Dragii mei prieteni,
Când v-am explicat ieri care va fi calea intelectului uman, a inteligenței umane spre viitor, lucrurile discutate se bazează pe fapte foarte precise care pot fi scoase la lumină prin cunoașterea spiritual-științifică și dintre care vrem să menționăm câteva astăzi. Trebuie, aș spune, să fiți conștienți în mod practic: Atunci când omul stă în fața dumneavoastră, acest om este întru totul acea ființă despre care vorbim în știința spirituală antroposofică. Aceasta înseamnă – știți aceste lucruri din Teosofia mea – trebuie să fiți întotdeauna conștienți de acest lucru, că avem în primul rând o ființă cvadripartită în fața noastră. Avem în fața noastră Eu, așa-numitele trup astral, trupul eteric și trupul fizic. Faptul că avem aceste patru membre ale ființei umane în fața noastră de fiecare dată când omul stă în fața noastră, face ca pentru privirea omenească obișnuit de astăzi, oamenii să nu se știe de fapt ce au în fața lor cu omul. Chiar nu știu. Ei se gândesc: ceea ce se vede stând în fața mea, umplând spațiul, este trupul fizic. Dar ceea ce este fizic în om nu l-am vedea așa cum îl vedem cu ochii obișnuiți, dacă ar sta în fața noastră doar el singur ca trup fizic. Vedem cu ochii obișnuiți ceea ce stă în fața noastră ca trup fizic, așa cum este el, numai pentru că este îmbibat cu trupul eteric, trupul astral și Eu. Ceea ce este trupul fizic, oricât de ciudat ar suna, este și atâta timp cât trăim între naștere și moarte tot cadavru. Și propriu-zis, când avem în fața noastră un cadavru uman, atunci avem în realitate trupul fizic al omului în fața noastră. Când vedeți cadavrul, atunci aveți omul fizic fără ca el să fie pătruns de trupul eteric, de trupul astral și de Eu. El este părăsit de ele și își arată într-un fel adevărata sa esențialitate. Prin urmare, nu vă faceți o imagine corectă dacă credeți că purtați cu dumneavoastră de colo colo prin spațiu ceea ce vi se pare că înțelegeți a fi trupul fizic al omului; V-ați face o reprezentare mult mai corectă dacă v-ați gândi pe dumneavoastră ca fiind cadavru și v-ați înțelege în felul că Eul dumneavoastră, trupul dumneavoastră astral, trupul dumneavoastră eteric poartă acest cadavru prin spațiu.
Această conștientizare a adevăratei naturi a ființei umane devine din ce în ce mai importantă și mai importantă pentru timpul nostru. Pentru că vedeți dumneavoastră, așa cum este astăzi în ciclul actual al evoluției omenirii și de cu mult timp încoace, nu a fost întotdeauna așa. Firește, aceste lucruri pe care le spun acum nu pot fi constatate prin știința fizică externă, dar cunoașterea spiritual-științifică furnizează exact acest fapt. Dacă ne întoarcem dincolo de secolul al VIII-lea î.Hr. cu care, după cum știți, începe cea de-a patra perioadă postatlanteană, atunci, după cum iarăși știți, am ajunge în perioada caldeeano-egipteană. Atunci trupurile umane erau altfel acătuite decât sunt astăzi. Trupurile umane care vă sunt acum arătate în muzee ca mumii aveau cu adevărat o alcătuire mai fină decât este cea a trupul uman de astăzi. Erau mult mai întrepătrunse cu vegetalitate, nu erau așa de complet cadavru precum este cadavru trupul uman de astăzi. Ele erau ca trup fizic într-o anumită măsură mai asemănătoare cu natura plantelor, în timp ce trupul fizic al omului de astăzi – și deja din timpurile greco-latine – este mai asemănător cu lumea minerală. Dacă astăzi, printr-un miracol cosmic, am primi aceleași trupuri pe care le-a avut populația caldeeano-egipteană, am fi cu toții bolnavi. Aceasta pentru noi ar însemna o boală. Am avea țesuturi proliferânde în trupul nostru. Iar unele boli constau pur și simplu în faptul că trupul uman regresează parțial, în mod atavic, la stările care au fost normale în perioada caldeeano-egipteană. Astăzi există formațiuni tumorale ale trupului uman care pur și simplu provin din faptul că o parte a trupului la un om sau altul capătă înclinația de a deveni așa cum era întregul trup la populația caldeeano-egipteană.
Ceea ce tocmai am spus este legat în mod cu totul esențial de evoluția omenirii. Așadar, ca oameni ai prezentului, purtăm mereu cu noi un cadavru. Egipteanul încă nu; egipteanul purta cu el ceva asemănător plantelor. Ca urmarea a acestui lucru cunoașterea sa erau diferită de cunoașterea noastră, inteligența sa funcționa altfel decât funcționează inteligența noastră. Acum gândiți-vă foarte bine: Ce cunoaște omul de fapt cu ceea ce el astăzi numește știința sa și de care este atât de extrem de mândru? Numai ceea ce este mort! Chiar este întotdeauna subliniat în știință: Viața nu poate fi înțeleasă cu inteligența obișnuită. Într-adevăr, unii cercetători cred că, dacă experimentează chimic tot mereu, atunci va apărea într-o zi situația că prin combinații complicate de atomi, molecule și forțele și dintre ele se va ajunge să cunoască procesele vieții. Această situație nu va apărea niciodată. Pe cale fizic-chimică omul va înțelege doar ceea ce este mort, mineral, adică va înțelege la fel de mult din viu pe cât din viu este astăzi cadavru.
