Stimată asistență! Trebuie să mulțumesc într-adevăr din inimă organizatorilor pentru organizare. Vă puteți imagina că acela care-și pune în joc întreaga existență pentru răspândirea așa-numitei științe spirituale, trebuie să fie legat cu un anumit entuziasm de aceasta și că el trebuie să aibă credința că ea are de jucat un rol în cadrul culturii universale și al întregii civilizații a epocii noastre. Că acest curs ia naștere, îmi pare un fapt pentru care trebuie să fim deosebit de recunoscători, căci poate tocmai în raport cu educația se poate cerceta cel mai bine și mai degrabă știința spirituală. Din raportul ei față de educație se va putea vedea cât de puțin este știința spirituală numai o preocupare a câtorva exaltați și visători sau a unei secte oarecare. Ea vrea ceva care, omenirii în totalitatea ei, îi este dat în mână ca un fel de îndrumar. De aceea îmi veți da desigur voie să mă exprim cu aceste câteva cuvinte: eu sunt cu adevărat recunoscător din inimă celor care au organizat aceste conferințe și vă mulțumesc și dvs. care o să le audiați și sper că în cursul ședințelor următoare vom putea sta de vorbă despre probleme importante ale omenirii.
În conferința de astăzi îmi voi permite să fac un fel de introducere, să dau o indicație asupra direcției pe care o va lua tema pe care mi-am propus-o. Acum vă rog ca din formularea temei mele să nu trageți concluzia că prin aceasta aș fi dorit, așa cum ar face poate vreun radical lipsit de înțelepciune, să sugerez că știința educației, așa cum s-a dezvoltat mai ales în cursul sec. al XIX-lea și până în zilele noastre, nu e bună de nimic și a așteptat știința spirituală pentru a fi abia acum creată. Cu siguranță, o asemenea convingere n-a stat la baza formulării temei. Dimpotrivă, un cu totul alt sentiment este punctul de plecare pentru problemele asupra cărora aș vrea să vă atrag atenția în aceste conferințe. Cred că știința educației, care tocmai în cursul sec. al XIX-lea a avut ca reprezentanți personalități atât de eminente, a căror activitate ajunge până la practica pedagogică a prezentului, poate dobândi o anumită perfecțiune. Și mai cred că acela care este nevoit, dintr-un motiv sau altul, să se orienteze în cele mai diferite științe pentru a afla cum sunt reprezentate acestea din punct de vedere teoretic și practic și în ce mod pătrund ele în viață, și care, apoi se ocupă și cu știința educației, trebuie să constate că ea cuprinde principiile cele mai scrupuloase și unele formulări incontestabile a ceea ce ar trebui de fapt să stea ca principiu la baza activității educaționale; se obține astfel despre știința educației o impresie deosebit de bună. Exprim aceasta ca pe o experiență a mea proprie. Tocmai de aici aș vrea să pornesc, de la faptul că nu subapreciez deloc, ca să dau numai un exemplu, activitatea unui spirit cum este Herbart [Nota 1].
Am cunoscut eu însumi în mod foarte intim curentul herbartian. În prima jumătate a vieții mele am fost în Austria, am trăit în Austria până la vârsta de aproape 30 de ani; și în Austria pedagogia lui Herbart devenise propriu-zis dătătoare de ton pentru întregul învățământ de stat, pe care atunci îl puseseră în ordine Exner [Nota 2] și alții. La toate universitățile austriece activau în pedagogie herbartieni, astfel încît, în cursul vieții mele m-a întâmpinat tocmai pedagogia lui Herbart, aș zice în cele mai detaliate strădanii ale ei. Dar dacă extind studiul de la pedagogia lui Herbart asupra altor curente pedagogice, care se prelungesc din trecutul apropiat până în prezent, aș spune de asemenea că de fapt pe tărâmurile gândirii și simțirii pedagogice pot fi consemnate pretutindeni lucruri îmbucurătoare. Acesta este un curent în fața căruia ne aflăm când este vorba să concepem pedagogia ca o componentă dintre cele mai importante ale întregii noastre civilizații.
Aspectul celălalt este că de fapt – a fost întotdeauna cazul într-o anumită măsură, dar nu atât de puternic ca astăzi – întregul artei pedagogice, al gândirii pedagogice este supus unei vaste critici. Vedem cum pedagogicul este criticat într-un mod aspru de nespecialiștii și specialiștii, cum, pe de altă parte, el este apărat, uneori în mod iscusit, alteori nu deosebit de iscusit, așa cum s-a dezvoltat și s-a impus el în prezent. Când vedem tot ce spun oameni care întemeiază cămine rurale de învățământ [Nota 3] și care vorbesc de o totală înnoire a sistemului pedagogic, când apoi urmărim mai departe cum cercurile cele mai largi iau parte la asemenea discuții, trebuie să spunem și noi: Când oamenii privesc la ceea ce se atinge propriu-zis – o spun în mod absolut deschis – prin măreția științei noastre educaționale, nici noi nu putem uneori să considerăm total neîntemeiate criticile care se aduc.
De fapt suntem situați la mijloc între aceste două puncte de vedere. La acestea se adaugă un altul, unul mult mai cuprinzător. Și eu cred cu adevărat că nu depășesc sfera unei conferințe introductive la un curs pedagogic, dacă atrag atenția asupra acestui lucru ciudat.
