Dragii mei prieteni,
Din ultimele considerații pe care le-am făcut aici, veți fi văzut că dintre numeroasele probleme de care este preocupat prezentulul, problema educației este cea mai importantă. A trebuit să subliniem că întreaga problemă socială conține ca factor esențial problema educației. Și după ce am spus câteva lucruri în urmă cu o săptămână despre reorganizarea, transformarea sistemului educațional, veți găsi de înțeles că în cadrul problemei educaționale cea mai importantă subproblemă este cea a educației profesorilor înșiși. Dacă lași să acționeze asupra ta caracterul epocii care a început de la mijlocul secolului al XV-lea, ai impresia, după cum știți, că dezvoltarea omenirii în această perioadă a fost străbătută de valul de încercări materialiste. Și noi trăim în prezent în necesitatea să ne muncim să ieșim din valul materialist și să ne găsim calea înapoi către spirit; calea către spirit, care era cunoscută omenirii în epoci culturale mai vechi, dar care la acea vreme a fost parcursă de umanitate mai mult sau mai puțin instinctiv, inconștient, s-a pierdut pentru ca omenirea să o poată căuta din proprie inițiativă, din propria libertate, și acum trebuie căutată în mod conștient, pe deplin conștient.
Tranziția prin care omenirea a trebuit să treacă începând de la mijlocul secolului al XV-lea este ceea ce ar s-ar putea numi încercarea materialistă a umanității. Dacă lași caracterul acestei perioade materialiste să lucreze asupra ta și apoi cu ceea înțelegi prin aceasta te uiți la dezvoltarea culturală din ultimele trei sau patru secole și până la vremea noastră, atunci vei găsi că cea pe care a pus stăpânire cel mai mult valul materialist, cea mai intens afectată de acest val materialist este tocmai formarea profesorilor. Din tot restul nimic nu ar putea face o impresie atât de durabilă precum îmbibarea viziunii pedagogico-didactice cu atitudine materialistă. Nu trebuie decât să ne uităm într-un mod judicios la detalii ale sistemului nostru educațional actual și vom putea aprecia toată dificultatea pe care o implică un progres cu adevărat fructuos. Gândiți-vă la faptul că se repetă tot mereu, în special în rândul acelor oameni care astăzi cred că pot vorbi deosebit de bine în chestiuni educaționale, că toate lecțiile începând de la cel mai de jos nivel școlar trebuie să fie ilustrative – ceea ce oamenii numesc ilustrativ. Eu v-am atras adesea atenția asupra modului în care vor să facă, de exemplu, lecțiile de aritmetică să fie ilustrative: Se pun în școală instrumente de calculat, socotitoare! O mare importanță se acordă faptului că într-un fel copilul poate să privească totul și abia apoi, din ceea ce a văzut, să-și formeze reprezentări din interiorul sufletului său. Acestă înclinație înspre vizualizare în educație este cu siguranță pe deplin justificată în multe domenii ale pedagogiei. Dar totuși ne obligă să punem întrebarea: Ce se va întâmpla cu omul dacă va trece numai printr-un învățământ vizual? Dacă omul trece numai printr-un învățământ vizual, atunci el va deveni complet secat sufletește, atunci forțele motrice interioare ale sufletului cu timplul vor muri; atunci se formează o legătură între întreaga ființă umană și mediul perceptiv. Iar ceea ce ar trebui să încolțească din interiorul sufletului, treptat este omorât în suflet. Și tocmai din cauza învățăturii actuale bazată pe vizualizare multe se sfârșesc cu omorârea sufletului. Oamenii nu știu, desigur, că omoară sufletul, dar în realitate îl omoară. Și urmarea acestui lucru este – am menționat deja aceasta din alte puncte de vedere – ceea ce vedem la oamenii prezentului. Cât de mulți oameni din prezent sunt de fapt naturi problematice. Cât de mulți oameni din prezent nu pot în anii de maturitate să scoată din interiorul lor ceea ce le-ar putea oferi mângâiere și speranță în momente dificile, pentru a putea face față diferitelor situații ale vieții. Vedem în prezent multe naturi frânte, și probabil ne ajunge și pe noi înșine în unele momente că nu ne putem găsi drumul.
