Este greu uneori să caracterizezi, pornind de la conștiența timpului, natura specifică a științei spirituale; căci este de la sine înțeles ca judecăm un lucru nou conform cu ceea ce cunoaștem deja. Știința spirituală, așa cum o înțelegem noi aici, este de altă natură decât ceea ce suntem astăzi obișnuiți să numim știință; firește, de altă natură nu pentru că ar vrea să constate pretutindeni alte conținuturi, alte idei despre lucruri, ci pentru că ea vizează într-un alt mod omul în întregul lui. Și tocmai prin această natură diferită, știința spirituală poate deveni rodnică pentru arta pedagogiei. Dacă trebuie să vorbesc despre particularitățile ei, atunci aș vrea să spun astăzi pentru început următoarele:
Când auzim astăzi despre unele cunoștințe, ne gândim că dobândim niște reprezentări oarecare despre un lucru sau altul și că purtăm apoi aceste reprezentări cu noi de-a lungul întregii vieți, dacă avem o memorie mai mult sau mai puțin bună. Ne amintim lucrurile și astfel le cunoaștem. Știința spirituală nu este elaborată de fapt pentru o asemenea folosire în viață. Sigur, pe baza obișnuințelor epocii actuale mulți își însușesc știința spirituală în acest fel. Dar aceia care și-o însușesc ca pe o colecție de notițe, nu privesc știința spirituală în mod just. Ei privesc ceva care e mult mai aproape de viață decât cunoașterea obișnuită senzorială și materială, într-un mod care e la fel de departe de viață ca și modul de a privi senzorial material. Dacă un om ar spune: ieri am mâncat și am băut, asta s-a întâmplat o dată, prin urmare nu mai am nevoie de așa ceva întreaga viață, bineînțeles că ați privi această afirmație drept o absurditate. Aceasta, deoarece legătura cu ceea ce organismul trebuie să preia din natură pentru a trăi, trebuie mereu reînnoită și nu putem face altfel decât să reluăm mereu acest proces al hrănirii. Așa este într-o anumită privință, cu știința spirituală. Știința spirituală dă interiorului omului ceva care-l pătrunde cu viață, ceva ce omul este nevoit să reînnoiască mereu, pentru a-l avea viu într-însul. Și de aceea știința spirituală este ceva care stă de fapt mult mai aproape de elementul creator din om decât cunoștințele obișnuite și care prin urmare poate realmente da stimulenți din multe direcții, pentru a prelucra acest valoros material, omul în dezvoltare, pe care cel ce educă îl poate lua în primire în mod corect numai ca artist.
Nu este evident de la început faptul că știința spirituală ar fi în această direcție ceva nemijlocit, viu. Dar dacă aveți răbdare să priviți ceea ce trebuie prezentat, la început într-o formă mai abstractă, dacă aveți răbdare să priviți acest lucru, în așa fel încât să observați cum el devine treptat viață reală, astfel încât deținem nu numai cunoștințe, ci ceva care în fiecare clipă, în fiecare ceas este totodată o școală a iubirii de viață, atunci veți observa, dacă aveți răbdare, că știința spirituală are o cu totul altă direcție, și veți vedea cum îi dăunează cel mai mult tocmai aceia care au cunoscut o dată ceva din ea și care o tratează apoi la fel ca pe oricare altă cunoaștere; cei care o privesc drept o colecție de notițe.
Am vrut să fac acest preambul, pentru că tocmai lucrurile pe care voi fi nevoit să le spun astăzi trebuie privite în această lumină. Eu am atras ieri atenția asupra faptului că pentru o cunoaștere reală a omului trebuie să-l privim din cele mai diferite puncte de vedere, dar că aceste puncte de vedere duc tocmai la o privire de ansamblu unitară asupra corporal-fizicului și sufletesc-spiritualului. Am spus ieri că în știința spirituală se vorbește de omul fizic, omul eteric, omul astral și de Eu. Fiecare dintre aceste componente ale naturii umane, la rândul său este într-o anumită privință tripartită. Trupul fizic este tripartit; toate celelalte componente ale entității umane sunt de asemenea tripartite, așa încât intră în considerație cele mai diferite puncte de vedere, care se intersectează. Eu voi încerca să luminez astăzi natura umană dintr-o cu totul altă latură și veți vedea că la urmă, luminată sub diferite unghiuri, va rezulta o caracterizare vie a entității umane.
Putem privi omul sub un cu totul alt aspect decât am făcut-o ieri, pornind de la trei puncte de vedere: cel trupesc, cel sufletesc și cel spiritual. Subliniez în mod expres că ceea ce spun astăzi este spus dintr-un cu totul alt punct de vedere și abia mai târziu se va reîntâlni cu ceea ce am expus ieri. Am spus că putem studia omul din punct de vedere trupesc. Atunci el va apare imediat ca o ființă tripartită. Iarăși, din punctul de vedere sufletesc ne apare ca o ființă tripartită iar din punctul de vedere spiritual de-asemenea.
