Am atras atenția deja ieri asupra faptului că [Nota 16] în procesul instruirii ar trebui să se pornească de la o anumită plăsmuire artistică a orei, pentru ca omul întreg, mai ales cu viața lui de voință, să fie antrenat în procesul instruirii. Din discuții de felul celor pe care le-am cultivat noi aici vă veți putea da ușor seama de importanța unei asemenea măsuri și vă veți da seama de faptul că instruirea trebuie să fie realizată în așa fel încât să nu uităm nici un moment că în om există ceva mort, ceva pe cale de a muri, care trebuie transformat în ceva nou, viu. Dacă ne apropiem numai contemplând, deci, cu reprezentarea noastră, care este ceva imaginativ, de ființa naturii și de alte entități ale lumii, noi ne situăm mai mult într-un proces de moarte; dacă ne apropiem de ființele naturii și ale lumii cu voința noastră, atunci ne aflăm într-un proces regenerator. În calitate de educatori, noi vom avea, așadar, sarcina de a regenera în permanență ceva mort, de a feri de moartea totală ceea ce, în ființa umană, merge în întâmpinarea morții, ba chiar, aș zice, să-l fecundăm cu ceea ce putem dezvolta din voință drept element regenerator. De aceea, nu trebuie să ne sfiim să începem să dezvoltăm, deja când e vorba de copil, o anumită modelare artistică a predării.
Ceea ce se apropie de om ca element artistic se împarte, la rândul lui, în două curente, curentul plastic-sculptural și curentul muzical-poetic. Aceste două domenii artistice, cel plastic-sculptural și cel muzical-poetic, sunt cu adevărat diametral opuse, cu toate că, tocmai prin diferența lor polară, ele se pot întâlni foarte bine într-o sinteză superioară, într-o unitate superioară. Dvs. veți fi știind că, în cadrul evoluției, omenirii această dualitate a elementului artistic se exprimă chiar și sub raport rasial. Nu trebuie decât să vă aduceți aminte de anumite expuneri ale lui Heinrich Heine [Nota 17], și veți fi trimiși la o asemenea dualitate: la faptul că tot ceea ce a pornit de la vechii greci sau a fost înrudit cu aceștia, tot ceea ce s-a dezvoltat, așadar, sub aspect rasial, din natura vechiului popor grec, era o predispoziție, în cel mai eminent sens al cuvântului, spre modelarea plastic-sculpturală a lumii, pe când tot ceea ce s-a dezvoltat din elementul iudaic era o predispoziție deosebită pentru elementul propriu-zis muzical al lumii. Așadar, și aici găsiți aceste două curente distribuite pe rase, și cine are o receptivitate pentru asemenea lucruri le va putea urmări foarte bine în istoria artei. Bineînțeles că apar mereu tendințe, tendințe îndreptățite, care vor să unească elementul muzical cu cel plastic-sculptural. Dar aceste curente ar putea fi unite cu adevărat numai în euritmia adusă la desăvârșire, în care elementul muzical și cel vizibil pot deveni o unitate ‒ bineînțeles că nu în forma incipientă la care am ajuns până acum, ci în țelurile pe care euritmia trebuie să le aibă în față. Așadar, trebuie să ținem seama de faptul că în întreaga natură umană armonioasă există un element plastic-sculptural spre care tinde ceea ce ține de voința omului. Dar cum putem caracteriza în mod just această tendință [Nota 18] care există în om, de a deveni plastic-sculptural?