Toate acestea sunt legate de deficiențele sistemului nostru educațional și mai ales de deficiențele formării profesorilor. Ce ar trebui vizat pentru un viitor prosper, mai ales în ceea ce privește formarea profesorilor? Vedeți dumneavoastră, la urma urmei, profesorul știe acele lucruri despre ce este întrebat de obicei la examene, ceea ce este de fapt o chestiune secundară, pentru că este întrebat de cele mai multe ori despre lucruri pe care el le-ar putea găsi într-un manual, pentru care s-ar putea pregăti înaintea orelor atunci când are nevoie. Dar lucrul căruia nu i se acordă deloc atenție la examene este atitudinea sufletească generală a profesorului, adică ceea ce continuu trece în mod spiritual de la el la elevii săi. Este o mare diferență dacă un profesor intră în clasă sau altul. Când unul din profesori intră pe ușa clasei, copiii sau elevii simt o anumită afinitate sufletească cu propria lor dispunere sufletească; atunci când un alt profesor intră în clasă, copiii sau elevii de multe ori nu simt o astfel de afinitate; dimpotrivă, ei simt o prăpastie între ei și profesor și tot felul de nuanțe de la indiferență până la ceea ce se exprimă în a râde de profesor și a-l ridiculiza. Toate nuanțele între aceste două extreme, a ceea ce nutrește profesorul, se găsesc adesea foarte mult, ducând la ruinarea învățământului real și educației reale.
Prin urmare, pe primul loc este întrebarea arzătoare: cum poate fi schimbată formarea profesorilor în viitor? Ea nu poate fi schimbată în nici un alt mod decât ca profesorul să asimileze în el însuși cunoștințele despre natura omului care pot veni din știința spirituală. Profesorul trebuie să fie pătruns de legătura omului cu lumile suprasensibile. El trebuie să să fie capabil să vadă în copilul în creștere mărturia faptului că acest copil a coborât din lumea suprasensibilă prin concepție sau naștere și că ceea ce a coborât s-a îmbrăcat cu trupul și își însușește ceva pentru care profesorul trebuie să-l ajute aici, în lumea fizică, întrucât copilul nu și-l poate însuși în viața dintre moarte și o nouă naștere.
Fiecare copil ar trebui de fapt să stea în fața sufletului profesorului sau educatorului ca o întrebare a lumii suprasensibile pusă lumii sensibile. Această întrebare nu o poți pune într-un sens concret, cuprinzător, mai ales în privința fiecărui copil în parte, decât dacă poți folosi cunoștințele despre natura omului venite din știința spirituală. Omenirea a devenit treptat în decursul ultimelor trei sau patru secole din ce în ce mai obișnuită să se uite la om, aș spune, numai fiziologic, numai la constituția sa fizică exterioară. Acest mod de a vedea omul este cel mai nociv pentru pedagog, pentru profesor. Prin urmare va fi necesar mai presus de toate ca o antropologie rezultată din antroposofie să devină baza educației viitoare. Acest lucru însă nu se poate face în niciun alt altfel decât luând omul în considerare în mod real din punctele de vedere pe care le-am atins adesea aici și care îl caracterizează în multe privințe ca fiind o ființă tripartită. Dar trebuie să fii hotărât să cuprinzi lăuntric și să înțelegi cu adevărat această tripartiție. V-am atras atenția în mod repetat din diferite puncte de vedere asupra modului în care omul, așa cum se află el în fața noastră, este împărțit, în primul rând în ceea ce este el ca om al simțurilor și nervilor, care poate fi exprimat în mod simplu spunând: În primul rând, omul este omul-cap. Ca al doilea membru al ființei umane, privit din punct de vedere exterior, avem acel om în care se desfășoară în principal procesele ritmice, omul-piept; și apoi, după cum știți, legat de întregul sistem metabolic, omul-membre, omul-metabolic, în care are loc metabolismul ca atare. Ceea ce omul este ca ființă activă este cuprins în întregime, din punct de vedere exterior, în configurația fizică a omului compusă din aceste trei membre ale naturii umane.
Să luăm notă încă o dată de aceste trei membre ale naturii umane: omul-cap sau omul-simțuri-nervi, omul-piept sau omul ritmic, și apoi omul-membre, în sensul cel mai larg, desigur, sau omul-metabolism.
Acum se pune problema să înțelegem aceste trei membre ale naturii umane în diferențele lor unul față de celelalte. Acest lucru este, desigur, incomod pentru omul prezentului, deoarece omul prezentului iubește diviziunile schematice. Atunci când spui: ființa umană este formată din om-cap, om-piept, om-membre, el ar vrea să tragă o linie la gât, și ceea ce este deasupra lui este omul-cap. Apoi ar vrea să tragă iarăși o linie altundeva, să delimiteze omul-piept, și așa ar vrea el să aibă membrele separate unul lângă celălalt. Cu ceea ce nu poate fi juxtapus într-un mod schematic, omului din prezent nu-i place să se îndeletnicească.