Să studiem omul mai întâi din punct de vedere trupesc. Aici studiul naturalist-științific fiziologic greșește în multe privințe și nu ajunge la o concepție plastică reală despre entitatea omului. Am atras atenția asupra acestui lucru, îngăduiți-mi s-o spun, pe baza unui studiu de treizeci de ani al acestei probleme, în cartea mea apărută acum doi sau trei ani Despre enigmele sufletului [Nota 8]. La început am atras atenția asupra acestei împărțiri a omului făcută conform naturii, din perspectiva trupescului. Voi aminti mai întâi aceste lucruri relatându-le, spre a aduce apoi treptat în cursul conferinței dovezile particulare pentru această problemă.
Dacă privim omul la început sub raport trupesc, atunci este vorba să luăm în considerație mai întâi ceea ce este omul prin faptul că el este o ființă vie, care percepe lumea exterioară prin simțuri. Dar dvs. știți de asemenea că aceste simțuri, care sunt oarecum localizate la periferia organismului uman, se prelungesc spre omul lăuntric prin nervi. Acela care amestecă fără nici un discernământ organizarea senzorială și nervoasă cu restul organizării omului, acela nu-l privește deloc pe om astfel încât să-l poată înțelege conform entității sale. În ceea ce eu aș numi omul neuro-senzorial există un înalt grad de independență, de individualizare. Și tocmai pentru faptul că omul întreg este privit astăzi ca o unitate nebuloasă, numai în mod naturalist-științific, nu se ajunge la sesizarea acestei independențe fundamentale a omului neuro-senzorial. Ne vom înțelege de îndată și mai bine, când voi expune tema în continuare.
O zonă componentă independentă a entității umane trupești este apoi tot ceea ce este integrat organismului nostru drept organism ritmic, ritmicizant al omului; ceea ce este sistem respirator și este ritmic, ceea ce este sistem al circulației sanguine și este ritmic, ceea ce este sistem al vaselor limfatice și este ritmic. Tot ceea ce este angajat în activitate ritmică în om constituie un al doilea sistem al entității umane întregi și are o relativă independență față de omul neuro-senzorial. Este ca și cum aceste două sisteme s-ar întrepătrunde ca sisteme independente, care doar comunică. În om nu există acea unitate constatată de științele actuale ale naturii, pe baza unor noțiuni neclare.
O a treia componentă este iarăși ceva relativ independent în raport cu omul întreg; este ceea ce aș numi organismul metabolic. Dacă studiați omul tripartit în privința activității, omul neuro-senzorial, omul care trăiește în anumite activități ritmice, omul care trăiește în metabolism, atunci aveți tot ceea ce există în natura umană, în măsura în care ea este un organism activ. Și totodată ați indicat trei sisteme independente în organismul uman.
Știința actuală își face noțiuni absolut greșite despre aceste trei sisteme independente, ea spunând pur și simplu: Viața sufletească este legată de viața nervoasă. Putem vedea pretutindeni, ca pe o obișnuință care s-a încetățenit în decursul timpului – este o obișnuință începând de la sfârșitul sec. al XVII-lea –, că viața sufletească este pusă într-o anumită legătură exclusiv cu viața nervoasă. Ne propunem, pentru a da un anumit sens lucrurilor pe care tocmai le-am sugerat în legătură cu structura tripartită a trupului uman, să studiem legătura vieții sufletești umane cu această structură tripartită.
