În acest al doilea volum care cuprinde conferințe pe tema „Modelarea vorbirii și arta dramatică” au fost cuprinse sub formă de carte ciclul de conferințe pe tema „Arta recitării și declamației”, prezentat în toamna anului 1920 la Goetheanum, și alte patru asemenea activități, cu caracter de curs, prezentate la Dornach (1921), Darmstadt (1921), Viena (1922) și Stuttgart (1923). Ele sunt continuarea și extinderea expunerilor începute în 1919 prin cursurile despre modul artistic de tratare a vorbirii, care au fost publicate deja în cadrul Ediției Operelor Complete ale lui Rudolf Steiner, în volumul Metodica și esența modelării vorbirii, 1954.
În timp ce Marie Steiner pregătea, în 1928, prima ediție a conferințelor de față, munca artistică de pe scena de la Goetheanum atinsese prima treaptă din dezvoltarea ei prin reprezentarea a două drame-mister de Rudolf Steiner, Poarta inițierii și Încercarea sufletului, cu ocazia inaugurării celei de a doua clădiri a Goetheanumului. În moștenirea lăsată de Marie Steiner a fost găsit textul următor, pe care ea îl va fi schițat prin anii ‘30 și în care caracterizează această muncă.
„Secția de arte ale vorbirii și muzicale de la Goetheanum se străduiește să se apropie, pe baza unei cunoașteri spirituale a omului și a lumii, proprie științei spirituale antroposofice a dr. Rudolf Steiner, de enigma vorbirii și de esența formării sunetelor în cadrul contextelor uman-cosmice. Din cauza intelectului abstract, noi am pierdut misterul Cuvântului creator; printr-o activitate ridicată în conștiență a unei gândiri care nu e doar ceva oglindit, ci ceva viu, care izvorăște din străfundurile mai adânci ale sufletului, forța creatoare a cuvântului poate fi trezită din nou și făcută să devină perceptibilă. În asociere cu muzica, culoarea și noua artă a euritmiei, care este o vorbire devenită vizibilă prin mediul corporalității umane, în operele marilor noștri poeți poate fi revărsată o viață nouă și, de asemenea, și pe scenă. Aceasta este una dintre sarcinile pe care Goetheanumul și le-a propus, într-o epocă în care interesul și înțelegerea pentru năzuințele idealiste ale clasicilor au dispărut.”
Pe atunci, scena de la Goetheanum devenise cunoscută pe plan mondial mai ales prin reprezentațiile cu „Faust”. Printr-o muncă grea, care s-a desfășurat pe parcursul câtorva decenii, a putut fi realizat puțin din ceea ce e redat aici în câteva cuvinte. Dar din conferințele precedente cititorul își poate face el însuși o imagine despre educația care e necesară ca să te apropii într-o oarecare măsură de țelul pus în fața noastră de Rudolf Steiner. Așa că e de înțeles dacă, în contextul editării acestor conferințe, doamna dr. Steiner a organizat un seminar, pentru a-și cuceri împreună cu câțiva dintre elevii ei, prin activitate practică, niște lucruri care, în primă instanță, sunt greu accesibile conștienței moderne.
La acest seminar au avut voie să participe numai persoane de sex feminin, în număr de 12-14, deoarece domnii nu erau suficient de mobili în viața lor de reprezentare. Una dintre participante, d-na Gertrud Redlich, și-a notat foarte multe lucruri în timpul seminarului și, cu toate lacunele, aceste notițe pot folosi la înțelegerea conținutului. De aceea, noi publicăm în partea a doua a cărții notele luate la acel seminar și mulțumim din inimă d-nei Redlich pentru faptul că ne-a încredințat notițele ei, prin care ediția a doua cunoaște o îmbogățire esențială, căci astfel cititorul poate arunca el însuși o privire în orele de curs ținute de Marie Steiner. În „Observații preliminare” mai dăm câteva amănunte (vezi p. 136).
Importanța centrală ce revine în viața mișcării antroposofice muncii desfășurate în domeniul recitării și al artei dramatice de către Marie Steiner a fost descrisă de Rudolf Steiner în capitolul XXXV din autobiografia sa, intitulată Viața mea, în felul următor:
„În Societatea Teosofică nu exista aproape nimic care să poată fi considerat cultivare a intereselor artistice. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru era absolut de înțeles pe atunci, dar nu era voie să se rămână la această situație, dacă se voia înflorirea unui mod de a gândi și simți just din punct de vedere spiritual. La început, membrii unei asemenea societăți își concentrează tot interesul spre realitatea vieții spirituale. Pentru ei, în lumea senzorială omul se arată numai în existența lui pieritoare, desprinsă de spirit. Și lor li se pare că arta își desfășoară activitatea în cadrul acestei existențe izolate de spirit. De aceea, ea pare că se situează în afara realității spirituale căutate.