Dacă am fi oameni înzestrați numai cu intelect, dacă am privi lumea numai cu ajutorul activității de reprezentare, noi am deveni treptat niște cadavre ambulante. Am face cu adevărat impresia, aici, pe Pământ, că suntem niște ființe pe cale de a muri. Ne salvăm de la această moarte numai prin faptul că simțim în noi imboldul de a reînvia prin fantezie, în mod plastic-sculptural, ceea ce în noțiuni este pe cale de a muri. Dacă vreți să deveniți educatori adevărați, trebuie să vă feriți să uniformizați totul, în mod abstract. Dar nu aveți voie să spuneți acum: Așadar, n-ar trebui să dezvoltăm elementul aducător de moarte din om, ar trebui să evităm a dezvolta în om lumea noțională, lumea de reprezentare. Cu privire la spiritual-sufletesc, aceasta ar conduce la aceeași greșeală pe care ar face-o niște medici care, ca mari pedagogi, ar privi evoluția culturii și ar spune apoi: Oasele sunt elementul care moare în om, așadar, să-l ferim pe om de acest element pe cale de a muri, să încercăm să menținem oasele vii, moi. Vă dați seama că o astfel de concepție i-ar face pe oameni să devină toți rahitici, așa încât ei nu și-ar putea realiza pe deplin misiunea. Este întotdeauna un principiu greșit să vrei să procedezi așa cum vor s-o facă mulți teosofi și antroposofi, care, atunci când se vorbește de Ahriman și de Lucifer și de influențele lor asupra evoluției omenirii, spun apoi: Acestea sunt lucruri care dăunează naturii umane, așadar, ar trebui să ne ferim de ele. ‒ Dar aceasta ne-ar face să-l ținem pe om departe de tot ceea ce trebuie să intre în constituția sa. Astfel, noi nu putem împiedica nici dezvoltarea elementului de reprezentare; trebuie să-l dezvoltăm, dar niciodată nu avem voie să neglijăm să ne apropiem de natura umană, în alt moment, cu elementul plastic-sculptural. De aici rezultă unitatea. Ea nu rezultă din faptul că eliminăm unul din elemente, ci din faptul că-l dezvoltăm pe unul alături de celălalt. În această privință, oamenii epocii actuale încă nu pot gândi în mod unitar. De aici provine și faptul că ei nu înțeleg tripartiția organismului social [Nota 19]. Pentru viața socială este just numai ca tărâmul spiritual, tărâmul economic și tărâmul juridic să se situeze unul alături de celălalt și unitatea să rezulte abia după aceea, nu să ia naștere prin faptul că noi o formăm în mod abstract. Gândiți-vă numai ce-ar însemna dacă oamenii ar spune: Deoarece capul este o unitate și restul corpului, tot o unitate, omul, de fapt, n-ar trebui să existe deloc; ar trebui să desprindem capul de restul omului și să-l lăsăm să umble liber prin lume! Desfășurăm o activitate creatoare după modelul naturii, doar dacă facem ca din aspectele unilaterale să ia naștere întregul.
Așadar, aici se pune problema să dezvoltăm unul dintre elementele unilaterale: educare pe baza vieții de reprezentare; pe urmă, celălalt element unilateral, cel plastic-sculptural, face să devină viu ceea ce dezvoltăm în simpla noțiune. Aici se pune problema ca, în epoca noastră care nimicește întotdeauna conștiența, să ridicăm aceste lucruri în conștiență, fără a pierde ingenuitatea. Dar nu e neapărat nevoie să ne pierdem ingenuitatea, dacă plăsmuim lucrurile în mod concret, nu abstract. Ar fi, de pildă, foarte bine, în orice caz, dacă am începe cât mai devreme posibil, în ceea ce privește elementul plastic-sculptural, să-l facem pe copil să trăiască în lumea culorilor, dacă ne-am pătrunde, ca dascăli, de ceea ce ne oferă Goethe în partea didactică a teoriei culorilor [Nota 20]. Pe ce se bazează această parte didactică a teoriei goetheene a culorilor? Ea se bazează pe faptul că Goethe pătrunde întotdeauna fiecare culoare în parte cu o nuanță afectivă. Astfel, el subliniază caracterul provocator al culorii roșii; el nu subliniază numai ceea ce vede ochiul, ci ceea ce simte sufletul în contact cu roșul. Tot astfel, el subliniază liniștea, adâncirea în sine, pe care o simte sufletul sub influența albastrului. Putem să-l introducem pe copil în lumea culorilor, fără a afecta cu ceva ingenuitatea, în așa fel încât nuanțele afective ale lumii culorilor să ia naștere în mod viu. Dacă la început copilul se murdărește, poate, foarte rău, vom avea prilejul să luăm o măsură bună în educație, învățându-l pe copil să nu se mai murdărească atât de tare.