Dar în realitate nu este așa ca într-o schemă; realitatea nu face astfel de demarcații. Deasupra umerilor, omul este în principal om-cap, om-simțuri-nervi. Dar el nu este doar deasupra umerilor om-simțuri-nervi; de exemplu, simțul tactil, simțul căldurii sunt întinse pe tot corpul, astfel încât capul la rândul său se întinde peste tot corpul. Deci, putem, dacă vrem să o exprimăm așa, să spunem: capul omenesc este în principal cap. Pieptul este mai puțin cap, dar și cap. Membrele sau tot ceea ce este sistem metabolic, sunt încă mai puțin cap, dar și cap. Deci trebuie de fapt să spunem: întregul om este cap, dar capul este în principal cap. Deci, dacă am vrea să desenăm schematic, atunci ar trebui, dacă vrem să desenăm capul uman, să îl desenăm cam așa (vezi desenul, hașura oblică/albă).
Tabla 4Omul-piept, la rândul său, nu este numai în piept, el este în principal în organele toracice, în organele în care ritmul inimii și ritmul respirației se exprimă cel mai clar. Dar respirația continuă și în cap, circulația sângelui în ritmul său continuă în cap și în membre. Așa că se poate spune: omul este într-adevăr piept în această regiune (vezi desen, hașura verticală/roșie zona pieptului); dar el este și aici [în cap] – desigur mai puțin – piept, și aici [în membre] – iarăși mai puțin piept. Deci, încă odată, întregul om este piept, dar în principal aici este piept și în principal aici este cap.
Și la rândul lui omul-membrele și omul-metabolism este în principal acesta (vezi desenul, hașura orizontală/albastră); dar aceste membre continuă în așa fel încât sunt mai puțin în piept și cel mai puțin în cap.
Deci, pe cât de adevărat se poate spune: capul este cap, se poate spune: întregul omul este cap. Tot așa cum se poate spune: pieptul este piept, se poate la fel de adevărat spune: întregul om este piept și așa mai departe. Lucrurile înoată unele în altele în realitate. Iar înțelegerea noastră este așa predispusă încât ne place să punem părțile, membrele unul lângă celălalt. Acest lucru ne arată cât de puțin suntem racordați la realitatea exterioară în ceea ce privește reprezentările noastre cognitive. În realitatea exterioară lucrurile înoată unul în altul. Și când pe de o parte despărțim: om-cap, om-piept, om-metabolism, trebuie să fim conștienți că atunci trebuie și să gândim membrele separate din nou împreună. Nu avem voie de fapt niciodată să gândim lucrurile doar separat, trebuie întotdeauna să le gândim și din nou împreună. Cine ar vrea să le gândească numai separate este ca o un om care ar vrea doar să inspire, dar nu și să expire.
Cu aceasta, ați dat ceva din ceea ce trebuie să intervină, în special în gândirea profesorilor viitorului; ei trebuie în mod cu totul special să asimileze această gândire mobilă interior, această gândire neschematică. Pentru că numai încorporând în ei înșiși această gândire neschematică se vor apropia cu sufletul lor de realitate. Dar nu se vor apropia de realitate dacă nu sunt capabili să conceapă această apropiere dintr-un anumit punct de vedere mai larg decât este tipic pentru vremea noastră. Oamenii trebuie să depășească predilecția pe care au dezvoltat-o din ce în ce mai mult în prezent de a se uita numai la detaliile vieții atunci când privesc lucrurile științifice, trebuie să depășească această predilecție și să ajungă să lege detaliile vieții de marile probleme ale vieții.
Și o problemă care va deveni semnificativă pentru întreaga evoluție a culturii spirituale în viitor este problema nemuririi. Trebui să ne fie clar modul în care o mare parte a umanității înțelege de fapt această nemurire, mai ales de când mulți oameni au ajuns chiar până la negarea nemuririi. Ce trăiește de fapt în majoritatea oamenilor care astăzi încă mai vor să învețe în baza religiilor obișnuite despre nemurire, ce trăiește în acești oameni? Trăiește în acești oameni un imbold să știe ceva despre ceea ce se întâmplă cu sufletul atunci când omul a trecut prin poarta morții.
