Dragii mei prieteni,
Dacă vrem să înțelegem ce are știința spirituală antroposofică ca sarcină în prezent și în viitorul apropiat, atunci trebuie, așa cum am făcut cu ceva timp în urmă și din nou ieri, să luăm în considerare ce caracter și-a asumat dezvoltarea omenirii începând de la mijlocul secolului al XV-lea. La urma urmei, tot ceea ce se întâmplă în prezent depinde de faptul că de la mijlocul secolului al XV-lea în omenire trăiește imboldul ca individualitatea umană singulară să atingă apogeul personalității, omul să devină o personalitate deplină. Acest lucru nu a fost posibil și nu a fost deloc sarcina omenirii în epocile anterioare ale evoluției noastre umane postatlanteene. Dacă vrem să înțelegem marea cotitură în care ne aflăm, atunci trebuie să ne uităm și mai minuțios la astfel de lucruri precum cele pe care le-am caracterizat din nou ieri.
V-am spus: În viața noastră spirituală avem încă o constituție sufletească greacă. Modul în care ne formăm gândurile, modul în care suntem obișnuiți să gândim despre lume, este de fapt un ecou al constituției sufletești grecești. Iar modul în care suntem obișnuiți astăzi să privim drepturile civice și tot ce ține de drept, acesta este un ecou al constituției sufletești romane. Încă mai vedem statul nostru ca acea structură care a fost în esență Imperiul Roman. Și abia atunci când vom înțelege cum trebuie structura tripartită a organismului social să impacteze acest prezent haotic, vom putea discerne în mod clar și vom putea vrea în mod clar.
Constituția sufletească greacă pe care încă o avem este determinată în principal de faptul că în Grecia a fost prezent în sensul cel mai eminent ceea ce a dat tonul în dezvoltarea istorică până la mijlocul secolului al XV-lea. Pe teritoriul grecesc era răspândită o populație subjugată și cuceritorii, cei care au pretins pământul pentru ei înșiși, dar care totodată, invocând descendența lor de sânge au determinat spiritualitatea Greciei antice. Astfel încât nu te descurci cu structura sufletească a Greciei antice, dacă nu ai în vedere că acolo a fost considerat îndreptățit să se gândească asupra contextelor sociale umane așa cum rezulta din particularitatea sangvină a populației cuceritoare ariene. Bineînțeles, omenirea timpurilor moderne a depășit ceea ce ceea era de bază pentru greci. La grecii, era pur și simplu de la sine înțeles că erau oameni de două feluri, că erau oameni care, ca să spunem așa, să se închine lui Mercur și oameni care să se închine lui Zeus. Aceste două clase de oameni erau strict separate una de cealaltă. Dar oamenii gândeau despre lume și zeii ei așa cum poporul cuceritor trebuia să gândească în baza descendenței lor de sânge. Totul a fost determinat de ceea ce a rezultat din ciocnirea dintre un popor cucerit și un popor cuceritor. Cine se uită mai atent la ceea ce trăiește astăzi printre oameni în prezentul nostru social va recunoaște că, ce-i drept, potrivit sentimentelor noastre, conform cu ceea ce trăiește subconștient în sufletele noastre, nu mai suntem de acord cu această viziune aristocratică asupra lumii; dar acest aristocratism al modului de a vedea lumea încă trăiește în ideile noastre, în conceptele noastre, mai ales atunci când am fost educați în învățământul secundar. Învățământul secundar alcătuiește tot ceea ce ține de lecții într-un mod care este doar o renaștere, o reverberație a culturii grecești. Și cu atât mai mult învățământul superior, cu excepția colegiilor tehnice și agricole, care au trebuit să fie formate din viața recentă, dar care, din păcate, au fost modelate în structura lor exterioară pe ceea ce a venit din Grecia ca structură a învățământului superior. Tocmai dacă prețuim elenismul la vremea lui și pentru timpul lui, atunci trebuie, pe de altă parte, să ne fie foarte limpede că pentru timpul nostru este necesară o reînnoire a vieții spirituale, că pentru vremea noastră va deveni din ce în ce mai insuportabilă conducerea omenirii de către astfel de suflete care au primit configurația conceptelor lor, caracterul conceptelor lor în școala noastră medie. Și, bineînțeles, în toate pozițiile de conducere de astăzi sunt încă acei oameni care și-au obținut formarea conceptelor de la școlile medii. Este deja necesar astăzi să ne dăm seama că acum este timpul pentru încheierea socotelilor mari, nu mărunte, și că trebuie să ne gândim la astfel de lucruri în mod corespunzător, nu putem rămâne agățați de vechile obiceiuri de gândire.
Știți că ceea ce în elenism s-a dezvoltat din sânge, în romanism a devenit abstract. Am mai menționat deja acest lucru aici. În timp ce sistemul social grec – care nu se poate numi sistem politic – s-a dezvoltat în întregime din apartenența de sânge, acest element provenit din sânge nu a mai trecut în cultura romană. La Romanii a trecut imboldul de a se structura așa cum s-au structurat în Grecia; dar motivul acestei împărţiri nu se mai simţea în sânge. Și în timp ce niciunui grec din vremurile mai vechi nu i-ar fi trecut prin cap să se îndoiască că există oameni de soi „inferior”, oameni ai poporului cucerit, și oameni de soiul „superior”, arieni, la romani nu a mai fost așa. În cadrul Imperiului Roman oamenii purtau în ei înșiși o puternică conștiență a faptului că structurarea vieții sociale a fost determinată prin putere, prin forță. Trebuie doar să vă amintiți că, la urma urmei, romanii și-au trasat originile înapoi până la acea adunătură de tâlhari din apropierea Romei, care a fost chemată să întemeieze Roma ca o bandă de tâlhari; că întemeietorul Romei nu a fost alăptat de laptele tandru matern, ci, după cum știți, a fost alăptat în pădure de un animal, de o lupoaică.