Iată cum trebuie spus: tot ceea ce este concentrat în sistemul metabolic uman, tot ceea ce este ca activitate a sistemul metabolic, are legătură nemijlocită cu voința umană. Ceea ce este sistem circulator are legătură nemijlocită cu simțirea umană iar ceea ce este sistem neuro-senzorial are legătură cu activitatea de reprezentare umană. Aici științele moderne ale naturii își fac idei absolut greșite. Ele spun că viața sufletească a omului este legată în general doar de viața nervilor, cel mult de viața neuro-senzorială. Gândirea, simțirea și voința ar fi legate în mod nemijlocit de viața nervilor și abia prin nervi este transferată activitatea vieții sufletești, în mod indirect, asupra omului ca sistem circulator, asupra omului ca sistem ritmic și asupra omului ca sistem metabolic. Prin aceasta apare o confuzie în concepția despre om. Se îndepărtează de natura umană, în loc să se apropie de ea. Cu viața neuro-senzorială nu are a face în mod nemijlocit nimic altceva decât activitatea de reprezentare. La fel de nemijlocit cum e legată viața de reprezentare de viața neuro-senzorială, este legată viața de simțire a omului de sistemul ritmic al omului. Viața afectivă ca viață sufletească pulsează concomitent în respirație, în circulația sângelui, în circulația limfei și este tot așa nemijlocit legată de acest sistem, cum este legat sistemul de reprezentare de sistemul nervos. Și sistemul de voință este legat nemijlocit de sistemul metabolic. Întotdeauna se întâmplă ceva în metabolismul uman când apare o activitate a voinței sau un impuls volitiv. Viața nervilor nu are cu voința acel raport care i se atribuie de obicei, ci voința are o relație nemijlocită cu metabolismul, și această relație cu metabolismul este pe de altă parte percepută de om abea prin sistemul nervos, în activitatea sa de reprezentare. Acesta este raportul real. Sistemul nervos nu are altă sarcină decât să formeze reprezentări. Indiferent că este reprezentat un obiect exterior oarecare, sau că este reprezentat ceea ce se întâmplă prin voință în legătură cu metabolismul, nervul are întotdeauna aceeași menire. Știința actuală distinge nervii senzitivi, care ar exista pentru a aduce de la periferia corpului impresiile lumii exterioare la organul central, și nervii motori, a căror sarcină ar fi de a duce spre periferia corpului ceea ce pornește de la sistemul central, ca impuls de voință. S-au născocit – voi vorbi despre asta mai exact – teorii foarte ingenioase, căci ingenioase sunt aceste lucruri, spre a dovedi cum prin secționarea nervilor se poate dovedi că există o asemenea deosebire între nervii senzitivi și nervii motori. Dar în realitate ea nu există. Mult mai important decât toate teoriile ingenioase născocite despre diferența dintre nervii motori și cei senzitivi este faptul că putem secționa așa-numitul nerv motor, îi putem lega capătul de capătul unui nerv senzitiv de asemenea secționat și că de aici rezultă iarăși un nerv de un fel oarecare. Acest lucru este mult mai grăitor decât tot ceea ce a fost născocit până acum, pentru faptul că nu poate fi găsită o deosebire în ceea ce privește funcția lor reală între nervii motori și cei senzitivi. Această deosebire nu poate fi găsită nici sub raport anatomo-fiziologic. Așa numiții nervi motori nu sunt cei ce duc impulsul de voință de la organul central la periferia omului, ci acești nervi motori sunt în realitate tot nervi senzitivi. Ei sunt acolo pentru că, să zicem când de exemplu mișc un deget, se realizează o relație directă între decizia volitivă și metabolismul degetului, influența nemijlocită exercitată de voință ia în stăpânire metabolismul degetului. Această modificare a metabolismului, acest proces metabolic e perceput prin așa-numitul nerv motor. Și dacă eu nu percep procesul metabolic, atunci nu poate nici să urmeze o decizie a voinței, pentru că omul este dependent de faptul de a percepe cele ce se petrec în el, spre a lua ceva la cunoștință, spre a participa la ceva, precum este dependent de perceperea celor din lumea exterioară, spre a participa la ele.
Aș zice că această distincție între nervii senzitivi și nervii motori este slujitorul cel mai la îndemână al materialismului; în orice caz un slujitor care s-a putut impune în știința materialistă doar prin faptul că s-a găsit o comparație ieftină în această epocă modernă, și anume cea cu telegraful. Se telegrafiază de la o stație la alta și apoi se telegrafiază înapoi. Cam după acest model al telegrafiei își imaginează oamenii procesele de la periferie la organul central și iarăși înapoi, prin nervii senzitivi și motori. Întreaga imagine este posibilă, firește, numai într-o epocă în care telegrafia are de jucat un rol atât de important ca în sec. al XIX-lea. Dacă telegrafia n-ar exista, această imagine n-ar fi fost găsită și s-ar fi ajuns poate la o reprezentare mai fireasca a proceselor respective.
Vedeți dvs., ceea ce tocmai am spus lasă impresia că dintr-un anumit radicalism, dintr-o sete de a critica, am vrea să călcăm în picioare un lucru cu care atâția oameni și-au dat atâta osteneală. Dar să nu credeți că aceasta este ușor. Pe când eram foarte tânăr, am început să mă ocup de neurologie și am fost cutremurat observând că tocmai neurologia este slujitorul materialismului, deoarece influența sufletească nemijlocită a voinței asupra metabolismului este eronat gândită a fi de ordin material, prin aceea că oamenii își reprezintă că fibrele nervoase materiale duc impulsul de voință de la organul central la periferia omului, adică la mușchi, la organul mișcării. În acest fel sunt transferate procese de ordin material în organism.