Dacă ne întrebăm despre interesul pe care oamenii îl au în problema nemuririi sau, mai degrabă, în problema eternității miezului uman, nu primim alt răspuns decât: interesul principal pentru eternitatea miezului uman este legat de acesta: Ce se alege de om când trece prin poarta morții? Omul este conștient: el este un Eu. În aceasta Eu trăiesc gândirea, simțirea și voința lui. Gândul că acest Eu ar fi distrus este insuportabil pentru el. Că își pot duce Eul prin moarte și ceea ce se întâmplă cu Eul după moarte, acestea îi interesează pe oameni mai presus de toate. Faptul că s-a ajuns așa cu acest interes are la bază în esență faptul că sistemele religioase – cel puțin cele care intră în primul rând în considerație pentru noi aici –, atunci când vorbesc despre nemurire, despre eternitatea miezului ființei umane, au în vedere în principal tocmai chestiunea: Ce se întâmplă cu sufletul uman când omul trece prin poarta morții?
Ei bine, trebuie să simțiți că problema nemuririi, dacă o puneți în acest fel, capătă un iz egoist extraordinar de puternic. Este practic un imbold egoist care trezește omului interesul de a ști ce se va întâmpla cu miezul ființei sale lui atunci când va trece prin poarta morții. Și dacă oamenii prezentului ar practica, mai mult decât o fac ei, așa cum trebuie cunoașterea de sine, dacă ar reflecta adânc și nu s-ar lăsa pradă iluziilor atât de tare pe cât o fac, atunci oamenii și-ar da seama cât de puternic contribuie egoismul la interesul de a ști ceva despre soarta sufletului după moarte.
Acest tip de atitudine sufletească a devenit, la râdul său, deosebit de puternic acum în timpul încercării materialiste din ultimele trei-patru secole. Și ceea ce a pus stăpânire pe sufletul uman ca o obișuință interioară de simțire și gândire nu poate fi depășit prin teorii sau învățături dacă aceste teorii sau învățături au doar o formă abstractă. Cu toate acestea trebuie pusă întrebarea: Poate rămâne așa? În problema miezului etern al omului, are dreptul să vorbească numai egoistul din natura umană?
Dacă luăm în considerare tot ce este legat de acest complex de probleme, atunci trebuie să ne spunem: Faptul că acest lucru a devenit așa cu atitudinea sufletească umană, cum tocmai l-am caracterizat, provine în esență din aceea că religiile au neglijat celălalt punct de vedere: să se uite la om pe când se naște, cum crește în lume de la primului plânset de copil, în acest mod minunat, cum sufletul se înghesuie tot mai mult în corporalitate, să se uite la om cum în el trăiește ridicându-se înspre viața pământească ceea ce înainte de naștere a trăit în lumea spirituală. Cât de des se pune astăzi întrebarea: Ce se continuă din tărâmul spiritual, atunci când se naște omul, odată cu omul fizic? Oamenii întreabă tot mereu: Ce se continuă atunci când omul moare? Însă rareori întreabă: Ce se continuă când omul se naște?
Asupra acestui lucru trebuie îndreptată cea mai mare atenție în viitor. Trebuie să învățăm, ca să spunem așa, să aflăm tragând cu urechea la revelația spiritual-sufletească a copilului în creștere, cum a fost el înainte de naștere sau înainte de concepție. Trebuie să învățăm să vedem în copilul în creștere continuarea șederii sale în lumea spirituală: atunci relația noastră cu miezul etern al ființei omului va deveni din ce în ce mai neegoistă. Dacă cineva nu este interesat anume de ceea ce se continuă din lumea spirituală odată cu viața fizică, ci numai de ceea ce se continuă după moarte, atunci el este egoist lăuntric. El într-un anumit fel pune bazele unei atitudini sufletești neegoiste prin faptul că se uită la ceea ce se continuă din spiritual în existența fizică.
Egoismul nu întreabă despre această continuare, pentru că este sigur că el, omul, există, și este mulțumit cu faptul că există. El este nu este sigur doar dacă el mai există și după moarte; prin urmare, el vrea să i se dovedească aceasta. Egoismul îl împinge să facă acest lucru. Dar adevărata cunoaștere nu-i vine omului din egoism, nici din acel egoism sublimat pe care tocmai l-am caracterizat ca generând interesul pentru continuarea existenței sufletești după moarte. Căci poate fi negat faptul că religiile speculează foarte mult acest egoism tocmai caracterizat? Această speculare a egoismului descris trebuie surmontă. Și cel care privește în lumea spirituală știe că această surmontare va aduce cu sine nu simpla cunoaștere – această surmontare va aduce cu sine o cu totul altă atitudine a omului față de mediul său uman. Vom simți și-l vom înțelege cu totul altfel pe copilul în creștere, dacă ne uităm mereu la modul în care se continuă ceea ce nu ar mai putea rămâne în lumea spirituală.