Începeți cât mai devreme să-l puneți pe copil în contact cu culorile, aici ar fi bine să așterneți alte culori și pe o suprafață colorată, nu numai pe o suprafață albă, și să încercați să treziți în copil sentimente de felul celor ce pot lua naștere numai printr-o înțelegere spiritual-științifică a lumii culorilor [Nota 21]. Dacă veți lucra așa cum am lucrat eu cu câțiva prieteni la cupola mică a construcției din Dornach [Nota 22], veți dobândi o legătură vie cu ființa culorii. Veți descoperi atunci, dacă așterneți, de pildă, albastru, că este în însăși natura culorii albastre să caracterizeze tot ceea ce este interioritate. Așadar, să zicem, la un înger care se mișcă sub imboldul interiorității sale vom avea de la sine tendința de a-l picta în albastru, pentru că nuanța albastrului, clarobscurul albastrului, face să se nască în suflet sentimentul mișcării ce își are originea în ceva sufletesc. Culoarea galben-roșiatică face să se nască în suflet sentimentul strălucirii, sentimentul a ceea ce se revelează radiind în afară. Așadar, dacă e vorba de ceva care acționează în mod agresiv, dacă în fața noastră apare ceva ce vrea să ne avertizeze, dacă îngerul vrea să ne spună ceva, dacă vrea să ne vorbească din planul în care este situat el, atunci noi exprimăm aceasta prin nuanțele galben-roșiatice. Putem atrage atenția copiilor, într-un mod elementar, asupra acestui caracter lăuntric-viu al culorilor.
Apoi, trebuie să ne pătrundem noi înșine foarte puternic de gândul că simplul desen are deja în el ceva neadevărat. Cel mai adevărat este sentimentul ce ia naștere din culoare, ceva mai neadevărat este sentimentul ce se naște din clarobscur și cel mai neadevărat este desenul. Desenul ca atare se apropie deja întru totul de acel element abstract care există în natură ca element pe cale de a muri. De fapt, noi ar trebui să desenăm numai dacă devenim conștienți de următorul lucru: noi desenăm, în esență, numai ceea ce este mort. Cu culori, ar trebui să pictăm în așa fel încât să fim conștienți de acest lucru: noi facem ca din ceea ce este mort să ia naștere ceva viu. ‒ Ce este, la urma urmei, linia orizontului? Când luăm creionul și desenăm linia orizontului
aceasta este ceva abstract, ceva aducător de moarte, ceva neadevărat față de natură, în care se manifestă întotdeauna două curente: ceea ce este mort și ceea ce este viu. Noi izolăm unul din curente și afirmăm că aceasta este natura. Dar când eu spun că văd ceva verde și că văd ceva albastru, care se deosebesc între ele, apoi linia orizontului se dezvoltă prin faptul că cele două culori sunt învecinate,
atunci eu spun un adevăr. Astfel, vă veți da seama, treptat, că forma naturii ia naștere cu adevărat din culoare, că, de aceea, desenul este ceva care abstractizează. Ar trebui să facem ca deja în copilul în creștere să ia naștere o reprezentare justă, un sentiment just, în legătură cu asemenea lucruri, pentru că aceasta îi revigorează întreaga ființă sufletească și o pune într-un raport just cu lumea exterioară. Aceasta este boala de care suferă civilizația și cultura noastră, faptul că nu avem o legătură justă cu lumea exterioară. Nu e nevoie aici, aș zice, să devenim noi înșine unilaterali în predare. Ar fi, de pildă, cât se poate de bine, dacă am putea dezvolta, încetul cu încetul, posibilitatea de a trece de la elementul artistic pur abstract care se manifestă la om prin savurarea frumosului, la artisticul concret, la practicarea artei aplicate, pentru că omenirea actuală are, cu siguranță, foarte multă nevoie ca în viața culturală generală să se introducă o activitate artistică reală. În decursul secolului al XIX-lea, am ajuns, realmente, să ne facem mobila pentru ochi; un scaun, de pildă, noi îl facem pentru ochi, pe când, de fapt, el ar trebui să fie ceva pe care să-l simțim când stăm pe el. Scaunul trebuie să fie făcut în conformitate cu acest lucru. Noi trebuie să simțim scaunul, el nu trebuie să fie doar frumos, ci el trebuie să fie ceva pe care omul poate să stea. În felul cum este făcut scaunul ar trebui să se exprime întreaga contopire a simțului interior cu scaunul și chiar a simțului interior format ‒ prin felul cum sunt făcute brațele scaunului ș.a.m.d., având în vedere că omul își căută în scaun un sprijin. Dacă în școală s-ar putea introduce ore de lucru manual care să cultive în mod decisiv arta aplicată, prin aceasta s-ar face un mare serviciu civilizației actuale. Căci, ia gândiți-vă numai cât de îngrijorat este, în zilele noastre, cu privire la soarta culturii și civilizației actuale, un om preocupat în mod sincer de omenire, când vede cum, de pildă, abstractismele din zilele noastre ‒ ele nu vor apărea dacă noi ne vom putea realiza intențiile ‒, cum gogomăniile oamenilor cu gândire socialistă vor să inunde civilizația actuală: atunci în civilizația noastră nu vor mai exista lucruri frumoase, ci numai lucruri utile! Și chiar dacă oamenii vor visa la lucruri frumoase ‒ ei nu vor mai avea nici un simț pentru faptul că, din cauză că se merge spre socializare, va trebui să subliniem și mai mult decât înainte necesitatea frumosului. Oamenii ar trebui să înțeleagă acest lucru.