În realitate, la un act de voință există mai întâi o legătură nemijlocită între ceea ce constituie impuls sufletesc volitiv și un proces metabolic. Nervul există anume și numai pentru a mijloci perceperea acestui proces. Tot astfel, nervul există numai pentru a mijloci acea percepție care trebuie să existe pentru om atunci când ia naștere o legătură între simțirea sa și un proces care se exprimă în circulație; ceea ce se petrece ori de câte ori simțim. Atunci, la baza acestui lucru, nu se află un proces nervos oarecare, ci o modificare a sistemului nostru circulator. La un sentiment oarecare există întotdeauna un proces, de data aceasta nu în metabolism, ci în desfășurarea ritmică a proceselor circulatorii. Și ceea ce se petrece în sânge, în formarea limfei, în metabolismul oxigenului – care însă nu este un metabolism adevărat; metabolismul oxigenului este desigur un metabolism, dar în această privință se numără printre mijlocitorii voinței – în măsura în care avem de-a face cu un proces ritmic al respirației, ține de simțire. Întreaga simțire este direct implicată în procesul ritmic. Și în acest caz nervii există numai pentru a percepe ceea ce se petrece în mod nemijlocit între simțirea sufletească și procesul ritmic din organism.
Nervii sunt prin urmare și aici numai organe de percepție. Așa încât abia prin această cercetare spiritual-științifică vedem ce înseamnă de fapt ceea ce găsim mereu în manualele de fiziologie sau psihologie; faptul că pe baza teoriei trebuie să presupunem: omul are nervi senzitivi și nervi motori; dar din punct de vedere anatomic aceștia se deosebesc cel mult prin grosimea lor, în orice caz nu prin altceva. Asupra speculațiilor care s-au făcut cu privire la tabes și la alte situații asemănătoare, voi mai reveni. Astăzi am vrut numai să sugerez în primă instanță că o observare lipsită de prejudecăți a organismului uman ni-l arată pe acesta drept a fi tripartit: organismul neuro-senzorial, care este corelat cu viața sufletească de reprezentare, apoi organismul care trăiește în ritmuri, corelat cu viața sufletească de simțire și organismul care trăiește în metabolism în sensul cel mai larg, corelat în mod nemijlocit cu partea de voință a vieții sufletești.
Pentru clarificare putem să examinăm viața, să zicem, în elementul muzical. Această viață în elementul muzical este cea mai bună dovadă – una din multele, poate una dintre cele mai bune, dar vom mai face cunoștință și cu altele – pentru corelarea deosebită a vieții de simțire cu viața ritmică a organismului. Aceasta viață ritmică este percepută în legătura sa cu viața de simțire de către viața de reprezentare, care e legată de sistemul neuro-senzorial. Când auzim muzică, când ne dăruim unei bucăți muzicale, atunci aceasta este percepută în mod aparent, mai întâi de către simțul auzului. Dar acei fiziologi care pot face observații ceva mai subtile constată că la urmărirea unei bucăți muzicale participă lăuntric respirația, că respirația are într-adevăr de a face cu ceea ce viețuim înlăuntrul nostru, cu faptul care face ca bucata muzicală să ne apară drept ceva care trebuie apreciat sub raport estetic, și care trebuie transpus în domeniul artei.
Trebuie să ne fie limpede ce proces complicat are loc de fapt în permanență în noi. Să plecăm de la organismul nostru. Acest organism neuro-senzorial, care e centralizat în creierul uman, este centralizat astfel, încât creierul este numai în foarte mică măsură în stare oarecum solidă; întregul creier plutește în lichidul cefalorahidian. Încerc să lămuresc ce stă la bază aici, prin următoarele: creierul nostru, dacă n-ar pluti cu adevărat în lichidul cefalorahidian, ar apăsa în permanență asupra vaselor sanguine aflate la baza craniului și le-ar strivi în permanență. Prin faptul că plutește în lichidul cefalorahidian, creierul nostru este în permanență împins în sus – este forța de împingere în sus conform principiului lui Arhimede, așa cum îl cunoaștem din fizica – astfel încât, din creierul care cântărește 1300-1500 gr, pe baza craniului apasă cel mult 20 gr. Prin faptul că este puternic împins în sus, apăsarea pe baza craniului este foarte mică. Dar lichidul cefalorahidian nu participă mai puțin la întreaga noastră viețuire umană decât creierul solid. El se află într-o permanentă mișcare în sus și în jos. Lichidul cefalorahidian se mișcă ritmic dinspre creier prin canalul măduvei spinării, radiază apoi în cavitatea abdominală, la inspirație este împins înapoi spre cavitatea cerebrală, este apoi din nou dat afară iar la expirație coboară din nou. Acest lichid cranian, adică prelungirea lui în restul organismului, este într-o permanentă mișcare în sus și în jos, astfel încât are loc o continuă mișcare vibratorie care, în fond, umple întregul om și este legată de respirație.
