Va trebui acum să dezvoltăm în continuare lucrurile la care ne-am referit ieri. Veți fi văzut, din cele prezentate ieri, că și în aspectele cu totul speciale ale predării va trebui să aducem schimbări și să înnoim multe.
Încercați să vă readuceți puțin în minte ceea ce am prezentat în ora precedentă [Nota 5]. Dacă luați seama la aceste lucruri pe care le-am prezentat deja, îl veți putea înțelege pe om ca pe o ființă ce poartă în sine trei focare, unde se întâlnesc simpatia și antipatia. Astfel, putem spune că antipatia și simpatia se întâlnesc deja în cap. Putem spune, pur și simplu, în mod schematic: Să presupunem că, într-un anumit loc al capului, sistemul nervos ar fi întrerupt pentru prima dată, percepțiile senzoriale pătrund pe aici înăuntru, le întâmpină antipatia care emană din om. Cu un asemenea prilej, dvs. vedeți că trebuie să vă imaginați fiecare sistem în parte drept om întreg, căci activitatea senzorială ca atare este, de fapt, o activitate subtilă a membrelor, astfel încât în sfera senzorială domnește în primul rând simpatia și din sistemul nervos este trimisă în afară antipatia. Dacă vă reprezentați, deci, văzul, în ochiul însuși se dezvoltă un fel de simpatie ‒ vasele sanguine ale ochiului; antipatia interferează cu această simpatie ‒ sistemul nervos al ochiului. În acest fel ia naștere văzul.
Dar o a doua întâlnire, mai importantă pentru noi, dintre simpatie și antipatie se petrece în partea mediană a omului. Aici, simpatia și antipatia se întâlnesc din nou, astfel încât și în sistemul median al omului, în sistemul pieptului, avem o întâlnire dintre simpatie și antipatie. Aici, iarăși este activ omul întreg, căci, în timp ce simpatia și antipatia se întâlnesc în noi în regiunea pieptului, noi suntem conștienți de acest lucru. Dar dvs. mai știți că această întâlnire se exprimă în faptul că noi, să zicem, după ce am avut o impresie, executăm imediat un gest reflex, fără să stăm mult pe gânduri, ci respingem repede, pur și simplu instinctiv, ceva care ne amenință cu o primejdie. Asemenea gesturi reflexe mai mult inconștiente se reflectă apoi și în creier, în suflet, și prin aceasta totul dobândește iarăși un fel de caracter de imagine. Noi însoțim cu imagini ceea ce are loc în organizarea pieptului drept confruntare dintre simpatie și antipatie. Din această cauză, nu ne mai dăm seama apoi prea bine că acest lucru are la bază întâlnirea dintre simpatie și antipatie. Dar în piept se întâmplă ceva care are o legătură extraordinar de strânsă cu întreaga viață a omului. Are loc o întâlnire dintre simpatie și antipatie care are o legătură extraordinar de importantă cu viața noastră exterioară.
Noi dezvoltăm o anumită activitate în omul întreg, care acționează ca simpatie, care este o activitate a simpatiei. Și lăsăm ca această activitate a simpatiei să interfereze în permanență, în omul-piept, cu o activitate cosmică de antipatie. Expresia acestor activități de simpatie și antipatie care se întâlnesc este vorbirea umană. Iar o însoțire clară de către creier a acestei întâlniri dintre simpatie și antipatie care are loc în piept, este înțelegerea vorbirii. Noi urmărim vorbirea, înțelegând-o. Când vorbim, există, de fapt, o activitate care are loc în piept și o activitate paralelă care are loc în cap; numai că în piept această activitate este mult mai reală; în cap, ea este estompată, devenind imagine. Când vorbim, avem în permanență activitatea pieptului, pe care o însoțim în același timp cu imaginea ei, cu activitatea capului. Vă veți da seama ușor că vorbitul se bazează, de fapt, pe un ritm permanent al mișcărilor de simpatie și antipatie, așa cum este simțirea. Vorbirea este și ea ancorată în primul rând în simțire. Și dacă avem pentru vorbire conținutul ce coincide cu gândul, aceasta se întâmplă pentru că noi însoțim conținutul de sentiment cu conținutul de cunoaștere, cu conținutul de reprezentare. Dar, de înțeles, vom înțelege vorbirea numai dacă, într-adevăr, o concepem în primul rând ca fiind ancorată în simțirea umană.
