Dacă privim omul în felul în care am făcut-o până acum, în scopul dezvoltării unei adevărate arte pedagogice, atunci ne sare în ochi, prin cele mai diverse lucruri, şi tripartiţia trupească exterioară. Distingem clar tot ceea ce ţine de formarea capului, de configuraţia capului omului, de ceea ce ţine în general de formarea pieptului şi a trunchiului, şi din nou de ceea ce ţine de formarea membrelor, unde însă trebuie totuşi să ne închipuim că formarea membrelor este mult mai complicată decât ne închipuim de obicei, pentru că ceea ce este predispus în membre şi, precum am văzut, este de fapt format din afară înăuntru, se prelungeşte în interiorul omului şi astfel trebuie să distingem la om ceea ce este construit dinlăuntru în afară şi ceea ce este, într-o anumită măsură, împins în trupul omenesc din afară înăuntru.
Dacă avem în vedere această tripartiţie a trupului omenesc, atunci ne va deveni deosebit de clar felul în care capul omului este deja un om întreg, un om întreg înălţat cu totul din şirul animal.
La cap avem capul în sine. La cap avem trunchiul: acesta reprezintă tot ce ţine de nas. Şi avem la cap partea de membre care se continuă în cavitatea trupească: toate acestea sunt ceea ce înconjoară gura. Astfel că putem vedea la capul uman cum în el întregul om este prezent trupeşte. Doar că pieptul capului este deja atrofiat. Este în aşa fel atrofiat încât într-un fel tot ce ţine de nas poate da la iveală doar indistinct felul în care ţine de calitatea pulmonară. Dar ceea ce ţine de nas, aparţine calităţii pulmonare. Într-un fel, acest nas omenesc este ceva ca un plămân metamorfozat. Astfel că el şi transformă procesul de respiraţie astfel încât îl formează mai mult înspre fizic. Faptul că dumneavoastră poate consideraţi plămânul ca mai puţin spiritual decât nasul, este o eroare. Plămânul este constituit mai artistic. El este pătruns mai mult de spiritual, mai puţin de sufletesc decât nasul, care, de fapt, dacă privim lucrul cu adevărat corect, se postează cu o mare nesimţire în afară, în chipul omenesc, în timp ce plămânul îşi ascunde mult mai modest existenţa, deşi este mai sufletesc decât nasul.
Înrudit cu tot ce ţine de metabolism, de digestie şi hrănire, şi pre lungindu-se din forţele membrelor înspre lăuntrul omului, înrudit cu toate acestea este ceea ce ţine de gura omenească, care, nici ea, nu-şi poate dezminţi rudenia cu hrănirea şi cu tot ce ţine de membrele omeneşti. Astfel, capul omenesc este un om întreg, la care doar partea de ne-cap este atrofiată. Pieptul şi abdomenul sunt prezente la cap, dar sunt atrofiate la cap.
Dacă vom privi în opoziţie omul de membre, atunci, în tot ce ne oferă în exterior, în forma sa de prezenţă exterioară, este în principal transformarea celor două mandibule ale omului, mandibula superioară şi cea inferioară. Ceea ce vă cuprinde gura în partea de sus şi de jos, este, doar atrofiat, ceea ce sunt picioarele cu tălpile şi braţele cu mâinile dumneavoastră. Doar că trebuie să gândiţi totul aşezat corespunzător. Puteţi spune: Dacă îmi voi închipui că braţele şi mâinile mele ar fi mandibula superioară, picioarele şi tălpile mandibula inferioară, atunci trebuie să pun întrebarea: Dar în ce direcţie se îndreaptă ceea ce este exprimat în aceste două mandibule? Unde muşcă? Unde este de fapt gura? ‒ Şi aici trebuie să vă daţi răspunsul: Acolo unde braţul superior este aşezat pe trupul dumneavoastră şi acolo unde coapsele, oasele coapselor se aşează pe trupul dumneavoastră. Astfel că dacă vreţi să vă închipuiţi că acesta ar fi trunchiul omenesc (se desenează), atunci trebuie să vă imaginaţi că acolo, afară undeva ar fi de fapt capul; ar deschide în partea superioară gura şi ar deschide în partea inferioară gura, astfel că puteţi să vă închipuiţi o tendinţă ciudată a acestui cap invizibil, care îşi deschide maxilarul înspre pieptul şi burta dumneavoastră.