Gândiți-vă cât de mult se schimbă chestiunea văzută din acest punct de vedere. S-ar putea spune: Omul era în lumea spirituală înainte de a coborî în lumea fizică prin concepție sau naștere. Acolo sus rebuie să fi fost lucrurile așa încât el nu și-a mai găsit țelul corespunzător. Lumea spirituală trebuie să nu-i mai fi dat ceea ce năzuia sufletul. Și din lumea spirituală trebuie să fi apărut nevoia de a coborî în lumea fizică, de a se îmbrăca cu un trup, pentru a căuta în lumea fizică ceea ce nu mai putea fi căutat în lumea spirituală, pe când timpul se apropia de naștere.
Este o aprofundare enormă a vieții dacă oamenii știu să priviească lucrurile din acest punct de vedere – dar nu numai gândind, ci și simțind în acest fel. În timp ce primul punct de vedere, cel egoist, îl împinge constant pe om să devină mai abstract și mai abstract, să treacă în teoretic, să încline spre gândirea cu capul, ceea ce merge după celălalt punct de vedere, punctul de vedere neegoist, îl va împinge din ce în ce mai mult pe om să cunoască și să înțeleagă lumea prin iubire. Acesta este unul din elementele care vor trebui să fie însușite în formarea profesorilor: să se privească la omul prenatal, așadar nu doar să se simtă enigma morții, ci în privința vieții să se simtă și enigma nașterii.
Dar atunci trebuie să învățăm să ridicăm antropologia la antroposofie prin faptul că ne însușim în mod real un sentiment pentru formele care se exprimă în omul tripartit. Am spus zilele trecute că acest cap al omului, care este în principal cap, de formă sferică, de o cu totul altă formă decât restul organismului, este doar așezat pe restul organismului.
Și la rândul lui, dacă luăm omul-piept, cum ne apare? El ne apare de fapt așa cum ar fi dacă am putea lua o bucată din cap, am mări-o, și aici am avea coloana vertebrală (vezi desenul). În timp ce capul își are centrul în sine, omul-piept își are centrul foarte departe de el. Și dacă ar fi să vi-l imaginați ca un cap mare, atunci acest cap mare ar aparține oarecum unui om întins pe spate. Astfel încât, dacă ne uităm la coloana vertebrală ca la un cap incomplet, am avea un om întins orizontal și un om stând în picioare, vertical.
Devine și mai complicat, încât nici nu ai cum să-l desenezi în plan, atunci când considerăm omul metabolic. Pe scurt, pentru o considerare a formei lor plastice, cele trei membre ale naturii umane se prezintă cu totul diferite. Capul este oarecum o totalitate, omul-piept nu este o totalitate, este un fragment; și nici atât omul metabolic!
Ei bine, prin ce este capul uman, acest lucru încheiat, închis în sine? Capul uman este acest lucru închis în sine prin faptul că dintre toate membrele omului acest cap uman este cel mai adaptat la lumea fizică. Oricât de ciudat vi s-ar părea acest lucru, pentru că sunteți obișnuiți să considerați capul uman ca fiind cel mai nobil membru al omului, este totuși adevărat că acest cap uman este cel mai adaptat existenței fizice. Capul exprimă cel mai mult din existența fizică. Astfel încât se poate spune: Dacă vrem să caracterizăm corpul fizic în aspectele sale principale, trebuie să ne uităm la cap. În ceea ce privește capul, omul este cel mai mult trup fizic. În privința organelor toracice, organelor ritmului, omul este cel mai mult trup eteric; în privința organelor metabolice, omul este cel mai mult trup astral. Iar Eul, acesta încă nu imprimat nimic clar în lumea fizică.
Aici am ajuns la un punct de vedere care este extraordinar de important de luat în considerare. Trebuie să vă pregătiți acest punct de vedere spunându-vă: Dacă mă uit la capul omenesc, adică la ceea ce am desenat cu alb (vezi desenul tabla 4 – omul, hașura albă), atunci am și cel mai important aspect al corpului fizic. Capul exprimă cel mai mult ceea ce este manifest în om. În omul-piept, acolo trupul eteric este mai activ. În cap, trupul eteric este cel mai puțin activ, în piept trupul eteric este mult mai activ. Prin urmare, luată fizic, partea toracică a omului este mai nedesăvârșită decât capul. Din punct de vedere fizic ea este mai nedesăvârșită. Și cu atât mai nedesăvârșit este omul metabolic, întrucât acolo iarăși trupul eteric este foarte puțin activ și trupul astral este cel mai activ. Și așa cum am subliniat adesea: Eul este încă bebelușul, nu are încă aproape niciun element corelativ fizic.