Dar, în realitate, vorbirea este ancorată în simțirea umană în două feluri. O dată, în tot ceea ce aduce omul în întâmpinarea lumii prin simțirea sa. Ce aduce omul în întâmpinarea lumii prin simțirea sa? Să luăm un sentiment clar, o nuanță afectivă clară, de pildă uimirea, mirarea. Câtă vreme rămânem, din punct de vedere sufletesc, în om, în acest microcosmos, avem de-a face cu uimirea, cu mirarea. Dacă ajungem în situația să stabilim relația cosmică, raportul cosmic care poate fi legat de această nuanță afectivă a uimirii, atunci uimirea devine „O”. Sunetul „O” nu este, în fond, altceva decât acțiunea respirației în noi, în așa fel încât această respirație este luată lăuntric în stăpânire de mirare, de uimire. De aceea îl puteți concepe pe „O” drept expresie a mirării, a uimirii.
Modul exterior de a privi lumea, în ultima vreme, a legat mereu vorbirea de ceva exterior. Oamenii s-au întrebat: De unde provin legăturile dintre sunete și ceea ce înseamnă sunetele? Ei n-au ajuns să-și dea seama că toate lucrurile din lume fac asupra omului o impresie afectivă. Într-un fel, orice lucru acționează asupra simțirii umane, chiar dacă adeseori în mod foarte subtil, rămânând pe jumătate inconștient. Dar nu vom avea niciodată în fața noastră un lucru pe care-l desemnăm printr-un cuvânt în care există sunetul „O”, fără să cădem în uimire în fața acestui lucru, chiar dacă această uimire este una foarte subtilă. Când spuneți „Ofen” (sobă, n. t.), dvs. spuneți un cuvânt care conține un „O” pentru că în „Ofen” există ceva care exprimă o ușoară uimire existentă în dvs. În acest fel este ancorată vorbirea în sentimentul uman. Dvs. vă aflați într-o relație afectivă cu întreaga lume și dați lumii întregi astfel de sunete care exprimă, într-un anumit fel, relația afectivă.
De obicei, aceste lucruri au fost privite într-un mod foarte exterior. S-a crezut că omul imită în vorbire lătratul sau mormăitul animalului. Conform cu aceasta, a fost dezvoltată o teorie, celebra teorie lingvistică „hau-hau” [Nota 6], conform căreia totul este imitare. Periculos în cazul acestor teorii e faptul că ele sunt sferturi de adevăr. Când imit câinele și spun hau-hau ‒ aici există nuanța care se exprimă în diftongul „au” ‒, cu aceasta mă transpun în starea lui sufletească. Sunetul se formează nu în sensul acestei teorii, ci pe o cale ocolită, prin faptul că ne transpunem în starea sufletească a câinelui. ‒ O altă teorie este aceea care crede că fiecare lucru din lume conține în sine un ton, așa cum, de pildă, clopotul își are în sine propriul său ton. Pe baza acestei concepții s-a dezvoltat mai apoi așa-numita „teorie bing-bang”. Aceste două teorii, „teoria hau-hau” și „teoria bing-bang”, există. Dar pe om poți să-l înțelegi numai dacă accepți că vorbirea este expresia lumii sentimentelor, a raporturilor afective pe care le dezvoltăm față de lucruri.