Dar ceea ce în om este inteligent și cunoaște este, cu toate acestea, acest trup fizic, aceasta înseamnă, cadavrul. Deci ce face de fapt acest cadavru pe care îl purtăm cu noi? El ajunge cel mai departe în cunoștințe matematice, geometrice. Totul este transparent acolo; apoi devine din ce în ce mai opac cu cât ne îndepărtăm mai mult de matematic-geometric. Acest lucru este așa deoarece cadavrul uman este adevăratul cunoscător pentru noi astăzi, iar ceea ce este mort poate cunoaște doar ceea ce este mort. Ce este trupul eteric, ce este trupul astral, ce este Eul, aceasta nu se cunoaște în om astăzi, aceasta, cum s-ar spune, rămâne în întuneric. Dacă trupul eteric ar putea cunoaște tot așa cum trupul fizic cunoaște ceea ce este mort, atunci trupul eteric ar cunoaște în primul rând ceea ce este viu în lumea plantelor. Acesta a fost caracteristic egiptenilor, că în corpul lor viu-vegetal, acești egipteni au cunoscut lumea plantelor într-un mod complet diferit de cel al omului contemporan. Și multe cunoștințe instinctive despre lumea plantelor își au originea în cunoașterea egipteană, în ceea ce a fost încorporat în cultura egipteană dintr-o conștiență care cunoștea instinctiv. Chiar și ceea ce se știe astăzi în botanica pentru medicină se bazează de multe ori încă pe tradițiile înțelepciunii egiptene antice. Celor care nu cunosc aceste lucruri de multe ori le pare diletant că se invocă ceva egiptean atunci când se vrea să se transmită o anume cunoaștere – care, desigur, nu este prea valoroasă pentru oamenii de azi. Știți desigur că unele așa-numite loji, care nu se sprijină pe fundamente autentice, se numesc „loji egiptene”. Aceasta însă provine numai din faptul că în aceste cercuri încă trăiesc tradiții din înțelepciunea care putea fi obținută prin trupul egiptean. Vedeți dumneavoastră, se poate spune: Odată cu intrarea treptată a omului în perioada greco-latină, trupul uman vegetal viu s-a stins, deja în elenism trupul vegetal viu a murit, sau cel puțin treptat a murit. Noi purtăm deja un trup foarte puternic mort în noi și acest a-fi-mort este îndeosebi corect pentru capul uman – așa cum v-am explicat dintr-un alt punct de vedere, că pentru știința inițiaților capul uman este perceput ca fiind cadavru, ca fiind mort, ca fiind ceva care continuu moare. De acest lucru omenirea va deveni din ce în ce mai conștientă: că de fapt numai cu cadavrul cunoaște și de aceea cunoaște ceea ce este mort.
La fel de intens va apărea, cu cât mergem mai departe spre viitor, dorul de a recunoaște din nou ceea ce este viu. Dar acest viu nu va fi cunoscut prin inteligența obișnuită, care este legată de cadavru. Multe lucruri vor fi necesare pentru ca omul, care a pierdut posibilitatea de a pătrunde lumea într-un mod viu, să ajungă din nou în lume într-un astfel de mod. Astăzi trebuie să știm ce a pierdut de fapt omul. Pe când omul a trecut din perioada atlanteană în perioada postatlanteană nu putea face multe pe care omul astăzi le poate face. Vedeți dumneavoastră, puteți fiecare, începând de la un anumit moment din copilărie, dacă vă referiți la dumneavoastră înșivă să vă spuneți Eu. Spuneți acest „eu” destul de lipsit de respect. Acest Eu nu a fost, în dezvoltarea omenirii, spus întotdeauna într-un mod atât de lipsit de respect. Au existat vremuri mai vechi ale evoluției omenești, chiar și în perioada egipteană, deși parțial deja se stinseseră, au existat vremuri mai vechi când era folosit un nume pentru ceea ce exprima Eul, care pronunțat năucea omul. Prin urmare, se evita pronunțarea acestui nume. Dacă prima populație imediat după catastrofa atlanteană ar fi trăit faptul că numele pentru Eu – care era valabil pentru ei și cunoscut doar inițiaților – ar fi fost pronunțat, întreaga adunare ar fi fost năucită, ar fi căzut jos, atât de puternic acționa numele pentru Eu. O reverberație a acestui fapt este încă prezentă în vechile vremuri ebraice, unde se vorbește despre numele inefabil al Dumnezeului din suflet, care nu putea fi rostit decât de inițiați sau era euritmizat în fața congregației. Numele inefabil al lui Dumnezeu, își are originea în ceea ce tocmai v-am spus. Treptat, acest lucru s-a pierdut din ce în ce mai mult. Pentru aceasta, efectele profunde care emanau din astfel de lucruri au paralizat, și-au pierdut puterea. În prima perioadă postatlanteană: acțiunea profundă al Eului; în a doua perioadă postatlanteană: acțiunea profundă a trupul astral; în a treia perioadă postatlanteană: acțiunea profundă a trupului eteric, dar deja un acțiunea tolerabilă, o acțiune care – așa cum v-am explicat ieri – îl aduce pe om în legătură, în rudenie cu cosmosul. Acum putem spune „eu”, putem spune orice, dar lucrurile nu mai acționează asupra noastră, pentru că ceea ce înțelegem despre lume, înțelegem cu cadavrul nostru. Aceasta înseamnă că înțelegem din lume ceea ce este mort, mineralul. Dar trebuie să ne ridicăm, să ne întoarcem din nou în acele regiuni în care înțelegem ceea ce este viu.