În ultimii cinci, șase ani am trecut printr-o perioadă foarte grea, chiar dacă în Elveția aceasta s-a făcut mai puțin resimțită decât în celelalte țări. În orice caz – și acest lucru va trebui să-l admită fără discuție orice elvețian – am trecut printr-o perioadă despre care oamenii de acum zece ani nu și-au făcut nici o reprezentare. Întrebați-vă numai dacă oamenii de acum zece ani ar fi putut visa că asupra Europei va veni ceea ce a venit acum. N-avem voie să uităm ceea ce astăzi, aș zice, a rezultat ca un precipitat al îngrozitorului impas al războiului: un haos în relațiile sociale peste o mare parte a Europei. Se amăgește acela care crede că acest haos ar fi deja la un punct de răscruce și că în curând va fi mai bine. În privința acestor relații haotice ne aflăm abia la început. Atunci trebuie să ne întrebăm: oare numai relațiile exterioare sunt de vină că am ajuns în acest haos al chestiunilor sociale publice europene? Nu cumva, însă, privind fără nici o prejudecată lucrurile, trebuie să ne spunem: nu pot fi de vină relațiile, căci relațiile sunt făcute de către oameni; oamenii trebuie să fie de vină.
Dacă privim mai exact, vom descoperi foarte curând modul în care sunt de vină oamenii; cum vinovat este faptul că astăzi, în perioada în care se vorbește foarte mult despre o organizare a relațiilor noastre sociale, există atât de puține sentimente cu adevărat sociale și atât de multe sentimente antisociale. Și, într-adevăr, putem oare altfel decât să mărturisim că am atras asupra noastră toate acestea în pofida excelentelor principii pedagogice, în pofida a tot ceea ce trebuie recunoscut că a fost realmente însuflețit de voința cea mai bună? Trebuie să spunem că: în pofida a toate, noi n-am fost în stare să aducem omenirea epocii moderne în stadiul în care un om să stea cu adevărat plin de înțelegere în fața celuilalt. Am văzut ivindu-se zorile unei epoci în care oamenii n-au fost zgârciți cu laudele că am progresat atât de frumos. Am cunoscut, însă, în mod temeinic și ducerea la absurd a acestei epoci. Ar trebui să pătrundă în inimi măcar ceva ca o dorință de a cerceta dacă nu cumva tocmai prin această artă pedagogică a fost crescută această generație care se încaieră în prezent în Europa? Acest lucru ar trebui examinat mai îndeaproape. Dacă privim ceva mai exact, vom descoperi că: nu e deloc posibil altfel decât să nutrim venerație față de marile figuri de pedagogi din sec. al XIX-lea, față de Herbart, Ziller, Diesterweg, Pestalozzi [Nota 4], și alții. Nu mai e nevoie să vă amintesc diferitele nume, însă pe de altă parte trebuie să spunem: da, noi avem o știință a educației exemplară, dar tocmai în cazul educației este vorba de mai mult decât de o știință exemplară; tocmai în cazul educației este necesar ca această știință să poată fi transformată într-o adevărată artă; este necesar ca pedagogia să devină o artă.
Dacă vrem să studiem chestiunea, chiar și numai pentru a ne lămuri în comparație cu arta, putem spune: Poate exista o estetică excelentă, cunoștințe excelente despre cum se lucrează în muzică sau în sculptură sau în pictură, și această știință despre pictat, această știință despre sculptat, această știință despre compus muzica poate fi extraordinară; totuși este altceva să poți să și aplici această știință. Da, putem spune: acela care o aplică, sculptorul, pictorul, muzicianul are chiar de regulă o adevărată antipatie fața de principiile care au fost formulate. La el esențial este ca aceste principii să nu treacă absolut deloc în viața de reprezentare, ci ca aceste principii să treacă în mâinile sale, în întreaga sa ființă, să poată deveni în el o formă vie. În știința educației problema nu se pune în întregime ca într-o știință estetică oarecare. În știința educației totul trebuie să fie mai conștientizat, să fie mai pătruns de reprezentări decât, să zicem, în pictură sau muzică sau sculptură. Totuși, ceea ce noi înțelegem just în educație, trebuie să poată trece în întreaga ființă a personalității noastre, dacă vrem să devenim artiști pedagogi.
Eu cred că tocmai pe acest tărâm știința spirituală poate ajuta. Despre acest ajutor pe care pedagogia poate să-l primească de la știința spirituală aș dori să vorbesc în acest curs. Nu cred că principiile științei pedagogice trebuie reformate, ci cred că pentru a aplica aceste principii juste în mod practic – fie într-un caz individual al educației, fie față de toată clasa – este necesar ca aceste principii să devină vii, să fie străbătute de ceea ce de fapt numai știința spirituală poate oferi, de ceva care vrea să-și facă intrarea în toate domeniile cunoașterii științifice actuale. Știința actuală este ceva menit să dea o împrospătare pentru tot ceea ce se întreprinde în cultura epocii noastre; acestă cultură a epocii – chiar dacă mulți oameni cred astăzi că facem deja un fel de pas înapoi spre idealism – a provenit din materialism și mai are în ea din plin materialismul ultimei jumătăți a sec. al XIX-lea. Toate ramurile activității spirituale umane, ba putem spune: toate ramurile cultural-civilizatorii umane își primesc forma lor culturală de la această mentalitate materialistă a epocii. Această mentalitate materialistă a epocii nu se arată în mod egal dăunătoare în toate privințele: materialismul are influența cea mai păgubitoare în domeniul educației.
Acesta este lucrul pe care aș vrea doar să-l sugerez în introducere, dar care va rezulta din întregul ciclu de conferințe. Știința spirituală este astăzi rău înțeleasă de mulți și de aceea mă văd nevoit să atrag atenția măcar cu câteva cuvinte asupra mijloacelor prin care lucrurile rău înțelese pot fi corectate. Aceasta deoarece înainte de a ajunge în situația de a vă dovedi ce poate face știința spirituală, tocmai pentru aplicarea justă a unei admirabile științe pedagogice prin prefacerea cunoștințelor pedagogice în aptitudini pedagogice, trebuie să vă vorbesc în detaliu despre înțelegerea greșită cu care este întâmpinată știința spirituală. N-aș vrea să vorbesc aici în abstracțiuni, ci aș vrea să pătrund în acest subiect imediat, în modul cel mai concret posibil.