Așa că vedeți, se poate descrie omul și spunând: Omul se compune din trupul fizic. Dacă vrei să răspunzi la întrebarea: Ce este cel mai asemănător cu trupul fizic al omului? acesta este raspunsul: Forma sferică a capului. Omul se compune și din trupul eteric. Ce este cel mai asemănător cu trupul eteric? Fragmentul de piept. Omul se compune și din trupul astral. Ce este cel mai asemănător cu trupul astral? Omul metabolic. Pentru Eu nu avem aproape nimic în omul fizic spre care să putem indica. Astfel, fiecare dintre cele trei membre ale omului, capul sau omul-simțuri-nervi, omul-piept sau omul ritmic, și omului metabolic, devine imaginea a ceva care stă în spate: capul imaginea pentru trupul fizic, pieptul imaginea pentru trupul eteric, metabolismul imaginea pentru trupul astral. Acest lucru va trebui să-l învățăm, să nu privim oamenii așa cum se privesc oamenii astăzi, examinând cadavrul în clinică, considerând o bucată ca fiind țesut sau ceva, indiferent că este din piept sau din cap. Va trebui să învățăm să ne spunem: omul-cap, omul-piept și omul-metabolism au relații diferite cu cosmosul, exprimă în imagini lucruri diferite aflate în spatele lor. Acest lucru va extinde modul de a privi pur antropologic de astăzi la modul antroposofic. Din punct de vedere pur fizic, organele toracice și organele capului sunt de valoare egală. Fie că disecați plămânii, fi că disecați creierul, fizic vorbind, unul este materie ca și celălalt. Din punct de vedere spiritual nu este nicidecum același lucru. Din punct de vedere spiritual, atunci când disecați creierul aveți într-adevăr destul de clar în fața dumneavoastră ceea ce disecați. Dacă disecați pieptul, de exemplu plămânii, aveți de-a dreptul neclar în fața dumneavoastră ceea ce disecați, întrucât trupul eteric joacă un rol eminamente important în plămân în timp ce omul doarme.
Lucrul pe care tocmai l-am explicat are contraimaginea sa spirituală. Cel care a progresat întru câtva prin meditație, prin astfel de exerciții pe care le găsiți în literatura noastră, ajunge treptat să structureze cu adevărat omul în trei părți. Știți că vorbesc despre această tripartiție dintr-un anumit punct de vedere în capitolul cărții mele Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, unde este indicat Păzitorul pragului. Dar poți, de asemenea, realiza structurarea în trei părți concentrându-te puternic pe tine însuți: încât separi cu adevărat omul-cap (vezi desenul, hașura oblică/albă), omul-piept (hașura verticală/roșie) și omul-metabolism (hașura orizontală/albastră). Atunci îți dai seama prin ce este de fapt capul acest cap pe care îl avem. Vedeți dumneavoastră, dacă prin concentrare interioară scoateți capul cu ceea ce ține de el, îl scoateți din restul organismului uman și atunci îl aveți în fața dumneavoastră drept cap real neinfluențat de celelalte membre ale naturii umane, atunci el este mort, atunci nu mai trăiește. Vă este imposibil să separați clarvăzător capul de restul organismului uman fără să-l percepeți ca pe un cadavru. Cu omul-piept puteți face acest lucru, el rămâne viu. Iar dacă separați trupul astral prin separarea omului metabolic, atunci omul astral fuge de la dumneavoastră, el nu rămâne pe loc, el urmează mișcările cosmice pentru că are astralul în el.
Și acum gândiți-vă că stați în fața unui copil, îl priviți nepărtinitor și chibzuit cu astfel de cunoștințe, așa cum tocmai am explicat. Atunci priviți capul uman: el poartă moartea în sine; vă uitați la ceea ce influențează capul venind de la piept: aceasta animă totul. Vă uitați când copilul începe să alerge și observați: acesta este de fapt trupul astral, care este activ în interior atunci când aleargă. Acum ființa umană vă devine ceva transparent pe dinăuntru. Capul, cadavru; viața care se răspândește în omul care stă pe loc, când el este complet calm. În momentul în care începe să meargă, observați imediat: trupul astral este de fapt cel care merge; și poate merge pentru că acest trup astral când merge, când se mișcă consumă substanțe, metabolismul este activ într-un anumit fel. Eul, cum îl puteți observa? De fapt, acum totul este deja epuizat. Dacă urmăriți capul-cadavru, însuflețirea omului-piept, mersul, ce mai rămâne pentru a privi Eul din exterior? V-am spus, eul nu prea are un corelativ fizic. Vă uitați la Eu doar când observați omul în creșterea lui. La un an e foarte mic, la doi ani e mai mare și așa mai departe. Când îl vedeți devenind din ce în ce mai mare, când puneți cap la cap ceea ce este el în anii succesivi, atunci observați fizic Eul. Nu vedeți niciodată Eul în om doar stând față în față cu el, ci vedeți Eul doar văzându-l pe om crescând. Dacă oamenii nu s-ar deda la iluzii, ci ar vedea realitatea, atunci și-ar da seama că ei nu percep fizic Eul așa, pur și simplu, într-un om pe care îl întâlnesc la un moment dat, că de fapt percep Eul doar atunci când observă omul la diferite vârste. Dacă revezi un om mai târziu, după douăzeci de ani, atunci îi percepi foarte puternic Eul în schimbarea care s-a petrecut cu el, mai ales dacă în urmă cu douăzeci de ani cand l-ai văzut el era copil.