Când ne aflăm în fața unei succesiuni oarecare de sunete, stăm în fața ei ca oameni care respiră. Lichidul este împins necontenit în sus și în jos. Și când ascultăm, ritmul lichidului care urcă și coboară se izbește lăuntric de ceea ce se configurează prin sunete în noi, în organul auzului, ca percepție senzorială, și are loc o continuă ciocnire a muzicii vibratorii lăuntrice a respirației noastre cu ceea ce izbește ritmic în urechea noastră ca proces de percepție. În aceasta constă de fapt viețuirea muzicală, în această echilibrare dintre percepția auditivă și procesul respirator ritmic. Acela care ar vrea să pună în legătură percepția muzicală, care în esență este străbătută pretutindeni de simțire, numai cu fenomenele nervoase, descrie cu totul greșit acest proces. În cazul percepției muzicale, activitatea nervoasă există numai pentru ca noi să unim mai adânc cu eul nostru ceea ce auzim, pentru a percepe în așa fel, încât să putem transpune aceasta în reprezentare.
Am căutat să urmăresc aceste lucruri în toate direcțiile. Era în vremea când omenirea europeană se mai interesa încă în mod nemijlocit de asemenea probleme. A existat atunci, după cum știți, disputa vie între concepția lui Richard Wagner și a elevilor lui Wagner și cea a vienezului Hanslick [Nota 9] asupra frumosului muzical. Era discutată atunci în toate sensurile problema percepției muzicale. S-a atras atenția în acest context asupra acelor experimente care pot fi făcute pentru a ajunge dincolo de percepția muzicală. Tocmai la percepția muzicală se impune să cauți raportul nemijlocit dintre procesele circulatorii și ceea ce este simțirea umană propriu-zisă, în timp ce simultan există și un raport direct între sistemul nervos și reprezentare. Dar acest raport direct nu trebuie căutat între sistemul nervos și simțire și nici între sistemul nervos și voință.
Sunt convins de faptul că ipoteza greșită despre nervii senzitivi și motori, care a intrat în știință ca un slujitor al materialismului, a luat în stăpânire mult mai mult decât se crede gândirea oamenilor și că în următoarele două generații va deveni mentalitate. Ba sunt convins că această teorie materialistă despre nervi a devenit mentalitate în omenire și că de fapt avem astăzi în mentalitățile noastre ceea ce este exprimat în fiziologie sau psihologie ca teorie și că aceste mentalități îi despart de fapt pe oameni. Dacă avem sentimentul – oamenii au astăzi deja acest sentiment – ca de fapt celălalt om ne stă în față astfel încât facem asupra lui numai o impresie senzorială, că viața lui de simțire este izolată de noi și urmează să fie mijlocită abia prin nervi, atunci înălțăm un perete despărțitor între un om și altul. Este cu adevărat așa; acești pereți despărțitori au dus la concepții bizare, din moment ce auzim astăzi oameni spunând: da, când privesc un alt om, văd că are nasul în mijlocul feței, că are doi ochi în acel loc unde știu că am și eu doi ochi. El are o față de aceeași formă cu a mea; văzând toate acestea trag concluzia inconștientă: în acest organism este tot un asemenea eu ca și în mine. Există astăzi deja oameni care susțin și această teorie și care concep raportul de la om la om în mod atât de exterior, încât din înfățișarea omului ar fi necesară mai întâi o concluzie inconștientă pentru a ajunge să-ți dai seama că celălalt om are un eu asemănător cu eul tău propriu. Concepția care asociază nu numai viața nervoasă cu viața de reprezentare, ci asociază și viața circulatorie și respiratorie cu viața de simțire, care asociază întreaga viață metabolică cu viața de voință, această concepție, dacă devine mentalitate, dacă va deveni cândva trăire reală, îi va reuni pe oameni. Pentru această reunire pot să folosesc astăzi pentru început doar o imagine.
Vedeți dvs., noi am fi complet separați ca oameni din punct de vedere spiritual-sufletesc, dacă am sta unii în fața altora în așa fel încât am dezvolta întreaga simțire și voință înlăuntrul nostru prin nervii noștri, și dacă întregul om ar trebui gândit ca închis în pielea lui. Sufletescul este izolat în acest caz foarte mult. Și eu aș zice că așa se simt astăzi oamenii și că o copie fidelă a acestei simțiri este starea antisocială din Europa, stare din ce în ce mai antisocială.
Dar există și o altă posibilitate: stăm toți aici, împreună, în această sală, respirăm aerul comun, nu putem spune că-și poate închide fiecare de jur împrejur dulapul său cu aer. Respirăm cu toții același aer. Acela care fixează întreaga viață sufletească în sistemul nervos, îi izolează pe oameni. Acela care, de pildă, îi redă vieții respiratorii viața sufletească, face de asemenea din viața sufletească ceva comun. După cum aerul este comun, tot astfel viața sufletească ne este și ne devine comună dacă o redăm organismului ritmic. Și chiar dacă, în cadrul ordinii noastre sociale, unii oameni își pot cumpăra astăzi ceva mai bun iar ceilalți trebuie să cumpere și ceva mai rău, bogatul totuși nu poate, pentru ca să nu mănânce aceleași lucruri ca săracul, să-și aducă alimentele de pe Lună, de pe un cu totul alt corp ceresc. Deci în privința metabolismului avem o viață comună. Tot astfel și viața noastră de voință devine comună, dacă ne dăm seama de astfel de raporturi fundamentale nemijlocite între viața de voință și viața metabolică. Veți vedea că are consecințe infinit de vaste înțelegerea acestei legături a vieții de simțire cu tot ceea ce este ritmic în natura umană și ceea ce leagă ritmic omul cu lumea exterioară și, pe de altă parte, cunoașterea vieții volitive în conexiunea ei cu viața metabolică. În această privință se dovedește încă o dată că știința spirituală este în măsură să înțeleagă cu adevărat materia și procesele ei. Materialismul este condamnat să nu înțeleagă nimic tocmai despre materie.
