Dragii mei prieteni, va trebui să despărțim [Nota 1] conferințele pe care vrem să le cuprindem în acest curs în conferințe general-pedagogice și conferințe mai speciale, metodic-didactice, cum sunt acestea de față. Iar la aceste conferințe aș vrea să prezint un fel de introducere, deoarece și în privința metodei propriu-zise pe care trebuie s-o aplicăm vom fi nevoiți să ne distingem, cu toată modestia, de metodele care s-au dezvoltat în zilele noastre pe baza cu totul altor premise decât cele de la care trebuie să pornim noi. De fapt, metodele pe care le aplicăm noi nu se vor deosebi de cele de până acum din cauza că noi vrem, cu tot dinadinsul, ceva nou sau de altă natură, ci pentru că e necesar să ne dăm seama, din sarcinile epocii noastre deosebite, cum va trebui să se desfășoare învățământul pentru omenire, dacă e ca aceasta să fie în viitor pe măsura impulsurilor evolutive care i-au fost prescrise de ordinea generală a lumii.
Înainte de toate, în aplicarea metodei va trebui să fim conștienți de faptul că vom avea de-a face cu o armonizare, aș zice, a omului superior, a omului spiritual-sufletesc, cu omul corporal-trupesc, cu omul inferior. Dvs. nu va trebui să folosiți materiile de studiu așa cum au fost folosite ele până acum. Dvs. va trebui să le folosiți,; într-o anumită măsură, ca mijloace prin care să dezvoltați în mod just forțele sufletești și corporale ale omului. De aceea, pentru dvs. nu va fi vorba să transmiteți un material de cunoaștere ca atare, ci va fi vorba de folosirea acestui material în scopul dezvoltării facultăților umane. Aici va trebui, înainte de toate, să faceți distincție între acel material de cunoaștere care se bazează, propriu-zis, pe convenție, pe înțelegerea dintre oameni ‒ chiar dacă acest lucru nu se spune în mod absolut exact și clar ‒, și acel material de cunoaștere care se bazează pe cunoașterea naturii umane în general.
Încercați să studiați numai din punct de vedere exterior, când îl învățați astăzi pe copil cititul și scrisul, felul cum se situează, de fapt, acest citit și scris în cadrul culturii generale. Noi citim, dar arta cititului s-a format în cursul evoluției culturii. Formele literelor, legătura dintre formele literelor, toate acestea sunt ceva bazat pe convenție. Învățându-l pe copil cititul în forma actuală, noi îl învățăm ceva care, de îndată ce facem abstracție de faptul că omul este ancorat într-o cultură anume, nu are absolut nici o importanță pentru entitatea umană. Trebuie să fim conștienți de faptul că ceea ce trăim în cadrul culturii noastre fizice nu are absolut nici o importanță nemijlocită pentru omenirea suprafizică, pentru lumea suprafizică. Este cu totul eronat ceea ce se crede, mai ales în cercurile spiritiste, și anume că spiritele scriu folosind scrierea umană, ca s-o introducă în lumea fizică. Scrierea oamenilor a luat naștere prin activitatea, prin convenția oamenilor pe planul fizic. Spiritele nu au nici un interes să se supună acestei convenții fizice. Chiar dacă vorbirea spiritelor în lumea fizică este corectă, aceasta este o traducere specială, prin activitatea mediumnică a omului, nu este ceva ce face spiritul însuși în mod nemijlocit, prin faptul că ar introduce ceea ce trăiește în el în această formă de scris sau citit. Așadar, ceea ce-l învățați pe copil drept citit și scris se bazează pe convenție, e ceva care a luat naștere în cadrul vieții fizice [Nota 2].
Cu totul altceva este când îl învățați pe copil socotitul. Veți simți că aici principalul nu sunt formele cifrelor, ci realitatea care trăiește în formele cifrelor. Iar această viață are pentru lumea spirituală mai multă importanță decât ceea ce trăiește în citit și în scris. Și, iarăși, dacă începem să-l învățăm pe copil anumite activități ce pot fi numite artistice, cu aceasta intrăm în sfera care are o importanță eternă, care ajunge până sus, la activitatea spiritual-sufletească a omului. Când îl învățăm pe copil cititul și scrisul, noi desfășurăm o activitate de instruire pe tărâmul cel mai fizic, instruim deja într-un mod mai puțin fizic atunci când predăm socotitul, și instruim, propriu-zis, spiritul-suflet, sau sufletul-spirit, atunci când îl învățăm pe copil ceea ce ține de muzică, desen și altele asemenea.