Așadar, în predare, n-ar trebui să facem economie de elementul plastic-sculptural. Dar tot atât de puțin ar trebui să facem economie de acel element dinamic ce se exprimă în arta arhitecturii și care ar trebui să fie simțit de copii în mod real. Aici putem să cădem foarte ușor în greșeala de a prezenta copiilor prea devreme un lucru sau altul. Dar, într-un anumit sens, acest lucru chiar trebuie să se întâmple. Eu le-am adresat câteva cuvinte acelor copii din München care-și petreceau vacanța la Dornach, 80 la număr, și care au făcut cu doamna Kisseleff [Nota 23] 12 ore de euritmie, prezentând apoi cele învățate în fața câtorva dascăli din colegiul școlii lor și a unor antroposofi din Dornach. Copiii au lucrat foarte frumos și după ce s-a terminat întreaga reprezentație de euritmie, care a mai constat și din câteva piese prezentate de euritmistele noastre din Dornach, copiii au venit și au întrebat: Oare a plăcut și reprezentația noastră? ‒ Ei simțeau cu adevărat imboldul să reprezinte și ei ceva; a fost ceva cât se poate de frumos. Acum, la dorința acelor persoane care organizaseră totul, eu trebuia să le adresez copiilor câteva cuvinte. Era în ajunul zilei în care copiii urmau să se întoarcă la München. Atunci am spus, literalmente: Vă spun acum ceva ce nu înțelegeți încă. Abia în viitor veți înțelege acest lucru. Dar luați aminte, dacă veți auzi în viitor cuvântul „suflet”, căci acum încă nu-l puteți înțelege. ‒ Această atragere a atenției copiilor asupra unui lucru pe care încă nu-l înțeleg, care abia de acum înainte urmează să se maturizeze, este extraordinar de importantă. Și este greșit numai principiul pe care oamenii îl pun astăzi în prim-plan: Trebuie să-l învățăm pe copil numai lucruri pe care le înțelege deja ‒ un principiu care face ca întreaga activitate educativă să fie lipsită de viață. Căci o activitate educativă este plină de viață de-abia când copilul a purtat o vreme în subconștient cele primite, scoțându-le la suprafață abia după câtva timp. Acest lucru este foarte important pentru educația copiilor de la 7 până la 15 ani; atunci se pot picura în sufletul copilului foarte multe din cele ce pot fi înțelese abia mai târziu. Vă rog să nu vă împiedicați de gândul că depășiți gradul de maturitate al copilului și apelați la un lucru pe care copilul îl va putea înțelege abia mai târziu. Principiul contrar a introdus în pedagogia noastră un element distrugător. Dar copilul trebuie să știe că trebuie să aștepte. Putem chiar face ca în el să ia naștere acest sentiment, sentimentul că trebuie să aștepte, în ceea ce privește înțelegerea lucrurilor pe care și le însușește acum. De aceea, nici nu era atât de rău în vremurile vechi, când copiii trebuiau să învețe, pur și simplu, 1 x 1 = 1, 2 x 2 = 4, 3 x 3 = 9 ș.a.m.d., în loc să învețe acest lucru, cum se întâmplă în zilele noastre, cu ajutorul socotitoarei. Ar trebui să fie depășit acest principiu, de a face ca înțelegerea copiilor să rămână încremenită în cele deja învățate. Acest lucru se poate face, firește, numai cu tactul necesar, căci nu ne putem îndepărta prea mult de la ceea ce copilul poate face cu plăcere; dar el se poate pătrunde cu destul de multe lucruri, doar pe baza autorității celui care predă, iar înțelegerea acestora îi va veni abia mai târziu.