Și în timp ce perioada greco-latină din secolul al VIII-lea î.Hr. până la mijlocul secolului al XV-lea d.Hr. a fost înzestrată în primul rând să creeze din ce în ce mai multe cunoștințe moarte pentru cadavru, acum la noi inteligența merge pe drumul de care am vorbit ieri. De aceea însă trebuie să opunem rezistență inteligenței goale. Trebuie la inteligență să adăugăm altceva.
Și este caracteristic că trebuie să ne întoarcem pe calea corectă, ca acum, în a cincea perioadă postatlanteană, să cunoaștem într-o anumită privință vegetalul, în al șaselea animalul, în al șaptelea abia atunci cu adevărat omenescul. Așadar, devine o sarcină a omenirii să meargă dincolo de simpla cunoaștere a mineralului și să cunoască vegetalul.
Și acum, după ce ați văzut acest lucru dintr-un context mai profund, gândiți-vă care este omul caracteristic pentru această căutare a cunoașterii plantelor. Acesta este Goethe. Căci, prin faptul că el, contrar tuturor științelor exterioare despre ceea ce este mort, s-a apropiat de ceea ce este viu, de metamorfoză, de devenirea plantelor, a fost omul celei de-a cincea perioade postatlanteene în începuturile sale elementare. Prin urmare, dacă citiți micul tratat al lui Goethe [Nota 29] din 1790: „Încercare de a explica metamorfoza plantelor” veți găsi în acest tratat modul în care Goethe încearcă treptat să înțeleagă planta în devenirea ei, nu ca moartă, ca ceva încheiat, ci ca devenire de la o frunză la alta. Acolo vedeți zorii acelei cunoașteri care ar trebui căutată în această a cincea perioadă postatlanteană.
Astfel, goetheanismul dă tonul pentru ceea ce urmează să fie căutat de această a cincea perioadă postatlanteană. Știința va trebui într-un fel să se trezească în sensul goethean, să treacă de la mort la viu. La aceasta mă refer când spun iar și iar că trebuie să ne însușim capacitatea să ieșim din conceptele abstracte moarte și intrăm în conceptele vii, concrete. Și ceea ce am spus cu alaltăieri și ieri este în esență calea de a intra în aceste concepte concrete vii.
Dar nu va fi posibilă intrarea în aceste concepte, în aceste idei, dacă nu ne impunem ca ceea ce numim modul nostru de a vedea lumea și concepția noastră despre viață, să ni le dezvoltăm ca o unitate. Astăzi, prin configurația specială a culturii noastre, suntem oarecum forțați să lăsăm să meargă una lângă alta în mod neorganic diferitele curente ale viziunii noastre asupra lumii. Gândiți-vă doar cât de neorganic merg adesea una lângă alta viziunea religioasă asupra lumii a unei persoane și viziunea științifică asupra lumii. Unii oameni o au și pe una și pe cealaltă, dar nu fac nicio punte între ele. Da, au o anumită sfială, o anumită teamă de a construi o punte. Și acest lucru trebuie să ne fie clar: nu poate rămâne așa.
Acum, v-am atras atenția asupra unui lucru în timpul acestei șederi a mea aici, asupra cât de egoist își formează omul în zilele noastre modul lui de a vedea lumea. V-am arătat că pe omul de astăzi de fapt îl interesează cu predilecție viața sufletului după moarte. Din pur egoism îl interesează această viață a sufletului după moarte. V-am spus că trebuie să trecem la a ne interesa viața sufletului încă de la naștere, în sensul că aceasta este o continuare a vieții înainte de naștere sau înainte de concepție. Dacă am privi dezvoltarea copilului, cum crește el în lume ca o continuare a existenței sufletești-spirituale prenatale, cu aceeași tânjire, cu aceeași aplecare și aceeași înclinație pe care o avem pentru sufletul lui după moarte, atunci cunoașterea noastră despre lume ar primi un caracter mult mai neegoist decât are ea astăzi. Dar acest caracter egoist al viziunii noastre asupra lumii este legat de multe altele. Și aici ajung într-un punct unde oamenii prezentului trebuie să devină din ce în ce mai lămuriți cu privire la starea de fapt reală care stă la bază. În intervalul de timp de până în zilele noastre în om s-a dezvoltat în special caracterul egoist; egoul s-a impregnat în viziunea asupra lumii, egoul s-a impregnat de asemenea în voință. Asupra acestui lucru ar trebui să nu ne lăsăm pradă niciunei amăgiri. Și mai presus de toate au devenit egoiste confesiunile religioase. Că confesiunile religioase au devenit egoiste, puteți vedea chiar din aspectele exterioare. Gândiți-vă doar cum sunt instruiți predicatorii de astăzi să ia în calcul egoismul oamenilor. Cu cât iau mai mult în calcul egoismul oamenilor, cu cât mai mult pot face oamenilor promisiuni pentru viața sufletului după moarte, cu atât mai mult își ating ei scopul. Practic, interes pentru alte lucruri nu prea există în omenirea de astăzi. Puțin îi interesează pe oamenii acea țesătură spirituală și viața care se face cunoscută atât de minunat după naștere, respectiv după concepție, cu sufletul care a fost mai înainte în lumea spirituală.