Dar, în cadrul unei predări raționale, noi putem uni aceste trei impulsuri, impulsul suprafizicului din domeniul artistic, cel al semi-suprafizicului din activitatea de socotit și impulsul fizicului complet din citit și scris, și tocmai prin aceasta vom realiza armonizarea omului. Imaginați-vă că ne apropiem, de pildă, de copil ‒ astăzi totul este numai introducere, unde ne propunem să prezentăm câteva lucruri doar sub formă aforistică ‒ spunându-i: Ai văzut vreodată un pește? Încearcă să-ți imaginezi cu toată claritatea cum a arătat ceea ce ai văzut drept pește. Dacă eu desenez aceasta (vezi desenul, stânga), seamănă foarte mult cu un pește. Ceea ce ai văzut drept pește arată cam la fel cu ceea ce vezi aici pe tablă. Acum, gândește-te că rostești cuvântul Fisch (pește ‒ n. t.). Ceea ce spui atunci când rostești cuvântul Fisch, există în acest semn (vezi desenul, stânga). Dar ia străduiește-te să nu rostești cuvântul Fisch, ci numai să începi să rostești acest cuvânt. ‒ Așadar, ne străduim să-i arătăm copilului că trebuie numai să înceapă să spună Fisch: F-f-f-f. ‒ Iată, acum ai început să spui Fisch și acum gândește-te că oamenii au ajuns treptat să facă mai simplu ceea ce vezi tu aici (vezi desenul, dreapta). Dacă începi să spui Fisch, F-f-f-f, acest lucru îl exprimi, când îl așterni pe hârtie, făcând acest semn. Iar oamenii numesc acest semn f. Ai aflat, deci, că ceea ce rostești în cuvântul Fisch începe cu f ‒ și acum, scrii acest lucru pe hârtie drept f. Sufli mereu F-f-f-f, cu respirația ta, când începi să scrii cuvântul Fisch. Înveți, așadar, semnul pentru începutul rostirii cuvântului Fisch.
Dacă începeți să apelați în felul acesta la natura copilului, îl transpuneți pe copil în mod just în trecut, în epoci mai vechi de cultură, căci astfel a luat naștere, inițial, scrisul. Mai târziu, acest proces s-a transformat într-o pură convenție, astfel încât astăzi nu mai recunoaștem legătura dintre formele abstracte ale literelor și imaginile care au provenit, ca desen pur, din percepție și din imitarea percepției. Toate formele de litere s-au născut din asemenea forme-imagini. Iar acum, gândiți-vă, dacă-i arătați copilului numai convenția: Tu trebuie să-l faci pe f așa! ‒ îi arătați ceva cu totul derivat, scos în afara conexiunilor umane. Atunci, scrisul este scos în afara acelui element din care a luat naștere: cel artistic. Și, de aceea, atunci când vrem să-i învățăm pe copii scrisul, trebuie să începem cu desenatul artistic al formelor, al formelor de litere ce redau sunetele vorbirii, dacă vrem să ne întoarcem atât de mult înapoi, încât copilul să fie pătruns de diferențele dintre forme. Nu este suficient să-i spunem aceasta copilului doar cu gura, căci acest lucru îi face pe oameni să fie ceea ce au devenit ei în zilele noastre. Prin faptul că eliberăm formele scrisului din ceea ce este astăzi convenție și arătăm de unde au izvorât, noi luăm în stăpânire omul întreg și facem din el cu totul altceva decât am face dacă am apela numai la cunoașterea lui. De aceea, nu avem voie să ne gândim doar în mod abstract: La desen ș.a.m.d., trebuie să predăm artă, la socotit, trebuie să predăm ceva sufletesc, iar la citit și la scris trebuie să predăm în mod artistic ceva convențional, ci e necesar să impregnăm întreaga predare de un element artistic. De aceea, va trebui să acordăm de la bun început o mare importanță cultivării elementului artistic din ființa copilului. Elementul artistic acționează în mod cu totul deosebit asupra naturii volitive a omului. Prin aceasta, noi răzbatem până la ceva care are legătură cu omul întreg, pe când ceea ce are legătură cu convenția are de-a face numai cu capul omului. De aceea, vom proceda în așa fel încât îl vom pune pe fiecare copil să deseneze și să picteze. Începem, așadar, cu desenul și cu desenul pictural, în modul cel mai simplu. Dar începem și cu ceva muzical, astfel încât copilul să se obișnuiască de la bun început să mânuiască un instrument, pentru ca în copil să fie stimulat un sentiment artistic. În acest caz, în el se va dezvolta și posibilitatea de a simți din întreaga lui ființă ceea ce, altfel, este numai convenție.