Dacă îi aduceți aproape copilului în acest fel elementul plastic-sculptural, veți vedea că puteți face să devină vii multe din lucrurile aducătoare de moarte.
Elementul muzical, care trăiește în om de la naștere și care, după cum am spus, se manifestă la copil mai ales în perioada dintre 3 și 4 ani, în dorința de a dansa, este un element care ține de voință și care conține în sine viață. Dar, oricât de ciudat ar părea, este, totuși, adevărat că el conține, la început, în felul în care se manifestă în copil, o viață prea puternică, o viață care amețește, o viață care amorțește ușor conștiența. Sub influența unui element muzical puternic, evoluția copilului ajunge foarte ușor la o anumită stare de amețeală. De aceea, trebuie să spunem: Educația pe care o realizăm atunci când folosim elementul muzical trebuie să constea într-o armonizare permanentă a elementului dionisiac, care izvorăște din natura umană, cu ajutorul elementului apolinic. Pe când ceea ce este pe cale de a muri trebuie să fie revigorat prin elementul plastic-sculptural, ceea ce este viu în gradul cel mai înalt în elementul muzical trebuie să fie temperat, pentru ca să nu-l afecteze pe om prea puternic în acest element muzical. Acesta e sentimentul cu care trebuie să apropiem de copii elementul muzical.
Dar acum se pune problema să ținem seama de faptul că, datorită karmei, natura umană este dezvoltată în mod unilateral, într-o direcție sau alta. Acest lucru poate fi observat mai ales în privința elementului muzical. Dar, aș zice, acolo el este prea mult subliniat. N-ar trebui să subliniem prea mult: acesta este un copil nemuzical, acesta este unul muzical. Desigur, realitatea există, oricum, dar a ține copilul nemuzical, din această cauză, departe de tot ceea ce este muzică și a face să aibă parte de educație muzicală numai copiii înzestrați din punct de vedere muzical este ceva absolut greșit; chiar și copiii cei mai nemuzicali ar trebui să fie cel puțin de față la toate activitățile muzicale. Este, desigur, cu totul just să-i facem să se producă din punct de vedere muzical în public, din ce în ce mai mult, numai pe acei copii care sunt cu adevărat muzicali. Totuși, și copiii nemuzicali ar trebui să fie de față, să dezvolte receptivitate; căci vom observa că și la copilul cel mai nemuzical există un rest de predispoziții muzicale, dar ele sunt situate foarte adânc și pot fi scoase la suprafață numai printr-o cultivare plină de iubire. N-ar trebui să neglijăm niciodată acest lucru, fiindcă este mult mai adevărat decât credem ceea ce scrie într-una din piesele lui Shakespeare [Nota 24]: „Omul care nu are muzică în el... înclină spre trădare, spre tâlhărie și înșelăciune... să nu te încrezi în el!”. Acesta este un adevăr foarte profund. De aceea, n-ar trebui să neglijăm nimic din ceea ce se poate face pentru a apropia muzica și de acei copii care sunt considerați, în primă instanță, nemuzicali.