Din cauză că aceasta era mentalitatea în Societatea Teosofică, artiștii nu se simțeau acasă în sânul ei.
Mariei von Sivers (Mariei Steiner) și mie ni se părea important să înviem în cadrul societății și arta. Cunoașterea spirituală, ca trăire, dobândește existență în omul întreg. Sunt puse în mișcare toate forțele sufletului. În fantezia dătătoare de formă își proiectează lumina trăirea spirituală, când această trăire există.
Dar aici intervine ceva care produce piedici. Artistul are o anumită dispoziție temătoare față de această proiectare a lumii spirituale asupra fanteziei. El vrea inconștiență în ceea ce privește lucrarea lumii spirituale în suflet. El are perfectă dreptate, când e vorba de o „stimulare” a fanteziei prin acel element conștient-lucid care a devenit dominant de pe la începutul erei sufletului conștienței. Acest mod de a „stimula” prin intelect ucide în om arta.
Dar se întâmplă exact invers atunci când conținutul spiritual, care e perceput cu adevărat în mod clarvăzător, străluminează fantezia. Atunci reînvie întreaga forță plăsmuitoare care a condus vreodată în omenire spre artă. Marie von Sivers era deja plenar angajată în domeniul artei modelării cuvântului; ea avea legătura cea mai frumoasă cu interpretarea dramatică. Așa că pentru activitatea antroposofică exista un domeniu al artei în care putea fi pusă la încercare fecunditatea concepției spirituale în ceea ce privește arta.
„Cuvântul” este expus în două direcții pericolului care poate veni de la dezvoltarea sufletului conștienței. El servește la înțelegerea dintre oameni în viața socială și servește, de asemenea, la comunicarea a ceea ce a fost cunoscut pe cale logic-intelectuală. În ambele direcții, „cuvântul” își pierde forma lui proprie. El e nevoit să se adapteze „sensului” pe care trebuie să-l exprime. El trebuie să ne facă să uităm că în ton, în sunetul articulat, și în însăși modelarea sunetelor zace o realitate. Frumusețea, luminozitatea vocalei, aspectele caracteristice ale consoanelor, dispar din vorbire. Vocala devine lipsită de suflet, consoana – lipsită de spirit. Și așa se face că vorbirea iese cu totul din sfera de unde provine, din sfera spiritualului. Ea devine slujitoarea activității de cunoaștere intelectuală, și a vieții sociale care fuge de spirit. E smulsă cu totul din sfera artei.
O concepție adevărată despre spirit ajunge în mod absolut instinctiv, parcă, la „trăirea cuvântului”. Ea învață să simtă în direcția sunării bazate pe suflet a vocalei și a activității picturale străbătute de forța spiritului, a consoanei. Ea începe să înțeleagă misterul evoluției vorbirii. Acest mister constă în faptul că odinioară prin cuvânt i-au putut vorbi sufletului uman niște ființe divin-spirituale, pe când astăzi acest cuvânt nu mai servește decât la înțelegerea oamenilor în lumea fizică.
E nevoie să ai un entuziasm aprins la focul acestei înțelegeri spirituale, ca să reconduci cuvântul în sfera lui. Marie von Sivers avea acest entuziasm. Și astfel, personalitatea ei a adus mișcării antroposofice posibilitatea de a cultiva cuvântul și modelarea cuvântului în mod artistic. Pe lângă activitatea de comunicare a cunoștințelor din lumea spirituală, a apărut munca de cultivare a artei recitării și declamației, care a constituit din ce în ce mai mult, de acum înainte, o parte considerabilă a programelor și simpozioanelor organizate în cadrul activității antroposofice.
Recitările oferite de Marie Steiner la aceste simpozioane au constituit punctul de plecare pentru impulsul artistic dat mișcării antroposofice. Fiindcă există o linie de evoluție dreaptă care duce de la aceste „suplimente formate din recitări” la spectacolele de teatru care s-au alăturat, la München, cursurilor antroposofice.