Toate acestea sunt lucruri care au fost asimilate în esența romană și care au dus la faptul că la Roma tot ceea ce a fost structurare socială a fost structurat mai mult din concepte abstracte. Prin urmare, de la constituția sufletească romană a pornit ceea ce ne-a rămas nouă în privința conceptelor de drept și stat.
Vedeți dumneavoastră, o astfel de istorisire îmi amintește întotdeauna de un vechi prieten. L-am cunoscut când era destul de în vârstă. În tinerețe, la optsprezece ani, se îndrăgostise de o fată și se logodiseră în taină, ca să zic așa, dar nu aveau nimic niciunul, nu se puteau căsători, așa că au așteptat, rămânând fideli unul altuia. El avea 18 ani când s-a logodit, iar când s-a gândit să se căsătorească, avea 64 de ani, pentru că abia atunci dobândise el suficient de mult încât să creadă că acum putea îndrăzni să facă un astfel de pas. Așa că s-a întors în orașul natal, era lângă Salzburg, și a vrut să se căsătorească cu cea pe care o alesese cu atâta timp în urmă. Dar iată că biserica cu casa parohială arsese, iar certificatul de botez nu mai exista. Nu era consemnat nicăieri că acel bărbat a fost botezat, și astfel nu s-a crezut că el s-ar fi născut vreodată. Încă îmi amintesc încă viu când a venit scrisoarea lui. Locuiam pe atunci în apropiere de Wiener-Neustadt, acolo a sosit scrisoarea lui, și a spus el în această scrisoare – el era angajat la Wiener-Neustadt la acea vreme, dar călătorise în orașul său natal de lângă Salzburg –, a spus el în această scrisoare: „Cred totuși că este foarte evident că m-am născut, pentru că eu sunt aici; dar oamenii nu cred că m-am născut pentru că nu este aici certificatul de botez!”
Am avut odată o discuție cu un avocat care a spus: Da, într-un proces nu este deloc așa important dacă persoana este acolo sau nu, avem nevoie doar de certificatul de naștere.
Vedeți, trebuie să ne amintim mereu aceste istorisiri, pentru că, desigur, ne confruntăm cu ele într-un loc sau altul într-un mod atât de grotesc. Dar totodată atmosfera care trăiește în aceste povești arată că întreaga noastră viață publică a fost construită pe caracterul roman, într-un domeniu mai mult, în celelalte domenii mai puțin. Nu-i așa?, nu ești cetățean în lume în ziua de azi prin faptul că ai devenit ființă umană și stai acolo ca ființă umană, ci ești cetățean în lume pentru că ești înscris într-un registru ca cetățean. Toate aceste lucruri se se trag de la caracterul roman. Descendența de sânge s-a transformat într-un registru oficial.
Acest lucru duce la faptul că astăzi, când aceste lucruri sunt în decadență, în decădere, mulți oameni nu mai cred că este valoros ceea ce valorează ei ca ființe umane, ci cred că valorează ceva pentru că ocupă un loc într-o ierarhie oficială, au cutare sau cutare rang oficial. Oamenii preferă să fie ceva impersonal, bazat pe concepte juridice romane, decât o personalitate. Dar din secolul al XV-lea omenirea s-a străduit inconștient, subconștient, să construiască totul pe culmea personalității. Acest lucru atestă că în privința vieții noastre spirituale și în privința vieții noastre juridice vremurile au îmbătrânit, că în privința ambelor avem nevoie de o reînnoire, avem nevoie de reînnoire reală. Această reînnoire, care ar trebui să se afirme ca reînnoire în sufletele omenești, este legată de multe impulsuri mai profunde ale evoluției omenești.
Aduceți încă o dată în fața sufletului dumneavoastră că de la mijlocul secolului al XV-lea dezvoltarea mai recentă a omenirii în ceea ce privește cunoașterea a fost îndeplinită în special cu modul științific de gândire, și anume în principal cu acel mod științific de gândire care este construit pe legi abstracte ale naturii, care este construit pe percepția senzorială și pe gândurile pe care ni le facem în legătură cu această percepție senzorială. Nu se dorește să se accepte nimic altceva decât ceea ce vine din percepția senzorială și ceea ce se face în materie de gânduri în legătură cu această percepție senzorială. Ieri v-am atras din nou atenția asupra faptului – l-am menționat aici și înainte de ultima mea plecare – că există deja destui oameni astăzi care sunt de părerea îndreptățită că printr-o astfel de viziune asupra naturii, așa cum o dobândim în modul care tocmai a fost descris, se ajunge doar la o imagine fantomatică a naturii. Ceea ce omul de știință își creează ca imagine a lumii este o fantomă a lumii, nu este lumea reală. Așa încât trebuie să spunem: De la mijlocul secolului al XV-lea, omenirea a fost în situația să-și formeze o imagine fantomatică a lumii în privința unei jumătăți a ei. Dar în spatele acestui lucru există, pentru știința inițierii, ceva ascuns foarte adânc și trebuie să aducem și acest lucru în fața sufletelor noastre.