O altă nuanță față de lucruri este acea nuanță afectivă pe care o avem față de vid sau față de negru, care este înrudit cu vidul, sau față de tot ceea ce este înrudit cu negrul: este nuanța fricii, a sentimentului de teamă. Ea se exprimă prin vocala „U”. Față de ceea ce este plin, față de alb, luminos, sau față de tot ceea ce este înrudit cu luminosul sau cu albul, sau față de sunetul care este înrudit cu luminosul, avem nuanța afectivă a admirației, a respectului: „A”. Dacă avem sentimentul că trebuie să ne ferim de o impresie exterioară, că trebuie, ca să zicem așa, să ne întoarcem fața de la ea ca să ne protejăm, dacă avem, deci, sentimentul că opunem o rezistență, atunci acesta se exprimă în „E”. Și dacă avem sentimentul diametral opus, al faptului că indicăm ceva, că ne apropiem de ceva, că devenim una cu ceva, acest lucru se exprimă în „I”.
Cu aceasta, avem vocalele cele mai importante ‒ la toate detaliile ne vom referi mai târziu, tot așa și la diftongi ‒, aici mai intrând în discuție încă o vocală, care există mai puțin în ținuturile europene și care exprimă ceva mai puternic decât toate celelalte. Dacă faceți încercarea să obțineți o vocală prin faptul că aveți un sunet în care sună împreună A, O, și U, aceasta înseamnă, ce-i drept, în primă instanță, a-ți fi frică, dar înseamnă a te transpune, totuși, în lucrul de care mai întâi te-ai speriat. Prin acest sunet s-ar exprima cea mai înaltă venerație. Acest sunet este foarte folosit mai ales în limbile orientale, dar el dovedește, de asemenea, că orientalii sunt niște oameni care pot dezvolta multă venerație, pe când în limbile occidentale el este absent, pentru că acolo sunt oameni cărora venerația nu le stă deloc la inimă.
Cu aceasta am dobândit o imagine despre mișcarea lăuntric-sufletească ce se exprimă în vocale. Toate vocalele exprimă mișcări sufletești lăuntrice care trăiesc în simpatia față de lucruri. Căci, chiar și atunci când ne este frică de un lucru, această frică se bazează pe o anumită simpatie tainică. Noi n-am simți absolut deloc această frică dacă nu am nutri o simpatie tainică față de acest lucru. Numai că la observarea acestor lucruri trebuie să țineți seama de încă ceva. Este relativ ușor să observăm că „O” are de-a face cu uimirea, „U” cu frica și teama, „A” cu respectul, cu admirația, „E” cu opunerea unei rezistențe, „I” cu apropierea de ceva și AOU cu venerația. Dar observația vă este încețoșată prin faptul că dvs. confundați ușor nuanța afectivă pe care o avem când auzim sunetul cu aceea pe care o avem când îl rostim. Acestea două sunt diferite. La nuanțele pe care le-am amintit trebuie să aveți în vedere faptul că ele sunt valabile pentru comunicarea sunetului. Așadar, acest lucru este valabil atunci când vrem să comunicăm cuiva ceva prin sunet. Dacă vrem să-i comunicăm cuiva că ne-a fost frică, exprimăm aceasta prin „U”. Nu este una și aceeași nuanță când ne este frică sau când vrem să înfricăm pe altcineva prin rostirea sunetului U. Dvs. simțiți mai degrabă trăirea proprie, atunci când vreți să stârniți frică, dacă, pe pildă, îi spuneți unui copil: U-u-u. ‒ Este important să țineți seama de aceasta pentru contextul social al vorbirii. Dacă țineți seama de acest lucru, puteți ajunge ușor la această observație.
Ceea ce simțim aici este un pur proces lăuntric-sufletesc. Acestui proces sufletesc, care se bazează cu totul pe manifestarea unei simpatii, îi poate veni în întâmpinare din exterior antipatia. Aceasta se întâmplă prin consoane. Când îmbinăm o consoană cu o vocală, noi îmbinăm întotdeauna între ele simpatia și antipatia, iar limba noastră, buzele noastre, cerul gurii, există, propriu-zis, ca să se impună drept organe ale antipatiei, ca să rețină lucrurile. Dacă am vorbi numai în vocale, în sunete vocalice, noi numai ne-am dărui lucrurilor. Ne-am contopi, de fapt, cu lucrurile, am fi foarte lipsiți de egoism, căci am dezvolta simpatia cea mai profundă față de lucruri; noi ne-am retrage doar puțin din fața lucrurilor, pe baza simțirii, prin nuanțarea simpatiei, de pildă dacă ne este frică sau suntem îngroziți, dar chiar în această retragere din fața lucrurilor ar mai exista încă simpatie. După cum vocalele se referă la ceea ce răsună din noi înșine, tot astfel consoanele se referă la lucruri; aici lucrurile consună.