Dar va fi de cea mai mare importanță, de asemenea, tocmai sub raport social, ca elementul muzical să fie cultivat într-un mod elementar, astfel încât copiilor să li se predea muzica pe baza realităților elementare ale muzicii, fără o teorie care să-i amețească. Copiii ar trebui să-și formeze o reprezentare clară despre elementele primare ale muzicii, armonii, melodii ș.a.m.d., prin folosirea unor realități cât mai elementare, prin analizarea după auz a melodiilor și armoniilor, astfel încât, în ceea ce privește muzica, să procedăm la construirea întregului proces artistic într-un mod la fel de elementar cum procedăm în domeniul plastic-sculptural, unde lucrăm tot pornind de la detaliu. Prin aceasta, vom diminua ceea ce acționează atât de puternic pe tărâm muzical: diletantismul, ‒ cu toate că nu putem nega întru totul faptul că și diletantismul muzical are o anumită utilitate în viața noastră socială. N-am prea putea face progrese fără el, totuși, ar trebui să se limiteze la cei ce receptează arta. Dar tocmai prin aceasta ar fi posibil ca cei care desfășoară o activitate muzicală să fie apreciați în mod just în cadrul ordinii noastre sociale. Căci n-ar trebui să uităm faptul că tot ceea ce ține de elementul plastic-sculptural lucrează în sensul individualizării oamenilor, pe când tot ceea ce ține de elementul muzical-poetic stimulează viața socială. Prin elementul muzical-poetic, oamenii se întâlnesc într-o unitate; prin elementul plastic-sculptural, ei se individualizează. Individualitatea este menținută mai mult prin activitatea elementului plastic-sculptural, societatea, mai mult prin viața și urzirea-împreună în elementul muzical și poetic. Creația poetică este produsă în singurătatea sufletului, numai acolo; ea este înțeleasă de comunitatea umană. Nu vrem să stabilim ceva abstract, ci ceva absolut concret, când spunem că omul, prin creațiile sale poetice, își deschide interiorul și că acestui interior îi vine în întâmpinare, prin receptarea celor create, interiorul cel mai adânc al celuilalt. De aceea, la copilul în creștere ar trebui să educăm, înainte de toate, bucuria pentru creațiile muzicale și poetice și dorul după ele. În ceea ce privește poezia, copilul ar trebui să intre în contact cât mai devreme cu adevărata poezie. În zilele noastre, omul crește într-o ordine socială în care este tiranizat cu proza vorbirii. Există astăzi nenumărați recitatori care-i tiranizează pe oameni cu proza, prin faptul că scot în evidență ceea ce este proză într-o poezie, ceea ce ține numai de conținut. Și când, prin recitare, poeziei i se dă o asemenea formă, încât rolul principal îl joacă ceea ce ține, propriu-zis, de conținut, atunci, în zilele noastre, oamenii consideră că aceasta este o recitare desăvârșită. Dar o recitare cu adevărat desăvârșită este aceea care subliniază în mod deosebit elementul muzical. ‒ În cele câteva cuvinte pe care le spun uneori înainte de reprezentațiile de euritmie [Nota 25], am atras adeseori atenția asupra faptului că, la un poet cum e Schiller, o poezie izvorăște din adâncurile subterane ale sufletului său. În cazul multora dintre poeziile lui Schiller, în sufletul său se făcea simțită mai întâi o melodie generală și abia mai târziu el cobora, dacă mă pot exprima astfel, în această melodie generală, conținutul, cuvintele. În melodia generală este atras ceea ce ține de conținut, iar elementul poetic se epuizează atunci în modelarea vorbirii, nu în conținut, ci în tact, în ritm, în păstrarea rimei, așadar, în elementul muzical ce stă la baza elementului poetic. Am spus că, prin modul actual de a recita, oamenii sunt tiranizați, pentru că tiranizăm întotdeauna când punem accentul principal numai pe proză, pe conținutul unei poezii, pe care-l interpretăm în mod absolut abstract. Din punct de vedere spiritual-științific, depășim tirania numai prin faptul că, așa cum încerc eu întotdeauna, descriem un lucru din cele mai diferite puncte de vedere, astfel încât să menținem, și din punct de vedere artistic, noțiunile fluide. Am avut o bucurie deosebită atunci când unul dintre prietenii noștri cu înclinații artistice mi-a spus că anumite cicluri de conferințe ar putea fi transpuse, pur și simplu, datorită construcției lor lăuntrice, într-o simfonie. Așa ceva stă, într-adevăr, la baza anumitor cicluri, prin modul cum sunt construite. Luați, de pildă, acel ciclu pe care l-am prezentat la Viena [Nota 26] despre viața între moarte și o nouă naștere, și veți putea vedea că din el s-ar putea face o simfonie. Acest lucru este posibil din cauză că o conferință spiritual-științifică nu trebuie să acționeze în mod tiranic, ci trebuie să trezească voința oamenilor. Dar când oamenii se apropie de ceva cum e cartea Punctele centrale ale problemei sociale [Nota 27], ei spun că așa ceva ar fi de neînțeles pentru ei. Dar ea nu este ceva de neînțeles, ci numai oamenii nu sunt obișnuiți cu acest mod de expunere.
