Ceea ce va trebui să prezint astăzi se referă, în esență, la dezvoltarea fizică, la educația fizică a copilului. Având în vedere natura problemei, aceste considerații vor lua, din diverse motive, forma de aforisme. Motivul principal este faptul că, în acest domeniu al dezvoltării fizice a omului, ceea ce predomină în zilele noastre sunt niște concepții exclusiv personale. În legătură cu dezvoltarea fizică, fiecare își are simpatiile și antipatiile sale, și atunci își întemeiază teoriile pe aceste simpatii sau antipatii; dar aceste afirmații care se întemeiază pe simpatii și antipatii și care îmbracă, mai mult decât orice, caracterul fanatismului trebuie să fie, la urma urmei, cât mai departe, cel puțin în primă instanță, de activitatea mișcării antroposofice. Aceasta trebuie să fie cât se poate de departe de orice fanatism, să nu facă deloc propagandă pentru ceva particular, ci să se mulțumească să atragă atenția asupra felului în care acționează în viață un lucru sau altul și să lase apoi ca fiecare să-și lege simpatiile și antipatiile de realitate.
Cât fanatism este mobilizat în zilele noastre, pro sau contra vegetarianismului, de către vegetarieni sau de către aceia care nu sunt vegetarieni! În acest domeniu, se face apel la toate instanțele posibile ale științei, „pro” sau „contra”. Trebuie, desigur, să spunem: niciodată nu a înflorit diletantismul atât de mult ca astăzi, când sunt apărate aceste lucruri. Dar antroposofia nu are în sine nici cea mai mică dispoziție de a deveni fanatică pentru o tabără sau alta. Așadar, ea n-ar putea ține partea acelor oameni care, devenind vegetarieni, propovăduiesc vegetarianismul cu un asemenea fanatism, încât ei vor să-l preconizeze, să-l impună tuturor, și nu-i mai consideră în rândul oamenilor pe aceia care nu sunt vegetarieni. Dacă e adevărat că acest soi de fanatism înflorește uneori în sânul mișcării antroposofice, el nu face parte din natura profundă a antroposofiei.
Dar, în contextul acestor conferințe, mai e vorba și de altceva. Veți fi remarcat că, de fiecare dată când au fost expuse aici niște principii educative, accentul a fost pus întotdeauna pe faptul că toate măsurile sufletești și spirituale sunt luate în așa fel încât corporal-fizicul ființei umane să ajungă la deplina lui înflorire. Astfel încât vom putea spune: Iată un sistem educativ sub influența căruia, dacă se urmăresc toate aspectele în mod adecvat, ființa umană se va dezvolta în modul cel mai bun posibil și din punctul de vedere al sănătății. Așadar, principiile esențiale ale educației fizice au fost stabilite deja prin ceea ce a fost spus până acum. Dar trebuie, firește – chiar dacă, din cauza timpului limitat pe care-l avem la dispoziție, o vom face numai sub formă de aforisme; altfel, am fi avut și asupra acestei probleme material pentru un întreg ciclu de conferințe – trebuie, firește, să situăm încă o dată în fața sufletului, cel puțin într-o formă succintă, această educație fizică.
Când vorbim de educația fizică a omului, ceea ce intră în aici considerare este, înainte de toate, alimentația, apoi felul în care îl introducem pe copil în condițiile de căldură și de frig ale mediului ambiant, felul în care, în sfârșit, îl facem să abordeze activitatea de mișcare. La aceste trei aspecte se rezumă, în fond, tot ceea ce are o anumită importanță pentru educația corporală.