Prin faptul că am putut face artă o dată cu munca de cunoaștere spirituală, noi am evoluat din ce în ce mai mult spre adevărul trăirii spirituale moderne. Căci arta s-a dezvoltat din trăirea spirituală originară, oniric-imaginativă. În perioada în care, în evoluția omenirii, trăirea spiritului s-a retras, arta a fost nevoită să-și caute drumurile ei; ea trebuie să se reunească cu această trăire, când această trăire va intra sub o formă nouă, în viața culturală.”
Primul spectacol pregătit în comun a avut loc la Berlin, la 7 mai 1906, ziua morții Helenei P. Blavatsky. Rudolf Steiner a vorbit despre natura misteriilor grecești, Marie von Sivers a recitat poezia „Eleusis” de Hegel, închinată lui Hölderlin. Când, mult mai târziu, această poezie a fost reprezentată sub formă euritmică, la Dornach, la 1 februarie 1925, cu forme create de Rudolf Steiner, el a scris pe invitația-program: „În partea a doua, poezia «Eleusis» de Hegel, prin care, după primul imbold dat de Rudolf Steiner, Marie von Sivers a inaugurat, chiar la începutul mișcării antroposofice, arta recitării așa cum o cultivăm noi.” Iar Marie Steiner scoate în evidență, la zece ani după moartea lui Rudolf Steiner, în 1935, în cuvântul înainte la volumul „Wahrspruchworte”, momentul în care urma să recite, la festivitatea de Crăciun din 17 decembrie 1906, la Berlin, primul „Wahrspruchwort” creat de Rudolf Steiner. „Printre evenimentele interioare cele mai importante din viața noastră se numără ceasul în care, de Crăciun, el ne-a dăruit primul «Wahrspruch», creat de el însuși: «Die Sonne schaue um mitternächtige Stunde...» («Soarele privește-l la ceasul de miez al nopții...») și când a fost necesar să găsim puterea de a transpune această plenitudine de trăire, această vigoare a cuvântului dăltuit parcă în piatră, în sunete audibile: un punct de răscruce pentru viața interioară a sufletului.” Ceremonia începuse prin recitarea monologului lui Faust din scena cu Ariel, partea a II-a: «Des Lebens Pulse schlagen frisch, lebendig...» («A vieții pulsuri bat cu-nsuflețire, proaspăt...») Curând după aceea – în 1908 – a urmat recitarea ciclurilor „Cântece spirituale” și „Imnuri către noapte” de Novalis, iar în toamna anului 1910, cu ocazia Adunării Generale a Secției Germane a Societății Teosofice, a fost recitată „Pandora” de Goethe. Un tabel cronologic al acestor recitări va cuprinde, într-unul din volumele de „Scrieri alese” de Marie Steiner, tot ceea ce a fost prezentat de ea la Dornach mai ales în perioada primului război mondial.
Partea a treia o constituie șapte cuvântări ținute înainte de diferite programe de recitare, la care Rudolf Steiner s-a referit în cuvintele reproduse anterior. Primul – un matineu Ludwig Uhland – este în același timp inaugurarea unei camere de artă în Berlin. Despre felul cum au apărut aceste camere de artă relatează Marie Steiner în noua ediție (1942) a unei conferințe festive, „Crăciunul de-a lungul timpurilor schimbătoare” („Das Weihnachtsfest in Wandel der Zeiten”, Berlin, 22 decembrie 1910).