În metodică, misiunea noastră va fi aceea de a-l solicita întotdeauna pe omul întreg. N-am putea face acest lucru dacă nu ne-am îndrepta atenția spre cultivarea unui sentiment artistic, care există ca germene în om. Prin aceasta, vom face ca și mai târziu omul să fie înclinat, cu întreaga lui ființă, să dezvolte interes pentru întreaga lume. Greșeala fundamentală a fost până acum mereu aceea că oamenii s-au situat în lume numai cu capul lor, cealaltă parte a ființei doar au tras-o după ei. Iar consecința acestui lucru este faptul că acum celelalte părți se îndreaptă spre pornirile lor animalice, se manifestă sub formă de descărcări emoționale ‒ așa cum o vedem la ceea ce se extinde în mod atât de ciudat dinspre Răsăritul Europei. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că n-a fost cultivată ființa integrală a omului. Dar nu numai că trebuie cultivat și elementul artistic, ci predarea, în totalitatea ei, trebuie să provină din elementul artistic. Întreaga metodică trebuie să fie cufundată în elementul artistic. Educarea și instruirea trebuie să devină o adevărată artă. Cunoștințele trebuie să constituie aici doar fundamentul.
În acest fel, vom scoate din desen mai întâi formele scrise ale literelor, apoi formele de tipar. Vom clădi cititul pe desen. Veți vedea, cu siguranță, că prin aceasta atingem o coardă, împreună cu care sufletul copilului va vibra bucuros, pentru că în acest caz copilul nu are doar un interes exterior, ci pentru că el vede că ceea ce are, de pildă, în suflare, ajunge în mod real să se exprime în citit și scris.
Apoi, va trebui să inversăm unele lucruri în cadrul predării. Veți vedea că ceea ce vrem noi să realizăm astăzi la citit și la scris nu poate fi construit, firește, în întregime în acest fel, așa cum am descris aici, ci vom putea doar să trezim forțele necesare pentru o asemenea construire. Căci dacă am vrea, în cadrul vieții actuale, să construim întregul învățământ în acest fel, încât să dezvoltăm cititul și scrisul din desen, am avea nevoie de perioada de până la 20 de ani, deci, n-am termina cu aceasta în timpul anilor de școală. Așadar, noi putem face acest lucru numai în principiu și trebuie să mergem apoi, totuși, mai departe, rămânând însă în elementul artistic. Dacă, un timp, am scos în acest fel câte ceva din ființa integrală a omului, trebuie să continuăm să-l facem pe copil să înțeleagă că oamenii mari, când au în fața lor aceste forme ciudate, descoperă în ele un sens. Dezvoltând în continuare ceea ce copilul a învățat în amănunt, vom începe ‒ absolut indiferent dacă el înțelege sau nu un lucru sau altul ‒ să scriem propoziții. În aceste propoziții, copilul va observa forme de felul celor cu care a făcut cunoștință aici drept f din cuvântul Fisch. El va observa apoi, alături de acestea, alte forme, pe care, din lipsă de timp, nu le putem dezvolta în același fel. Vom trece apoi la a desena pe tablă cum arată diferitele litere ca forme de tipar și într-o bună zi vom scrie la tablă o propoziție lungă și-i vom spune copilului: Așa ceva au în fața lor cei mari atunci când au dezvoltat tot ceea ce am discutat drept f la cuvântul Fisch ș.a.m.d. ‒ Apoi, îl vom învăța pe copil să scrie după model. Vom avea grijă ca ceea ce vede să pătrundă în mâinile lui, astfel încât el să nu citească doar cu ochii, ci să modeleze cu mâinile ceea ce vede și să știe: poate modela el însuși, așa și așa, tot ceea ce vede pe tablă. Așadar, el nu va învăța să citească fără să modeleze cu mâinile ceea ce vede, până și literele de tipar. În acest fel, reușim să realizăm ceva extraordinar de important, și anume ca niciodată copilul să nu citească doar cu ochii, ci, în mod tainic, activitatea ochilor să pătrundă în întreaga activitate a membrelor umane. Atunci, copiii simt, în mod inconștient, până în picioare, ceea ce de obicei văd numai cu ochii. Lucrul spre care trebuie să tindem aici este ca ființa integrală a omului să fie interesată în această activitate.