Dar cu modul actual de cunoaștere, întemeiat pe intelectualism, noi nu putem sesiza diversitatea vieții în așa măsură încât să percepem cu adevărat, pe baza acestui intelectualism, uriașa complexitate a organismului uman. E necesar ca omul, în ciuda acestui spirit științific de care e atât de mândru, să-și cucerească un anumit instinct pentru ceea ce e sănătos și ceea ce e patologic, și, de asemenea, pentru ceea ce se află între aceste două stări. Când e vorba de asemenea lucruri, este de o extraordinară importanță să avem pentru lume un interes înzestrat cu instinct. Dar, trebuie s-o spunem, cu știința oficială de astăzi, noi ne îndreptăm treptat spre o coloratură tot mai materialistă a științei. În zilele noastre, oare câte nu cunoaștem noi despre aceste mistere ale lumii pe care le putem explora la microscop, pe care le putem explora disecând nu știu ce animale inferioare și lăsând apoi să funcționeze bucățile izolate! Oare câte concluzii n-am tras noi din comportamentul lumii animale extinzându-l la om, fără a ști că, în ceea ce privește lucrul cel mai important, organizarea umană este radical diferită de organizarea animală! Sau, cel puțin, oamenii nu se gândesc întotdeauna la așa ceva și esențialul este, desigur, că știința actuală nu are alte resurse decât să studieze fiecare lucru în mod izolat. Dar un lucru nu este niciodată altceva decât un fragment al vieții.
Presupuneți, de exemplu – voi face o comparație – că la ora nouă dimineața întâlnesc două persoane; ele stau pe o bancă și eu vorbesc o clipă cu ele, făcându-mi o reprezentare despre dispoziția lor interioară. Apoi, eu plec. La ora trei după-amiază, eu regăsesc aceste două persoane pe bancă. Există mai multe posibilități: se poate ca cele două persoane să fi rămas acolo, de exemplu, să fi discutat împreună, sau – în funcție de diferența de rasă, se va întâmpla un lucru sau altul – se poate ca ele să fi rămas alături fără să-și vorbească. Dar se mai poate ca una din ele să fi rămas acolo și cealaltă să fi plecat în timp ce eu am lipsit și să fi revenit, așadar, să se fi așezat din nou pe bancă, exact înainte de a fi revenit eu, care întâlnesc din nou aceste două persoane pe bancă ș.a.m.d. Eu voi constata atunci starea de fapt de la ora nouă și starea de fapt de la ora trei după-amiază; în aparență, e aceeași, dar cele două persoane sunt acum, în dispoziția lor interioară, absolut diferite.
Viața nu ne poate dezvălui nicăieri misterele ei, dacă rămânem doar la observarea prezentului imediat. Și, așa cum vă puteți convinge, cu metodele științifice moderne acest lucru se întâmplă mai frecvent decât se crede de obicei. Iar, într-o bună zi, ele vă vor face să trăiți o experiență teribilă, asemănătoare aceleia pe care am trăit-o eu în legătură cu un prieten. În tinerețea sa, l-am cunoscut – cum să zic – ca pe un om normal. Nu l-am revăzut un anumit timp; apoi l-am întâlnit din nou, îi făceam o vizită. El s-a așezat la masă pentru a mânca de prânz, și i s-a adus nu numai ceea ce ți se aduce de mâncare într-un asemenea caz, ci și o ba-lanță; și pe această balanță, el își cântărea carnea, își cântărea legumele, căci el începuse să trăiască după prescripțiile științei, care știa, această știință, ce cantitate trebuie să consumi din fiecare aliment, dacă vrei să fii un om așa cum se cuvine. Am putea spune, fără discuție, că acest lucru poate fi absolut just și plin de spirit; dar cu un asemenea comportament îți îngropi în cele mai adânci profunzimi instinctele naturale ale vieții. Iar pentru ceea ce e sănătos și pentru ceea ce te îmbolnăvește, artistul educator și profesor are nevoie, în primul rând, de niște instincte naturale. Atunci, el va putea aplica din mers la educația fizică tot ceea ce a fost explicat deja în cursul acestor conferințe și el va putea să aplice aceste lucruri în mod cu totul deosebit tocmai în cadrul educației fizice.
De exemplu, noi am văzut că înainte de schimbarea dentiției copilului trăiește cu totul în organismul său fizic. Dar aceasta e situația mai ales pentru sugar și acest lucru are loc, în mod evident, în relație cu alimentația sa. Când vine pe lume, el se bucură la început, așa cum știți, de o hrană extraordinar de monotonă. Și dacă adultul ar trebui să trăiască tot timpul așa, să se mulțumească aproape numai cu un singur aliment, la micul dejun, la prânz etc., el ar găsi, cu siguranță, că acest lucru nu e suportabil pentru constituția lui sufletească și corporală. Adultul vrea să amestece totul, el vrea să aibă varietate. Sugarul nu are această varietate. Și totuși, foarte puțini oameni își pot imagina fericirea pe care i-o dă sugarului hrana sa, pentru că foarte puțini oameni știu ce intensă plăcere invadează întregul organism fizic al sugarului, atunci când el suge laptele de la mama sa.