Prin aceasta v-am făcut cunoștință, în mod preliminar – vom adânci toate aceste lucruri – cu structurarea tripartită a vieții trupești umane într-o viață neuro-senzorială, o viață a organismului ritmic și o viață a organismului metabolic. Cu privire la viața sufletească am discutat deja de fapt structura tripartită cu ocazia discuției asupra vieții trupești. Putem considera pur și simplu împărțirea curentă în gândire, simțire și voință drept o structură tripartită a vieții sufletești. Însă nu înțelegem bine viața sufletească dacă punem în prim plan această împărțire, care este una întru totul justificată. Știți că în cărțile de psihologie apare de multe ori împărțirea vieții sufletești umane în reprezentare sau gândire, simțire și voință. Dar pentru un observator lipsit de prejudecți al naturii umane trebuie să devină din ce în ce mai clar că totuși prin aceasta nu dobândim de fapt viziune reală asupra vieții sufletești.
Există un fenomen sau, să zicem, un complex de fenomene care e mult mai caracteristic pentru viața sufletească decât noțiunile abstracte de gândire, simțire și voință. Noțiunile abstracte de gândire, simțire și voință sunt cum am spus, bune, dar pentru a cunoaște în mod viu viața sufletească facem mai bine dacă nu pornim imediat de la gândire, simțire, și voință, ci dacă luăm seama mai întâi la ceva care străbate în întregime viața sufletească, drept o revelație mult mai primară a vieții sufletești, și anume faptul că această viață sufletească trăiește mereu alternativ în simpatii și antipatii, în iubire și ură. Dar de obicei nu băgăm de seamă cum pendulează viața sufletească între iubire și ură, între simpatie și antipatie. Noi nu observăm aceasta pentru că nu evaluăm în mod corect anumite procese sufletești.
Vedeți dvs., omul emite judecăți. Judecata este sau afirmativă sau negativă. Eu spun: copacul este verde. Leg cele două reprezentări copac și verde, le leg în mod pozitiv. Spun: tu n-ai fost ieri la mine. Leg două reprezentări, respectiv două complexe de reprezentări în mod negativ; și la baza unei asemenea reprezentări stă, pentru viața sufletească, ceva din simpatie și antipatie. Judecata afirmativă este trăită întotdeauna cu simpatie, judecata negativă întotdeauna cu antipatie. Corectitudinea judecății nu se bazează pe simpatie și antipatie, dar este trăită prin simpatie și antipatie. Putem spune că există și o a treia posibilitate între simpatie și antipatie. Acesta se întâmplă atunci când omul trebuie să decidă între simpatie și antipatie. Noi nu avem în viața sufletească doar simpatie și antipatie, avem și o pendulare sceptică, între amândouă, stare care este tot pozitivă. Astfel găsim și aici, nu atât de separate ca la trup, pentru că avem de-a face cu un proces, și nu cu părți componente între care se poate face o distincție netă, dar și viața sufletească este împărțită în simpatii și antipatii și ceea ce se află între acestea două.
