Ar fi fost frumos dacă am fi putut inaugura mai devreme camera noastră de artă și dacă am fi legat mai strâns ziua de astăzi cu ziua morții lui Ludwig Uhland, 13 noiembrie. Dar pentru că n-a putut să fie așa, ne vom aminti măcar astăzi, prin câteva acorduri rămase de la marele poet Ludwig Uhland, de viața sa. Pe Ludwig Uhland, dacă am vrea să caracterizăm ceea ce este esențial pentru felul său de a scrie, l-am putea caracteriza printr-un singur cuvânt. Ar trebuie să spunem doar: Uhland se numără printre poeții care sunt absolut sănătoși, din toate punctele de vedere. Sănătos în simțire, în gândire, sănătos la cap și în inimă, așa a fost Ludwig Uhland. Și dacă vrei să-l cunoști, dacă vrei să te transpui în ceea ce l-a entuziasmat să scrie poezii, poți vedea că două lucruri i-au umplut inima fără încetare, în măsura în care era poet.
Primul a fost o iubire profundă, caldă, față de natură. Oricât va fi fost de înălțător pentru el să privească niște opere de artă ca atare, care poate că depuneau mărturie despre frumusețea unor vremuri apuse, lui tot îi era mai drag să admire marea artă a forțelor naturii. Așa că ceea ce spune într-o poezie, ca un fel de crez al său, a fost rostit din adâncul cel mai adânc al inimii sale:
Nicht in kalten Marmorsteinen,
Nicht in Tempeln dumpf und tot,
In den frischen Eichenhainen
Webt und rauscht der deutsche Gott.
Și aceasta nu era la el doar o dispoziție artistică, ci această transpunere în viața naturii îi cuprindea întreaga ființă deja de pe vremea când era un băietan. Așa că a putut să spună despre sine:
Kein’ beßre Lust in dieser Zeit,
Als durch den Wald zu dringen
Wo Drossel singt und Habicht schreit,
Wo Hirsch’ und Rehe springen.
În sânul naturii i se deschidea inima și atunci el simțea în sufletul său acea căldură care se exprimă în acordurile sale poetice puternice, sănătoase.
Al doilea lucru a fost predilecția pentru acele vremuri din viața Europei în care marile evenimente din viața oamenilor au fost povestite în legende, nu au fost doar trăite în mod exterior. Omul actual nu prea mai e în stare să înțeleagă cum trebuie această perioadă de mijloc a Evului Mediu. Trebuie să încercăm, înainte de a face orice considerații, să înviem puțin în noi sufletul care trăia odinioară în oameni, pentru a putea simți ce simțea un om din Europa Centrală în perioada de mijloc a Evului Mediu în legătură cu marile fapte din istoria lumii, de care depinde binele și suferința, înălțarea și fericirea și durerea oamenilor. Pe atunci, oamenii nu aflau despre evenimentele istorice din manuale de școală, ci pe atunci era cu totul altfel decât la orele noastre de istorie, când elevul se așează în bancă și deja îl apucă tremuratul, la întrebarea profesorului: Când a domnit Carol cel Mare? – și el spune, transpirând: El a trăit atunci și atunci – ș.a.m.d. Odinioară nu era deloc așa, ci, mai degrabă, așa cum ne mai putem forma o imagine dacă avem fericirea să lăsăm să acționeze asupra noastră niște ultime resturi din felul cum vorbeau oamenii odinioară unul cu altul despre asemenea oameni de seamă, care au fost mult implicați în binele și răul istoriei, cum ar fi, să zicem, Carol cel Mare. Și pentru că aspectele personale ne sunt întotdeauna cel mai aproape, ca experiență, aș vrea să pornesc de la o mică povestire, care ne mai înfățișează un fel de ultim rest al felului în care se vorbea despre istorie în secolele mai vechi.