Adultul nu mai păstrează posibilitatea de a avea senzații gustative decât în cerul gurii și organele învecinate. De acum înainte, el are această mare nefericire că toate senzațiile gustative s-au retras în nenorocitul său cap, și prin aceasta el se deosebește de copil care, la vârsta sa de sugar, este în întregime organ gustativ, care savurează din cap până în picioare. Acest simț al gustului răspândit asupra întregului organism încetează în momentul când copilul este înțărcat. Mai târziu, el este chiar uitat de om, care acum nu se mai slujește decât de conștiența sa obișnuită. Oamenii nu mai știu cât de diferit acționează simțul gustului la om la vârsta sa de sugar față de simțul gustului pe care-l cunoaște după aceea. A ști acest lucru, a devenit extraordinar de dificil, pentru majoritatea oamenilor, având în vedere viața pe care au avut-o după vârsta de sugar. Într-o zi, de exemplu, am luat parte la o discuție între un abstinent și un om care era contrariul unui abstinent; și abstinentul, care, firește, era un fanatic – acești oameni sunt întotdeauna niște fanatici –, abstinentul îl mustra pe celălalt; și atunci celălalt zise – nu vă povestesc toată istoria în amănunt, va reieși ce trebuie din ceea ce vă relatez: „Dar am fost și eu, odinioară, timp de doi ani întregi, total abstinent!” Atunci celălalt îl întrebă: „Când?” – „În primii doi ani ai vieții!” Era o cunoaștere exterioară a ceea ce s-a petrecut la vârsta de sugar. Din interior, doar foarte puțini oameni cunosc acest lucru.
Așadar, atâta timp cât suge de la mama sa, copilul e scufundat în organismul său fizic în așa măsură, încât, la drept vorbind, el nu face altceva decât să mănânce, cu ajutorul organismului său fizic, dar prin aceasta el câștigă, în realitate, foarte mult. Și ceea ce marchează sfârșitul acestei vârste este, înainte de toate, faptul că începe acel proces prin care, încetul cu încetul, spre cap se ridică niște forțe, într-un mod destul de intens, pentru ca să poată avea loc schimbarea dentiției, pentru ca în cap să poată fi dezvoltată această forță puternică care respinge dinții de lapte, care face să iasă afară a doua serie de dinți. Firește, acest fenomen se extinde asupra întregii perioade care merge de la naștere până la schimbarea dentiției; și ea are repercusiuni în cele mai diferite domenii. Cu alte cuvinte, imediat după înțărcat, simțul gustului urcă înspre cap și copilul începe să nu mai mănânce doar cu corpul, ci să mănânce și cu sufletul; el învață să facă deosebiri, cel puțin cu sufletul său, apoi el deosebește și diferitele alimente.
Și aici trebuie să devenim capabili să-l putem urma pe copil. Trebuie să putem dezvolta acel simț al înțelegerii față de copil. Trebuie să dezvoltăm înțelegere pentru ce-i place și ce nu-i place copilului, căci avem în aceasta un indiciu ce reglementează foarte bine ceea ce este pentru copilul aducător de sănătate sau de boală. În acest scop, trebuie să ne cucerim o viziune exactă asupra alimentației ființei umane.
Astăzi, în alimentație, ceea ce se ia considerare, în principal, la alimentele exterioare, este ceea ce are greutate. Dar esențialul nu e ceea ce are greutate; esențialul e faptul că un aliment pe care îl absoarbe o ființă umană are în sine, în lumea exterioară, un ansamblu de forțe. Fiecare aliment conține în sine un ansamblu de forțe precis determinat, care îi permite să se adapteze la lumea exterioară. Dar în interiorul organismului uman lucrurile se petrec cu totul altfel. Acest organism uman trebuie să supună alimentul unei totale metamorfoze. El trebuie să-i transforme procesele în niște procese adecvate organismului său. Și ceea ce se petrece în organismul uman este o luptă perpetuă prin care noi transformăm dinamica alimentelor, prin care noi facem din ele ceva de altă natură. De fapt, ceea ce simțim noi atunci ca pe ceva care ne stimulează și ne întreține viața e reacția noastră interioară împotriva alimentelor. Astfel, noi nu trebuie să întrebăm tot timpul: „Trebuie să adaug atâta sau atâta dintr-o substanță sau alta?”, ci, înainte de toate: „Ce face organismul cu niște cantități adesea infime dintr-o anumită substanță? Cum reacționează el?” Organismul are nevoie tocmai de aceste forțe care opun o rezistență proceselor exterioare ale naturii.