De aceea, veți constata că vocalele trebuie cercetate ca nuanțe afective. Consoanele: F, B, M ș.a.m.d. trebuie cercetate ca imitări ale lucrurilor exterioare. Așadar, atunci când v-am arătat ieri consoana F cu ajutorul cuvântului „Fisch”, eu am avut dreptate în măsura în care am imitat forma peștelui exterior. Consoanele vor putea fi deduse întotdeauna din imitarea lucrurilor exterioare, vocalele din manifestarea absolut elementară a nuanțelor afective umane față de lucruri. Tocmai de aceea puteți concepe vorbirea drept o întâlnire dintre antipatie și simpatie. Simpatia se află întotdeauna în vocale, antipatia în consoane.
Dar putem concepe formarea vorbirii și într-un alt mod. Putem spune: Ce fel de simpatie este, de fapt, aceasta, care se exprimă în omul-piept, stăvilind antipatia, iar omul-cap doar o însoțește? Ceea ce stă la baza acestui lucru este, în realitate, un element muzical, care a trecut dincolo de o anumită limită. La baza acestui lucru stă un element muzical și el merge dincolo de o anumită limită, am putea spune că se autodepășește, devine mai mult decât muzical. Adică: în măsura în care vorbirea constă din vocale, ea conține în sine un element muzical; în măsura în care constă din consoane, ea conține în sine un element sculptural, un element pictural. Iar în vorbire avem o adevărată sinteză, o adevărată unire, realizată în om, între elementul muzical și elementul plastic.
De aici puteți vedea că în vorbire se exprimă în mod veritabil, printr-un fel de nuanță inconștientă, nu numai felul în care sunt diferiți oamenii, ci, de asemenea, și mai ales, felul în care
sunt diferite comunitățile umane. Noi spunem în limba germană „Kopf” (cap ‒ n. t.). „Kopf” exprimă întreaga conformație a capului ceea ce este rotund, forma. De aceea, noi nu spunem numai
capului uman „Kopf”, ci spunem și „Kohlkopf” (căpățână de varză ‒ n. t.). În limba germană, exprimăm în cuvântul „Kopf” forma. Romanul nu exprimă forma capului; el spune „testa” [Nota 7] și exprimă prin aceasta
ceva sufletesc. El exprimă următorul lucru: capul este acela care depune mărturie, cel care atestează, care constată. El își ia denumirea pentru „cap” dintr-un cu totul alt substrat. El trimite
la simpatia inimii, pe de-o parte, și la contopirea antipatiei cu exteriorul, pe de altă parte. ‒ Încercați mai întâi să vă lămuriți, cu ajutorul vocalei principale, în ce constă deosebirea.
„Kopf” ‒ o = uimire, mirare! În suflet există ceva din uimire, din mirare, față de tot ceea ce este rotund, pentru că ceea ce este rotund, ca atare, are legătură cu tot ceea ce provoacă uimire,
mirare. Luați „testa”: ‒ e = a opune rezistență. Trebuie să ne afirmăm propria părere, să opunem rezistență, atunci când celălalt afirmă ceva; altfel, ne-am contopi cu el. Această nuanță
afectivă apare foarte clar, atunci când caracterul poporului se exprimă în raport cu atestarea, în cuvântul cap.