Apoi, parcurgem drumul invers: Dezmembrăm propoziția pe care am scris-o, iar celelalte forme de litere, pe care nu le-am dezvoltat încă din elementele lor, le arătăm prin descompunerea cuvintelor, mergem dinspre întreg spre particular. De pildă: aici stă scris KOPF (cap ‒ n. t.). Acum, copilul învață mai întâi să scrie „KOPF”, îl desenează, pur și simplu, după modelul oferit de noi. Iar acum descompunem cuvântul KOPF în K, O, P, F, extragem diferitele litere din cuvânt, mergem, așadar, de la întreg la particular.
Acest mers-de-la-întreg-la-particular îl continuăm de-a lungul întregii predări. Poate, cu altă ocazie, tăiem o bucată de hârtie în câteva fâșii mici. Apoi, numărăm aceste fâșii de hârtie, să zicem că sunt 24. Îi spunem atunci copilului: Iată, eu însemnez aceste fâșii de hârtie cu ceea ce am scris la tablă și le numesc: 24 de fâșii de hârtie. ‒ Bineînțeles că pot fi și boabe de fasole. ‒ Veți reține acest lucru. Acum, eu scot un număr de fâșii de hârtie, le așez într-o grămăjoară, fac dincoace altă grămăjoară, acolo o a treia și aici o a patra; din cele 24 de fâșii am făcut patru grămăjoare. Acum, uită-te: eu număr, tu încă nu știi să numeri, eu știu, și ceea ce se află într-una din grămezi eu numesc 9, ceea ce se află în a doua eu numesc 5 fâșii de hârtie, ceea ce se află în a treia numesc 7 fâșii de hârtie, iar ceea ce se află în a patra numesc 3 fâșii de hârtie. Iată, înainte am avut o singură grămadă: 24 de fâșii de hârtie; acum am patru grămăjoare: 9, 5, 7, 3 fâșii de hârtie. Este absolut aceeași hârtie. O dată, când le-am împreunat, o numesc 24; acum am împărțit-o în patru grămăjoare și o numesc o dată 9, apoi 5, apoi 7, și apoi 3 fâșii de hârtie. ‒ Acum spun: 24 de fâșii de hârtie sunt 9 și 5 și 7 și 3 împreună. ‒ Așa l-am învățat pe copil adunarea. Adică, n-am pornit de la termenii izolați ai adunării, dezvoltând mai apoi suma; aceasta nu corespunde nicidecum naturii umane originare ‒ fac aici trimitere la cartea mea Teoria cunoașterii în concepția goetheană despre lume [Nota 3] ‒, ci naturii umane îi corespunde exact contrariul: trebuie luată în considerare mai întâi suma, și abia apoi aceasta trebuie dezmembrată în termenii separați ai adunării. Așa că noi trebuie să-l învățăm pe copil adunarea invers decât se face de obicei; să pornim de la sumă și să trecem la termenii adunării. Atunci, copilul va înțelege mai bine noțiunea de „împreună”, decât dacă adunăm la un loc, ca până acum, ceea ce este separat. Va trebui să diferențiem predarea noastră de felul cum s-a predat până acum, în sensul că noi vom proceda invers: îl vom învăța pe copil mai întâi ce este suma, în opoziție cu termenii adunării. În acest caz, ne putem aștepta să ne întâmpine din partea copiilor o cu totul altă înțelegere decât dacă procedăm invers. De-abia în cadrul activității practice vă veți da seama, de fapt, care este esențialul în această problemă. Căci dacă o veți apuca pe drumul caracterizat, veți observa cum copilul se adâncește în cu totul alt mod în aceste lucruri, cum el prezintă o cu totul altă receptivitate.
Puteți apoi parcurge drumul invers și la predarea celorlalte operațiuni aritmetice. Puteți spune: Acum, pun iarăși la un loc toate aceste fâșii de hârtie; iau acum din ele câteva, fac două grămăjoare și numesc 3 grămăjoara care mi-a rămas separată de rest. Cum l-am obținut pe acest 3? Prin faptul că l-am luat de lângă celelalte. Pe când mai erau împreună, le-am numit 24; am scos 3, și ceea ce a rămas eu numesc 21. ‒ Treceți în acest fel la noțiunea de scădere. Adică, iarăși, nu porniți de la scăzător și descăzut, ci de la rest, și de la acesta treceți la termenul din care s-a născut restul. Parcurgeți și aici drumul invers. Și puteți extinde acest procedeu ‒ așa cum vom mai vedea în cadrul metodicii speciale ‒ la întreaga artă a socotitului, pornind întotdeauna de la întreg spre părți. Va trebui să ne deprindem, în această privință, cu un cu totul alt fel de predare decât cel cu care suntem obișnuiți. Procedăm în așa fel încât o dată cu percepția ‒ pe care nu avem voie nicidecum s-o neglijăm, dar care astăzi este scoasă în evidență în mod unilateral ‒ să cultivăm și sentimentul autorității. Căci noi spunem în permanență: Eu numesc asta 24, eu numesc asta 9. ‒ Când eu subliniez în conferințele antroposofice: între 9 și 14 ani trebuie să cultivăm sentimentul autorității, nu trebuie să ne gândim la o dresare a sentimentului autorității, ci ceea ce este necesar se poate revărsa în metodica predării. Acest sentiment se face simțit aici ca un sunet fundamental. Copilul aude: Aha, el numește asta 9, el numește asta 24 ș.a.m.d. ‒ El se supune de la sine. Prin această ascultare de cel care aplică această metodă, în copil pătrunde ceea ce trebuie să iasă în cele din urmă la suprafață drept sentiment al autorității. În aceasta constă misterul. Orice dresare artificială în sensul sentimentului de supunere în fața autorității trebuie să fie exclusă prin metodica însăși.