O consecință a acestui fapt este modul în care omul gândește astăzi despre divin în diverse confesiuni religioase. Că prezentăm un Dumnezeu ca Supremul, prin aceasta nu am spus nimic special. În această privință este important să înlăturăm toate amăgirile. Cei mai mulți oameni care spun astăzi „Dumnezeu” la ce se referă ei de fapt? Am menționat deja și acest lucru cândva aici. Ce fel de entitate aceasta la care se referă ei atunci când vorbesc despre Dumnezeu? Este un Angeloi, un Înger, propriul lor Înger, pe care îl numesc Dumnezeu! Nu este nimic altceva! Oamenii bănuiesc doar că un spirit ocrotitor le urmărește propria lor viață, la el se uită ei cu venerație, pe el îl numesc ei Dumnezeul lor. Chiar și dacă nu îl numesc Înger, chiar dacă îl numesc Dumnezeu, ei se referă doar la Înger. Și acesta este practic egoismul confesiunii religioase, că nu se ridică deasupra Îngerului cu ideea de Dumnezeu. Motivul pentru aceasta este îngustarea intereselor cauzată de egoism. Această îngustare a intereselor, o vedem foarte limpede manifestându-se în viața noastră publică de astăzi.
Despre ce întreabă oamenii foarte mult astăzi? Întreabă ei mult despre destinul general a omenirii? Oh, într-un anumit sens, este de-a dreptul trist să vorbești astăzi omenilor despre dstinul omenirii. Oamenii nu au habar nici cum s-au schimbat lucrurile în această privință într-un timp relativ scurt. Vedeți dumneavoastră, poți spune oamenilor astăzi: Războiul armat, care a năpădit Pământul în ultimii patru sau cinci ani, va fi urmat de cea mai puternică bătălie spirituală care se va întinde asupra Pământului, într-o formă în care nu a mai avut loc până acum, bătălie care provine din faptul că Occidentul numește maya sau ideologie ceea ce Orientul numește realitate, și că Orientul numește realitatea ceea ce Occidentul numește ideologie. Astăzi poți atrage atenția omenirii la aceste lucruri grave, iar ea nici măcar nu este conștientă că dacă așa ceva s-ar fi spus cu doar o sută de ani în urmă, atunci acest același lucru acum o sută de ani ar fi cuprins sufletele în așa fel încât nu ar mai fi putut scăpa de el!
Această schimbare a omenirii, această indiferență a omenirii față de marile destine ale existenței, este cel mai izbitor fenomen. Totul ricoșează din omenirie astăzi. Cele mai cuprinzătoare, mai incisive, mai intense fapte, sunt luate ca o senzație. Nu acționează suficient de zguduitor. Iar acest lucru se trage numai de la faptul că egoismul inteligent, care devine tot mai puternic și mai puternic, restrânge interesele oamenilor. De aceea oamenii astăzi pot avea oricât de bune democrații, parlamente – când se reunesc în parlamente, preocuparea pentru soarta omenirii nu palpită în aceste parlamente, deoarece în oamenii care sunt cel mai mult aleși în parlamente nu palpită grija pentru soarta omenirii. Palpită interesele egoiste. Fiecare are propriul său interes egoist. Similitudinile în linii mari exterioare în interese, așa cum rezultă adesea din profesie, îi fac pe oameni să se grupeze. Și când grupurile sunt suficient de mari devin majorități. Și atunci nu destinele umane trec prin parlamente sau prin reprezentanții oamenilor, ci doar egoismul, multiplicat de atâtea și atâtea ori, câți oameni sunt. Întrucât în oameni trăiește doar ceea ce se referă la egoism, chiar și confesiunea religioasă s-a mutat în sfera egoismului. Confesiunea religioasă va avea parte de împrospătarea necesară dacă interesele oamenilor devin mai largi, dacă devin astfel încât omul să poată iarăși privi pe deasupra destinului său personal la destinul omenirii, dacă omul este din nou impresionat, este foarte puternic impresionat atunci când îi spui: în Vest înflorește o cultură diferită decât în Est, iar la mijloc iarăși o cultură diferită decât la cei doi poli, Vest și Est; atunci când îi spui: în Occident sunt căutate marile țeluri ale umanității – atunci când sunt căutate – prin apelarea la mediumuri [Nota 30] și aducerea acestor oameni într-un fel de transă, aducându-i astfel în mod oarecum conștient sub nivelul pământesc în legătură cu lumile spirituale, și apoi lăsându-i să spună pe calea lor medială mari țeluri istorice. Acest lucru l-ai putea spune oricât de des oamenilor din Europa – ei nu vor crede că există într-adevăr societăți în țările americano-engleze în care se încearcă să se aducă oameni cu însușiri de medium într-un fel de transă, pentru a afla apoi prin întrebări puse cu pricepere care sunt marile obiective ale destinului omenirii. Oamenii nu te cred că orientalii primesc și ei înștiințări despre aceste mari obiective ale destinului omenirii – acum nu pe calea mediumurilor, ci pe cale mistică. Acest lucru este aproape palpabil astăzi, pentru că peste tot se găsesc frumoasele cuvântări ale lui Rabindranath Tagore, în care puteți citi cum gândește un oriental despre obiectivele umanității în linii mari. Dar aceste cuvântări sunt citite ca foiletonul unui oarecare scribăreț, pentru că astăzi oamenii puțin deosebesc un scribăreț de oameni de mare spiritualitate ca Rabindranath Tagore. Oamenii nu sunt conștienți că trăiesc una lângă alta, aș spune, diferite substanțialități rasiale. Ce este valabil pentru Europa Centrală, desigur, a fost spus de mine de mulți ani în conferințe publice [Nota 31]. Nu a fost luat așa cum ar fi trebuit să fie luat.