De aceea, este extraordinar de important ca la orice operă poetică să atragem copilului atenția asupra elementului muzical care-i stă la bază. Învățământul ar trebui organizat în așa fel încât elementul de recitare pe care-l introducem în școală să ajungă cât mai aproape de elementul muzical. Cel care predă muzica ar trebui să fie cât mai aproape de cel care predă ceea ce ține de recitare, astfel încât una să urmeze imediat după cealaltă și în acest fel între cele două să se stabilească o legătură vie. Ar fi foarte bine dacă cel care predă muzica ar putea să fie de față la ora de recitare, și invers, astfel încât întotdeauna unul dintre ei să poată atrage atenția asupra legăturilor cu cealaltă materie. Prin aceasta, s-ar elimina în mod radical ceea ce acționează încă atât de puternic în școala noastră actuală și care este un lucru cu adevărat înfiorător: explicarea abstractă a poeziilor. Această explicare abstractă a creațiilor poetice, care este împinsă până aproape de elementul gramatical, este moartea a tot ceea ce ar trebui să acționeze asupra copiilor. Interpretarea poeziilor este ceva absolut îngrozitor.
Acum veți obiecta: Dar interpretarea este ceva necesar pentru înțelegerea poeziei! Referitor la aceasta, trebuie să spunem: E necesar să dăm predării o formă unitară. Despre aceasta trebuie să se vorbească în conferința săptămânală a cadrelor didactice. Urmează să fie recitată o poezie sau alta. Atunci, de la celelalte materii trebuie să conflueze cele necesare pentru înțelegerea acelei poezii. Trebuie să facem în așa fel încât copilul să aducă deja cu el la orele de recitare ceea ce este necesar pentru înțelegerea poeziei respective. Putem foarte bine ‒ dacă ne ocupăm cu copiii de poezia lui Schiller „Plimbarea” [Nota 28] ‒ să-i prezentăm copilului elementele de psihologie și de istoria culturii care au legătură cu poezia, dar nu parcurgând poezia vers cu vers, ci prezentându-i copilului ceea ce stă deasupra conținutului. În ora de recitare ar trebui să se acorde importanță în mod exclusiv comunicării artistice a elementului artistic.
Dacă am folosi elementul artistic, cu cele două curente ale sale, în așa fel încât să armonizăm în întregime natura umană, cu aceasta am realiza extraordinar de mult. Trebuie numai să avem în vedere că realizăm ceva infinit de important în ceea ce privește legătura omului cu lumea, prin faptul că omul cântă. Cântatul în sine este o imitare a ceea ce există deja în lume. Când omul cântă, el exprimă înțelepciunea plină de sens din care este clădită lumea. Dar n-avem voie să uităm nici că, atunci când cântă, omul asociază elementului cosmic din succesiunea propriu-zisă de sunete cuvântul uman. Prin aceasta, în cânt intră ceva nenatural. Vom putea simți acest lucru dacă vom sesiza lipsa de afinitate dintre sunetele unei poezii și conținutul ei. Ar însemna deja un anumit progres dacă s-ar putea continua încercarea pe care am început-o acum: de a menține versurile în elementul strict recitativ și a de da viață numai cuvântului-rimă, cu ajutorul melodiei, astfel încât versul să treacă în recitare, iar cuvântul-rimă să fie cântat în felul unei arii [Nota 29]. Prin aceasta, ar apărea o distincție clară între sunetele unei poezii și cuvinte, care pe omul propriu-zis muzical îl deranjează.