Pe urmă, trebuie să ne fie absolut limpede faptul că vrem să facem ca întotdeauna să conlucreze: voința, simțirea și gândirea. Dacă predăm în acest fel, voința, simțirea și gândirea conlucrează. Dar esențial este ca nu cumva să conducem vreodată voința, prin mijloace greșite, în direcția greșită, ci, cu ajutorul unor mijloace artistice, să facem ca fortificarea voinței să ajungă să se exprime în mod just. La aceasta trebuie să slujească de la bun început predarea artelor, a picturii, dar și a muzicii. Vom observa că tocmai în prima parte a celei de-a doua perioade de vârstă copilul e cel mai receptiv la instruirea pe bază de autoritate prin intermediul artei și că acuma putem realiza cel mai mult cu el. El se va transpune ca de la sine, pe măsură ce crește, în ceea ce vrem să-i transmitem și va simți cea mai mare bucurie atunci când va așterne pe hârtie un lucru sau altul prin desen sau și prin pictură, dar va trebui să ne ferim de tot ceea ce este simplă imitare exterioară. Aici, de asemenea, va fi necesar să ne amintim, în cadrul predării, că trebuie să-l transpunem pe copil, într-un fel, în trecut, în niște epoci de cultură mai vechi, dar că nu putem proceda ca aceste culturi mai vechi. Oamenii erau pe atunci altfel. Așadar, dvs. veți transpune copilul în niște epoci de cultură mai vechi, el având însă o cu totul altă dispoziție sufletească și spirituală. De aceea, la desen nu vom începe spunând: Tu trebuie să imiți cutare sau cutare lucru, ci îl vom învăța să deseneze niște forme originare, îl vom învăța să facă un unghi așa, altul așa, vom încerca să-l învățăm cercul, spirala. Vom porni, așadar, de la formele încheiate în sine, nu de la faptul că forma imită un lucru sau altul, ci vom căuta să-i trezim interesul pentru forma însăși. ‒ Aduceți-vă aminte de conferința în care am încercat să trezesc un sentiment pentru felul cum ia naștere frunza de acant [Nota 4]. Am arătat acolo că este cu totul greșit să credem că aici ar fi fost imitată frunza plantei de acant sub forma în care apare ea în legendă, ci frunza de acant a luat naștere, pur și simplu, pe baza unei forme percepute lăuntric și că ulterior oamenii au simțit: Asta se aseamănă cu natura. ‒ Deci, nu s-a copiat după natură. De acest lucru va trebui să ținem seama în cazul elementului desen și al celui pictural. Atunci are să dispară acel lucru îngrozitor care pustiește atât de mult inimile oamenilor. Când le vine în întâmpinare ceva plăsmuit de om, ei spun: Asta este natural, asta este nenatural. ‒ Nu e deloc vorba să se emită judecata: Acest lucru e bine imitat ș.a.m.d. ‒ Această asemănare cu lumea exterioară trebuie să apară doar ca ceva secundar. Ceea ce trebuie să trăiască în om este împreună-creșterea interioară cu formele înseși. Așadar, chiar atunci când desenăm un nas, trebuie să avem o astfel de împreună-creștere cu forma de nas și abia după aceea se arată asemănarea cu nasul. În perioada dintre 9 și 14 ani nu putem trezi niciodată sentimentul pentru legitatea lăuntrică printr-o imitare exterioară. Căci trebuie să fim conștienți de acest lucru: Ceea ce putem dezvolta între 9 și 14 ani, nu mai putem dezvolta mai târziu. Pe urmă, forțele care pulsează aici, mor; mai târziu, dacă nu are loc o transformare a ființei umane, pe care o numim inițiere, pe cale naturală sau nenaturală, nu mai putem avea decât un surogat al acestor forțe.