Vedeți dumneavoastră, percepția senzorială ca atare nu se poate corecta; chiar dacă o vezi ca Maya sau altceva este practic fără importanță pentru o viziune mai profundă asupra lumii. Nu se poate corecta percepția senzorială însăși; ea este ceea ce este. O floare roșie este o floare roșie, indiferent că o vedem ca maya sau ca o realitate. Și așa este întreaga percepție senzorială, este ceea ce este. Discuția începe abia în momentul în care ne formăm gânduri asupra acestei percepții senzoriale, când privim această percepție senzorială ca fiind una sau alta, o interpretăm ca fiind una sau alta. De aici începe dificultatea. Și de ce începe de aici dificultatea? Începe întrucât conceptele pe care începând din secolul al XV-lea noi, ca oameni, a trebuit să le formăm sunt altfel de concepte decât conceptele omenirii anterioare. În istoria de astăzi care, așa cum am spus adesea, este o fable convenue acest lucru nu este deloc considerat în sensul corect. Cine are posibilitatea să intre în conceptele omenirii dinainte de mijlocul secolului al XV-lea știe că aceste concepte ale omenirii erau pline de plasticitate interioară, că aceste concepte erau de fapt imaginațiuni. Abstractismul conceptelor, așa cum este acum, a existat abia începând de la mijlocul secolului al XV-lea.
De ce ne-am dezvoltat noi, ca omenire, în așa fel încât de la mijlocul secolului al XV-lea avem aceste concepte abstracte de care suntem atât de mândri astăzi, în care ne învârtim mereu? De ce dezvoltăm noi, ca omenire în întregul ei, aceste concepte abstracte? Vedeți dumneavoastră, aceste concepte abstracte pe care ni le formăm ca omenire întreagă au particularitatea că deși ele sunt aplicate lumii senzoriale de către noi, ele de fapt nu sunt potrivite, nu sunt utile pentru această lume senzorială. Ele nu sunt bune de nimic pentru lumea senzorială. Am exprimat acest lucru în Enigmele filosofiei în așa fel încât am spus la vremea respectivă: Modul în care omul își formează concepte de cunoaștere despre lumea exterioară este un curent lateral al evoluției sufletului său. La fel ca atunci când, să zicem, ne gândim la o sămânță în pământ, care este de fapt destinată de natură să devină iarăși o plantă; însă noi macinăm multe semințe făcându-le făină și le mâncăm ca pâine. Dar acest lucru nu este predeterminat în sămânță! Aceasta este o dezvoltare laterală, atunci când ne întrebăm: Conțin semințele acele componente chimice de care avem noi nevoie pentru a ne construi trupul? Nu este în natura semințelor, a grâului, a secarei să ne hrănească pe noi, ci din grăunte să producă grâu nou sau secară nouă. Tot așa, nu este în natura noastră să înțelegem lumea exterioară prin conceptele noastre, pe care le-am dobândit începând din secolul al XV-lea, ci altceva ar trebui să iasă din aceste concepte dacă intrăm corect în esența lor. Aceste concepte, pe care oamenii le-au dezvoltat începând de la mijlocul secolului al XV-lea, sunt imaginile umbrelor a ceea ce am trăit în lumea spirituală înainte de a coborî din lumea spirituală prin concepție. Astfel încât să vă puteți reprezenta – am atras adesea atenția asupra unor astfel de lucruri (se desenează): aici este nașterea sau concepția, viața umană merge așa: dacă vă reprezentați acest lucru așa, atunci conceptele noastre, forțele noastre conceptuale care sunt în noi, sunt propriu-zis ecourile a ceea ce trăim înainte de nașterea sau concepția noastră (vezi desenul). Și practic abuzăm de sistemul nostru conceptual prin faptul că îl aplicăm lumii exterioare senzoriale.
Tabla 2Vedeți, aceasta este baza concepției lui Goethe despre natură. Goethe nu vrea să exprime legile naturale prin concepte; el vrea fenomene primordiale, adică o sinteză a percepților exterioare, pentru că are sentimentul că facultatea noastră conceptuală nu poate fi aplicată direct la natura exterioară. Facultatea noastră conceptuală trebuie să ne-o dezvoltăm ca gândire pură. Și dacă o dezvoltăm ca gândire pură, atunci ea ne îndreaptă spre existența noastră spirituală prenatală. Avem de fapt gândirea noastră specifică de astăzi pentru a ajunge, în această gândire pură, la ființa noastră spirituală de dinainte de a fi fost îmbrăcați cu un corp fizic. Și până când omenirea nu înțelege că are gândirea ei pentru a se înțelege ca spirit, sarcina celei de-a cincea perioade postatlanteene nu va fi intrat încă în sufletele umane. Știința noastră naturală a fost, ca să spunem așa, împinsă deoparte în destinul nostru omenesc, pentru ca să rămânem la natura pură, să nu speculăm despre ea, ci doar să ne folosim conceptele în așa fel încât să o privim în modul corect, dar apoi să ne dezvoltăm conceptele pentru a vedea cum am fost ca spirit înainte de a fi îmbrăcați cu un trup fizic prin concepție și naștere. Oamenii încă cred astăzi că ei cu facultatea lor conceptuală ar trebui doar să clasifice percepția senzorială exterioară și așa mai departe; însă ei vor proceda cum trebuie abia când vor aplica gândurile, pe care le au de la mijlocul secolului al XV-lea, la lumea spirituală în care se aflau înainte ca ei să fi fost îmbrăcați într-un trup fizic.