Astfel, dacă luați seama la aceste lucruri, veți fi departe de abstractismul care v-ar face să căutați să vedeți ce stă scris în dicționar: pentru o limbă, acest cuvânt, pentru cealaltă limbă, cuvântul celălalt. Dar cuvintele diferitelor limbi provin, aici sau dincolo, din cu totul alte raporturi. Este o atitudine pur exterioară dacă am vrea, pur și simplu, să le comparăm; iar traducerea cu ajutorul dicționarului este, de fapt, traducerea cea mai proastă. Dacă noi avem în limba germană cuvântul „Fuß” (laba piciorului ‒ n. t.), el are legătură cu acest lucru: noi pășim, facem un gol, lăsăm o urmă (germ. die Furche = urma lăsată de greblă). Cuvântul „Fu” are legătură cu cuvântul „Furche”. Noi luăm denumirea piciorului de la ceea ce face el, de la faptul că lasă urme. Limbile romane, „pes”, iau această denumire de la „a sta în mod solid pe pământ, a avea un punct de vedere”. Dar această lingvistică extraordinar de folositoare pentru pedagogie, care ar fi lingvistica sensurilor, nu există absolut deloc în știință și putem, desigur, răspunde la întrebarea: Din ce cauză nu avem încă în știință aceste lucruri, care, totuși, ne-ar putea ajuta în mod practic?
Nu le avem încă, fiindcă de-abia acum elaborăm lucrurile de care avem nevoie pentru cea de-a cincea epocă postatlanteană, în special pentru educație. Dacă veți considera vorbirea, în acest fel, drept ceva care prin vocale indică ceva interior, iar prin consoane ceva exterior, atunci veți găsi ușor desene pentru consoane. Atunci nu veți fi obligați să folosiți doar ceea ce voi da eu în conferințele următoare drept imagini pentru consoane, ci vă veți putea face dvs. singuri imagini și prin aceasta veți reuși să dobândiți dvs. înșivă contactul lăuntric cu copiii, ceea ce este mult mai bine decât dacă vă însușiți numai imaginea exterioară.
În acest, fel am recunoscut vorbirea drept relație a omului cu cosmosul. Căci omul singur s-ar opri la admirație, la uimire; de-abia raporturile lui față de Cosmos fac să ia naștere admirație, uimire, față de ceea ce răsună.
Omul este cuibărit într-un anumit mod [Nota 8] în Cosmos și putem observa, deja prin niște reflecții absolut exterioare, această situare a omului în lăuntrul Cosmosului. Ceea ce spun acum o spun pentru că ‒ după cum ați văzut deja din conferința de ieri ‒ multe depind de felul cum ne raportăm afectiv la ființa umană în devenire, de felul cum putem venera cu adevărat revelarea enigmatică a întregului Cosmos în ființa umană în devenire. Extraordinar de multe depind de faptul că putem dezvolta acest sentiment, în calitate de oameni care educă și predau.
Să luăm în considerare încă o dată, pe fundal ceva mai extins, importantul fapt că omul are aproximativ 8 respirații pe minut. Câte are atunci în 4 minute? 18 ori 4 = 72 de respirații. Câte respirații are într-o zi? 18 ori 60 ori 24 = 25.920 respirații pe zi. Pot socoti însă și așa: socotesc numărul respirațiilor din 4 minute, asta face 72. Atunci ar trebui să înmulțesc numărul respirațiilor din 4 minute nu cu 24 ori 60, ci numai cu 6 ori 60, așadar, cu 360, și aș obține tot 25.920 respirații pe zi, 360 ori 72 = 25.920. Putem spune: în intervalul de 4 minute, procesul respirator ‒ inspirație, expirație, inspirație, expirație, ‒ este un fel de mic proces echivalent cu o zi, iar dacă am înmulțit acest număr cu 360, cealaltă sumă, 25.920, este față de acesta un proces echivalent cu un an, iar ziua de 24 de ore este pentru respirația noastră ca un an. Acum, luați procesul nostru respirator mai mare, care constă în faptul că noi alternăm zilnic între veghe și