Voi spune acum ceva neobișnuit, dar, dacă vrem să fim dascăli în sens just, trebuie să ne întoarcem la principiile naturii umane. Există cazuri de excepție, când, mai târziu în viață, omul poate recupera ceva. Dar, în acest caz, el trebuie să fi trecut printr-o boală grea, sau trebuie să fi suferit vreo deformare, trebuie să-și fi rupt, de pildă, un picior, care pe urmă nu s-a mai vindecat cum trebuie, așadar, trebuie să fi suferit o anumită desprindere a corpului eteric de corpul fizic. Acest lucru este, firește, ceva periculos. Dacă ni se întâmplă așa ceva prin acțiunea karmei, trebuie să acceptăm. Dar nu se poate conta pe așa ceva și nu se poate da o anumită prescripție pentru viața publică în sensul că ceva ce a fost omis poate fi recuperat în acest fel – ca să nici nu mai vorbim de alte lucruri. Evoluția omului este ceva misterios și în ceea ce trebuie să fie realizat prin instruire și educație nu avem voie să ne bizuim niciodată pe ceea ce este anormal, ci întotdeauna pe ceea ce este normal. De aceea, instruirea este întotdeauna o chestiune socială. De aceea, trebuie să ne bizuim întotdeauna pe aceasta: La ce vârstă trebuie să se facă dezvoltarea anumitor forțe, pentru ca această dezvoltare să-l poată situa pe om în viață în mod just? Așadar, trebuie să avem în vedere faptul că anumite facultăți pot fi dezvoltate numai între 9 și 14 ani în așa fel încât mai târziu omul să poată ieși victorios în lupta vieții. Dacă aceste facultăți n-ar fi dezvoltate în această perioadă, mai târziu oamenii n-ar fi în stare să facă față luptei vieții și ar fi învinși, ceea ce se întâmplă în zilele noastre cu majoritatea oamenilor.
Noi, ca educatori, trebuie să ne apropiem de copil prin acest mod, artistic, de a ne situa în viața lumii. Vom observa atunci că ființa omului este de-așa natură încât, aș zice, el s-a născut muzician. Dacă oamenii ar avea un trup mai ușor, ei ar dansa împreună cu toți copiii mici, s-ar mișca, într-un fel oarecare, împreună cu toți copiii mici. Omul s-a născut pe lume în așa fel încât el vrea să-și transpună propria corporalitate într-un ritm muzical, într-o relație muzicală cu lumea, și această facultate muzicală interioară există cel mai mult la copii între 3 și 4 ani. Părinții ar putea să facă nespus de mult dacă ar observa acest lucru și dacă ar porni mai puțin de la dispoziția exterioară dată de muzică, ci mai mult de la dispoziția propriului trup, de la dans. Și tocmai la această vârstă s-ar putea realiza infinit de mult dacă am impregna trupului copilului o euritmie elementară. Dacă părinții ar învăța să se ocupe euritmic cu copiii, în aceștia ar lua naștere cu totul altceva decât se întâmplă de obicei. Ei ar birui o anumită greutate care trăiește în membre. În zilele noastre, toți oamenii au o asemenea greutate în membre; aceasta ar fi biruită. Și ceea ce ar rămâne apoi, când se ajunge la schimbarea dinților, este predispoziția pentru tot ceea ce este muzical. Diferitele simțuri particulare, urechea cu predispoziție muzicală, ochiul cu predispoziție plastică, iau naștere de-abia din acest element muzical; ceea ce numim ureche muzicală sau ochi cu presdispoziție pentru desen și pentru elementul plastic este o specializare a omului muzical integral. De aceea, va trebui să cultivăm gândul că ceea ce există ca predispoziție în omul întreg, este preluat în omul de sus, în omul neurosenzorial, atunci când trecem la activitatea artistică. Prin faptul că vă slujiți fie de elementul muzical, fie de cel al desenului, al artelor plastice, dvs. faceți ca simțirea să urce în sfera intelectului. Acest lucru trebuie să se facă în mod just. În zilele noastre, toate sunt învălmășite, în special când este cultivat elementul artistic. Noi desenăm cu mâna și modelăm tot cu mâna – și totuși, acestea sunt două activități absolut diferite. Acest lucru poate ieși la iveală mai ales atunci când îi introducem pe copii în elementul artistic. Când îi introducem pe copii în elementul artistic, trebuie să aveam cea mai mare grijă ca ei să urmărească formele plastice cu mâna. Când copilul își simte propria activitate dătătoare de formă, prin faptul că-și mișcă mâna și desenează ceva, îl putem face să urmărească formele cu ochiul, dar cu voința care străbate ochiul. Nu facem deloc ceva ce rănește ingenuitatea copilului, dacă-l îndemnăm să pipăie el însuși cu palma formele corpurilor, dacă-i atragem atenția asupra ochiului, punându-l să urmărească curbele cercului, de pildă, și-i spunem: Tu însuți faci cu ochiul tău un cerc. Aceasta nu înseamnă să rănești ingenuitatea copilului, ci să soliciți interesul omului integral. De aceea, trebuie să fim conștienți că noi facem astfel ca ceea ce există în omul de jos să urce în omul de sus, în sistemul neurosenzorial.