Astfel, omul celei de-a cincea perioade postatlanteene este chiar forțat spre spiritual, prenatal, și astfel este omul pus într-o situație specifică prin încă un lucru pe care el trebuie să îl cultive, pe care trebuie să îl ducă mai departe. În paralel cu viziunea științifică fantomatică merge industrialismul. Am atras atenția și asupra acestui lucru ieri. Iar principalul lucru în privința industrialismului este că mașina, purtătoarea industrialismului, este transparentă spiritual. Nu rămâne nimic de neînțeles. Ieri v-am atras atenția cum chiar și la mineral rămâne ceva opac; mașina este întru totul transparentă. Acest lucru are însă consecința că voința umană, care este îndreptată către mașină, nu se îndreaptă de fapt către o realitate. Mașina este practic o himeră pentru realitatea lumii în totalitatea ei. Și industrialismul aduce ceva în viețile noastre care face ca voința oamenilor să fie fără rost într-un sens superior. Va fi un impact profund atunci când va fi pe deplin răspândită în omenirea modernă convingerea că mașina și tot ceea ce este în urma sa ca industrialism face ca voința umană să fie lipsită de sens. Astăzi am atins deja apogeul eficienței mașinii, deoarece un sfert din ceea ce se produce astăzi pe Pământ nu este produs prin voința umană, ci prin puterea mașinii – un sfert! Aceasta înseamnă ceva extraordinar. Voința umană nu mai trăiește cu rost aici, pe Pământ.
Vedeți, dacă citiți ceva precum cuvântările lui Rabindranath Tagore [Nota 14], atunci ar trebui să simțiți ceva în aceste cuvântări, care europeanului, dacă folosește mintea europeană obișnuită, intelectul european obișnuit, îi rămâne de neînțeles. Este o altă notă dominantă în ceea ce spun astăzi asiaticii cultivați, pentru că pentru asiaticii cultivați acest a-fi-adaptat al spiritului european la mașină este ceva complet de neînțeles, ceva fără sens. Pentru oriental, a lucra prin intermediul mașinii, prin industrialism, este ceva lipsit de sens. Și ceva la fel de lipsit de sens pentru oriental – fie că în Europa oamenii cred sau nu acest lucru – este politica europeană născută în era mașinilor. Nici de aceasta orientalul nu leagă niciun sens. Este clar exprimat atunci când orientalul cultivat vorbește că pentru el acest sfert din ceea ce se întâmplă, acest sfert din munca oamenilor din prezent – în Orient nu este făcut de oamenii educați în stil oriental vechi, ci de fapt doar de către occidentalii și imitatorii lor, japonezii și așa mai departe – este simțit a fi o muncă lipsită de sens, deoarece orientalul, care are încă multă capacitate de percepție atavică, știe că tot ceea ce omul vâră în mașină ca muncă are o particularitate foarte specifică.
Când omul își lasă calul, care este legat la plug, să conducă prin brazdă și lucrează cu calul, atunci această lucrare cu calul, în care forța naturii încă conlucrează, are un sens dincolo de prezentul imediat, această lucrare are un sens cosmic. Când viespea își construiește casa, această construcție a viespii are un sens cosmic. Când omul aprinde focul lovind cremenele, lăsând scânteile să ţâşnească pentru a lua foc iasca și aprinde focul, el este conectat la natură: ceea ce face are un sens cosmic. Prin industrialismul modern suntem scoși din acest sens cosmic. Nu mai trăiește niciun sens cosmic acolo, atunci când ne aprindem luminile electrice! În acest caz sensul cosmic este scos afară. Și dacă intrați într-o fabrică modernă care este constituită în întregime din mașini, atunci aceasta este o gaură în cosmos, nu are nici o semnificație pentru evoluția cosmică. Dacă mergeți în pădure și adunați lemn, atunci acest lucru are o semnificație cosmică care depășește evoluția pământească. Dacă vă uitați la o fabrică modernă cu tot ce conține, nu are nicio un semnificație dincolo de dezvoltarea pământească. Voința umană este transplantată acolo înăuntru, fără ca ea să aibă vreo semnificație cosmică. Gândiți-vă ce înseamnă aceasta. Aceasta înseamnă: de la mijlocul secolului al XV-lea a trebuit să dezvoltăm o cunoaștere care este fantomatică, care nu se apropie de realitate. Efectuăm tot mai mult și mai mult din acea activitate pentru care folosim mașina; din ce în ce mai mult facem lucrurile prin activitate industrială, iar voința pe care o băgăm noi în această activitate industrială este lipsită de sens pentru evoluția lumii.