somn. Oare ce înseamnă, propriu-zis, veghea și somnul? Veghea și somnul înseamnă și faptul că expirăm și inspirăm ceva. La adormire, noi expirăm eul și corpul astral, iar la trezire le inspirăm din nou. Facem aceasta în decursul a 24 de ore. Dacă luăm această zi, ca să obținem ciclul anual trebuie să o înmulțim cu 360. Cu alte cuvinte, în decursul unui an efectuăm, prin această respirație, ceva asemănător micului proces de respirație din cadrul unei zile, în cazul căruia înmulțim cu 360 ce se întâmplă în 4 minute; dacă înmulțim cu 360 timpul dintre trezire și adormire, care se scurge în timpul unei zile, obținem timpul care se scurge într-un an; iar dacă înmulțim 1 an cu vârsta umană medie, deci, cu 72, obținem iarăși 25.920. Acum avem, de fapt, un dublu proces respirator: inspirația și expirația noastră, care are loc de 72 de ori în 4 minute [Nota 9], iar într-o zi de 25.920 de ori; procesul nostru de adormire și trezire, care are loc o dată pe zi, de 360 de ori într-un an, și de 25.920 de ori în întreaga viață. ‒ Apoi mai aveți o a treia respirație, dacă urmăriți Soarele în circuitul lui. Dvs. știți că punctul unde răsare Soarele primăvara înaintează aparent în fiecare an cu câte puțin și că în acest mod Soarele parcurge în 25.920 de ani întreaga ecliptică, în salturi; așadar, avem și aici, din nou, numărul 25.920, în anul cosmic planetar [Nota 10].
Cum este situată viața noastră în lume? Noi trăim în medie 72 de ani. Dacă înmulțim acest număr cu 360, obținem iarăși 25.920. Puteți să vă imaginați, așadar, că anul platonic, circuitul cosmic al Soarelui, care se împlinește în 25.920 ani, are drept zi a sa viața noastră umană, astfel încât noi, așa cum suntem situați în viața noastră umană, putem privi ca o respirație acel proces ce reprezintă pentru întregul Cosmos un an, astfel că putem înțelege durata vieții noastre umane ca o zi din marele an cosmic, astfel încât, iarăși, putem venera procesul mai mic drept copia marelui proces cosmic. Dacă privim lucrurile mai exact, prin anul platonic, adică prin ceea ce se întâmplă în anul platonic, ajungem la o copie a întregului proces care are loc de la vechea evoluție saturniană, trecând prin evoluțiile solară, lunară, pământească ș.a.m.d., până la Vulcan [Nota 11]. Dar toate procesele care au loc în felul pe care l-am schițat sunt orânduite ca procese respiratorii, conform cu numărul 25.920. Iar prin ceea ce se petrece pentru noi în perioada de la trezire până la adormire este exprimat, iarăși, ce s-a petrecut în timpul evoluției lunare, ce se petrece în timpul evoluției pământești, ce se va petrece în timpul evoluției jupiteriene. În aceasta se exprimă ceea ce face ca noi să aparține sferei extrapământești. Iar în ceea ce se petrece în procesul nostru respirator cel mai mic, care se exprimă în 4 minute, acționează ceea ce face din noi oameni pământești. Trebuie, așadar, să spunem: Suntem oameni pământești prin procesul nostru respirator; prin alternanța dintre trezire și adormire suntem oameni lunari, pământești și jupiterieni; iar prin faptul că prin mersul vieții noastre suntem integrați în raporturile anului cosmic, suntem oameni cosmici. Pentru viața cosmică, pentru întregul sistem planetar, o respirație cuprinde o zi a existenței noastre, și cei 72 de ani ai vieții noastre sunt o zi pentru acea ființă ale cărei organe constituie sistemul planetar. Dacă depășiți iluzia că sunteți un om cuprins între anumite limite, dacă înțelegeți ceea ce sunteți drept proces cosmic, așa cum și este în realitate, atunci puteți spune: Eu însumi sunt o respirație a Cosmosului.