Organismul uman este făcut în așa fel încât, la început, într-o regiune determinată, care, merge, în linii mari, de la gură până la stomac, el are niște procese deja întru câtva modificate în raport cu lumea exterioară, dar care, totuși, încă mai pot fi comparate cu procesele lumii exterioare. Apoi, în tot ceea ce are legătură cu stomacul, el are niște procese care sunt deja foarte diferite de procesele ce se desfășoară în lumea exterioară. Și, în sfârșit, în organizarea-cap au loc niște procese care sunt absolut contrariul proceselor naturale ce se desfășoară în lumea exterioară. Așadar, întregul organism al omului trebuie să fie stimulat în mod adecvat în primul rând prin alimentație.
Acum, prin faptul că trebuie să rămân la forma de aforism, nu mă pot lansa într-o terminologie împrumutată din cunoașterea mai aprofundată a lucrurilor; trebuie să mă limitez la o terminologie populară; dar pentru discuția noastră e foarte bine și așa. Dvs. știți, desigur, că există alimente pe care le numim de obicei alimente nutritive și altele, pe care le numim nenutritive. Oamenii consumă și din unele, și din celelalte. E suficient să ne gândim câți oameni se hrănesc cu pâine albă și cu cartofi, care, într-o măsură foarte mare sunt o hrană nenutritivă. Amintiți-vă, pe de altă parte, cât de mult trebuie să avem grijă, mai ales în cazul unei sănătăți fragile, să nu supraîncărcăm tubul digestiv, așadar, să nu-i cerem nimic excesiv. O alimentație pe bază de pâine și cartofi cere extraordinar de mult aparatului digestiv și nu mai rămâne mare lucru pentru celelalte funcții. Vom avea atunci grijă să combinăm niște alimente care să nu încarce tubul digestiv. Atunci, aparatul digestiv va avea relativ puțin de lucru. Dar dacă vom cădea în cealaltă extremă, atunci vom supune creierul unei activității excesive. Acest lucru atrage după sine niște procese care sunt foarte diferite de procesele naturale exterioare, ceea ce, la rândul său, are repercusiuni asupra restului organismului; aparatul digestiv slăbește ș.a.m.d.
Tot ceea ce intră aici în discuție este extrem de complex și este extraordinar de dificil să pătrunzi în toate ramificațiile proceselor care sunt aici în joc. Pentru o cercetare științifică serioasă, nu ca acelea ce se fac astăzi, ci pentru o cercetare serioasă, una din sarcinile cele mai stringente este să discernă, de exemplu, tot ceea ce se petrece atunci când omul duce la gură un cartof sau o bucată de friptură de vițel. Cele două procese sunt în sine infinit de complicate, dar fundamental diferite, și trebuie să cunoaștem o mulțime de detalii dacă vrem să avem un studiu conform cu realitatea.