Cu aceasta vreau doar să indic că poți deveni conștient de ceva care se ridică deasupra destinului omenesc egoist, care este legat de destinul grupurilor de oameni, astfel încât să poți face diferențieri concrete pe întinderea Pământului. Dacă ridici privirea sufletului la o astfel de cuprindere și înțelegere a destinelor umane în spațiul pământesc, dacă ești intens interesat de aceste lucruri care merg dincolo de destinul personal, atunci îți acordezi sufletul să înțelegi o realitate ceva mai înaltă decât doar Îngerul: și anume Arhanghelul. Gânduri despre ce înseamnă ființa Arhanghelului nu-ți vin deloc dacă rămâi doar în regiunile care-l interesează pe omul egoist. Dacă predică numai în regiunile omului egoist, atunci predicatorii pot vorbi încă oricât de mult despre divin, ei vorbesc doar despre Înger. Căci faptul că îl numesc altfel este desigur doar un neadevăr, aceasta nu-l face să fie altceva decât ceea ce este. Numai atunci când începi să fii interesat de destinul omului în întinderea spațială, atunci sufletul începe să intre în acordajul potrivit pentru a se ridica la ființa Arhanghelului.
Și acum treceți la încă un alt lucru. Încercați să simțiți ceea ce am indicat în aceste conferințe despre impulsurile succesive ale evoluției omenirii! Încercați să simțiți că o mare parte din oamenii noștri din conducere sunt educați în învățământul secundar în anii în care sufletul uman este deschis față de o anumită flexibilitate; în gimnaziile și liceele care nu sunt născute din cultura noastră contemporană, ci care, așa cum sunt ele, încă sunt născute din cultura trecută a perioadei greco-romane, greco-latine. Vedeți, dacă acești greci și latini ar fi făcut ca noi, ar fi înființat licee egipteano-caldeene. Nu au făcut-o. Și-au luat materialul de predat din viața directă. Noi îl luăm din perioada anterioară și formăm oamenii după el. Acest lucru este de mare semnificație pentru oameni; dar noi nu am recunoscut acesată semnificație. Dacă am fi recunoscut această semnificație, atunci s-ar fi dat un ton în cadrul mișcării feministe care nu s-a dat, atunci s-ar fi dat un ton în cadrul mișcării femimiste care ar fi sunat astfel: Lumea bărbaților, mai ales atunci când urmează a fi instruită pentru folosirea în special a inteligenței, este trimisă la școlile învechite. Prin urmare creierul lor se întărește. Nouă, femeilor, ne-a revenit buna soartă că nu am fost lăsate să intrăm în această educație. Vrem să ne situăm inteligența noastră în nota originară, vrem să arătăm ce poate omul dezvolta pentru prezent dacă nu este tocit și insensibilizat în tinerețea sa prin învățământul secundar greco-latin.
Nu a existat o astfel de notă. Dimpotrivă, multe note au sunat așa: Bărbații s-au târât prin învățământul greco-latin, noi, femeile, ne târăm și noi prin el. Să devenim și noi elevi de liceu.
Atât de puțină înțelegere există cu privire la ceea ce este necesar. Ar trebui să știm că în prezentul noatru nu suntem educați pentru acest prezent, ci suntem educați pentru cultura greco-latină. Aceasta este împlântată în viața noastră. Trebuie să o simțim. Trebuie să simțim ce acționează în prezent ca cultură greco-latină, în special în oamenii de frunte, în așa-numita intelighenție, în intelectuali; acesta este singurul strat de cultură pe care-l avem. Îl purtăm de fapt în noi în toată formarea noastră spirituală. Nu citim nici un ziar fără ca în el să fie educație greco-latină, pentru că scriem de fapt în formă greco-latină, chiar dacă scriem în limbile țărilor noastre.
Iar în ceea ce privește viziunea noastră juridică, așa cum am spus deja, trăim în cultura romană – iarăși ceva învechit. Romanismul trăiește în cadrul legilor. Uneori, da, vechile cutume luptă împotriva dreptului roman, dar ele nu se impun. Și trebuie să simți și aceasta, cum în ceea ce omul numește drept și nedrept în viața publică, trăiește o licărire a unui timp de mult pe cale de a se stinge.