Dacă dvs. concepeți acest lucru în așa fel încât partea sa teoretică vă este cât se poate de indiferentă, spunându-vă că este doar un proces și că dvs. doar v-a căzut odată bine să fi auzit așa ceva, dar dacă luați din aceasta cu dvs. un sentiment: sentimentul venerației infinite față de ceea ce se exprimă în mod misterios în fiecare ființă umană, atunci acest sentiment se va intensifica în dvs., transformându-se în ceea ce trebuie să stea la baza instruirii și educației. În cadrul educației pentru viitor nu putem proceda în așa fel încât să introducem, dacă pot să spun așa, viața exterioară a adultului în activitatea educativă. Este o imagine înfiorătoare, cum nu se poate mai înfiorătoare, aceea că în viitor oamenii s-ar putea întâlni în parlamente, pe baza unor alegeri democratice, pentru a lua hotărâri în probleme de învățământ și educație, cel mult pe baza avizului unor oameni care nici ei nu s-au adâncit în problemă mai mult decât prin sentimentul lor democratic. Dacă lucrurile s-ar înfăptui așa cum începe acum să se contureze în Rusia, aceasta ar însemna că Pământul și-ar rata misiunea, că el ar fi sustras misiunii sale, că ar fi scos afară din univers și s-ar ahrimaniza complet.
Acum este momentul ca omul să aducă cele necesare educației din cunoașterea legăturii dintre om și Cosmos. Trebuie să pătrundem întreaga noastră activitate educativă de sentimentul: în fața noastră stă omul în devenire, dar el este continuarea a ceea ce s-a petrecut în suprasensibil înainte ca omul să fi fost născut sau zămislit. Acest sentiment trebuie să ia naștere dintr-o cunoaștere de felul aceleia pe care am prezentat-o adineaori, după ce am încheiat studierea vocalelor și a consoanelor. Acest sentiment trebuie să ne pătrundă în întregime. Și noi ne vom putea desfășura activitatea într-un mod cu adevărat just numai dacă ne vom pătrunde în mod real de acest sentiment. Căci să nu credeți că acest sentiment este nerodnic! Omul este organizat în așa fel încât, dacă are un sentiment orientat în mod just, își dă el singur impulsurile juste, pe baza acestui sentiment. Dacă nu vă însușiți ceea ce vă face să-l priviți pe fiecare om drept o enigmă cosmică, atunci nu veți putea ajunge decât la sentimentul de a-l vedea pe fiecare om ca pe un mecanism, iar cultivarea acestui sentiment, că omul ar fi numai un mecanism, ar însemna pieirea culturii pământene. Dimpotrivă, aurora culturii pământene poate fi căutată numai în impregnarea impulsului nostru educativ cu sentimentul importanței cosmice a întregii ființe umane. Dar noi ne cucerim acest sentiment cosmic, după cum vedeți, numai dacă avem în vedere faptul că ceea ce există în simțirea umană ține de perioada dintre naștere și moarte; apoi, pe de-o parte, ceea ce avem în activitatea de reprezentare umană ne trimite la perioada prenatală, iar, pe de altă parte, ceea ce se află în voința umană ne trimite spre viața de după moarte, spre ceea ce este embrionar și aparține viitorului. Când avem în fața noastră omul tripartit, avem mai întâi elementul prenatal, apoi ceea ce se află între naștere și moarte și, în al treilea rând, ceea ce ține de viața de după moarte, numai că ceea ce este prenatal se prelungește în existența noastră sub formă de imagini, pe când ceea ce ține de viața de după moarte există embrionar în noi deja înainte de moarte.