Pe când eram băiat, am cunoscut un bărbat care, pe atunci, era deja mai înaintat în vârstă și care era angajatul unei librării. Era originar din Salzburg. Acolo se află Untersberg. Și la fel cum se povestește că în Kyffhäuser își are reședința regele Barbarossa, tot așa se spunea că în Untersberg își mai are încă și acum reședința Carol cel Mare. Și acel bărbat mi-a spus o dată: Da, e foarte adevărat, Carol cel Mare locuiește la noi, în Untersberg. – Eu am spus: De unde știți? – El a răspuns: Pe când eram un băiat, m-am dus cu un băț zdravăn la Untersberg și am găsit o gaură. Și fiindcă eram un băiat neastâmpărat, m-am furișat pe dată în gaura aceea. Am dat drumul în jos mai întâi bățului, apoi m-am lăsat și pe mine să cad. Și am ajuns undeva, foarte, foarte în adânc. Și acolo am dat de o grotă mare, în felul unui palat, totul era bătut în cristal. Aici e locul unde stau Carol cel Mare și bătrânul Roland și bărbile lor au crescut groaznic de lungi. – Pe ceilalți băieți nu vreau să-i las să facă asta; are voie s-o facă numai unul din Salzburg. – Acum, eu am zis: Dar, dragul meu Hanke, i-ați văzut cu adevărat pe Carol cel Mare și pe Roland? – El spuse: Nu, dar ei erau totuși acolo!
Vedeți dvs., aici mai trăia o parte din ceva care a trăit cu adevărat în Evul Mediu în ținuturile din Centrul și Vestul Europei. Și când, iarna, oamenii stăteau pe prichici, de jur împrejurul sobei, și părinții le povesteau copiilor despre Carol cel Mare și eroii săi – cum le povesteau oamenii, celor mai tineri, despre marele Carol, de exemplu, care a domnit odinioară peste poporul francilor, și despre eroii săi, printre care se aflau, de exemplu, Roland și Olivier ș.a.m.d.?
Dacă am putea să ascultăm o asemenea istorisire, de felul celor care pe atunci se întâlneau la tot pasul, am auzi următoarele: Da, Carol cel Mare a fost un om absolut minunat, asupra căruia plana binecuvântarea lui Christos. El era cu totul pătruns cu gândul că trebuie să câștige Europa pentru Creștinism. Și, la fel cum Christos însuși a fost înconjurat de doisprezece apostoli, și Carol cel Mare era înconjurat de doisprezece oameni. Pe Roland al său îl avea cum îl avea Christos pe Petru. Și în Spania erau păgânii, împotriva cărora el a plecat cu război, fiindcă voia să răspândească printre ei Creștinismul, cu cei doisprezece oameni ai lui.
Pe atunci se citea mai puțin Biblia, în schimb, Biblia era abordată mai liber. În vremea lui Carol cel Mare, oamenii povesteau în așa fel încât modul de a povesti amintea de povestirile biblice, pentru că ei nu priveau atât de rigid ceea ce știau din Biblie, ci luau toate acestea ca model. Și astfel, oamenii medievali au început să vorbească despre Carol cel Mare cam la fel cum vorbeau despre Christos.
Roland avea o sabie uriașă, așa se povestea, și un corn puternic. Sabia Durendal o primise cândva, când se simțise în modul cel mai ardent un luptător pentru cauza lui Dumnezeu, de la Christos însuși. Și cu această sabie, primită de la Christos, el, nepotul lui Carol cel Mare, a plecat în Spania. Și se povestea mai departe nu numai cum Carol cel Mare făcuse tot felul de lucruri, cum crescuse Roland, devenind un erou extraordinar de vajnic, încercat în lupte, ci se mai povestea cum devenise el, în cel mai înalt grad, prin tărie și consecvență, un luptător pentru cauza lui Dumnezeu, așa cum în mod just presimțeau oamenii.
Când Carol cel Mare a plecat spre Saragossa, el voia să încerce să-i atragă pe maori spre Creștinism, și tocmai la sfatul lui Roland a fost adus un aliat al lui Roland, Ganelon, să ducă tratative cu populația păgână din Spania. Despre Ganelon se vorbea ca și cum, între cei doisprezece al lui Carol cel Mare, el ar fi fost Iuda. Acest Ganelon spuse: Dacă Roland îl convinge pe Carol că eu sunt acela care trebuie să meargă la păgâni, ei vor să mă convingă să merg la moarte. – Ganelon a dus tratative cu dușmanii. Aceștia s-au predat, în mod aparent, astfel încât Carol cel Mare și-a retras trupele, și l-a lăsat în urmă doar pe credinciosul său Roland. Și după ce Carol a plecat, dușmanii au năvălit asupra lui Roland, și el, puternicul erou, luptătorul pentru cauza lui Dumnezeu, s-a văzut înconjurat de întreaga hoardă a dușmanilor.