Veți fi auzit, cel puțin unii, că științei spirituale nu-i este așa de ușor să studieze omul cu care avem a face în procesul de educație, ca antropologiei exterioare a epocii prezente. Această antropologie a epocii prezente își simplifică oarecum problemele care ne revin cu privire la om. Privim atunci, aș zice, cu dispreț, ca pe un fel de superstiție, faptul că știința spirituală are nevoie să consemneze niște componente suprasensibile ale ființei umane; să vadă deja în copilul în creștere cum se dezvoltă nu numai omul în general, ci cum, în primă instanță – să o spunem aproximativ –, se dezvoltă patru componente ale entității umane.
Este ușor să râzi astăzi de pe pozițiile actuale ale cunoașterii avansate asupra naturii și ale concepției despre lume derivate din aceasta, să râzi când auzi că știința spirituală spune că omul constă din trup fizic, trup eteric, trup astral și din Eu. Pot înțelege foarte bine acest râs. Pot înțelege că oamenii râd de aceste lucruri, pe baza înțelegerii lor greșite. Dar ei râd de fapt pe socoteala unei dezvoltări rodnice cu adevărat promițătoare a omenirii și pe socoteala unei arte a educației care privește în mod just omul. Trebuie desigur să vă dau dreptate: dacă auziți că aici sau acolo teosofii se adună în mod sectar în grupurile lor și cineva care a citit într-o carte sau a auzit la o conferință, le spune oamenilor că omul constă din trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu, aceasta este o știință cât se poate de nefertilă și este ceva de care oamenii chiar au dreptate, într-un anumit fel, să râdă. Căci dacă se rămâne la faptul că unii oameni răspândesc aceste lucruri ca pe un fel de confesiune religioasă, în mod sectar, atunci de aici nu rezultă de fapt nimic deosebit pentru cultura și civilizația omenirii, pentru viața reală. Din aceste lucruri rezultă ceva, doar dacă le considerăm, aș zice, ca forțe orientative pentru a privi viața în mod mai bogat decât o putem privi când ne bazăm doar pe noțiunea abstractă a copilului în creștere.
Dacă ne oprim la cea mai mare abstracțiune, este desigur un principiu extraordinar de bun al pedagogilor să spună că omul trebuie dezvoltat în funcție de individualitatea sa, că trebuie studiat ce forțe ies la iveală treptat în entitatea umană la copilul în dezvoltare și că prin arta pedagogică trebuie dezvoltat ceea ce vrea să-și croiască drum în afară, din entitatea umană. Acesta este un principiu excelent, dar nu e voie să rămână o abstracțiune, nu e voie să rămână așa, doar să-l privim ca pe un principiu excelent și că doar să avem bunăvoința să-l și aplicăm. Nu, principiul are o importanță numai dacă poate trece cu adevărat în viață, dacă viața dă realmente posibilitatea să privim omul în devenire de la primul an de viață până la maturitate în așa fel încât să vedem în mod real forțele care-și croiesc drum în afară.
Dacă luați numai acea noțiune despre om pe care o dă antropologia actuală, pe care o puteți dobândi astăzi din știință, atunci nu observați ce anume din om vrea să iasă la iveală, ce vrea să-și croiască drum înspre exteriorul ființei umane. Când spunem că omul constă din trup fizic, trup astral, trup eteric și ființa Eului, acestea sunt doar linii orientative, la care se face aluzie. Modul de a privi, cu care oamenii s-au obișnuit pe baza științelor materialiste ale naturii, poate fi aplicat numai pentru omul fizic, mai trebuie însă puse în valoare și alte puncte de vedere în studierea omului. Trebuie să-l privești pe om ca pe o ființă mult mai complicată și trebuie să dobândești o înțelegere a modului în care din natura umană se dezvoltă și ceva ce nu este cuprins în simplele legi ale naturii, ceva ce putem înțelege numai cu ajutorul componentelor superioare ale naturii umane.
Ce înseamnă de fapt când spunem că omul are patru componente în ființa sa? Vedeți dvs., atunci indicăm ceva ce este de fapt cunoscut oricărui pedagog care a studiat psihologia, însă în așa fel încât din această cunoaștere nu decurge încă o privire cu adevărat profundă asupra întregii entități umane. Se știe cât de mult au discutat psihologii despre întrebarea dacă sufletul omului trebuie văzut – ca să vorbim în mod absolut prudent – într-o metamorfoză tripartită ca gândire, simțire și voință. Dvs. știți cât de mult s-au certat oamenii din secolul al XIX-lea și până în zilele noastre în jurul problemei dacă voința este elementul originar și gândirea se elaborează treptat din natura voinței ori dacă la bază stă gândirea sau reprezentarea. Știți că, de pildă, în pedagogia herbartiană domnește un anumit intelectualism, că voința este considerată numai ca un fel de rezultantă din strădaniile spre reprezentare etc. Dacă privim însă fără prejudecăți întreaga natură a discuțiilor despre gândire, simțire și voință, observăm că acestor discuții le lipsește ceva, și anume privirea reală asupra entității umane. Știința spirituală vrea tocmai aceasta: să privească cu adevărat în entitatea umană. Ea dorește ca oamenii să dobândească facultatea de a înțelege această entitate umană în întregul ei.
Noi vorbim, dacă nu suntem materialiști grosieri, de faptul că omul nu are numai un trup fizic exterior, ci și un suflet, și că sufletescului îi atribuim gândirea, simțirea și voința. Dar oare nu cunoașteți discuțiile care au loc astăzi și care merg mereu în această direcție: nu ne putem face de fapt nici o reprezentare despre relația dintre sufletesc și trupesc, despre modul cum sufletescul acționează asupra trupescului, trupescul asupra sufletescului? În definitiv, toți oamenii care iau în serios aceste lucruri pun această întrebare. Ei nu ajung însă să-și dea seama că întreaga punere a problemei de obicei nu este tocmai corectă, și nici că întregul mod de a privi lucrurile ar trebui schimbat.