Numai în domeniul economic trăim propriu-zis în prezent. Spune mult faptul că doar în domeniul economic trăim în prezent. De aceea ceva probabil se va modifica mult. Dacă îmi permiteți să menționez acest lucru în paranteză: Multe femei rezervă, firește, conceptele prezentului numai gătitului, adică pentru activitatea gospodărească, și prin aceasta ele sunt propriu-zisele ființe ale prezentului; celelalte concepte sunt ceva învechit pe care îl aducem în prezent. Nu spun că acest lucru privind gospodăria ar trebui socotit ca ceva pe care să-l dorim în mod deosebit; dar celălalt lucru nu este în niciun caz cel mai de dorit, că acum și prin sufletele femeilor se merge înapoi din prezent în culturi învechite. Când ne uităm la ceea ce trăiește în mediul nostru cultural, nu avem doar ceea ce acționează în spațiu, ci în el acționează și vremuri vechi. Și dacă dobândești o simțire pentru acest lucru, atunci simți că acționează nu numai trecutul, ci și viitorul acționează în prezent. Da, este treaba noastră ca viitorul să acționeze în prezent. Căci dacă nu ar exista în fiecare om, deși puțin conștient de aceasta, un fel de răzvrătit împotriva grecismului educației și romanismului dreptului, și dacă viitorul nu ar lumina în prezentul nostru, am fi oameni triști, oameni foarte triști.
Pe lângă spațiu trebuie așadar, pentru ceea ce trăiește în cultura noastră, să luăm în considerare și timpul: ceea ce se extinde din vremuri trecute și din viitor în prezentul nostru, în ceea ce privește istoria contemporană. Trebuie să ne fie clar că trăind ca oameni ai prezentului, avem un trecut și un viitor care joacă un rol în acest suflet uman al nostru. Așa cum, fiind europeni, avem jucând un rol în noi – după cum s-a menționat deja – America, Anglia, Asia, China, India, Estul și Vestul pentru că aceștia sunt cei doi poli, la fel avem în noi Grecia, Roma și viitorul. Și impunându-ne să avem în vedere acestea din urmă, devenind conștienți de modul în care trăiește în sufletul nostru ceea ce a trecut, ceea ce devine, ceea ce ia naștere, în acest suflet se realizează o altă acordare a sufletului, mai sus decât destinul omenesc care transcede egoismul, o altă acordare decât prin doar considerarea spațială. Și când ne dezvoltăm această acordare a sufletului, abia atunci dezvoltăm posibilitatea de a forma concepte despre sfera Spiritele timpului, Arhai. Adică ajungem la al treilea rang al ființelor divine în ordinul Ierarhiilor.
Este bine dacă omul mai întâi se ocupă să-și înfățișeze aceste trei ierarhii în concepte, în idei, prin mijloacele pe care tocmai le-am menționat. Pentru că Spiritele formei care urmează apoi sunt infinit mai greu de sesizat. Dar este suficient pentru omul contemporan dacă încearcă să pătrundă dincolo de egoism în sfera a ceea ce este neegoist, și să stăruie tot mereu și mereu să se îndeletnicească cu ceea ce am caracterizat acum! Îndeosebi – trebuie să specific iarăși acest lucru – în formarea profesorilor ar trebui să se petreacă ceea ce tocmai am explicat. Profesorul nu ar trebui să fie lăsat să predea și să educe fără ca el să fi dobândit un concept despre egoismul care aspiră la cel mai apropiat zeu, adică la Înger, și fără ca el să fi dobândit, de asemenea, un concept despre puterile neegoiste, care determină destinul, care sunt una lângă alta în spațiul de deasupra pământului, despre Arhangheli, și fără ca el să fi dobândit un concept despre despre modul în care în cultura noastră sunt prezente cele trecute și cele viitoare, sistemul juridic roman, substanța spiritului grec și răzvrătitul nedefinit al viitorului, care ne salvează.
Dar omenirea este în prezent puțin înclinată să se adâncească în aceste lucruri. Cu ceva timp în urmă, am subliniat din nou și din nou în conferințe că face parte din sarcina socială să ne luăm obiectele de studiu din prezent pentru perioada pe care omul o petrece astăzi în învățământul secundar, să o facem așa cum au făcut-o grecii înșiși: că și-au luat materiile lor din prezentul lor.
În același loc în care am vorbit în mod repetat despre această problemă ca fiind o problemă socială importantă, la scurt timp după aceea – nu vreau să construiesc o legătură cauzală, dar aceasta de fapt nu contează, chestiunea are o semnificație simptomatică – în toate ziarele din locul în cauză a apărut în masă anunțuri, în care se făcea propagandă pentru actualul învățământ secundar. Eu am ținut conferințele în care am caracterizat învățământul secundar așa cum vi l-am caracterizat dumneavoastră acum. În ziare au apărut peste tot anunțuri: ce îi datorează germanitatea educației liceale a tineretului său pentru „întărirea conștienței naționale”, „puterea națională” și așa mai departe, cu câteva săptămâni înainte de Tratatul de pace de la Versailles! Aceste anunțuri au fost semnate de tot felul de persoane importante locale din școli, din sistemul de învățământ. Este chiar așa, că mereu ricoșează ceea ce trebuie să explicăm astăzi din fundamentele cu adevărat obiective ale evoluției omenirii. Oamenii îl lasă să ricoșeze – nu atinge adâncurile sufletului.
Aceasta este cauza dificultății de a lucra la problema socială, întrucât cu acele superficialități cu care doresc oamenii de obicei în ziua de azi să o scoată la capăt cu problema socială, nu vor putea nici în ruptul capului să o scoată la capăt. Problema socială este o problemă cu o semnificație profundă, o problemă pe care nu o putem soluționa dacă nu vrem să privim în profunzimile naturii omului și a lumii. Tocmai din faptul că este așa, putem vedea cât de necesare sunt anumite configurări pe care le face tocmai tripartiția organismului social.