În acest fel, vom dobândi un anumit sentiment metodic fundamental, pe care trebuie să-l dezvoltăm în noi în calitate de oameni care educă și instruiesc și pe care nu-l putem transfera asupra nimănui în mod direct. Imaginați-vă că avem în fața noastră un om pe care trebuie să-l instruim și să-l educăm, adică un copil. În zilele noastre, în educație dispare cu totul perceperea omului în devenire, toate sunt amestecate. Dar noi trebuie să ne obișnuim să facem diferențieri, în ceea ce privește intuirea acestui copil. Aș putea spune că ceea ce facem când instruim și educăm trebuie să fie însoțit de niște trăiri lăuntrice, de niște sentimente, și, de asemenea, de niște mișcări lăuntrice de voință, care, într-un fel, doar însoțesc în subtext, ca niște armonice, sub formă de octavă inferioară, dar care nu sunt executate. Trebuie să devenim conștienți de acest lucru: În copilul în devenire se dezvoltă treptat eul și corpul astral; prin ereditate, sunt prezente deja corpul eteric și corpul fizic. Acum, e bine să ne gândim: Corpul fizic și corpul eteric sunt ceva care trebuie să fie cultivat întotdeauna în special dinspre cap înspre partea inferioară. Capul radiază ceea ce-l plăsmuiește, propriu-zis, pe omul fizic. Dacă aplicăm capului metodele de educare și instruire potrivite, atunci slujim cel mai bine organizării metabolice. Dacă-i predăm copilului în așa fel încât să scoatem elementul cap din omul întreg, atunci din cap trece în membrele lui ceea ce este just: Omul crește mai bine, învață mai bine să meargă ș.a.m.d. Și, astfel, putem spune: Dacă plăsmuim în mod adecvat tot ceea ce ține de omul de sus, aceasta se revarsă în jos, în fizic și în eteric. Dacă, dezvoltând cititul și scrisul într-un mod mai intelectual, avem sentimentul că copilul ne vine în întâmpinare prin faptul că își însușește cele ce vrem să-l învățăm, atunci noi vom trimite acestea din cap în restul trupului. Dar, atunci când în procesul educativ este implicat omul întreg, eul și corpul astral se dezvoltă de jos în sus. Un sentiment viguros al eului ar lua naștere, de pildă, atunci când între 3 și 4 ani am face cu copilul euritmie elementară. Atunci, omul ar fi luat în stăpânire de aceasta și ființei lui i s-ar integra un sentiment just al eului. Iar dacă i se povestește mult, atât lucruri de care se bucură, cât și lucruri din cauza cărora suferă, acest fapt plăsmuiește, pornind de la omul de jos, corpul astral. Vă rog să reflectați aici ceva mai intim la propriile dvs. trăiri. Cred că veți fi făcut cu toții această experiență: Dacă ați mers pe stradă și v-ați speriat de ceva, nu v-ați speriat numai cu capul și cu inima, ci v-ați speriat și cu membrele și ați simțit în ele ecourile sperieturii. De aici veți putea trage concluzia că dăruirea spre ceva ce declanșează sentimente și afecte îl ia în stăpânire pe omul întreg, nu numai inima și capul.