Aici există o trăsătură frumoasă, care e relatată întotdeauna și care voia să exprime ceva. Se povestea întotdeauna despre legătura intimă dintre Carol cel Mare și Roland. Carol, totuși, nu era prea liniștit că îl lăsase pe Roland în urmă. Și iată că el auzi chemarea lui Roland. De aici, legenda a creat imaginea că Roland ar fi suflat din cornul lui, Olifant. Numele de Olifant ne spune că deja Carol cel Mare l-a simțit. Și pe urmă, legenda povestește că Roland a vrut să-și sfarme sabia de o stâncă; dar ea era atât de tare, încât a rămas întreagă, doar au sărit scântei. Și pentru că se credea pierdut, i-a dat sabia înapoi lui Christos.
Același Roland a continuat să trăiască în legende, împreună cu Carol cel Mare. Și cele mai multe legende sunt astfel constituite încât vezi din ele că oamenii își însușiseră conținutul frumos din punct de vedere poetic al Bibliei. Recunoaștem acest lucru în lupta lui Roland cu păgânii. Dar această faptă, cum Roland stă față în față cu dușmanii, cu sabia și cu cornul lui și e înconjurat din toate părțile, cum el vrea să-și sfărâme sabia de stâncă și moare pentru o cauză care era vestită pretutindeni și considerată importantă, toate acestea sunt infinit de importante, ca predestinate să devină creație poetică.
Și gândurile care coborâseră deja o dată în suflete, reapar și acolo unde, în secolul al XII-lea, popa Konrad a transpus în limba germană moartea lui Roland. Și oamenii de atunci nu-și puteau reprezenta legătura dintre sufletul uman și întreaga natură în alt fel, decât imaginându-și că atunci când moare un asemenea om, și afară, în natură, au loc diferite lucruri. Această scenă a fost descrisă, încă din secolul al XII-lea, în mod minunat, de către popa Konrad.
Er leite sich an sînen zesewin arm,
daz houbet er nider naicte,
die hende er űf spraite,
dem alwaltigen hęrren,
dem bevalch er sîne sęle:
mit sent Michahęle,
sente Gabrîęle, sent Raphahęle
frout er sich imer męre. -
Dô Ruolant von der werls verschît,
von Himil wart ain michel liecht,
sâ nâch der wîle
chom ain michel ert pibe,
doner unt himilzaichen
in den zwain rîchen
ze Karlingen unt ze Yspanîâ.
Di winte huoben sich dâ,
si zevalten di urmâren stalboume;
daz liut ernerte sich chűme,
sie sâhen vil diche
di vorchtlîchen himil bliche;
der liechte sunne, der relasc;
den Haiden gebrast:
diu scheph in versunchen,
in dem wazer si ertruncken
Der vil liehte tac
wart vinster sam diu naht.
Die turne zevielen,
diu scône palas zegiengen.
Di sternen offenten sich;
daz weter wart mislich:
si wolten alle wâne,
daz di wîle wâre,
daz diu werld verenden solte,
und Got sîn gerichte haben wolte.
Așa se vorbea despre moartea lui Roland. Și noi ne putem forma, totodată, o reprezentare despre transformările prin care a trecut legenda din 1175 și până astăzi. Veți vedea de aici cum toate se transformă în lume, și se transformă repede. Limba era mai bogată în sunete, mai intimă și mai caldă. Până în perioada cruciadelor, aproape în fiecare familie din ținuturile noastre, până jos, în Sicilia, până în Ungaria, a trăit ceva de felul legendei despre Carol cel Mare. Aceste lucruri pătrunseseră adânc în sufletele oamenilor și astăzi nu ne mai putem face nici o imagine despre cum a fost atunci.
