată pe cunoaștere a ceea ce făceam, proiecta lumină în misterele artei vorbirii și poeziei, mântuindu-ne astfel din încătușarea lucrurilor insuportabile.
Noi nu ne lăsăm în prada vreunei amăgiri, în sensul că lumea va mai aduce puțină înțelegere în întâmpinarea acestei năzuințe. Vom înțelege, chiar dacă unul sau altul dintre cei ce caută cu seriozitate va arunca mai întâi într-un colț, plin de nerăbdare și disperare, cartea de față. E necesară o metamorfoză a conștienței, ca să pășești pe acest drum, iar oamenii au vrut să țină arta departe de străluminarea ei cu conștiența. Dar numai o conștiență care vede, aude, voiește, poate să ne ducă astăzi spre o trăire artistică adevărată și să smulgă limba poetică din puterea intelectualizării și mecanizării abstracte, în prada cărora a căzut deja.
Cine s-a deprins să ia ca atare ceea ce ni se oferă pe scenă în această privință, nu bănuiește cât de mult poate suferi cineva când în fața sufletului cele mai nobile opere ale poeziei îi apar atât de mutilate, de maltratate, cum se întâmplă astăzi de atâtea ori.
E ca și cum Zeii și-ar întoarce fața cu mânie de la ceea ce am făcut din darurile lor. Ei ne-au dat totul, nu ne-au sustras nimic; au luat naștere opere de o înălțime spirituală și de o puritate și perfecțiune a formei incredibile; limba germană a devenit un instrument de cea mai subtilă forță și flexibilitate, pentru a sesiza întinderile și adâncurile existenței și pentru a deschide ființa interioară... Ea a rămas maleabilă și capabilă de autotransformare și are puterea de a se autodepăși, ducând astfel omenirea în sus, spre progresul ei... Dar acela care o conduce spre această menire a ei, conștient de țel și neabătut, e lovit cu pietre.
Iar cine o bagatelizează și foiletonează, e considerat un maestru.
Posibilitățile pe care limba germană le are în ceea ce privește forma bine conturată și transcendența formulărilor ei noționale, ea le posedă, într-un alt mod, în plasticitatea și permeabilitatea elementelor ei, sunetele articulate. Ea nu este muzicală în accepțiunea obișnuită a cuvântului, nu e muzicală la suprafață – trebuie să ai ureche interioară pentru ea –, dar are atâtea nuanțe, lumini, văluri, luminări și fulgere, încât cu ajutorul ei poți străpunge mereu limitele lumii senzoriale: din partea cealaltă, de dincolo, sună spre noi ceva prin vocale cu tremă /umlaute/, prin diftongii ei, murmură în asocierile de consoane, sună în avântarea construcțiilor ei sintactice. Nu bănuiești ce trăire artistică poate fi vorbirea, până ce nu ai învățat să asculți din interior, până ce sunarea sufletesc-spirituală nu s-a transmutat în formarea sunetului, în zborul mișcării.
Lumea actuală este o realizare a intelectului; ea nu poate merge dincolo de corelațiile mecanic-matematice; ea nu e în stare să găsească drumurile ce duc în lumea imaginativă, acolo unde se plăsmuiesc legendele. Omul nu mai reușește să plăsmuiască imagini, din cauză că a devenit o ființă abstract-intelectuală. E mult mai ușor să gândești în mod inteligent, decât să plăsmuiești ceva sub formă de imagini, fiindcă activitatea intelectuală izvorăște din ființa noastră personală, pe când activitatea plăsmuitoare artistică cere mult mai multă uitare de sine. Ea se cufundă în obiect, în loc să și-l reprezinte, se lasă dus de acesta, în loc să-l țină. Noi ne pierdem legătura reală cu lumea, îi sustragem omului din substanța lui nemuritoare, prin faptul că trăim în intelectualism. Activitatea plăsmuitoare în imagini nu acționează doar asupra intelectului, ci asupra omului întreg; ea se cufundă în straturi mult mai adânci ale vieții sufletești decât gândirea noțională. Prin faptul că încercăm să vorbim în imagini, este resintetizat ceea ce, ca material al învățării, este atomizat prin studiu. E ridicat în sfera imaginației, acolo e dizolvat în mod plastic și pătruns în mod muzical cu suflet. Prin aceasta se apropie de ceea ce există în suflet ca realitate veșnică, de ceea ce se află în dosul activității intelectuale. Printr-o vorbire însuflețită în mod imaginativ, îl conducem pe om spre conținutul substanțial al cuvântului, spre suprasensibil, spre cuvântul creator, care se revarsă din suprasensibil. E trezită o viață sufletească nemuritoare, când omul vorbește din imagini, din ceva artistic; și o viață sufletească nemuritoare e ucisă atunci când el lucrează din intelect.