Ce face însă acest cap invizibil? Se hrăneşte cu dumneavoastră în permanenţă, îşi cască gura înspre dumneavoastră. Iar aici aveţi în figura exterioară o imagine minunată a stării de fapt. În timp ce adevăratul cap al omului este un cap trupesc-material, capul care ţine de membre este cel spiritual. Dar el devine puţin material pentru ca să poată devora în permanenţă omul. Iar în moarte, când omul moare, l-a devorat cu totul. Acesta este în fapt minunatul proces, că membrele noastre sunt constituite astfel, încât ne devorează în permanenţă. Ne strecurăm în permanenţă cu organismul în gura căscată a spiritualităţii noastre. Spiritualul ne cere permanent ofranda dăruirii noastre. Şi chiar şi în formarea trupului nostru este exprimată această ofrandă a dăruirii noastre. Nu înţelegem figura omenească dacă nu găsim deja exprimată această ofrandă a dăruirii către spirit, în relaţia membrelor omeneşti cu restul trupului uman. Astfel că putem spune: natura de cap şi de membre a omului sunt opuse, iar natura de piept sau de trunchi a omului, care se află la mijloc, este, într-o anume măsură, ceea ce ţine cumpăna dintre aceste două opoziţii.
În pieptul omului este în fapt tot atâta natură de cap precum şi de membre. Natura de membre şi cea de cap se amestecă între ele în natura de piept. Pieptul are în sus permanent tendinţa de a deveni cap şi în jos permanent tendinţa să se organizeze după membre, să se adapteze, deci, cu alte cuvinte, să devină natură de membre. Partea superioară a naturii de piept are în permanenţă tendinţa de a deveni cap, partea inferioară are permanent tendinţa de a deveni om de membre. Deci partea superioară a trunchiului omenesc vrea să devină mereu cap, doar că nu poate. Celălalt cap îl opreşte. De aceea realizează în permanenţă doar o imagine a capului, am putea spune ceva ce realizează începutul conformaţiei capului. Nu putem oare distinge clar cum în partea de sus a conformaţiei pieptului se face începutul pentru conformaţiei capului? Da, aici este laringele, care din limbajul naiv este denumit chiar gâtlej (Kehlkopf = cap de gât, în lb. germ.; n.tr.). Laringele omului este întru totul un cap atrofiat al omului, un cap ce nu poate deveni cap întru totul şi care astfel îşi trăieşte natura sa de cap în vorbirea omenească. Vorbirea omenească este permanenta încercare a laringelui în aer de a deveni cap. Atunci când laringele încearcă să devină partea superioară a capului, atunci iau naştere acele sunete care arată clar că sunt reţinute cel mai puternic de natura umană. Când laringele omenesc încearcă să devină nas, nu poate deveni nas, pentru că nasul deja existent îl împiedică s-o facă. Dar realizează în aer încercarea de a deveni nas, în sunetele nazale. Nasul existent stăvileşte deci nasul de aer care vrea să ia naştere aici, în sunetele nazale. Este extraordinar de important felul în care omul, vorbind, face în permanenţă în aer încercarea de a realiza părţi dintr-un cap, şi cum iarăşi aceste bucăţi ale capului se continuă în mişcări ondulatorii, care se stăvilesc apoi la capul format trupeşte. Astfel aveţi ceea ce este vorbirea omenească.