Acum vă rog să nu vă gândiți doar teoretic la ceea ce am spus, ci vă rog să vă însuflețiți reprezentările și să cugetați serios, când vă uitați la om în acest fel: cap – cadavru, piept – însuflețire, mers al trupului astral, creștere prin Eu, – cum prinde viață întregul om care anterior stătea în fața dumneavoastră ca o păpușă de ceară.
Căci la urma urmei ce este ceea ce vedem în mod obișnuit cu ochii lui fizici și, de asemenea, cu intelectul, din om? O păpușă de ceară! și prinde viață atunci când adăugați ceea ce tocmai am explicat!
Pentru aceasta însă aveți nevoie să reușiți să vă realizați viziunea dumneavoastră prin ceea ce știința spirituală poate turna în simțiri, în sentimente, în întreaga relație a omului cu lumea. Un copil care merge vă dezvăluie trupul astral. Iar ceea ce se află în gestul de a merge – fiecare copil merge diferit – vine din configurația diferitelor trupuri astrale. Și ceea ce se află în procesul creșterii, aceasta întipărește ceva din Eu.
Vedeți dumneavoastră, karma acționează foarte puternic în om. Să luăm un exemplu care nu mai este apropiat prezentului: Fichte, Johann Gottlieb Fichte. Vi l-am caracterizat pe Johann Gottlieb Fichte din diverse unghiuri [Nota 26]. L-am caracterizat o dată ca fiind un mare filosof, l-am caracterizat o dată ca bolșevic [Nota 27] și așa mai departe, nu-i așa? Dar vrem să îl considerăm din încă un alt punct de vedere. Vă amintiți, desigur, că am arătat și cum Johann Gottlieb Fichte poate fi numărat printre bolșevici; acum haideți să îl privim dintr-un alt punct de vedere. Să presupunem că stăm pe stradă și Fichte trece pe lângă noi, privim înspre el: un bărbat nu foarte înalt, îndesat. Ce dezvăluie modul în care a crescut? Creștere reținută. Când te uiți în urma lui cum merge, calcă apăsat, mai ales cu călcâiele apăsat. Întregul Eu-Fichte este acolo înăuntru. Nicio nuanță a ceea ce era acel bărbat nu poate scăpa celui care îl privește așa, cu creșterea împiedicată de o oarece malnutriție în tinerețe, îndesat, corpul oprit din creștere, punând călcâiele apăsat pe pământ. Auzeai cum vorbește observându-l așa din spate!
Vedeți, un element spiritual poate intra în aspectele exterioare ale vieții. Totuși, nu poate intra în aspectele exterioare ale vieții dacă oamenii nu-și însușesc o altă atitudine decât cea care încă este astăzi în constituția lor sufletească. Pentru oamenii de astăzi, a-și privi semenii din acest punct de vedere ar fi o indiscreție de-a dreptul grosolană. Nu s-ar dori prea mult ca acest lucru să se răspândească, pentru că oamenii de astăzi în mare parte sunt așa modelați de materialism, cum s-a răspândit el din ce în ce mai mult, încât numai din cauză că este interzis nu deschid scrisori care nu le aparțin, căci altfel ar face-o. Cu o astfel de atitudine a oamenilor nu este fezabil ca totul să se schimbe cu oamenii. Cu toate acestea, odată cu mijlocul secolului al XV-lea Pământul a împlinit ceea ce oamenii nu puteau învăța în existența pământească în alt mod decât prin faptul că omul îl întâlnește spiritual pe om până la nivel fizic. Și cu cât creștem mai mult înspre viitor, cu atât mai mult trebuie să învățăm să înțelegem spiritual tot ceea ce este senzorial în jurul nostru. Și acest lucru trebuie să înceapă cu activitatea pedagogică a profesorului față de copilul în creștere. Pedagogie fizionomică. Voința de a dezlega prin educație această cea mai mare enigmă, omul, omul în fiecare exemplar individual!
