Biblioteca antroposofică

CăutareLucrări OnlineIndex GA281PrecedentaUrmătoarea

Rudolf Steiner
Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ȘI DECLAMAȚIEI

GA 281

SEARĂ FRIEDRICH LIENHARD

Dornach, 3 octombrie 1915

Marie Steiner recită din „Poezii” de Friedrich Lienhard

Când se va îndrepta o privire generală asupra dezvoltării vieții spirituale, printre poeții care știu să introducă în lumea realității exterioare, fizice, sunetele vieții spirituale, sunetele unei alte lumi, va trebui să fie amintit de acum înainte și Friedrich Lienhard.

Friedrich Lienhard este un poet despre care, mai ales în epoca actuală, când în artă și poezie se amestecă atâtea lucruri neadevărate, neautentice și fantasmagorice, va trebui să se spună: Ca artist, ca poet, ca om, el este autentic și adevărat până în adâncul sufletului. Și când vor fi dispărut toate tendințele care, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, ca fenomene însoțitoare ale tendințelor materialiste din domeniul artistic și estetic, tind spre tot felul de „-isme”, de-abia atunci oamenii vor simți că în poeți cum avem unul în Friedrich Lienhard viața spirituală își arată în lume țelurile ei ideale. Ei vor simți că în poeziile sale arta nu se vede în faptul că în ele există niște imagini exterioare, percepute în mod senzorial, îmbrăcate, pur și simplu, în niște veșminte poetice oarecare sau în cine știe ce cuvinte ori forme construite poetic, ci caracterul artistic, poetic, va fi sesizat în faptul că lumea invizibilă, misterioasă, care se află cu adevărat pretutindeni în lumea fizică, ferecată prin vrajă, e dezlegată de vraja ei și e chemată să iasă la suprafață, acea lume pe care omul o țese și o așterne, ca pe o boare, pentru privirea umană, asupra realității senzoriale, din colaborarea tuturor armoniilor cosmice, și că se încearcă să se ajungă la mesajul activității creatoare poetice și a poeziei.

Așa stă Friedrich Lienhard în fața lumii și a întregului Univers, nu ca artist, nu ca poet, ci –  și asta e mult mai mult – ca un căutător, ca unul care e întrețesut în propria lui simțire cu enigmele existenței umane, ale existenței cosmice, și care știe să-și armonizeze forța poetică prin faptul că percepe aceste enigme ale lumii, aceste enigme ale omului.

 Dacă ne ațintim auzul spre poeziile sale mai vechi, simțim că această inimă umană trăiește împreună cu tot ceea ce trăiește și urzește în natura însăși, simțim cum din procesele naturii sunt descătușate bucuriile, bucuriile elementare ale acestei inimi umane, ca și cum înseși spiritele naturii ar fi vrut să aprindă în inima umană aceste bucurii, și noi auzim sunând fără încetare în creația poetică a lui Friedrich Lienhard urzirea, unică în felul ei, a ființelor elementare din natură și, aceasta este, iarăși, ceva care, în poeziile sale, se ridică deasupra caracterului adeseori obtuz și îngust al contemporanilor săi și pe care el a trebuit să-l depășească.

Sentimentul cald, sincer, adânc, față de natură și întrețeserea acestuia cu tot ceea ce în viața umană e confuzie și îndoială, cu tot ceea ce creează în inima umană individuală, dorință, înălțare plină de bucurie, pe de-o parte, durere și suferință profundă, pe de altă parte, toate acestea fac ca noi să nu înțelegem poeziile lui Friedrich Lienhard dacă le luăm ca trăiri ale unui om individual, ci numai dacă le considerăm ca pe ceva ce se dezvoltă dintr-un popor și dintr-un spirit al epocii din stadiul nostru de evoluție mai recent.