Mai clară ni se înfățișează împărțirea dacă privim spiritualul din om, pe care psihologia modernă îl comasează întotdeauna cu sufletescul. Dar vom vedea că putem dobândi o privire reală, plastică, asupra esenței omului, numai dacă ajungem în situația de a face distincție între aceste trei puncte de vedere ale entității umane: trupescul, care constă din sistemul neuro-senzorial, sistemul circulator și sistemul metabolic; sufletescul, care constă în trăirile antipatiei și simpatiei și pendularea între acestea două; și spiritualul, care ni se prezintă în mod foarte clar tot ca ceva tripartit. Spiritualul uman ne apare și el în trei părți, și anume în trei stări clar distincte una de alta. În trăirea spirituală a omului trebuie să distingem clar între viețuirea trează, pe care o cunoaștem ca pe o stare a vieții noastre spirituale, care ne este proprie de la trezire până la adormire, și o altă stare a vieții noastre spirituale, de la adormire până la trezire, viața de somn. Avem și o a treia stare, între acestea două, viața de vis cu care facem cunoștință în momentul trezirii. Veghe, vis, somn, acestea sunt cele trei componente ale vieții spirituale. Numai că nu trebuie să facem uz doar de reprezentarea uzuală referitor la veghe, vis, somn, spre a ajunge la o cunoaștere reală a vieții spirituale, ci trebuie să ne fie limpede necesitatea însușirii unui simț de observație anumit pentru felul cum se manifestă mai întâi starea spirituală de somn. Vedem că somnul se caracterizează prin faptul că omul devine imobil, că devine insensibil la impresiile senzoriale etc., dar dacă încercăm să punem în valoare un alt punct de vedere – am putea pune în valoare multe alte puncte de vedere – ne putem apropia de ceea ce este somnul pentru viața noastră în felul următor:
Se crede de obicei că dacă ne uităm înapoi la viața noastră ne uităm la un curent unitar. Noi de fapt ne punem cap la cap amintirile ca într-un curent unitar; dar aceasta este o eroare. Dvs. vă amintiți ceea ce ați trăit astăzi din momentul trezirii. Înainte de aceasta este perioada când ați avut conștiența de somn; aici curentul amintirii este întrerupt pe întreaga durata a somnului. Apoi vine iar viața de zi, pe urmă din nou durata somnului. Ceea ce avem în conștiență în acest fel, ca un curent unitar în sens invers, este de fapt mereu întrerupt de stările de somn. Vedeți dvs., aceasta are o anumită importanță chiar și pentru conștiență. Se poate chiar spune că suntem organizați și orientați în așa fel, încât resimțim la fel de mult ceea ce lipsește ca și lucrul care ar umple golul; numai că nu ne lămurim întotdeauna aceasta. Dacă v-aș desena aici pe tablă o suprafață albă, astfel încât să izolez mereu cerculețe negre, dvs. ați privi la suprafața albă, dar de fapt ați acorda mai puțină atenție suprafeței albe decât locurilor unde nu se află nimic, unde sunt cercurile rămase negre, pe care doar le-am izolat, unde n-am desenat nimic. Dacă avem, de pildă, o sticlă cu apă minerală, în mare măsură nici aici nu vedem apa, care este mai densă, nu vedem decât micile bule de acid carbonic. Noi vedem așadar în apă aceste bule, care nu sunt apă. Tot așa, când simțim retroactiv, noi nu sesizăm de fapt trăirile noastre; le cuprindem cu privirea, desigur, așa cum cuprindem cu privirea suprafața albă, dar de perceput nemijlocit percepem altceva. Și în legătură cu ceea ce percepem în mod nemijlocit vrem să ne informăm foarte exact. La aceasta ajungem numai dacă încercăm realmente să percepem pe ce se bazează de fapt simțul eului. Treptat ajungem să observăm – și fenomenele care duc la aceasta vi le voi enumera cu grijă în conferințele următoare – că această percepție a stărilor de somn rămase goale ne mijlocește propriu-zis simțul eului, că noi ne distrugem simțul eului dacă nu dormim cum trebuie. Pentru ca să ajungem la un simțul în ordine al eului, această întrerupere cauzată de somn trebuie să fie intercalată în amintirea noastră. Dacă studiați în context – după cum am spus, voi mai aminti ulterior diferite aspecte – acele tulburări care apar în simțul eului printr-o viață de somn dezordonată, atunci veți putea, aș zice, apuca cu mâinile faptul că simțul eului se bazează pe aceste lacune din conștiență, pe acele goluri, care apar acolo în simțul eului. Nu spun în reprezentarea eului, ci în simțul eului.
În om nu trăiește numai ceea ce putem numi conținut al conștienței de veghe; și viața de somn participă direct la ceea ce trăiește în om, are chiar o participare mult mai mare. Acela care poate observa în mod real subiectivitatea umană găsește, dacă conștientizează în mod corect starea de veghe, că această stare de veghe există de fapt în mod real numai în reprezentare. Este imposibil să găsim același grad de trezie în simțirea umană. Simțirea umană nu există în același fel în conștiență noastră ca reprezentarea umană. Simțirea noastră are mai degrabă aceeași relație cu conștiența noastră pe care o are viața de vis. Oricât de ciudat ar suna, acela care este în stare cu adevărat să-și lămurească deosebirea dintre reprezentare și simțire exclusiv ca fenomene de conștiență, trebuie să-și dea seama că atunci când percepem visele care sunt în conștiență, avem același fel de trăire ca și în cazul simțirii. Vom vorbi mai exact despre aceasta, acum nu facem decât să schițăm chestiunea.