Numai cu ajutorul unor asemenea lucruri vă puteți face o reprezentare despre ceea ce se întâmplă în realitate atunci când un om intră în relație cu un alt om. Când citim cărți de pedagogie mai vechi, de pildă pedagogia lui Herbart [Nota 12], excelentă pentru vremuri mai vechi, avem întotdeauna sentimentul: oamenii operează cu niște noțiuni prin care ei nu se pot apropia deloc de realitate, ci rămân în afara realității. Gândiți-vă numai la faptul că simpatia, dezvoltată astfel în mod just în sens pământesc, impregnează întreaga voință; așadar, ceea ce există în noi prin voință, ca germene al viitorului, ca germene al vieții de după moarte, este impregnat de iubire, de simpatie. Prin aceasta, am putea spune ‒ dar, de fapt, nu am putea spune, ci chiar așa este ‒, tot ceea ce are legătură cu voința, ca să poată fi frânat sau cultivat în mod just, trebuie să fie urmărit și în educație cu o iubire cu totul deosebită. Va trebui să venim în ajutorul simpatiei, care există deja în om, prin faptul că ne adresăm voinței sale. Care va trebui să fie atunci impulsul propriuzis pentru educarea voinței? Nu poate fi altul decât acela de a dezvolta noi înșine simpatie față de copil. Cu cât vom dezvolta simpatii mai bune față de el, cu atât vor fi mai bune metodele pe care le vom avea în educație.
Și acum, veți spune: Dacă educarea intelectului este opusul educării voinței, pentru că este impregnată de antipatie, atunci va trebui, desigur, să dezvoltăm antipatii, când îl educăm pe copil
în ceea ce privește rațiunea, intelectul său! Acest lucru este adevărat, numai că trebuie să-l înțelegeți în mod just. Trebuie să puneți antipatiile la locul potrivit. Trebuie să încercați să-l
înțelegeți în mod just pe copilul însuși, dacă vreți să-l educați în mod just pentru viața de reprezentare. În înțelegere se află deja elementul antipatiei, căci antipatia ține de această
latură. Prin faptul că-l înțelegeți pe copil, prin faptul că încercați să pătrundeți în toate nuanțele ființei lui, deveniți educatorul, învățătorul său în ceea ce privește intelectul,
cunoașterea. Aici există deja antipatiile; numai că dvs., prin faptul că îl educați pe copil, faceți ca antipatia să fie ceva bun. Și puteți fi absolut siguri: Viața nu ne conduce pe unii spre
ceilalți fără să existe condițiile pentru aceasta. Evenimentele exterioare sunt, de fapt, întotdeauna expresia exterioară pentru ceva lăuntric, oricât de ciudat ar părea acest lucru unei
considerări exterioare a lumii. Faptul că dvs. sunteți puși în situația de a desfășura o activitate de instruire și educare a copiilor de la Școala Waldorf [Nota 13] și să faceți tot ce ține de aceasta
ne atrage atenția asupra legăturii karmice dintre exact acest grup de dascăli și acest grup de copii. Și dvs. veți deveni dascălul potrivit pentru acești copii pentru că în niște vremuri trecute
ați dezvoltat cândva antipatii față de acești copii, și de acest lucru vă eliberați prin faptul că educați acum intelectul acestor copii. Iar simpatiile trebuie să le dezvoltăm în mod just prin
faptul că modelăm voința în mod just.
Așadar, să vă fie limpede: Dvs. veți pătrunde cel mai bine în ființa duală a omului dacă veți face ceea ce am încercat noi în cadrul discuțiilor de seminar [Nota 14]. Dar trebuie să încercați să pătrundeți în toate aspectele ființei umane. Prin ceea ce am încercat să facem la seminar [Nota 15], veți deveni buni educatori numai în ceea ce privește viața de reprezentare a copilului. Veți deveni buni educatori și pentru viața lui de voință dacă veți încerca să-l înconjurați pe fiecare în parte cu simpatie, cu o simpatie reală. Aceste lucruri țin și ele de educație: antipatia, care ne dă capacitatea de a înțelege ‒ simpatia, care ne dă capacitatea de a iubi. Prin faptul că avem un trup și, datorită lui, niște focare unde se întâlnesc simpatia și antipatia, acest lucru se furișează și în acele relații sociale dintre oameni care se exprimă în activitatea de educare și instruire. Vă rog să reflectați la acest lucru, să-l pătrundeți cu simțirea, și atunci mâine vom putea merge mai departe.