Ajungi să ai un sentiment foarte ciudat, dacă ai un organ prin care să te transpui cu adevărat în poeziile lui Friedrich Lienhard, acolo unde poezia de-abia începe să se manifeste, în trăsăturile ei mai adânci, în caracteristicile ei mai adânci, adâncuri în care sufletele umane adesea nu vor deloc să coboare, împreună cu el. Dar, dacă ai un organ care îți permite să mergi mai departe și să mai simți și aici împreună cu el, constați că natura propriu-zisă a lui Friedrich Lienhard își trăiește și urzește într-un mod cu adevărat poetic, departe de lume, limba ei proprie, care-și cere propriul ei răspuns, aș zice, în marea existență a Cosmosului, care o satisface, pentru a lăsa ca urzirea și entitatea vie a naturii universale să-și ducă mai departe viața proprie. Atunci constatăm că ceea ce creează și acționează în natură trăiește fără încetare ca pe niște valuri ce se leagănă, ca și cum ar avea niște aripi ale existenței și ale vieții superioare și aceasta ne face să simțim că niște spirite elementare magice dobândesc existență prin ceea ce spune Friedrich Lienhard, prin ceea ce trăiește în Univers și vrea să fie introdus în activitatea creatoare poetică, fiindcă nu se poate manifesta plenar în activitatea creatoare a naturii. Vedem astfel că în limba lui Lienhard există ceva ca un fel de ton superior al naturii și că în activitatea poetică a lui Friedrich Lienhard se integrează în mod absolut firesc urzirea aliterației. Să încercăm să ne ațintim auzul și să scrutăm ceea ce ne poate arăta cu adevărat cum își descarcă inima preaplinul în sunetele cuvintelor și vom vedea atunci cum natura încă mai urzește în lumina ce strălucește, în aerul care creează sunetele, cum asupra existenței naturii se apleacă forțe și ființe care nu pot fi văzute decât de ochiul artistului, care nu pot fi simțite decât de inima și de simțirea artistului. Suflete ca Friedrich Lienhard ne apar adeseori ca și cum divina Mamă a întregii existențe și-ar fi pus deoparte surplusul de forțe creatoare ce există în ea și pe care nu-l poate consuma pentru a crea regnurile naturii, rezervându-l pentru a rosti, într-un mod cu totul deosebit, în câte un individ uman, ceea ce nu poate să spună ea însăși, prin propriile ei creaturi.

Și atunci simțim cu adevărat ce voia să spună Goethe, când vorbea despre o natură situată deasupra naturii, ca despre o natură în care se îmbină o lăsare în voia spiritului și o înălțare spirituală în ceea ce, de obicei, e răspândit peste întinsele sfere ale existenței naturii.

Friedrich Lienhard a devenit un căutător în acest sens, în sensul că un căutător e susținut de forțele misterioase care, creând, îi dau viață și-l fac să se dezvolte, și așa se face că el s-a lăsat în voia acelor dispoziții din viața naturii în care continua să acționeze ceea ce lucrează și ființează în natura creatoare, pentru a simți ceea ce se petrece între o inimă umană și o altă inimă umană și ceea ce conduce iarăși spre marele Univers și spre ceea ce trebuie înfățișat, după cum cere vocația poetului, sub formă de imagine.

Vedem astfel cum Friedrich Lienhard, în calitate de căutător, este un om în permanentă creștere, în permanentă devenire, vedem că el nu seamănă cu acela care se așează, pur și simplu, în fața lumii, pentru a spune ceea ce îi impresionează tocmai în acel moment inima sa umană, sufletul său uman individual, ci vedem că el trăiește împreună cu devenirea și urzirea umană, că el vrea să se manifeste nu doar ca egoitate izolată, ci vrea să fie un exponent, un rezultat a ceea ce trăiește în cuprinsul sufletului uman, în sufletul poporului, în sufletul epocii.

După ce Friedrich Lienhard a atins o anumită treaptă a maturizării sale, el s-a cufundat în ceea ce a adus, în moduri atât de variate, evoluția mai recentă a vieții spirituale, și a arătat, în felul lui, cum a început să-i studieze pe Goethe, Schiller, Herder, Jean Paul, Novalis, pentru a înțelege mai îndeaproape, mai profund, marile personalități spirituale mai recente, pentru a trăi mai intim împreună cu ele. Căile pe care le-a parcurs astfel el însuși au fost descrise în revista sa de eremit absolut ieșită din comun, ca revistă de eremit, el a putut vorbi lumii exterioare despre ale sale „Căi spre Weimar”.

El a umblat pe căile ce duc la Weimar, pe acele căi spre Weimar care sunt căile actuale ale călătoriei moderne a omenirii spre natură, căile omenirii actuale, care pot fi găsite în stadiul nostru de evoluție, acele căi pe care Goethe a căutat legătura cu lumile cerești, cu lumile sufletului, acele căi pe care le-a scrutat Herder, pentru a afla în ce fel e unită devenirea omului cu evoluția Cosmosului, cu evoluția istoriei. Acele căi spre Weimar pe care omenirea poate simți împreună cu aceia de care s-a îndepărtat bucuria, acele căi spre Weimar despre care Goethe spune că ele se extind la dimensiunile unui sentiment cosmic, universal, acele căi pe care sufletul uman, cu întreaga lui căldură, se poate simți atât de unit cu natura atotcuprinzătoare, când sufletul reușește să simtă împreună cu ea bucuria, suferința, divinul, încât această natură umană reușește să simtă divinul în armoniile cerești, încât ea poate să aibă, pe de-o parte, un ochi care plânge, pe de altă parte, un ochi voios. Friedrich Lienhard a căutat acele căi spre Weimar pe care le-a străbătut Novalis, pentru a găsi, cu un simț uman, ce-i drept, tatonant, calea spre lumile suprasensibile, calea pe care trebuie să mergi dacă mai vrei să găsești sufletele umane care și-au părăsit trupurile pământești, acele căi spre Weimar pe care Friedrich Lienhard a mers pe urmele lui Goethe, ca un ucenic fidel, căi pe care sufletul uman e vindecat de orice egoism spiritual, de orice  individualism spiritual, pentru că se poate lăsa aspirat în năzuința generală a omenirii, acele căi pe care el e vindecat de egoism, de tentația de a se vrea numai pe sine însuși. Așa a găsit el calea, alături de aceia care au luptat pentru salvarea omenirii și pentru devenirea omenirii, de a se transpune cu simțirea în Goethe, în Schiller, de a se transpune cu simțirea în Novalis și ceilalți.