Marea întrebare se prezintă în fața sufletului uman: Are faptul că situația este așa încât cunoașterea noastră este fantomatică, voința noastră este lipsită de sens într-o mare măsură, are aceasta totuși un sens pentru totalitatea evoluției omenirii? Da, are un sens, are un sens plin de însemnătate. Ea are sensul că noi, ca umanitate, trebue prin aceasta să fim constrânși să pătrundem dincolo de cunoașterea fantomatică, la cunoașterea realității, la acea cunoaștere a realității care nu se oprește la vederea naturii ci pătrunde în spiritualul care se află în spatele naturii. Atâta timp cât oamenii au primit spiritul concomitent cu conceptele lor, ei puteau să nu-și impună nici un efort de voință, nu aveau nevoie să se trudească pentru a cuceri ei înșiși spiritul. Întrucât în timpurile moderne oamenilor le-au rămas doar concepte care nu conțin spiritul, dar conțin aptitudinile de a-și croi drum până la spirit, așa cum am spus, în om există imboldul de a pătrunde din cunoașterea abstractă în cunoașterea spirituală reală. Și de când avem industrialismul cu lipsa lui de sens, trebuie să căutăm un alt sens pentru voința umană. Și îl putem căuta numai dacă ne înălțăm către un asemenea mod de a vedea lumea care dă sens la ceea ce este lipsit de sens – să-l numim industrialism – prin aducerea sensului din spiritual, spunându-ne: Ne căutăm sarcini care își au originea în spirit. În trecut, fiindcă voința își putea lua prin instinct din spiritual impulsurile sale, omului nu-i era necesar să se mobilizeze în mod deosebit pentru a vrea pornind din spirit. În ziua de astăzi este necesar să ne dăm silința în mod deosebit să vrem din spirit. Și trebuie să opunem voinței industriale lipsite de sens o voință-din-spirit plină de sens.
Ieri v-am dat un exemplu despre modul în care ar trebui să educăm. Ar trebui să discernem că până la vârsta de 7 ani, omul, pentru că își dezvoltă îndeosebi corpul fizic, este un imitator; ar trebui ca acest lucru să facem să fie baza educației. Ar trebui să știm că de la vârsta de 7 ani până la 14 ani trebuie să dezvoltăm omul sub principiul autorității, și ar trebui ca această cunoaștere spirituală, pe care o dobândim atunci când știm cum se dezvoltă corpul eteric de la 7 până la 14 ani, ar trebui ca această cunoaștere spirituală să o facem să fie impulsul sistemului educațional. Și ar trebui să știm cum se dezvoltă corpul astral de la 14 la 21 de ani și ar trebui ca această cunoaștere să facem să fie impulsul sistemului educațional. Atunci, abia atunci vrem din spirit.
Până la mijlocul secolului al XV-lea oamenii au vrut din spirit în mod instinctiv. Practic, în viața exterioară vrem să ne deprindem complet cu cele mecanice, cu mecanismul – chiar și în politică, care a transformat treptat statele în mecanisme. Trebuie să ne străduim să revenim la o voință din spirit plină de suflet. Pentru a face acest lucru trebuie, însă, să acceptăm ideea de știință spirituală, de exemplu, trebuie să începem cu educarea în așa fel încât să luăm ca bază ceea ce știm din cunoașterea lumii spirituale, astfel încât să educăm așa cum ne spune știința spirituală antroposofică. Punând astfel un accent mai puternic, mai conștient pe voința venită din spirit, opunem o contraimagine voinței lipsite de sens a industrialismului.
Astfel, industrialismul cu toată pustiirea sa umană și sufletească ne este dat pentru ca în această pustietate să ne putem aduna forțele, să ne putem mobiliza să vrem din spirit. Și cel mai bine putem începe, să vrem din spirit în educație dacă educăm așa cum trebuie să se educe din spirit și din cunoașterea prin spirit. Multe trebuie să fie regândite în vremea noastră. Dar pentru aceasta este necesar un simț interior al adevărului dezvoltat în mod scrupulos și intim. Astăzi trebuie să ne fie limpede faptul că simțul lăuntric al adevărului trebuie treptat să fie aplicat chiar și acolo unde nu suntem încă obișnuiți să-l aplicăm. Vedeți dumneavoastră, cred că mulți oameni astăzi ar putea fi uimiți dacă cineva le-ar spune: Ai dreptate dacă îl admiri pe Rafael [Nota 15] pentru picturile sale; dar dacă ceri ca oamenii să picteze în ziua de azi ca Rafael, atunci te înșeli. Pentru că numai acela are dreptul să-l admire pe Raphael, care știe că în ziua de azi este un pictor prost cel care pictează așa cum a pictat Rafael: fiindcă atunci el nu pictează așa cum trebuie să fie din impulsurile timpului nostru. Nu simțim în concordanță cu vremurile dacă nu simțim aceste lucruri în așa fel încât să simțim temeinic sarcinile corespunzătoare unui anumit timp. Este necesar ca în timpul nostru să dobândim un simț intim, foarte intim pentru adevăr în această direcție. Dar omenirea contemporană și în această privință trece prin contariu; pentru că ai impresia că peste tot simțul adevărului are spărturi și s-a scurs și nu funcționează, și că astăzi oamenii se feresc să numească ceea ce este drept, drept, ceea ce este greșit, greșit, că se feresc să indice minciuna ca minciună. În această privință, putem avea parte de cele mai groaznice lucruri astăzi, iar oamenii sunt indiferenți față de lucruri atât de groaznice de care pot avea parte! Dar aceasta este important, de exemplu, să simți atât de conform cu adevărul încât să știi: picturile lui Rafael nu mai țin de prezent, trebuie să fie privite ca ceva din trecut – și, de asemenea, să fie admirate ca ceva din trecut. Aceasta este deosebit de necesar în timpul nostru, să dăm atenție unor astfel de lucruri, când din cele mai profunde adâncuri ale sufletului ne vine impulsul, simțirea bruscă și intensă, că un lucru este adevărat. Mă gândesc adesea la un pasaj frumos din biografia lui Michelangelo pe care a scris-o Herman Grimm, unde Herman Grimm vorbește despre „Judecata de Apoi” a lui Michelangelo. Unde vorbește despre câte astfel de picturi „Judecata de Apoi” au fost pictate la acea vreme, unde vorbește despre cum la acea vreme oamenii trăiau pe deplin în realitate adevărul a ceea ce a fost pictat pe perete. În aceste imagini ale „Judecății de Apoi” oamenii aveau trăirea unei realități.