Dacă observăm copilul în creștere, trebuie să vedem din dezvoltarea lui cum sufletescul își croiește drum în trupesc. Cel care are simț pentru forma exterioară, așa cum apare ea la copil, atât de minunat de enigmatic pe de o parte, și atât de grăitor înțelegerii umane pe de altă parte, dacă-l privim zi de zi în primele săptămâni de viață, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an în cursul următor al vieții, cel care privește această transformare și are un simț pentru felul cum sufletescul își croiește drum în afară, trebuie să-și pună întrebarea: cum se revelează în exterior această legătură a sufletescului cu trupescul? Este cert faptul că în interiorul trupului lucrează sufletescul. Știința actuală nu este însă destul de puternică, aș zice că are arme prea tocite, pentru a se putea apropia în mod just de problematica felului în care lucrează sufletescul în fizic. Anumite fenomene nu sunt privite astăzi de către știință în mod adecvat. Vedem atunci, parcurgând primii ani de viață ai copilului, un fenomen ce ne pune în fiecare zi în fața unor noi enigme; trebuie numai să-l putem observa.
Vedem acest fenomen, cum pe la sfârșitul primului an de viață sau ceva mai târziu, copilului îi cresc primii dinți, dinții de lapte. Vedem cum acești dinți de lapte cad și, începând cu al șaptelea an de viață, sunt înlocuiți cu dinți permanenți. Acest fenomen este descris desigur în toate nuanțele sale de către știința actuală, dar pentru a cerceta ce înseamnă de fapt, ce semnificație are el în întreaga dezvoltare a omului, pentru aceasta știința actuală nu are forța reală. Vom vedea mai departe cum copilul în creștere se dezvoltă până la pubertate, cum această intrare în pubertate reprezintă o revoluție totală în viața trupească și sufletească a omului. Mai știm, gândindu-ne la școala primară și secundară, că tocmai perioada de la schimbarea dinților până la pubertate este inclusă în această perioadă școlară, partea cea mai importantă din educație. Știința și întreaga viață nu au astăzi puterea de a pătrunde în cele ce se întâmplă în domeniul existenței umane, pe care noi nu îl denumim în mod unilateral, pe de o parte trupesc și corporal și pe de altă parte sufletesc, ci îl denumim sufletesc-trupesc.
Aceasta ne indică necesitatea ca noi să ne însușim o mai exactă, o mai intimă artă de a observa entitatea umană. Organismul uman ajunge, la un an sau după o perioadă mai îndelungată de la naștere, să modeleze, din întregul său – nu numai din maxilarul superior sau din cel inferior, ci cu adevărat din întregul său –, primii dinți. Este un lucru care se petrece în această entitate enigmatică a omului; dar este un lucru care se repetă încă o dată, în medie, către cel de al șaptelea an de viață. Aici vedem cum organismului îi trebuie un timp mult mai lung pentru a împinge spre exterior această cea mai dură formațiune, dintele, decât a fost nevoie în prima copilărie pentru dinții de lapte.
Vedeți dvs., studiind acest fenomen din domeniul corporalului, nu trebuie să o facem doar cu mijloacele științelor actuale ale naturii. Trebuie să vedem totodată cum, cu fiecare săptămână ce se scurge de la apariția dinților de lapte până la aceea a dinților permanenți, întreaga ființă a omului devine în timp alta și în domeniul sufletesc. În această perioadă, în entitatea umană acționează și alte forțe decât ceva mai târziu, între schimbarea dinților și pubertate. Trebuie să privim omul în totalitatea lui și atunci observăm ca întreaga viață sufletească se desfășoară într-un alt mod înainte de schimbarea dinților, decât după schimbarea acestora. Dacă avem acest simț pentru ceea ce se manifestă de fapt aici după schimbarea dinților, ne vom spune că trebuie să examinăm ființa gânditoare, ființa intelectuală din om și să încercam să descoperim ce iese la iveală până la schimbarea dinților și în timpul schimbării dinților ca natură umană, intelectuală, ca natură imaginativă! Dacă privim în mod lipsit de prejudecăți, trebuie să spunem de fapt că acum ies la iveală multe lucruri. Jean Paul [Nota 5], care a cugetat și el mult la pedagogie, a atras atenția, nu fără îndreptățire, asupra faptului că primii ani de viață au mai multă influență asupra omului decât cei trei ani de studii superioare. Pe atunci erau numai trei. Este într-adevăr așa, că dacă ne uităm la configurația elementului intelectual, observăm că cei mai importanți ani pentru formarea capacității de a înțelege, pentru formarea puterii de judecată sunt anii de viață până la schimbarea dinților. Încercați să vă educați un simț real pentru observarea a ceea ce se schimbă sufletește. Încercați de asemenea să vă gândiți la trecut, cât de departe ajunge memoria clară, și încercați să vă gândiți cât de departe ajunge ea înainte de epoca schimbării dinților, cât de puțin, așadar, este capabil omul înainte de schimbarea dinților să acumuleze noțiuni precise, care să fie apoi încorporate în memorie. Putem spune deci: cu cât mai puțin are organismul nevoie să folosească acele forțe puternice, de care mai târziu nu mai are nevoie pentru a mai plăsmui din sine a doua serie de dinți, cu atât mai mult este omul capabil ca ceea ce preia în mod intelectual să modeleze în reprezentări ferme, care-i rămân în memorie.