De aceea nu vă veţi mira dacă, în clipa în care capul a devenit întru câtva finit trupeşte, cam înspre vârsta de şapte ani, odată cu schimbarea dentiţiei, este deja oferită ocazia de a pătrunde capul sufletesc, cel care este scos la iveală din laringe, cu un fel de sistem osos. Doar că trebuie să fie un sistem osos sufletesc. Acest lucru îl facem prin aceea că nu mai dezvoltăm doar anarhic, prin imitaţie, vorbirea, ci că suntem struniţi să învăţăm limba prin elementele gramaticale. Să avem, dragii mei prieteni, conştienţa faptului că atunci când copilul ne este adus în şcoala primară, noi avem de exercitat sufleteşte asupra lui o activitate asemănătoare precum cea exercitată de trup prin faptul că a împins al doilea rând de dinţi în această organizare! Astfel vom fixa, doar sufleteşte, formarea limbii, prin aducerea în faţa copilului a gramaticii în mod rezonabil: ceea ce acţionează din vorbire asupra scrierii şi citirii. Vom ajunge la atitudinea sufletească justă atunci când ştim că cuvintele pe care le formează omul sunt într-adevăr dispuse să devină cap.
Ei bine, aşa cum partea omenească de piept are în sus tendinţa de a deveni cap, tot astfel are în jos tendinţa de a deveni membre. Precum ceea ce iese ca vorbire din gâtlej este un cap mai cizelat, un cap rămas încă aerat, tot aşa, tot ce porneşte în jos de la partea de piept a omului şi se organizează înspre membre, prezintă o natură mai grosieră de membre. Natură de membre condensată, grosieră este ceea ce mediul împinge într-un fel în om. Iar când ştiinţele naturii vor ajunge să dezlege misterul felului în care mâini şi tălpi, braţe şi picioare devin mai grosiere şi sunt mai mult împinse înlăuntru decât apar în afară, atunci această ştiinţă a naturii va fi dezlegat misterul sexualităţii. Şi de abia atunci omul va găsi tonul potrivit pentru a vorbi despre aşa ceva. Astfel că nu e deloc de mirare că toată vorbăria ce se face astăzi despre felul în care trebuie să fie făcută educaţia sexuală este cam lipsită de sens. Căci nu se poate explica bine ceea ce nu înţelegi tu însuţi. Ceea ce ştiinţa de astăzi nu înţelege deloc este faptul care numai se sugerează atunci când se caracterizează omul de membre în relaţie cu omul de trunchi, precum tocmai am făcut-o eu. Dar atunci trebuie ştiut faptul că întocmai cum, într-un fel, în primii ani de şcoală, s-a împins în sufletesc ceea ce se înghesuie în natura dinţilor înainte de al şaptelea an, tot astfel, în ultimii ani ai şcolii elementare avem tot ceea ce provine din natura de membre şi care se exprimă pe de-a-ntregul doar după maturizarea genitală, împins în viaţa sufletească infantilă.
Tot astfel precum în capacitatea de învăţa scrisul şi cititul în primii ani de şcoală se arată dentiţia sufletească, în tot ceea ce este activitate de fantezie şi este străbătut de căldură interioară se anunţă ceea ce sufletul dezvoltă la sfârşitul anilor de şcoală elementară, începând cu doisprezece, treisprezece, paisprezece şi cincisprezece ani. Aici apar îndeosebi toate acele capacităţi sufleteşti care sunt menite să fie străbătute de iubire sufletească, adică tot ceea ce se exprimă ca forţă de fantezie. Forţa fanteziei, la ea trebuie apelat îndeosebi în ultimii ani ai învăţământului elementar. Putem avea mult mai multă încredere în aceea că, atunci când va intra cam la vârsta de şapte ani în şcoala elementară, copilul îşi va dezvolta prin scris şi citit intelectualitatea, decât putem să omitem să aducem mereu fantezia în forţa crescândă de judecată ‒ căci puterea de judecată se apropie încetul cu încetul, începând cu vârsta de doisprezece ani. Stimulând fantezia copilului, astfel, trebuie să aducem spre copil tot ceea ce trebuie să înveţe în aceşti ani; astfel trebuie să aducem către copil tot ce ţine de predarea istoriei, a geografiei.
Şi chiar şi atunci apelăm de fapt la fantezie când înfăţişăm de exemplu copilului: Uite, ai văzut lentila, lentila focalizatoare, care adună lumina; o astfel de lentilă ai tu în ochiul tău. Cunoşti camera obscură, în care sunt întruchipate obiecte din exterior; o astfel de cameră obscură este ochiul tău. ‒ Şi aici, când arătăm felul în care lumea exterioară este inclusă în construcţia organismului uman prin organele de simţ, şi atunci apelăm de fapt la fantezia copilului. Căci ceea ce este construit aici este văzut doar în felul său mort exterior, atunci când îl scoatem din corp; căci acest lucru nu-l putem vedea la corpul viu.