Dar oamenii trebuie să dobândească un simț pentru ceea ce este necesar în timpul nostru. În domeniul spiritual, va fi dificil să dobândească acest simț; căci, așa cum cred că v-am arătat odată și aici: formarea spirituală care a fost treptat absorbit de stat în sistemul de învățământ, practic a distilat din oameni strădania activă, eficace, a făcut din om un membru devotat al structurii statului. Am spus-o, cred, și aici: Cum trăiesc de fapt un număr mare de oameni? Bineînțeles, există întotdeauna excepții. Ei bine, până în al șaselea an omul are voie să trăiască nestingherit, pentru că atunci omenirea este încă prea murdară pentru stat. Statul nu vrea să se dedice sarcinilor cărora trebuie să li te dedici în primii ani ai copilăriei; în acest caz rareori omul este lăsat în seama statul, încă este lăsat în seama puterilor din afara statului. Dar apoi omul este revendicat, este dresat în așa fel încât să devină potrivit pentru economia condusă de stat, să se încadreze în șablon, să înceteze să mai fie om și să devină cum i-a imprimat statul să fie. Atunci el devine ceva pentru stat. El se străduiește în acest sens, pentru că îi este inculcat; el nu numai că își primește subzistența de la stat în timp ce lucrează, ci și dincolo de muncă până la moarte sub formă de pensie. La urma urmei, astăzi este idealul multor oameni să aibă un serviciu care le dă dreptul la pensie! Pe lângă aceasta, cultele religioase dispun apoi pensionarea după moarte. Sufletul are dreptul la pensie; fără a fi nevoit să facă ceva în această privință, el primește fericire veșnică prin acțiunea Bisericii însăși. Ea se îngrijește de acest lucru! Ce-i drept, este incomod să auzi acum că mântuirea se găsește în strădania spirituală liberă, care trebuie să fie independentă de stat; că statul ar trebui să fie un stat care se ocupă doar de dreptul public. Da, nu va exista dreptul la pensie într-un astfel de stat! Acesta este un motiv suficient pentru mulți ca să-l respingă. Se observă acest lucru tot mereu.
Și cu referire la viața spirituală cea mai intimă, viața religioasă, viziunea asupra lumii viitorului va cere omului să-și obțină prin muncă nemurirea, să-și lase sufletul să fie activ astfel încât în activitate să absoarbă Dumnezeiescul, impulsul Christic.
Am primit multe, multe scrisori în viața mea, tot mereu de la oamenii bisericii care spun că antroposofia este în esență un lucru bun, dar contrazice credința creștină simplă că Christos a răscumpărat sufletul, că omul poate fi mântuit în Christos fără ca sufletul să facă nimic în acest sens. Ei nu pot renunța la „simpla credință de a fi mântuit prin Christos”. Oamenii cred că atunci când spun sau scriu așa ceva, sunt deosebit de pioși. Egoiști sunt ei, fundamental egoiști sunt ei, nu vor să facă ei nimic în suflet și să lase divinul să se îngrijească să poarte sufletul frumușel pensionat prin poarta morții.
Acest lucru nu este atât de confortabil în acea viziune asupra lumii în care caracterul religios trebuie să fie creat înspre viitor. Trebuie să înțelegi că trebuie să lucrezi din greu pentru deținerea divinului în suflet. Nu te vei putea preda pasiv bisericilor, care promit să ducă sufletele dincolo – acum a ieșit din uz ceea ce a pricinuit revoltă odată, să o facă pentru bani, deși în secret acest lucru joacă încă un rol, inclusiv atunci când este vorba de a fi mântuit. Dar această trecere la activitate interioară, această viață în care ai în vedere lumea la care trebuie să te pui și pe tine la socoteală, acesta este lucrul de care are nevoie omenirea și pe care ea încă nu prea-l iubește.
Pentru ca noi să dobândim un simț pentru ceea ce este necesar în acest domeniu, trebuie tocmai astfel de lucruri să vină în fața sufletelor noastre, precum le-am menționat din nou astăzi: această metamorfoză a omenirii începând din vremurile egiptene antice, unde chiar și corpul era încă de o natură mai vegetală, astfel încât dacă recade în acea stare în prezent, se îmbolnăvește, se dezvoltă parțial formațiuni tumorale și așa mai departe, și că purtăm cu noi un cadavru, cel care de fapt cunoaște. Prin aceste lucruri se dobândește un sentiment, o simțire a ceea ce ce este necesar omenirii: în mod real să înainteze în direcția în care trebuie să înaintăm în prezent în problema socială. Nu ne mai putem permite să privim așa ceva precum problema socială doar în maniera cea mai simplistă posibil.