Acum puteți simți cât de puternic este în timpul nostru ceea ce am descris ca încercare a umanității. De fapt, ceea ce am descris împinge spre a individualiza din ce în ce mai mult, spre a considera fiecare om ca fiind o entitate în sine, distinctă. Acest lucru trebuie de fapt să-l avem în fața ochilor ca marele ideal: nimeni nu este la fel cu celălalt, fiecare este o ființă distinctă. Dacă pământul și-ar atinge scopul fără ca noi, ca oameni, să ne însușim faptul de a recunoaște fiecare om ca fiind o ființă singulară, omenirea nu și-ar atinge scopul pe pământ. Dar cât de departe suntem astăzi de atitudinea care tinde spre acest obiectiv! Astăzi nivelăm oamenii. Ne uităm la oamenii în așa fel încât nu examinăm prea tare caracteristicile lor individuale. Hermann Bahr [Nota 28], despre care v-am spus de multe ori, a dezvăluit odată la Berlin cum merge educația epocii noastre înspre a nu mai individualiza deloc. Când Hermann Bahr a locuit o vreme la Berlin în anii ‘90 și a luat parte la viața socială din Berlin, el avea, firește, în fiecare seară așezate la masă lângă el o doamnă în dreapta și o doamnă în stânga sa. Dar când ședea din nou între două doamne la masă în seara următoare, a putut doar din cartonașul de pe masă să deducă că sunt alte doamne: nu le-a privit prea atent, pentru că în esență doamna de ieri și doamna de azi erau cu totul la fel. Ceea ce a văzut el în privința lor era același lucru. Și cultura socială, în special cultura industrială, care îi face și pe oameni să fie la fel pe dinafară, nu permite ca individualitățile să iasă la iveală. Și astfel în prezent oamenii se străduiesc pentru nivelare, în timp ce scopul cel mai lăuntric al omului trebuie să fie acela de a se strădui pentru individualizare. Noi acoperim cel mai mult individualitatea în prezent și avem cea mai mare nevoie să căutăm individualitatea.
Să începem să îndreptăm privirea interioară a sufletului cu totul către individualitate, aceasta trebuie să intre în educația omului. În formarea profesorilor trebuie să fie încorporată atitudinea: a găsi individualitățile în oameni. Acest lucru îl putem face doar reînviind concepția noastră despre om așa cum am prezentat-o; să devenim cu adevărat conștienți: Nu este un mecanism care se mișcă înainte, ci este trupul astral care se mișcă înainte și care trage cu el trupul fizic. Și comparați cu ceea ce poate apărea în sufletul dumneavoastră ca o imagine lăuntric însuflețită și în mișcare a întregului om, comparați cu ea ceea ce oferă știința obișnuită astăzi: homunculus, un autentic homunculus! Știința nu spune nimic despre om, ci doar predică homunculusul. Omul real este ceea ce, mai presus toate, trebuie să intre în pedagogie. Dar el este complet în afara pedagogiei.
Așadar problema educației este o chestiune de formare a profesorilor și, atâta timp cât nu este privită în acest fel, nu suntem atât de departe încât să se poată întâmpla ceva rodnic în educație. Vedeți că dintr-o perspectivă mai înaltă, toate țin una de alta, formează un tot, în așa fel încât le legăm cu adevărat una de cealaltă. Astăzi oamenii ar dori cel mai mult să dezvolte activitățile umane, activitățile interioare ca subiecte unul lângă altul. Omul învață antropologie, apoi religie – lucrurile nu au prea multe de-a face unul cu celălalt. În realitate, după cum ați văzut, ceea ce privim la om se învecinează cu problema nemuririi, cu problema naturii eterne a omului. Și a trebuit să reunim problema esenței eterne a naturii umane cu observarea directă a omului. Acest caracter mobil a ceea ce trăim sufletește trebuie în mod special integrat în pedagogie. Atunci se dezvoltă cu totul alte capacități interioare decât se dezvoltă astăzi prin instituțiile de formare a profesorilor. Și acest lucru este de o importanță cu totul deosebită.
Prin considerațiile de astăzi am vrut să vă fac să înțelegeți cum știința spirituală trebuie să impregneze totul și cum fără știința spirituală nu putem rezolva marile probleme sociale ale prezentului.