Astăzi vreau doar să vă sugerez acest lucru. Vedeți din cele spuse că inițial aceste forțe din corp, care într-un fel culminează cu ieșirea seriei a doua de dinți, merge în paralel cu așezarea în suflet a acelor forțe care remodelează reprezentările – care altfel ar fi uitate – în noțiuni ferme care apoi rămân, care devin o comoară în sufletul uman. Aș dori să vă prezint ceea ce vreau să spun astăzi, în primă instanță numai ca o punere de problemă; în zilele următoare o vom demonstra. Trebuie deci să ne întrebăm dacă nu cumva reprezentarea are ceva de a face tocmai cu aceste forțe care se fac simțite în apariția dinților. Nu este ca și cum atunci când în primii șapte ani până la schimbarea dentiției copilul trebuie să folosească anumite forțe corporale, sufletul trebuie să se reverse în trup, pentru ca să iasă dinții? – Când se încheie acest proces, se întâmplă o metamorfoză: copilul transformă aceste forțe, ele devenind propriu-zis forțe sufletești pentru formarea de reprezentări. Oare nu vedem cum sufletul, care formează reprezentări, lucrează în plăsmuirea dinților? – Și când formarea dinților, adică folosirea anumitor forțe sufletești în sufletul formator de reprezentări s-a epuizat după ce dinții au ieșit, aceleași forțe se manifestă sufletește.
Gândiți-vă numai ce puțin sunt înclinați oamenii să privească astăzi, cu mijloacele științelor naturii, asemenea metamorfoze! Cât de mult își bat ei capul astăzi în legătură cu felul în care se leagă între ele trupul și sufletul? Trebuie să privim mai întâi acele regiuni unde sufletescul este activ în trup. Se gândește cineva să întrebe dacă sufletul ce formează reprezentări este acela care se exprimă în mod absolut evident și în formarea dinților? Nu vedem oare aici sufletescul acționând în trup și nu recunoaștem oare modul în care el, retrăgându-se din această activitate, apare în alt fel, și anume sufletesc pur? Aici este vorba să ne întoarcem iar la reprezentări mai sănătoase – pe care oamenii le-au avut mai de demult, înainte ca materialismul să se fi răspândit în forma actuală – și anume să vedem realmente cum spiritual-sufletescul acționează în fizic-corporal.
Aceasta deoarece este adevărat un lucru cât se poate de ciudat: materialismul are însușirea de a-și pierde treptat facultatea de a înțelege materia și fenomenele ei. Nu numai că materialismul pierde legătura cu spiritul; nu, soarta lui tragică rezidă în faptul că până la urmă este condamnat tocmai la a nu înțelege aspectele legate de materie. Noi am văzut materialismul ridicându-se: el nu are nici o posibilitate să întrezărească în trupesc acele forțe cu care mai târziu vă amintiți, cu care mai târziu sunteți activi în gânduri, forțe care acționează în trupesc în formarea dinților. Nu că materialismul ar cunoaște în mod fals spiritualul, el cunoaște încă și mai fals corporalul, întrucât nu vede deloc cum spiritual-sufletescul lucrează asupra corporalului.
Tocmai aceasta vrea să aducă știința spirituală: o înțelegere justă a ceea ce lucrează în om. Materialismul este de-a dreptul condamnat să nu înțeleagă materia, căci materia este cea în care spiritualul lucrează în permanență și modul de a privi materialist nu poate urmări această activitate la nivelul spiritual-sufletesc al omului. Ar trebui să credem că cea mai mare daună s-ar produce, că omul ar trebui să înceteze să gândească, că omul ar trebui să devină animal, dacă materialismul n-ar mai înțelege de loc spiritualul! Nici un om nu poate admite că atunci când gândim nu ne aflăm în sinul unei spiritualități oarecare! Dar tocmai aceasta este soarta materialismului, de a nu înțelege fizic-trupescul.
Nu este cazul că ne-ar fi suficient acest principiu abstract, și anume că aceleași forțe care se află în reprezentări lucrează la formarea dinților. Ci, dacă știm aceasta observăm copilul în cu totul alt mod și, înainte de toate, îl observăm nu numai sub raport intelectual într-un alt mod, ci ne raportăm la copil cu sentimentul, cu simțirea, cu toate impulsurile de voință într-un mod cu totul diferit. Veți vedea în conferințele următoare că aceste lucruri care pătrund cu adevărat în domeniul spiritual-sufletesc, nu sunt simple principii abstracte, ci pot fi aplicate nemijlocit în prezent.
Și mai departe: vedem tocmai în perioada școlii primare, acea epocă importantă a copilului în creștere, în care începe să acționeze memoria, în care putem conta deja pe memorie, că pentru copil devine extrem de important ca el să simtă în dascăl, în educator, o autoritate aleasă de el însuși, aleasă de bunăvoie. Este o totală neînțelegere a naturii umane dacă nu recunoști că dorința de a avea alături o autoritate se numără printre forțele de sentiment fundamentale ale vieții copilului de la 6-7 până la 14-15 ani. Vom afla cum ține de elementele cele mai importante ale vieții omului, ca el să poată avea în afara lui și lângă el o autoritate aleasă liber prin propria lui simțire.
Dar cel care și-a antrenat privirea pentru faptul că există o anumită legătură între spiritual-sufletesc și trupesc până la perioada schimbării dinților, acela observă apoi ceva extraordinar de important în perioada următoare. Vedeți dvs., noi avem nevoie, ca oameni, de o anumită perioadă până ne cresc dinții de lapte. Este un timp scurt. Avem nevoie, apoi, de o perioadă mai lungă până să-i putem schimba cu dinții definitivi. Vom auzi în cursul acestor conferințe că dinții definitivi se află într-o legătură mult mai intimă cu individualitatea decât dinții de lapte, care se bazează mai mult pe ereditate. Într-adevăr, nu numai cu dinții este așa, că noi ne însușim încă o dată, aș zice, pornind din natura noastră proprie, ceea ce mai întâi am primit prin ereditate; aceasta este valabil și pentru altceva, înainte de toate pentru vorbirea umană. Aș vrea să atrag aici atenția asupra unui lucru care, firește, poate fi expus mai pe larg abia în conferințele următoare: Misterul dezvoltării vorbirii umane rămâne ascuns de fapt în esența lui cea mai adâncă, pentru gândirea naturalist-științifică, pentru întreaga știință actuală. Nu se știe de fapt că, așa cum primim primii dinți prin ereditate de la părinți, dobândim vorbirea printr-un fel de influență exterioară a mediului înconjurător, prin principiul imitării, care devine însă un principiu organic.