Vedeți, acesta este exact lucrul extraordinar de dificil din prezent și dumneavoastră trebuie să vă clarificați acest lucru, această dificultate, că oamenii vor cu câteva propoziții abstracte să fie lămuriți asupra celor mai importante chestiuni ale vieții. Când ceva precum Punctele centrale ale problemei sociale conține mai mult decât câteva propoziții abstracte, când conține rezultatele observării vieții, atunci oamenii spun că nu o înțeleg. Li se pare chiar confuz. Dar aceasta este nenorocirea prezentului, că oamenii nu vor să se adâncească tocmai în ceea ce ar trebui să se adâncească. Căci propozițiile abstracte, care sunt complet transparente se referă la ceea ce este mort; socialul însă ar trebui să fie viu. Trebuie utilizate viziuni mobile, flexibile, propoziții flexibile, forme flexibile. De aceea este necesar nu doar să ne gândim – așa cum am spus de multe ori –, la modificare unor instituții, ci să ne impunem în mod real să ne schimbăm în ceea ce privește structura cea mai interioară a gândirii și a reflecțiilor noastre, să ne adăptăm la un nou mod de a gândi și a vedea lucrurile.
Acestea sunt lucrurile pe care aș dori – deoarece astăzi îmi iau din nou rămas bun de la dumneavoastră pentru câteva săptămâni – să vi le las explicate, acum când trebuie să ne simțim participanți în munca împreună a mișcării noastre antroposofice și sociale. Îmi doresc ca tot mai mult și mai mult să se pătrundă prin înțelegere cum știința spirituală orientată antroposofic trebuie să curgă în sufletele oamenilor dacă se dorește să se realizeze ceva în domeniul social. Și aș vrea să vă rog să acordați o atenție deosebită unui lucru pe care l-am repetat tot mereu sub diferite forme: Este vorba de a recunoaște ceea ce putem dobândi în cunoașterea antroposofică ca fiind veritabilul fir conducător pentru acțiunea și strădania prezentului, de a avea curajul de a vrea să răzbim cu antroposoficul. Acesta este cel mai rău lucru, că oamenii din prezent au atât de puțin curaj să vrea în mod real să răzbească cu ceva care este necesar. Ei își lasă cele mai bune puteri de voință ale lor să se sfărâme; ei nu vor să și le impună, oricât de necesar ar fi.
Învățați sa reprezentați antroposofia plini de curaj, ca acei oameni care privesc cu interes aceasta cladire, reprezentativă pentru aspirațiile noastre spirituale [Nota 32], să fie bine primiți de dumneavoastră; bucurați-vă de fiecare persoană care arată chiar și puțină înțelegere, veniți-i în întâmpinare, dar să nu contați deloc pe înțelegere atunci când infirmați în consecință când oamenii întâmpină chestiunea cu rea voință sau cu ceea ce este și mai frecvent astăzi, lipsa capacității de a înțelege. Este vorba despre curajul de a răzbi, de a duce lucrurile la bun sfârșit. Să ne considerăm că suntem acolo ca un grupuleț de oameni sortit prin destinul său cunoască și să împărtășească lumii lucrurile care îi sunt de absolută necesitate astăzi. Oamenii pot râde de noi și să spună că este prezumțios să credem aceasta; și totuși este adevărat. Și să-ți spui „totuși este adevărat”, dar în mod serios, astfel încât să-ți umple tot sufletul, aceasta necesită un curaj interior pe care trebuie să-l avem. Lucru care ne-ar pătrunde ca substanță antroposofică. Atunci vom face ceea ce ar trebui să facem, fiecare la locul său. Aceasta este ceea ce am dorit să vă mai spun astăzi.
Este așa, că, aș spune, tânjim după fiecare zi care ne aduce mai aproape de a lucra – ceea ce oricum este foarte dificil acum – prin această construcție pentru lume. La urma urmei, această clădire este singurul lucru care ține cont de marile destine ale oamenilor, chiar și în formele sale. Și este îmbucurător faptul că se acordă atenție acestei clădiri. Dar este necesar mai mult de atât pentru a acționa în continuare în mod fructuos în problema socială. Aceasta înseamnă ca tocmai prin ceva cum este această clădire, în formele ei mai puternice decât sunt alte forme arhitecturale astăzi, să se acționeze asupra îmbunătățirii spirituale a forțelor omenirii; ca oamenii să devină din nou mai accesibili pentru cele despre care am vrea ca oamenii să știe, astfel încat sa se ridice nu numai până la Înger, ci până la Arhanghel și până la Spiritul timpului.
Cu aceste cuvinte, aș dori să-mi iau din nou rămas bun de la dumneavoastră pentru câteva săptămâni. Sper că în câteva săptămâni vom putea continua aceste considerații și că în acest timp vom merge înspre o activitate intensă și pentru însăși clădirea noastră. Pentru că, dragii mei prieteni, este subliniat pe bună dreptate din toate părțile lumii exterioare: este necesar ca oamenii să aibă dorința de a munci, să fie dispuși să muncească. Acest lucru nu se va întâmpla dacă oamenii nu sunt convinși de obiective mari. Cred că dacă oamenii pot fi convinși că prin tripartiția organismului social vor obține o existență demnă, atunci vor începe să lucreze din nou. În caz contrar, vor continua să facă grevă. Pentru că oamenii au nevoie de un astfel de impuls care să-i cuprindă în adâncul sufletului lor în timpul nostru prezent. Acest lucru este în domeniul muncii fizice.
Dar nu vom putea, în niciun alt fel decât arătând cum munca noastră cel puțin pe un obiect este fructuoasă și radiază în lume, să dăm omenirii impulsul pentru a depăși spiritual ceea ce este mort în timpul nostru. Să cugetăm la acest lucru, dragii mei prieteni, până când vom vorbi din nou împreună aici. La revedere!