Tot astfel, întreaga predare în legătură cu geometria, chiar şi în legătură cu aritmetica, nu trebuie să contenească să apeleze la fantezie. Apelăm la fantezie când ne străduim mereu, aşa cum am încercat-o noi în partea practico-didactică, să-i facem copilului inteligibile suprafeţele nu doar pentru înţelegere, ci să facem natura suprafeţelor cu adevărat atât de inteligibilă, încât copilul să trebuiască să-şi folosească fantezia chiar şi în geometrie şi în aritmetică. De aceea am spus ieri că m-am mirat cum nimănui nu i-a trecut prin gând de a explica teorema lui Pitagora şi aşa, încât să spună: Să presupunem că am avea trei copii. Unul dintre copii are de suflat atâta praf, încât unul dintre pătrate să fie acoperit cu praf; al doilea copil are de suflat atâta praf, încât al doilea pătrat să fie acoperit cu praf, iar cel de-al treilea atâta, încât pătratul mic să fie acoperit cu praf. Apoi am ajuta puţin fantezia copilului arătându-i: suprafaţa mare trebuie atâta suflată cu praf încât praful care ţine de suprafaţa cea mai mică şi cel ce aparţine de suprafaţa mai mare să fie la fel cu praful care este pe prima suprafaţă. Atunci, chiar dacă nu cu exactitate matematică, dar cu o configurare plină de fantezie, copilul şi-ar aduce puterea de înţelegere în praful suflat. El ar urmări suprafaţa cu fantezia sa. El ar înţelege teorema lui Pitagora prin praful ce zboară şi se aşează, care ar mai fi trebuit şi suflat în formă de pătrat ‒ acest lucru desigur că nu poate fi realizat în realitate, fantezia trebuie să se străduiască ‒, copilul ar înţelege cu fantezia teorema lui Pitagora.
Astfel trebuie mereu să avem în vedere că îndeosebi în aceşti ani mai trebuie format prin stimulare ceea ce, născând fantezia, trece de la dascăl la elev. Dascălul trebuie să menţină vie în el însuşi materia de studiu, trebuie să o pătrundă cu fantezie. Acest lucru nu poate fi făcut altfel decât dacă îl pătrundem cu voinţă sufletească. Acest lucru mai acţionează uneori, şi în anii de mai târziu, în mod cu totul ciudat. Ceea ce trebuie potenţat în ultimii ani de şcoală elementară, ceea ce este deosebit de important, este coexistenţa, trăirea cu totul armonioasă dintre dascăl şi elev. De aceea nimeni nu va deveni un bun pedagog de şcoală elementară, dacă nu se străduieşte tot mereu să-şi structureze plin de fantezie conţinutul pedagogic, de a-şi restructura iarăşi şi iarăşi conţinutul pedagogic. Căci, cu adevărat aşa este: atunci când, după ani de zile, redăm exact la fel ceea ce am structurat odată cu fantezie, atunci totul este îngheţat în înţelegere. Fantezia trebuie în mod necesar menţinută în permanenţă vie, altfel produsele ei îngheaţă în înţelegere.
Acestea însă aruncă o lumină asupra felului în care dascălul însuşi trebuie să fie. El nu are voie să se acrească în nici un moment al vieţii sale. Şi există două noţiuni care nu merg împreună atunci când viaţa trebuie să prospere, acestea sunt profesia pedagogică şi pedanteria. Dacă vreodată în viaţă s-ar întâlni profesia pedagogică şi pedanteria, atunci din această căsnicie ar rezulta o mai mare catastrofă decât oriunde în viaţă. Nu cred, dragii mei prieteni, că trebuie să presupunem lucrul absurd că s-au unit vreodată în viaţă profesia pedagogică şi pedanteria.