Astăzi nu ar trebui de fapt să ne uităm la o pictură ca „Judecata de Apoi” a lui Michelangelo, fără a fi conștienți de faptul că noi nu simțim ca acei oameni pentru care a pictat Michelangelo această „Judecată de Apoi”, că am pierdut această simțire, că noi cel mult ne spunem: Aceasta este o imagine a ceva, în care însă noi nu mai credem ca într-o realitate imediată.
Gândiți-vă doar, omul care are conștiența de astăzi și nu crede că îngerii chiar descind sau că diavolii lucrează așa ca în pictura lui Michelangelo, acest om stă în fața acestei picturi altfel decât omul din acea vreme, pentru care a pictat Michelangelo, care a văzut aceste imagini ca realități și le-a avut în fața lui. Dar tocmai atunci când ne dăm seama că ceea ce simte omul contemporan în fața „Judecății de Apoi” a lui Michelangelo este ceva gri, ceva abstract, tocmai atunci simțim chemarea lăuntrică să ne transpunem în întreaga țesătură vie din imaginile care se află pe acest perete al „Judecății de Apoi”. Atunci simțim îndemnul să ne întrebăm: Cum se face că oamenii unei epoci – Michelangelo a pictat, ce-i drept, după ce s-a sfârșit a patra perioadă postatlanteană, dar el a pictat din spiritul acestei a patra perioade postatlanteene, a stat la granița dintre cele două perioade, am explicat odată acest lucru în conferințele despre artă [Nota 16] – cum se face că oamenii au văzut lucruri atât de grandioase în imaginațiuni, în imagini? Această întrebare te confruntă cu adevărat în întreaga ei amploare, tocmai atunci când ești conștient de cât de gri și lipsit de viață este ceea ce simt oamenii astăzi în fața unei astfel de picturi de Michelangelo. Și atunci trebuie să ne întrebăm despre cauză: De unde vine faptul că sufletele omenești au putut la acea vreme să vadă așa sfârșitul Pământului? De unde a venit compoziția acestor imagini?
Cauza constă în următoarele. La începutul creștinismului, de la acel timp când Misteriul de pe Golgota a intrat în evoluția Pământului și a dat evoluției Pământului sensul ei, au trebuit întâi să se retragă unele lucruri care erau prezente în vechiul mod, lucruri care mai târziu urmau să fie cucerite din nou de omenire. Din acestea face parte viziunea asupra vieților pământești repetate. Dacă reprezentăm grafic această viață (este desenată), atunci viața umană în întregul ei curge astfel: viața pământească, viața în lumea spirituală; viața pământească, viața în lumea spirituală și așa mai departe.
(Tabla 2)Faptul că viața umană în întregul ei curge așa, a fost conținutul modului atavic, instinctiv de a vedea lumea al vremurilor de demult. Creștinismul trebuia mai întâi să stimuleze alte lucruri în om decât ceea ce a fost văzut în această înțelepciune străveche. Ce mijloace a folosit creștinismul în primul rând? Ea a direcționat conștiența omenească viața omenească numai de la acest punct mai departe (vezi desenul: crucea): viața pământească prezentă. – Viața precedentă până la ultima moarte, inclusiv omul înainte de naștere, înainte de concepție: doar un gând al lui Dumnezeu, nu o individualitate umană, ci un gând al divinității. Înainte ca omul să devină om, este lumea spirituală din care el ia ființă ca un gând al lui Dumnezeu, și ca om propriu-zis începând abia cu nașterea. Apoi se adăugă la aceasta viața de după moarte. Într-o anumită măsură, în prima perioadă a dezvoltării creștinismului, privitul în sus a fost oarecum „mutat”: acolo viață între moarte și o nouă naștere, viață pe Pământ, apoi din nou viață între moarte și o nouă naștere, viață pe Pământ și așa mai departe; simțirea umană a fost restrânsă să privească numai la originile omului, și apoi viața de după moarte. Pe de altă parte, însă, acest lucru a fost echilibrat prin imaginile create de „Judecata de Apoi”. Aceste imagini ale „Judecății de Apoi” au apărut deoarece creștinismul mai întâi a alungat din simțirea omenească învățătura preexistenței, învățătura faptului de a exista spiritual înainte de concepție și înainte de naștere. Astăzi, nevoia de a recunoaște viețile pământești repetate se revarsă din adâncurile sufletescului omenesc. Prin urmare, imaginile care au în vedere doar o singură viață pământească, și înainte de ea și după ea lumea spirituală, se estompează. Există o foarte intensă nevoie de a extinde viziunea creștină asupra lumii față de cum a fost ea la început. Misteriul de pe Golgota nu a acționat doar pentru cei care acceptă o viață pământească, ci Misteriul de pe Golgota este valabil și pentru cei care știu de viețile pământești repetate. De această extindere este nevoie în prezent. Și astfel trebuie să ne fie clar că ne aflăm în momentul în care trebuie să folosim fantomaticitatea cunoașterii conceptuale obișnuite, lipsa de sens a voinței declanșată de industrialism, pentru înălțarea către cunoașterea spirituală și către voința îmbibată de spirit, așa cum am descris; pe de altă parte, de asemenea, pentru a extinde conștiența religioasă asupra vieților pământești repetate.