Ludwig Uhland a fost singurul, dar absolut singurul, din acest domeniu, care s-a cufundat atât de adânc, adânc în aceste lucruri. Și el n-a făcut doar să se audă ceea ce simțea, în atâtea poezii frumoase, ci există cărți în care el face să reînvie vremurile vechi ale poporului german. Tocmai prin faptul că Uhland avea, pe de-o parte, iubirea sa nesfârșită față de natură, și, pe de altă parte, o inimă caldă pentru legendele apuse, care au trăit cândva și pe care azi nu le mai putem evoca decât în mod artificial, există ceva care ar trebui cunoscut mai bine decât este. Și putem spera, chiar dacă unele mode din domeniul poeziei din zilele noastre pot „neentuziasma” inimile, că va veni iarăși o vreme în care oamenii vor învăța treptat să creeze ca Uhland. El a iubit comunicarea, cel mai mult comunicarea de la suflet la suflet. Și mi-a devenit clar încă o dată ce a putut fi Ludwig Uhland pentru niște oameni tineri, când am putut sesiza un ecou în propria mea viață.
Învățasem cel mai mult să transpun în acest fel gândurile în vorbire și să sesizez cu inima gândurile care duc în viața spirituală, prin faptul că mi-a fost dat să particip la ceea ce Karl Julius Schröer, profesorul meu, acum decedat, numea „exerciții de vorbire în public și de exprimare în scris”. El ne asculta și pe urmă spunea câteva cuvinte, prin care se situa cu totul pe acea treaptă pe care eram noi înșine. Era ceva foarte incitant. De unde avea Schröer darul acesta? Pentru că îl cunoștea pe Uhland! Era o colaborare absolut vie cu tinerii. Așa a făcut, cândva, Uhland.
Așa că ne este îngăduit să spunem: A 50-a aniversare a morții lui Ludwig Uhland, care a decedat la 13 noiembrie 1862, poate să însemne ceva în inimile acelor oameni care mai sunt receptivi la poezia autentică, sănătoasă și au un sentiment pentru ea, poate să însemne că trebuie să ne întoarcem mereu și mereu la aceia care ne pun în legătură, ca oameni ai epocii prezente, cu tot ceea ce a trăit omenirea în epocile mai vechi și tot mai vechi.
Ludwig Uhland face legătura cu niște epoci mai vechi într-un dublu sens, prin faptul că mai avea el însuși în caracterul său, în întreaga sa personalitate, multe dintre însușirile care ne amintesc de caracterele puternice, de neînfrânt, care în prezent devin tot mai rare. Să ne amintim doar că în anul 1849 Uhland a rostit cuvântul plin de greutate că el nu poate concepe un Reich german fără ca acesta să fie uns cu o picătură din uleiul democrației. El se înalță în fața noastră ca un stejar german dătător de prospețime și care se fortifică pe sine prin propria forță. Și tot astfel, cu întreaga lui viață și activitate, cu arta lui, el ne trimite la niște vremuri în care înflorea și trăia calda fantezie populară, cu valențele ei atât de largi, care unește, într-un mod plin de căldură, trecutul și viitorul, moștenirea sufletească pe care omenirea o are de la trecutul ei și ceea ce mișcă inimile epocii prezente.
Nu ne gândim întotdeauna la faptul că, propriu-zis, nu e prea mare perioada de timp care ne separă de așa ceva, foarte diferit de ceea ce suntem noi înșine. Să ne gândim că ne despart 800 de ani de epoca în care în Germania se vorbea și se scria așa cum se vede din textul citit de mine în fața dvs. De-a lungul a opt secole au trăit douăzeci și patru de generații. Dacă vă imaginați că ele își dau mâinile, aveți epoca în care popa Konrad a căutat să înscrie în inimile germane acea scenă zguduitoare. A reînvia așa ceva, a-i face pe contemporani să mai simtă asemenea lucruri, aceasta a fost intenția lui Uhland.
Și iată că – deși cu o oarecare întârziere – ne amintim astăzi de ziua morții lui Ludwig Uhland, ne amintim în această zi de bărbatul care a încercat să surprindă în creațiile sale atâtea aspecte, infinit de multe, din frumusețile și măreția naturii, din frumusețile și măreția epocilor trecute ale Europei Centrale. El merită să-l facem să reînvie în inimile acelor oameni care vor să știe câte ceva despre o asemenea poezie sănătoasă, autentică, adevărată, și asemenea oameni vor exista întotdeauna, așa cum vor exista și unele boli la modă și unele sănătăți la modă, care vor să despartă sufletele de acest caracter autentic, adevărat, al poeziei.
Nu se știe ce grupaj de poezii a fost prezentat.