Și iarăși, când dezvoltăm auzul omului pentru elementul muzical, îl facem pe om să simtă în mod viu muzica existentă în lumea însăși. Acest lucru este de cea mai mare importanță pentru omul în dezvoltare. N-avem voie să uităm: În elementul plastic-sculptural noi contemplăm frumusețea, o trăim; în cel muzical, devenim noi înșine frumusețe. Acest lucru este extraordinar de important. Dacă ne întoarcem în vremuri mai vechi, constatăm că, pe măsură ce ajungem într-un trecut și mai îndepărtat, există tot mai puțin din ceea ce numim noi muzică propriu-zisă. Putem avea sentimentul clar că elementul muzical este ceva în devenire, cu toate că anumite forme muzicale sunt și ele deja pe moarte. Aceasta are la bază o realitate cosmică foarte importantă. În tot ceea ce ține de elementul plastic-sculptural omul copia vechea ordine cerească. Copierea supremă a unei ordini cerești este o copiere plastic-sculpturală a lumii. Dar în elementul muzical omul creează el însuși. Aici el nu creează din ceea ce există deja, ci pune temelia pentru ceea ce va lua naștere abia în viitor. Putem crea, desigur, o anumită muzică, doar imitând, de pildă, pe cale muzicală, murmurul valurilor sau cântecul privighetorilor. Dar adevărata muzică și adevărata poezie sunt ceva nou creat și din acest ceva nou creat va lua naștere, cândva, evoluția ulterioară de pe Jupiter, Venus și Vulcan [Nota 30]. Prin faptul că facem apel la elementul muzical, noi salvăm, într-un fel, de la inexistență, conferindu-i realitate, ceva care mai are posibilitatea să ia naștere.
De-abia apelând în acest fel la marile realități ale lumii dobândim înțelegerea justă pentru felul în care trebuie să predăm. De-abia acest lucru poate să-i dea adevărata sfințire, astfel încât activitatea școlară să poată deveni cu adevărat un fel de serviciu divin, prin faptul că este un astfel de serviciu de sfințire.
Ceea ce prezint eu în acest fel va fi fiind, mai mult sau mai puțin, un ideal. Totuși, noi putem încadra în ideal ceea ce facem în mod concret. De pildă, n-ar trebui să neglijăm un lucru ‒ când ne ducem cu copiii pe care îi instruim în munți, pe câmp, se întâmplă, desigur, și așa ceva, când îi ducem, așadar, în natură ‒, în cazul acestei ieșiri cu copiii în natură ar trebui să avem mereu în vedere faptul că predarea însăși a științelor naturii trebuie să se facă numai în clădirea școlii. Să presupunem că ieșim cu copiii în natură, că le îndreptăm atenția spre o piatră sau o floare. Făcând acest lucru, ar trebui să evităm cu strășnicie să amintim afară, în natură, despre ceea ce predăm înăuntru, în clădirea școlii. Afară, în natură, ar trebui să-i orientăm pe copii înspre natură în cu totul alt fel decât în clădirea școlii. Ar trebui să nu uităm niciodată să le atragem atenția asupra acestui lucru: noi vă aducem în aer liber că să simțiți frumusețea naturii, și luăm creațiile naturii înăuntru în clădirea școlii, pentru ca acolo să putem disecăm împreună cu voi natura. De aceea, afară n-ar trebui să le vorbim niciodată copiilor despre ceea ce le prezentăm înăuntru, de pildă, cu privire la plante. Ar trebui să scoatem în evidență această deosebire, că una e să disecăm natura moartă în clasă, și alta să contemplăm afară natura, în frumusețea ei. Aceste două lucruri ar trebui puse alături. Cel care îi duce pe copii în natură ca să le exemplifice acolo ceva în legătură cu un obiect din natură, ceva ce îi învață în clasă, acela nu procedează în mod just. Ar trebui să trezim în copii un anumit sentiment: noi trebuie, din păcate, să disecăm natura atunci când o aducem în clasă. Dar copiii ar trebui să resimtă acest lucru drept o necesitate, căci distrugerea unor lucruri din natură este necesară și pentru edificarea omului. Însă, din acest motiv, n-ar trebui să credem că facem bine dacă afară, în natură, explicăm un gândăcel din punct de vedere științific. Locul explicării științifice a gândăcelului este în clasă! Bucurie în fața gândăcelului, bucurie în fața felului său de a alerga, în fața drăgălășeniei sale, în fața legăturii sale cu restul naturii, asta ar trebui să trezim în copii când îi ducem în aer liber. Și n-ar trebui să neglijăm, de asemenea, să trezim în sufletele copiilor acest sentiment clar, și anume că în muzică există ceva creator, ceva care depășește natura și că omul însuși devine creator împreună cu natura, prin faptul că dezvoltă elementul muzical. Desigur, acest lucru va trebui să fie modelat în mod foarte elementar drept sentiment, dar va fi primul lucru care trebuie să pornească tocmai de la elementul-voință al muzicii: faptul ca omul să se simtă pe sine în lăuntrul Cosmosului!