Acesta este un adevăr de care cel ce educă și instruiește trebuie să țină seama în mod cu totul deosebit. El trebuie să aibă grijă să fie luat în considerare omul întreg. De aceea, dacă vă gândiți din acest punct de vedere la povestirea de legende și basme și dacă aveți un sentiment just pentru aceasta, astfel încât să-i spuneți copilului basme din propria dvs. dispoziție sufletească, atunci veți povesti în așa fel încât copilul va simți în întregul trup ceva din cele povestite. Atunci, dvs. vă adresați cu adevărat corpului astral al copilului. Din corpul astral radiază ceva în sus, spre cap, ceva ce copilul trebuie să simtă acolo. Trebuie să avem sentimentul cuprinderii întregii ființe a copilului și că de-abia din sentimentele, din afectele pe le care trezim, trebuie să vină înțelegerea pentru cele povestite. De aceea, să considerați ca pe un ideal acest lucru, ca atunci când povestiți copilului basme sau legende, sau când faceți cu el pictură, desen, să nu explicați, să nu acționați prin noțiuni, ci să faceți în așa fel încât să fie cuprinsă întreaga ființă a omului, copilul să plece apoi de la dvs. și abia după aceea să ajungă la înțelegerea lucrurilor, din sine însuși. Încercați, așadar, să educați eul și corpul astral de jos în sus, astfel încât capul și inima să le urmeze. Nu căutați să povestiți așa încât să acționați asupra capului și a intelectului, ci căutați să povestiți în așa fel încât să faceți să apară un fior tainic ‒ între anumite limite ‒ în copil, să apară bucurii și neplăceri care iau în stăpânire întreaga ființă, și acestea să mai răsune ca ecou după ce copilul a plecat și de-abia mai pe urmă va trece el la înțelegerea acestor lucruri și la interesul pentru ele. Căutați să acționați prin întreaga dvs. legătură vie cu copiii. Nu căutați să treziți interesul în mod artificial, contând pe senzațional, ci, creându-vă o legătură interioară cu copiii, încercați să faceți ca interesul să se nască din propria entitate a copilului.
Cum putem face aceasta cu o clasă întreagă? Cu un singur copil merge relativ ușor. Nu trebuie decât să ne fie drag, nu trebuie decât să facem cu iubire ceea ce facem cu el, și atunci aceasta ia în stăpânire întreaga ființă, nu numai inima și capul. Nu e mai greu cu o clasă întreagă, dacă suntem noi înșine luați cu totul în stăpânire de lucrurile respective, nu numai inima și capul. Să luăm acest exemplu simplu: Vreau să-i explic copilului supraviețuirea sufletului după moarte. Dacă-i ofer copilului teorii în legătură cu aceasta, nu-l voi lămuri niciodată, ci numai îmi închipui că-l lămuresc. Nici un fel de noțiune nu-l poate învăța ceva despre nemurire pe un copil înainte ca acesta să fi împlinit 14 ani. Dar eu îi pot spune: Ia privește numai această pupă de fluture. Înăuntru nu e nimic. Înăuntru a fost fluturele, dar el a zburat. ‒ Îi pot arăta, de asemenea, cum se petrec lucrurile și e bine să-i prezentăm copilului asemenea metamorfoze. Apoi, eu pot face comparația: Imaginează-ți că acum tu însuți ești o asemenea pupă. Sufletul tău se află în tine, mai târziu el iese afară, va ieși afară, la fel ca fluturele din pupă. ‒ Aceasta este, în orice caz, o exprimare naivă. Dvs. puteți vorbi mult timp despre acest lucru. Dar dacă dvs. înșivă nu credeți că fluturele întruchipează sufletul omului, atunci nu veți realiza nimic cu copilul printr-o asemenea comparație. Nu veți avea voie nici să introduceți acel pur neadevăr, și anume că dvs. priviți întreaga chestiune doar ca pe o comparație născocită de oameni. Nu este o astfel de comparație, ci o realitate pusă în fața noastră de către ordinea cosmică divină. Cele două lucruri nu sunt născocite de intelectul nostru. Și dacă ne comportăm față de lucruri în mod just, învățăm să credem în faptul că natura are pretutindeni analogii pentru realitățile spiritual-sufletești. Dacă devenim una cu ceea ce-i prezentăm copilului, atunci activitatea noastră ia în stăpânire întreaga ființă a copilului. Faptul de a-nu-mai-putea-simți-împreună-cu-copilul, de a crede doar într-o simplă-transpunere într-o ratio oarecare, în care nici noi înșine nu credem, acest lucru face să-l învățăm atât de puțin pe copil. Noi trebuie să ne situăm în fața realităților, cu propria noastră înțelegere, în așa fel încât, în cazul exemplului cu ieșirea fluturelui din pupă, să nu introducem în sufletul copilului o imagine arbitrară, ci un exemplu pe care-l înțelegem și în care credem, așezat în lume de către puterile cosmice divine. Copilul trebuie să înțeleagă nu de la ureche la ureche, ci de la suflet la suflet. Dacă veți ține seama de aceasta, veți putea progresa.