Învățăm să vorbim în primii ani de viață de la cei din jur. Dar această vorbire pe care o învățăm, pe care copilul o mai folosește pe la 4, 5, 6 ani, se raportează la omul întreg, în același fel cum se raportează la omul întreg dinții de lapte. Ceea ce are omul cu adevărat din vorbire după ce a împlinit 14-15 ani, după ce a atins pubertatea, ceea ce vorbește el acum, ceea ce este pus acum în activitate în el când vorbește, este un lucru însușit a doua oară, elaborat din nou, tot așa cum principiul dinților este elaborat a doua oară. Acest lucru se exprimă exterior, în dezvoltarea băieților, prin schimbarea vocii; în dezvoltarea feminină se merge mai mult în adânc, în viața lăuntrică, dar el există de asemenea. Pentru că aceste forțe lucrează la băiat altfel în laringe, aceasta se arată și în plan exterior. Aceasta este o revelație a faptului că tocmai acum, în acești ani importanți ai școlii, în întregul om, nu numai în trupul uman și nu numai în sufletul uman, ci în trup-sufletul uman, se petrec în permanență, de la an la an, de la lună la lună, lucruri care au legătură cu însușirea lăuntrică a ceea ce omul și-a dobândit ca vorbire în mod exterior deja în prima copilărie de la mediul înconjurător. Pentru cel care știe cum lucrează la om sufletesc-spiritualul până pe la 14-15 ani și care poate observa acest lucru cu o intuiție instinctivă directă la elevii de școală primară și secundară, această observare devine viață nemijlocită. El își spune: iată unul dintre elevi; sunetele guturale le produce în acest mod, sunetele labiale în acest mod, sunetele palatale în acest mod; acesta produce mai ușor sunetele palatale, celălalt sunetele labiale etc. Aceasta devine o știință intensivă, care în toate detaliile ei trimite la ceea ce se dezvoltă la copil ca sufletesc-trupesc, ca trupesc-sufletesc.
Schimbările vorbirii între 7 și 15 ani, asupra cărora în mod obișnuit nu se îndreaptă atenția, apar tocmai ca efecte extraordinare ale sufletescului asupra vorbirii, atunci când există un simț al observației în acest sens. Aceasta ne scapă dacă ne educăm simțul observației numai prin ce învățăm astăzi fără știința spirituală. Fiindcă acela care poate face asemenea observații constată următoarele: În primii ani de viață, până la schimbarea dinților, vedem cum activitatea de a forma reprezentări se eliberează treptat în timpul schimbării dinților, astfel încât, după ce schimbarea dinților s-a produs, reprezentările pot prinde formă! În timp ce formarea de reprezentări se retrage parțial din trupesc și devine activitate sufletească de sine stătătoare, mai târziu, de cele mai multe ori anunțându-se deja dinainte, dar îndeosebi de la schimbarea dentiției până la maturizarea sexuală, voința, ceea ce numim voință, este cea care se retrage din întreaga organizare a copilului și se localizează în organizarea laringelui și a vorbirii. Exact așa cum viața de reprezentare se concentrează spre interior și devine element sufletesc independent, tot astfel elementul voință se localizează, în ceea ce devine vorbirea și organele ei la vârsta de 14-15 ani – la unii copii ceva mai devreme, firește. Putem vedea în ceea ce se întâmplă ca modificare a organelor băiatului în laringe – vom mai avea de vorbit despre ceea ce corespunde acestui lucru la fată –, acel element în care culminează voința.
Cu alte cuvinte, dacă privim astfel lucrurile, în mod spiritual științific, reprezentările și voința încetează să mai fie abstracțiuni, cum sunt considerate de obicei. Pornind de la aceste abstracțiuni nu se poate, în nici un caz, clădi puntea spre aspecte corporale concrete. Dacă învățăm însă cu adevărat să observăm și dacă învățăm să cunoaștem cât de diferită este entitatea unui copil la care vedem cum sunetele labiale sunt însușite altfel decât sunetele palatale și altfel decât sunetele guturale etc., atunci învățăm să privim aceste lucruri, atunci învățăm să cunoaștem cum se desfășoară în trup activitatea de a forma reprezentări în primii șapte ani de viață, învățăm să cunoaștem cum se desfășoară natura volitivă în natura laringială, învățăm să observăm intrarea voinței în natura umană. Se dezvoltă voința iar activitatea de a forma reprezentări nu mai devine abstracțiune, ci devine ceva ce observăm în procesele reale ale vieții. Așa cum observăm forța de cădere, forța gravitațională a apei ce se prăvălește de pe munte, așa cum observăm viteza apei în studierea forței gravitaționale și a forței de rezistență, tot așa învățăm să cunoaștem felul în care trupescul se dezvoltă de la o săptămână la alta din spiritual-sufletesc, aceasta însă doar dacă învățăm mai întâi să observăm cum lucrează spiritual-sufletescul în interiorul trupescului.