Din aceasta mai vedeţi şi că există o anumită moralitate interioară a predării, o datorie interioară a predării. Un adevărat imperativ categoric pentru pedagog! Iar acest imperativ categoric este acela: Ţine-ţi vie fantezia. Iar dacă simţi că devii pedant, atunci spune: Pedanteria poate că este un rău pentru ceilalţi oameni ‒ pentru mine este ceva malefic, ceva imoral! ‒ Aceasta trebuie să devină atitudine la pedagog. Dacă nu devine atitudine pentru pedagog, atunci, dragii mei prieteni, atunci pedagogul ar cam trebui să se gândească să înveţe să aplice în viaţă, încetul cu încetul, într-o altă meserie ceea ce a dobândit pentru profesia pedagogică. Desigur că aceste lucruri nu pot fi realizate în viaţă pe măsura întregului ideal, dar trebuie să cunoaştem totuşi acest ideal.
Dar nu veţi ajunge la entuziasmul potrivit pentru această morală pedagogică, dacă nu vă veţi lăsa pătrunşi iarăşi de lucrul fundamental: de cunoaşterea felului în care deja capul este un om întreg, ale cărui membre şi piept sunt doar atrofiate; cum fiecare membru al omului este un om întreg, doar că la omul de membre capul este cu totul atrofiat iar în omul de piept capul şi membrele sunt în echilibru. Dacă aplicaţi aceste fundamente, atunci primiţi din aceste fundamente acea forţă interioară care vă poate străbate morala pedagogică cu entuziasmul necesar.
Ceea ce omul dezvoltă ca intelectualitate are o puternică tendinţă de a deveni trândav, leneş. Şi devine cel mai leneş atunci când omul îl hrăneşte mereu şi mereu cu reprezentări materialiste. Devine însă înaripat atunci când omul îl hrăneşte cu reprezentări dobândite din spirit. Pe acestea însă le primim în sufletul nostru doar pe calea ocolită, prin fantezie.
Ce-a mai tunat a doua jumătate a secolului al 19-lea împotriva pătrunderii fanteziei în sistemul de învăţământ! În prima jumătate a secolului al 19-lea avem astfel de figuri strălucite precum Schelling [Nota 65]; oameni care şi în pedagogie au gândit mai sănătos. Citiţi prelegerea frumoasă, stimulativă a lui Schelling, „Despre metoda studiului academic” ‒ ce într-adevăr nu este pentru şcoala elementară, ci pentru şcoala superioară ‒, în care însă trăieşte spiritul pedagogiei primei jumătăţi a secolului al 19-lea. El a fost apoi în fond calomniat într-o formă puţin mascată într-a doua jumătate a secolului al 19-lea, când a fost ocărât tot ce vrea să intre într-un fel în sufletul omenesc pe calea ocolită, prin fantezie, pentru că oamenii deveniseră laşi în ceea ce priveşte viaţa sufletească, pentru că se credea că în clipa în care s-ar fi dedat în vreun fel fanteziei, ar fi căzut imediat în braţele neadevărului. Nu aveau curajul să fie independenţi, să fie liberi în gândire şi totuşi uniţi cu adevărul în locul neadevărului. Se temeau să se mişte liber în gândire, pentru că se credea că atunci ar prelua imediat neadevărul în suflet. Astfel că pedagogul trebuie să adauge la cele tocmai spuse, la pătrunderea cu fantezie a materiei de predat, curajul pentru adevăr. Fără acest curaj pentru adevăr nu reuşeşte cu voinţa sa în predare, mai ales la copiii mai mari. Acesta, dragii mei prieteni, ce se dezvoltă în curaj pentru adevăr trebuie să fie şi împletit, pe de altă parte, cu un puternic sentiment de responsabilitate faţă de adevăr.
Nevoia de fantezie, simţul pentru adevăr, simţ de răspundere, acestea sunt cele trei forţe care sunt nervii pedagogiei. Iar cel ce vrea să preia în sine pedagogie, acela să-şi scrie înaintea acestei pedagogii motto-ul:
Să te pătrunzi de-abilitatea fanteziei,
să ai curajul pentru adevăr,
să-ţi faci mai ageră simţirea pentru responsabilitate sufletească.