Întreaga importanță a acestei lărgiri a conștienței umane în prezent, omul prezentului ar trebui să și-o scrie foarte profund, adânc în suflet. Pentru că de ea depinde practic dacă el înțelege cu adevărat să trăiască în prezent și să pregătească viitorul în sensul corect. Practic, fiecare om poate poate aplica acest lucru în locul în care se află în viață. Și, în cele din urmă, chiar și o cunoaștere exterioară îi va face pe oameni să tânjească după ceva care în prezent se petrece foarte mult în adâncurile subconștiente ale vieții sufletești, dar care cu greu răsună până în conștiența deplină. Vedeți dumneavoastră, cel mai izbitor lucru în viața prezentului este că astăzi se învârt fără un țel atâtea suflete omenești sfâșiate, suflete omenești care sunt de fapt problematice, care nu știu ce să facă cu viața, care întreabă din nou și din nou: Ce ar trebui să fac, care este sensul vieții pentru mine? – care se apucă de un lucru sau altul și totuși nu le aduce satisfacție. Oamenii care sunt astfel de naturi problematice devin din ce în ce mai mulți. De unde vine acest lucru? Vine dintr-o carență în sistemul nostru educațional. Astăzi ne educăm copiii în așa fel încât nu trezim în ei acele forțe care îl fac pe om puternic pentru viață: acelea care îl fac pe om puternic prin faptul că este un imitator până la vârsta de 7 ani, care îl fac puternic prin faptul că urmează o autoritate demnă până în al 14-lea an; că el dezvoltă iubirea în mod corect până la vârsta de 21 de ani. Pentru că mai târziu aceste forțe nu le mai poate dezvolta. Ceea ce îi lipsește omului pentru că forțele care trebuie să fie dezvoltate în anumiți ani de tinerețe nu sunt trezite, aceasta îl face o natură problematică. Acest lucru trebuie să îl știm!
De aceea a trebuit să spun ieri: Dacă vrem cu adevărat o configurare socială a viitorului, trebuie să vrem să pregătim această chestiune tocmai prin educarea omului. Pentru aceasta este necesar ca în mod real în aceste lucruri să luăm în calcul elemente mari, nu mici, în socoteala noastră. Treptat, sistemul nostru educațional a devenit ca și cum am fi pe punctul de a trece la ceea ce am caracterizat ieri ca mecanizarea spiritului, vegetalizarea sufletului, animalizarea trupurilor.
Nu avem voie să trecem la el. Trebuie să dezvoltăm puternic forțele care pot fi dezvoltate în sufletul omenesc al copilului, astfel încât omul să poată mai târziu să le scoată din dezvoltarea copilăriei sale. Astăzi când se uită înapoi la copilărie, când se întoarce în simțire înapoi la copilărie, nu poate scoate nimic din copilărie pentru că nu a fost dezvoltat nimic. Dar principiile noastre educaționale trebuie să se schimbe fundamental dacă vrem să atingem exact ceea ce trebuie în această privință! Mai presus de toate, trebuie să urmărim printre rânduri foarte atent multe lucruri care în prezent sunt foarte lăudate ca fiind deosebit de salutare.
Deci avem nevoie ca, fără să se întindă coarda, nu prin sforțare, ci prin economia educației să se realizeze la copii concentrarea. Putem aceasta în modul în care are nevoie omul de astăzi doar dacă desființăm ceva care este încă foarte popular astăzi: dacă eliminăm orarul blestemat din școli, acea unealtă ucigașă pentru o dezvoltare reală a puterilor umane. Gândiți-vă doar la ce înseamnă: de la 7 la 8 aritmetică, de la 8 la 9 gramatică, de la 9 la 10 geografie, de la 10 la 11 istorie! Tot ce a tălăzuit în suflet de la 7 la 8 se stinge de la 8 la 9 și așa mai departe. În aceste chestiuni este necesar astăzi să ajungem la cauza lucrurilor. Nu mai trebuie deloc să ne gândim că există materii numai pentru ca „materiile” să fie predate; ci trebuie să ne fie clar: în om de la vârsta de 7 până la 14 ani trebuie dezvoltate în mod corect gândirea, simțirea și voința. Geografia, aritmetica, totul trebuie să fie folosit în așa fel încât gândirea, simțirea, voința să fie dezvoltate în mod corect.