Același fel de trăire ca în starea inconștientă a somnului fără vise există de fapt și în cazul voinței. Gândiți-vă la aceasta: ridicați mâna, ridicați brațul și aveți un rezultat al voinței. Dumneavoastră percepeți acest rezultat al voinței. Impulsul de voință, impulsul spiritual direct, are de a face cu metabolismul. Întregul proces lăuntric care are loc între impulsul de voință și metabolism îl întrevedeți la fel de puțin, pe cât de puțin trăiți în mod conștient ceea ce se petrece cu dvs. atunci când sunteți în somnul inconștient, fără vise. Trăirile de conștiență ale proceselor propriu-zise de voință și procesele somnului fără vise au absolut aceeași valoare. De aceeași natură sunt procesele vieții de simțire și procesele visului. Aceasta deoarece viața cu adevărat trează constă numai în viața de reprezentare. Astfel, noi nu dormim numai când ne aflăm în starea dintre adormire și trezire, ci dormim parțial și atunci când suntem treji, căci suntem în stare de veghe numai cu privire la viața noastră de reprezentare, visăm însă în viața noastră de simțire și dormim în viața noastră de voință.
Să nu spuneți că atunci viața de voință trebuie să rămână inconștientă. Nu, tocmai că nu rămâne inconștientă. Dacă aș avea aici o suprafață albă, cu patru cercuri negre goale, neacoperite de alb, atunci acolo unde nu este nimic, unde a fost lăsat gol, aș percepe la fel cum percep în conștiența mea și conținutul lăsat gol, conținutul de voință care este de fapt dormit în viața de veghe diurnă.
Și acum gândiți-vă că, privind în mod plastic omul, vedem de fapt în el interacțiunea unor realități net diferite între ele, vedem trei stări spirituale. În activitatea sa de reprezentare este activ spiritul treaz; în simțirea sa este activ spiritul care visează; în voința sa este activ spiritul care doarme. Trebuie să învățăm să deosebim între ele nu numai veghea și somnul în stările lor alternative de zi și noapte, ci trebuie să învățăm a deosebi între ele și veghea și somnul în omul treaz, în interacțiunea dintre ele. Acest lucru are o mare importanță practică tocmai pentru pedagogie. Trebuie să ne întrebăm: cum ajung să cunosc în mod corespunzător interacțiunea dintre voință și viața de reprezentare și cum trebuie să lucrez în mod optim cu copilul, începând cu vârsta de șase, șapte ani, când trebuie să țin seama în mod deosebit de această interacțiune dintre activitatea de reprezentare și voință. Răspunsul este: observând interacțiunea dintre voință și activitatea de reprezentare în cazul celuilalt fenomen, al stărilor de veghe și somn. Dacă studiez veghea și somnul, dețin ceva cu care pot compara voința și activitatea de reprezentare.
Acest lucru trebuie amintit la începutul acestui curs deoarece psihologia dobândește un conținut cu adevărat real abia prin știința spirituală. Luați astăzi în mână manualele de psihologie și veți găsi definiția voinței sau definiții ale gândirii, dar acestea rămân mai mult sau mai puțin definiții în cuvinte. Aceste lucruri trebuie cunoscute în mod real. Cunoaștem însă lucrurile în mod real numai dacă le putem raporta cu adevărat unele la altele în existența reală, dacă de pildă putem studia raportul dintre veghe și somn, așa cum o vom face noi, și dacă prin aceasta aruncăm totodată o lumină asupra raportului dintre activitatea de reprezentare și cea de voință. Atunci pătrundem în lumea reală. Aceasta vrea să facă știința spirituală. Ea privește viața nu numai dintr-o oarecare nevoie subiectivă, lucru ce pare frumos unora care de altfel nu prea au ce face și care, în loc să-și caute alte subiecte, aleg ca subiect de discuții la cafea ideea că omul constă din trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu. În multe cazuri, în mentalitatea oamenilor aceasta este doar un subiect de discuții la cafea. Dar esențialul este că aceste lucruri nu pot să rămână la nivelul unei flecăreli la cafea. Ceea ce se realizează prin știința spirituală în cunoașterea spiritului trebuie să lumineze într-adevăr înlăuntrul ei viața umană în așa fel, încât noi să învățăm să o tratăm în realitatea ei practică. Căci noi ne-am dezvățat s-o tratăm conform cu realitatea ei practică. Rezultatul acestei dezvățări este haosul din Europa, sunt evenimentele absurde ale ultimilor cinci-șase ani. Există o legătură între uitarea conținutului real al lumii și impasul civilizației noastre. Greșesc chiar foarte mult aceia care cred că se poate rămâne la vechea mentalitate. În special acolo unde trebuie să ne gândim cel mai mult la viitorul omenirii, pentru că pe tărâmul pedagogiei avem de-a face cu omul viitor. Aici ar trebui să ne gândim mai întâi la forțele care ne dau posibilitatea să oferim generației viitoare altceva decât ceea ce a primit generația noastră, care a provocat circumstanțele îngrozitoare ale civilizației actuale. De pe tărâmul sfânt al școlii, închisă între pereții ei, se deschide în acest fel perspectiva către întreaga mare evoluție a omenirii.