Spre aceasta a năzuit Friedrich Lienhard, pe căile sale spre Weimar, și pe urmă, cele găsite au fost oferite de el ca lucruri plăsmuite în mod spiritual și simțite în mod spiritual și el a introdus în arta sa ceea ce el însuși a căutat să atingă drept țel suprem. Așa că Friedrich Lienhard nu a evoluat de unul singur, ci împreună cu alții, iar acum noi avem mereu bucuria – în perioada în care căutările bogate ale lui Friedrich Lienhard se apropie de al 51-lea an al vieții sale – de a-l vedea pe acela care se află în mijlocul nostru năzuind spre culmile spirituale ale omenirii și avem o mare bucurie în faptul că el este în mijlocul nostru, o bucurie care poate fi atât de mare pentru că noi nu vrem să dezvoltăm doar o viață spirituală egoistă, pentru un singur suflet individual, ci fiindcă noi, dacă vrem să dezvoltăm o viață spirituală sănătoasă, trebuie să întindem fire spre tot ceea ce trăiește și năzuiește în lume drept realitate spirituală.

Friedrich Lienhard a găsit – așa cum a găsit, aș zice, calea spre spiritele elementare, care murmură în frunze, care freamătă o dată cu vântul, care susură la vale o dată cu apa, care licăresc în lumină, așa cum a găsit calea de a merge împreună cu aceste spirite elementare ale naturii în așa fel încât cuvintele sale devin niște bărci care fac ca aceste ființe spirite elementare vrăjite să traverseze activitatea și munca umană –, Friedrich Lienhard a găsit apoi și calea pe care să făurească acele bărci mai mari, care pot primi în ele celelalte spirite, pentru a le conduce spre pelerinajul omului prin care cei ce au mers pe drumul spre Weimar au căutat calea de la sufletul individual spre sufletul general al omenirii.

Așa cum a mers pe acele două căi, așa merge Friedrich Lienhard acum pe lungul drum spiritual pe care-l căutăm noi înșine, cu slabele noastre puteri. Însuflețit de doruri puternice, el a căutat, prin romanul său „Oberlin”, să pătrundă nu numai în sufletul uman individual al acestui pastor ciudat, eremit, dăruit cu spirit, din Alsacia, ci el a căutat, prin acest roman, să pătrundă în întreaga țesătură a culturii și istoriei acelei epoci în care se situează Oberlin văzătorul, văzătorul singuratic din Alsacia.

În acest fel a ajuns Friedrich Lienhard, de asemenea, să devină un poet asemeni unui Hamerling sau asemeni altora ca el, care caută, pornind de la viața și devenirea istorică a omenirii, să înfățișeze misterele omenirii înseși, enigmele vieții. E încântător în cel mai înalt grad să vezi cum viața și esența întregii epoci crește din descrierea făcută de Friedrich Lienhard în atât de frumosul său roman „Oberlin”. Și pe urmă Friedrich Lienhard a încercat să meargă spre niște opere istorice mai recente, arătând cum omul unește astăzi spiritul și natura, cum poate el încerca să parcurgă cu sufletul său pelerinajul vieții. Friedrich Lienhard s-a contopit în întregime cu activitatea plină de spirit și, din recitarea poeziilor care, aș zice, sunt cu adevărat substanță sufletească din substanța noastră sufletească și pe care le vom asculta în continuare, veți vedea cât se află el de aproape de năzuința noastră.