Vă rog să vedeți în cele ce spun doar un îndemn de a observa în acest fel devenirea omului; de a privi cu adevărat în intimitatea a ceea ce se petrece în omul în devenire. Acesta este modul destul de incomod, complicat, în care știința spirituală vorbește despre entitatea umană, în comparație cu științele actuale ale naturii, care pur și simplu nu țin seama de faptul că acest om este o ființă minunată, care exprimă legitatea întregii lumi, care în el însuși conține o lume, o mică lume în fața marii lumi. Când spui că omul constă din trupul fizic, dar în afară de acesta mai este alcătuit și din trupul eteric – aceasta înseamnă că nu trebuie să înveți să urmărești doar pe un cadavru sau pe ceva asemănător, în mod exterior naturalist-științific, în mod anatomic și fiziologic, cum se plăsmuiește dezvoltarea trupească în primii ani de copilărie până la vârsta de 7 ani, ci trebuie să înveți a observa cum există un spiritual-sufletesc și cum acest spiritual-sufletesc, indiferent dacă îl numim trup eteric sau altfel, lucrează în trupesc. Învățăm, astfel, să cunoaștem felul în care lucrează trupul eteric mai întâi la modelarea trupească, în formarea dinților, care vin din întreg trupul, apoi, în adâncul reprezentărilor, astfel încât aceste reprezentări să poată fi păstrate. Putem astfel spune că de abia la schimbarea dinților se naște trupul eteric; până la schimbarea dinților el mai lucrează încă în trupul fizic unde plăsmuiește ceea ce culminează cu schimbarea dinților. Devine apoi liber și lucrează la formarea de reprezentări, care pot rămâne în amintire. Mai târziu vorbim de eul independent care e concentrat cu predilecție în voință, care se vestește însă și în devenirea vorbirii privită în mod corect. Vorbim despre faptul că voința o cunoaștem atunci când nu o comparăm în mod sufletesc cu activitatea de formare a reprezentărilor, ci atunci când o privim cum lucrează la plăsmuirea vorbirii ca la ceva foarte concret. Recunoaștem în această plăsmuire a voinței dezvoltarea eului, pe care trebuie să o urmărim separat, iar la mijloc observăm ceea ce se află între trupul eteric și eu, care se exprimă tocmai în vorbire și care trebuie avut în vedere în mod special în arta pedagogică în primii ani ai școlii primare.
Vedem aici ceea ce este de fapt sufletescul omului. El trăiește în copilul în devenire astfel încât, atunci când copilul vine la școala primară și se află sub influența forțelor schimbării dinților, elementul intelectual încă nu apare, dar elementul voință, în această perioadă, de la săptămână la săptămână, de la lună la lună, intră în trupesc, în care se localizează. Dacă știm aceasta, vom avea în planul didactic al școlii primare ceea ce tinde în direcția corectă, astfel încât să stimuleze această modelare a voinței în intelect. Dacă înțelegem astfel ce este voința, ce este intelectul și putem de asemenea observa cum la copil, de la lună la lună, de la an la an, voința care se localizează în vorbire și intelectul care s-a retras în spiritual-sufletesc lucrează împreună, abia atunci înțelegem ce trebuie să facem pentru educarea trupească și sufletească a copilului; abia atunci privim pedagogia ca pe o artă și recunoaștem că trebuie mai întâi să înțelegem materialul, natura umană. După cum sculptorul are lut sau bronz și trebuie să le prelucreze, după cum pictorul trebuie să prelucrate culorile etc., tot astfel artistul pedagog trebuie să înțeleagă cum să lucreze voința în intelect, cum să acționeze pentru a realiza prin voință articularea corectă, modelarea plastică și artistică corectă a intelectului, care s-a născut până la vârsta de 7 ani și care se dezvoltă apoi sub mâinile dascălului, până la pubertate.
Este foarte normal ca, la un asemenea ciclu de conferințe, să nu poată fi spus totul din prima conferință, că unele dintre lucrurile care în introducere au fost numai sugerate, vor deveni clare în conferințele următoare, și că de aceea pot fi și astfel de întrebări care în conferințele următoare își găsesc răspuns din context. Cu toate acestea, aș dori să vă rog să puneți întrebări încă de astăzi. Ați putea să procedați scriind întrebările pe hârtie și atunci este posibil ca următoarele conferințe să fie ținute astfel încât întrebările să primească răspuns în context în decursul cursului. Nu este deloc nefolositor sau superfluu să puneți asemenea întrebări astăzi sau mai ales mâine, când ați mai reflectat la câte ceva.
Există deja aici o întrebare în scris, cu rugămintea pentru o indicație despre cum poate fi tratat un băiat înzestrat în mod unilateral pentru matematică și științele naturii, aflat într-o a treia perioadă de vârstă, așadar după pubertate și care nu are absolut nici o înzestrare pentru limbile străine.
Ei bine, aceasta este tocmai o astfel de întrebare care are legătură cu foarte multe lucruri pe care le voi trata în mod amănunțit. În conferințele următoare voi vorbi pe larg despre aceste înzestrări particulare, specializate și voi arăta de asemenea cum astfel de înzestrări unilaterale pot fi puse, pe de o parte, în slujba dezvoltării întregului om, iar pe de altă parte, le putem armoniza procedând tocmai în mod pedagogic. Așadar, în detaliu se va vorbi mult despre aceasta în zilele următoare. Totuși, pentru a nu fi complet nepoliticos față de persoana care a pus întrebarea, aș vrea să spun despre această problemă următoarele.