În pedagogia de astăzi se vorbește mult despre faptul că ar trebui să dezvoltăm individualitățile, ar trebui să aflăm din natura copilului abilitățile pe care ar trebui să le dezvolte. Toate vorbe goale! – pentru că aceste lucruri capătă sens numai când chestiunea este discutată din punctul de vedere al științei spirituale; altfel rămân vorbe goale. Va fi, așadar, necesar în viitor să ne spunem: Pentru o anumită vârstă este, de exemplu, mai presus de toate necesar să predăm aritmetică. Pentru aceasta trebuie să alocăm două sau trei luni pentru a preda aritmetica dimineața. Nu un orar care conține totul amestecat, ci care prevede aritmetica pentru câtva timp – apoi trecem mai departe. Și să adaptăm lucrurile astfel încât să fie adaptate la ceea ce natura umană cere la un moment dat!
Vedeți astfel ce sarcini are de fapt o pedagogie care lucrează pentru viitor. În aceste lucruri se află problemele pozitive care se pun astăzi oamenilor care gândesc serios asupra devenirii sociale. Însă ele încă sunt puțin înțelese. La Stuttgart, ca urmare a acivității noastre sociale anterioare, va fi înființată o școală, pe cât este posibil să o avem în sistemul școlar actual [Nota 17]. Domnul Molt [Nota 18] a decis să înființeze o astfel de școală pentru copiii lucrătorilor din fabrica sa, Fabrica Waldorf-Astoria; alți copii se vor putea alătura, dar, bineînțeles, la început doar într-un număr limitat. Desigur, trebuie în ziua de astăzi să luăm încă în calcul obiectivele didactice stabilite de așa-numitul stat. Va trebui să aducem copiii până la acest sau acel nivel într-un anume an, așa că va trebui să facem compromisuri, dar vom putea amesteca ceea ce cere statul – idolul deosebit de deștept potrivit viziunii socialiste – va trebui să amestecăm cu ceea ce se cere din această parte, cu ceea ce cere natura umană reală. Dar acest lucru trebuie mai întâi de toate să fie recunoscut. Cine crede astăzi că orarul este uciderea adevăratei educații a omului? Există oameni care gândesc în această direcție în așa fel încât ai vrea să le spui: Lumea este cu susul în jos și trebuie pusă din nou pe picioare; căci astăzi sunt oameni care vor să scurteze orele, să predea materiile timp de câte o jumătate de oră, una după alta. Acest lucru mulți îl consideră astăzi a fi un ideal. Imaginați-vă ce caleidoscop extraordinar rezultă, una după alta: religie, aritmetică, geografie, desen, cântat! Acolo înăuntru – în cap – arată atunci ca atunci când sunt aruncate la grămadă bucățelele de sticlă într-un caleidoscop; doar „pare că arată a ceva” pentru lumea exterioară, pentru că acolo nu există nici cea mai mică coerență. Oamenii nu vor deloc să creadă că astăzi este necesar să gândim la nivel mare, să nu gândim la nivel mărunt, să avem puncte de vedere largi, puncte de vedere cuprinzătoare. Astăzi vezi tot mereu că oamenii în sfârșit s-au hotărât să spună: Da, revoluție trebuie să fie! Chiar și o mare parte din filistini astăzi cred deja în revoluție. Nu știu dacă aici este așa, dar sunt zone mari în care chiar și o mare parte din filistini cred în necesitatea revoluției. Dar dacă apoi le vii cu lucruri precum cele din cartea mea Punctele centrale ale problemei sociale despre structura tripartită, ei spun: Nu înțelegem aceste lucruri, sunt prea complicate. Lichtenberg a spus odată [Nota 19]: Când un cap și o carte se întâlnesc și sună gol, nu trebuie să fie întotdeauna vina cărții. Dar oamenii nu cred aceste lucruri astăzi, pentru că nu întotdeauna există o autocunoaștere a ceea ce se produce cel mai mult în suflete. Totuși poți vedea chiar și pe zone largi că până și filistinii cred în revoluție. Dar apoi ei spun: Ei bine, în lucruri atât de mari, în astfel de gânduri, nu ne putem implica, trebuie să ne spui – da, cum ar trebui să fie socializată fabricarea pantofilor, cum ar trebui să fie socializate farmaciile, cum ar trebui să fie socializate aceasta și aceasta; ar trebui să ne spui cum îmi voi vinde mirodeniile în statul revoluționat. După care treptat îți dai seama ce vor să spună oamenii de fapt atunci când spun așa ceva. Ei cred așadar că trebuie să fie revoluționat – cu aceasta ei sunt cu totul de acord – dar în așa fel încât totul să rămână la fel ca înainte, astfel încât să nu se schimbe de fapt nimic. Cum putem să întoarcem lumea cu sus-n jos? spun mulți, dar, da, ca nimic să nu se schimbe! Iar cei care sunt cei mai ciudați în această privință sunt tocmai așa-zișii intelectuali. Da, se pot avea experiențe deosebit de ciudate acolo. O experiență pe care a trebuit să o fac iar și iar a fost aceea că am ajuns să aud: Da, trei elemente componente – universități autonome, viața intelectuală ar trebui să se gestioneze singură –, dar noi din ce vom trăi atunci? Cine ne va plăti salariile dacă statul nu ne va mai plăti salariile?
Dar aceste lucruri trebuie privite în față astăzi. Este necesar să nu mai ignorăm aceste lucruri mereu și mereu. Tocmai în domeniul vieții intelectuale trebuie să fie realizată schimbarea.