În poezii cum sunt „Christos pe muntele Tabor” sau „Templu al împlinirii”, Friedrich Lienhard a găsit legătura cea mai intimă cu perceperea spiritualului pe bază de simțire pe care o căutăm noi. Când poți vedea că se apropie tot mai mult și mai mult vremea în care un creator spiritual va arăta dacă a fost cuprins de puterea chemărilor spirituale care vor suna spre viitor, prin faptul că, în ceea ce poate să perceapă, să simtă, să gândească, să creeze sub formă poetică, în mod spiritual, se arată demn de a-și înălța cu adevărat privirile spre figura lui Christos, unică în lume, unică în omenire, când îți este îngăduit să vezi aceasta, poți spune, de asemenea: Friedrich Lienhard și-a găsit calea spre niște forme de a scrie poezii, de a gândi și crea, care stau cu înțelegere în fața figurii unice în omenire, unice în lume, a lui Christos Iisus. Cu aceasta, el nu aparține doar epocii prezente, cu aceasta el aparține, ca unul dintre începători, viitorului, spre care se îndreaptă dorurile noastre, viitor pe care trebuie să-l aștepte cu dor un om care-și înțelege epoca, epoca noastră actuală.

În poezia „Templu al împlinirii”, pe care o vom asculta, Friedrich Lienhard ne arată că în fața lui stă, sub formă de simbol, ceea ce și în fața ochiului nostru spiritual stă drept simbol, drept acel simbol care e menit să exprime felul cum inimile umane, sufletele umane, spiritele umane, pot crește înspre acel viitor care trebuie să depășească materialismul, pentru că, spre binele lumii, spre salvarea lumii, Ahriman trebuie legat din nou. La aceasta vrem să ne gândim, înainte de toate, în perioada în care iubitul nostru prieten Friedrich Lienhard împlinește 50 de ani, la faptul că el a știut să se unească în mod conștient cu aceia care dau curs chemărilor spre viitorul omenirii, care și-au dat seama că trebuie să știm că din edificiul evoluției omenirii trebuie să dispară totul și că nu poate să rămână decât ceea ce tinde să dea roade spirituale, germeni spirituali, care sunt semănați deja astăzi, pentru viitor.

Așa că noi vrem să ne numărăm printre aceia pentru care a 50-a aniversare a lui Friedrich Lienhard e o sărbătoare frumoasă, o sărbătoare pe care vor s-o simtă în inimile lor, în sufletele lor, cu multă dragoste, o sărbătoare în care să ne dăruim gândului că Friedrich Lienhard se află printre noi nu numai spre bucuria noastră, ci că el se numără și printre aceia care vor să contribuie la ridicarea marelui templu al evoluției spirituale a omenirii. Vrem să fortificăm și să adâncim iubirea noastră față de prietenul nostru, vrem să fortificăm și să adâncim înțelegerea noastră față de urzirea și ființa cu totul deosebită a acestuia. Mulți dintre dvs., dragii mei prieteni, îl cunoașteți, el a fost printre noi, aici și în alte locuri. Îl cunoașteți, pe omul acesta ciudat, care umblă printre ceilalți oameni ca și cum ochii lui ar privi într-o lume din care dispare o parte din ceea ce, de obicei, ochii privesc cu interes și atenție, ca și cum el n-ar vedea unele lucruri, văzând, în schimb, altele, pe care cei din jurul lui nu le văd. Și așa el apare, aș zice, chiar și numai prin felul cum merge din punct de vedere exterior, ca un visător al unei lumi pe care cei aflați de jur împrejurul lui o văd numai prin faptul că o presimt în sufletul lui, în inima lui, când se află în fața capului său cufundat în cugetare. El apare astfel ca o personalitate care simte multe lucruri pe care alții nu le pot simți, care, din multe puncte de vedere, e străin de lume, din cauză că năzuiește să se înrudească cu o lume cu care nu poți să fii familiar decât dacă devii străin de unele dintre lucrurile care multor altor oameni le sunt familiare.

Într-adevăr, dacă simți în mod direct, aș zice, felul ciudat de a fi al acestei personalități, atunci în venerația față de esența sa nobilă, plină de maiestate, se amestecă iubirea cea mai caldă și atunci noi învățăm, de asemenea, să ne situăm față de el în mod just. Astăzi, când mergem în întâmpinarea celei de a 50-a aniversări a zilei sale de naștere, vrem să nutrim și să cultivăm în noi aceste gânduri, pentru ca ele să devină niște urări frumoase, niște urări pline de forță, pentru ca lui Friedrich Lienhard să-i fie dat să mai creeze multe, multe, în noua perioadă din viața sa, care începe acum, în perioada celei mai înalte maturități, din fântâna adâncă, din izvorul adânc al muncii și activității sale pline de spirit, înrudite cu natura, care iubește omenirea și e prietena omenirii. Și, hai s-o spunem cu mulțumirea cea mai adâncă, un cuvânt privitor la el ne umple de bucurie, ne umple de satisfacție, dar ne umple cu o anumită încredere în propria noastră cauză, un cuvânt rostit în legătură cu el: Să ne bucurăm că este de-al nostru!

Marie Steiner recită din „Lichtland” („Țara luminii”) de Friedrich Lienhard.

AcasăLucrări OnlineIndex GA281PrecedentaUrmătoarea