Înzestrarea unilaterală a băieților – ea este foarte rar prezentă și la fete, dar atât de rar, încât de regulă despre ele se scriu chiar și biografii amănunțite, care pot fi studiate, pentru că ele devin apoi matematicieni vestiți –, această înzestrare unilaterală pentru matematica și științele naturii se bazează în esență pe faptul că un organ în aparență absolut neînsemnat al omului este dezvoltat cu mare finețe. Poate că cei mai mulți dintre dvs. știu că în familii ca de pildă familia Bernoulli [Nota 6], de-a lungul a opt generații, diferiți membri ai familiei au fost în mod cu totul deosebit înzestrați pentru matematică. Se știe, de asemenea, nu-i așa, că în familia Bach [Nota 7] a existat o mulțime de Bachi și Bachuleți mai mari și mai mici, care erau cât se poate de înzestrați din punct de vedere muzical. În cazul unei asemenea înzestrări pentru matematică și pentru modelarea matematică a științelor naturii – dar uneori tocmai băieți foarte înzestrați pentru matematică și fizică nu sunt apți pentru observare, să spunem de exemplu, în botanică sau în zoologie, uneori sunt uneori buni cristalografi dar nu sunt foarte înzestrați pentru observarea proprietăților propriu-zis fizice ale mineralelor; toate acestea există în cele mai diverse nuanțări –, este deosebit de puternic dezvoltat un organ în aparență neînsemnat, așa-numitele trei canale semicirculare din organul auzului uman. Aceste trei oscioare ale urechii, așezate perpendicular unele pe altele, pot fi astfel dispuse la om, încât să poarte cu sine un simț foarte pronunțat al spațiului și al numerelor, această înzestrare având o legătură deosebită cu elementele organice. Acum însă, dacă organismul uman este deosebit de dezvoltat spre această unică locație – dacă-mi îngăduiți să mă exprim astfel –, aceasta condiționează ca înzestrarea deosebită de care vorbim să fie extrasă din organul propriu-zis al auzului. Și anume, în totalitatea organului auzului sunt îmbinate organele propriu-zise ale auzului, care la rândul lor au o legătură interioară cu organele vorbirii, și organele pentru simțul echilibrului și al numerelor. Acestea sunt oarecum strâns legate. Dacă omul este dezvoltat unilateral înspre dezvoltarea oscioarelor urechii, care apar în cele trei canale semicirculare, această înzestrare este în detrimentul celeilalte înzestrări pentru auzitul sunetelor vorbirii și mai ales pentru a auzi structura vorbirii. Această înzestrare a ajuns să fie prea limitată și consecința este că atunci când asemenea copii sunt bine dotați pentru matematică, ei sunt mai puțin dotați la limbi. Aici nu ajută nimic altceva decât să încercăm într-un fel să începem mai devreme tocmai la asemenea copii, de îndată ce observăm că înzestrarea matematică ar putea merge prea puternic înspre unilateralitate, să procedăm în așa fel cu învățarea vorbirii încât, pe cât posibil fără a pune mare preţ pe elementul intelectual, așadar pe cât posibil fără a pune mare preţ pe structura gramaticală a propoziţiilor și altele asemenea, să educăm învățarea vorbirii prin vorbirea ritmică. Dacă încercăm să punem astfel de copii să învețe pe de rost, fără să se adâncească în mod deosebit în conținut, ci doar bucurându-se de ritmul limbii, dacă-i punem să învețe mici poezii într-o limbă străină și de abia pe urmă să transpunem în înțelegere ceea ce ei au asimilat mai întâi pur acustic, prin urmare să obținem înțelegerea din ceea ce ei poartă deja în ei, atunci constatăm că, dacă începem aceasta destul de timpuriu, ei pot birui unilateralitatea. Este absolut necesar, după cum vom vedea în conferințele următoare – în școala Waldorf am apelat cu toată hotărârea la această practică –, este absolut necesar exact cu copiii în vârstă de 7-8 ani să nu pornim de la o educație intelectualistă, ci de la o educație care merge mai mult spre latura artistică. Astfel, de pildă, scrisul să nu se învețe în mod intelectual, din formele literelor, ci să se învețe treptat, dintr-un fel de desen primitiv. Prin aceasta dezvoltăm mai mult voința decât intelectul, și deci solicităm omul întreg, pe când în cazul scrisului actual ne adresăm prea puternic intelectului. Prin acest mod sunt echilibrate într-un anumit fel diferite talente unilaterale. Deci așa se poate realiza acest lucru.
Dacă acum se mai pune întrebarea cum poate fi trezită memoria pentru imaginea ortografică a cuvântului, eu cred – și despre aceasta vom vorbi mai mult în conferințele următoare – că în această privință este necesară o bună observare a diversității forțelor umane în cele trei epoci succesive de viață, până la schimbarea dinților, până la pubertate și apoi dincolo de pubertate până la vârsta de 20 de ani. Căci veți observa – cred că pot vorbi despre aceste lucruri în mod deosebit de adecvat, din motive pe care poate că le veți constata printre rândurile a ceea ce voi spune –, se poate observa că oamenii care până la 15 ani nu au absolut nici un simț pentru imaginea ortografică și și mai ales gramaticală a cuvântului sau a propoziției, nici măcar pentru limba lor maternă, darămite pentru o limbă străină, dacă sunt tratați în așa fel încât să le atragem atenția asupra elementului de ritm, de tact, recuperează de la sine, ca din străfunduri de suflet, această deficiență, după vârsta de 15 ani. Este de aceea nepotrivit să acordăm prea mare importanță acestui fapt și să lăsăm în urmă copii la care de altfel observăm o bună înzestrare, din cauză că nu prezintă o înzestrare deosebită pentru scrierea ortografică a cuvintelor sau a propozițiilor. Studiați ce a scris Goethe când era copil și cum a fost el în relație foarte intimă cu gramatica și cu ortografia când era deja destul de matur și veți dobândi o judecată foarte diferită de aceea pe care oamenii o au foarte frecvent, când văd că un băiat sau o fată care a împlinit vârsta de 13 ani, nici măcar nu știe să scrie corect ortografic. În loc să ne tot plângem că ei nu știu să scrie corect ortografic și să tot întrebăm: Ce ar trebui să facem pentru ca ei să învețe să scrie ortografic? – ar fi mult mai bine să cugetăm: Unde se ascund de fapt aptitudinile reale, dacă nu sunt aici? – și să căutăm tocmai domeniul în care se află aceste aptitudini reale, spre a găsi apoi într-un fel oarecare puntea de legătură pentru a introduce eventual și ceea ce trebuie introdus în astfel de oameni.
Veți vedea întotdeauna că, dacă la copiii înzestrați în mod unilateral pentru matematică, accentuați puternic elementul artistic în educație, această unilateralitate se va echilibra întotdeauna.