„Aceste camere de artă, dintre care una a fost amenajată în Berlin-Charlottenburg, iar cealaltă în Berlin-Est, în timp ce mai existau două la München, merită să fie reținute în amintire. Fiindcă ele izvorăsc întru totul din influența inspiratoare pe care o exercita activitatea socială și respectul față de om ale lui Rudolf Steiner –, chiar dacă inițiativa nemijlocită pentru acest act a izvorât din inimile calde a două artiste, d-ra Stinde și contesa Kalckreuth, care conduceau munca artistică din München, și chiar dacă ea a fost pusă apoi în practică și la Berlin de d-ra von Sivers și de d-ra M. Waller. Aceste camere de artă erau concepute pentru cele mai largi mase populare, drept locuri deschise oricui, care ofereau nu numai căldură și tihnă, ci și frumusețe, aspect estetic și impuls spiritual. Pereții erau acoperiți cu tapete colorate, totul, până și scaunele, erau în armonie cu nuanța aleasă; expozițiile de tablouri se schimbau în fiecare lună: reproduceri de calitate ale unor opere de artă clasice, precum și tablouri ale unor artiști contemporani; erau organizate seri cu programe muzicale și de recitări, un curs de introducere în știința spirituală, ca și în alte domenii ale cunoașterii –, mici programe de artă dramatică, de exemplu „Frații” de Goethe și altele. Tot aici au fost reprezentate pentru prima dată la Berlin „Jocurile de Crăciun din vechiul tezaur folcloric al poporului”, care au fost duse apoi de unii interpreți și în alte orașe. Putem să mai amintim, eventual, că după ostenelile zilei nu era întotdeauna ușor să parcurgi, noaptea și pe timp cețos, drumurile lungi din estul Berlinului, cu metroul sau cu tramvaiul, și să înoți, în cele din urmă, prin zăpadă, pe niște străzi lăturalnice și întunecoase. Dar exemplul de zi cu zi al activității neobosite a dr. Steiner ne înflăcăra pe toți. Și învățam să sesizăm din proprie experiență importanța contrastului care se crea când, din mediul dezolant, făcut mai mult din piatră, al unor cartiere muncitorești pustii, intrai în învăluirea caldă a unei camere pictate într-un roșu stins și ochiul îți cădea pe niște opere de artă ce-ți captivau privirile și îți împrospătau inima, așa că el se putea dărui, recules, celor ce i se ofereau sub formă de cuvinte și sunete muzicale, și se putea elibera, într-o oarecare măsură, de povara cotidianului. Într-un cadru modest și mic, aceasta era, totuși, hrană pentru sufletele căutătorilor de spirit din rândurile populației proletare. În acest sens fuseseră exprimate unele gânduri și sentimente, în scrisorile primite de Rudolf Steiner, pe când mai activa la Școala de Culturalizare a Muncitorilor din Berlin. I se mulțumea pentru faptul că era convins că muncitorul are nevoie și de pâinea spirituală, nu numai de cea fizică.
Războiul mondial a adus schimbări și în această activitate. Marea cameră de artă din Motzstraße, cu încăperile anexă, a fost transformată într-un cămin de copii preșcolari, în care d-ra Samweber, refugiată din Rusia bolșevică, a desfășurat o activitate plină de dăruire, sprijinită cu bucurie, în ceea ce privește hrana și îngrijirea copiilor, bazate pe donații, de unele doamne din Societatea Antroposofică; ei aveau lumină, aer și bucurie în frumoasele încăperi ale părții din față a casei; dr. Steiner se mulțumea cu niște încăperi mult mai modeste din spate. E un aspect secundar, dar caracteristic pentru el.”
În această a doua ediție din cadrul Operelor Complete n-a fost cuprinsă cuvântarea, publicată în 1928, pe care Rudolf Steiner a ținut-o la inaugurarea primului curs al Școlii Superioare de Știință Spirituală și nici cuvintele sale de rămas bun. Ele apar într-un alt context.* A fost necesar să se renunțe, de asemenea, la reproducerea în acest volum a cuvintelor introductive rostite de Rudolf Steiner înaintea spectacolului de euritmie din 17 octombrie 1920; ele apar împreună cu celelalte cuvântări ținute înaintea spectacolelor de euritmie din timpul cursului Școlii Superioare, în GA 277. Totuși, în încheierea acestor note explicative, reproducem câteva cuvinte din această cuvântare:
„În cazul declamației și recitării – acest lucru se vede când trebuie să reciți pentru spectacolele de euritmie – esențialul este ca euritmia interioară, ritmul, tactul, în general, forma dată conținutului textual, așa cum le creează poetul, să fie exprimate în special prin felul cum sunt modelate sunetele, prin forma, tempoul, tactul sunetului, prin ritmul sunetului. Și numai dacă practicăm acest gen de recitare, care a fost descris și în mod concret prin ceea ce a recitat în timpul cursului doamna dr. Steiner, putem arăta cum, pe de-o parte, în vorbirea vizibilă a mișcărilor euritmice și, pe de altă parte, prin modelarea euritmică a sunetului, prin recitare și declamație, conținutul ajunge să fie exprimat pe deplin.”
Adaos la ediția a 3-a (1987)
* Cuvântarea inaugurală la Primul curs al Școlii Superioare de Știință Spirituală de la 26 septembrie 1920 a fost prevăzută pentru un volum din cadrul seriei „Contribuții la Istoria Mișcării și a Societății Antroposofice”.
Cuvintele de încheiere din 16 octombrie 1920 sunt conținute în volumul Misiunea pe care tineretul o are de îndeplinit în cunoaștere. GA 217 a.
Cuvântarea la spectacolul de euritmie din 17 octombrie 1920 a fost reprodusă în volumul Euritmia. Revelare a sufletului care vorbește, GA 277.