În contextul discuției noastre, va fi suficientă o simplă indicație despre ceea ce se petrece în realitate. Presupuneți că un copil mănâncă un cartof. El începe să guste acest cartof cu ajutorul capului, cu ajutorul organelor gustative și acum acest simț al gustului acționează. Deși el nu mai invadează întreg organismul, el acționează, totuși, asupra întregului organism. Dar un cartof nu are un gust deosebit de excitant. Într-un fel, așadar, el lasă organismul indiferent. Organismul nu ia parte în mod deosebit de intens la ceea ce se petrece aici, în gură, cu acest cartof. Apoi, pe căile cunoscute, cartoful a ajuns în stomac. Stomacul nu-l primește cu un interes nemaipomenit, din simplul motiv că el nu a fost pregătit printr-un gust excitant – pentru stomac, gustul excitant este întotdeauna provocarea pentru ca el să primească un aliment cu mai multă sau mai puțină simpatie –, astfel încât stomacul nu mai vrea să se obosească pentru a aduce acest cartof în sistemul dinamic al organismului. Totuși, trebuie ca acest lucru să aibă loc. Cartoful nu poate rămâne la infinit în stomac. Dacă stomacul are atunci forța necesară, el primește în sine dinamica proprie cartofului, o prelucrează cu repulsie, o face să circule în el, dar fără a desfășura o reacție puternică, fără a primi o stimulare puternică. Totul trece atunci în continuarea tubului digestiv, este prelucrat cu repulsie. Și din acest cartof ajunge extrem de puțin în organizarea-cap. Aceste câteva indicații, pe care, desigur, trebuia să le aprofundăm acum în toate aspectele, pot să ne facă să întrezărim deja complexitatea a ceea ce are loc în organismul uman.
Artistul-educator și profesor trebuie să-și cucerească, totuși, o viziune practică. Cred că, în acest domeniu, pentru a dezvolta cu o anumită seriozitate o viziune practică, e nevoie, mai ales în acest domeniu, să înțelegem întru câtva de ce-ul lucrurilor. Mi-aș putea imagina că există și niște auditori care să zică: „Spune-ne numai ce e bine și ce nu e bine să-i dăm copilului de mâncare, e suficient doar atât.” Dar, în realitate, nu e suficient doar atât. Numai dacă pătrundem în profunzime lucrurile vom putea desfășura o activitate pedagogică autentică în domeniul fizic; căci lucrurile sunt atât de complexe, încât ai nevoie să fii îndrumat pe drumul cel bun, să cunoști principiile juste în acest domeniu. Și, pentru aceasta, trebuie să examinăm aspectele care ne pot indica, într-un mod simplificat, cum trebuie să fie hrănit copilul.
Poate în nici un domeniu nu putem vedea cât de mult s-a îndepărtat omenirea, cu maximele ei educative, de viața socială cotidiană, ca în domeniul educației fizice. Când nu există internate, în care să poți urma cu ușurință indicațiile pe care le ofer eu astăzi, ești obligat întotdeauna, tocmai când e vorba de educația fizică, să acționezi în acord cu părinții sau cu cei din preajma copilului, și acest lucru creează, așa cum o știți, mari dificultăți, în sensurile cele mai diverse. Poate nu ajungi să obții ceea ce consideri că e just decât după ce ai depășit niște piedici grele. Să luăm un exemplu.
Presupuneți că eu admit la școală un copil care prezintă într-un mod exagerat nuanța temperamentului melancolic. Când se întâmplă un asemenea lucru, putem fi siguri întotdeauna că la acest copil există o organizarea fizică anormală, într-un sens sau altul. Anomaliile sufletești își au întotdeauna baza undeva în niște anomalii fizice, căci fizicul este o expresie reală a sufletesc-spiritualului. Să presupunem așadar, că eu admit un asemenea copil într-o școală care nu are internat – altfel, eu aș găsi, firește, măsurile corespunzătoare în cadrul internatului. Ce trebuie să fac? Eu trebuie să încerc să intru în legătură cu părinții acestui copil și, după ce am înțeles foarte clar despre ce e vorba în acest caz, să-i rog pe părinți să pună o dată și jumătate, sau de două ori mai mult zahăr decât se pune de obicei pentru un copil normal. Trebuie să-i sfătuiesc pe părinți să nu facă economie, cu acest copil, de zahăr și dulciuri, care i se pot da sub formă de bomboane.
Unde vreau să ajung, în realitate? Veți înțelege poate mai bine dacă mai iau un exemplu, cum ar fi acesta: să presupunem că eu admit un copil sanguinic până la maladiv. Înțeleg prin aceasta că situația a ajuns până la anomalie, că a devenit patologică, pentru a fi valabil ceea ce spun. Iarăși, aici avem o anomalie a organizării fizice și, în acest caz, aș cere părinților să diminueze conținutul în zahăr al alimentelor, să-i raționalizeze copilului zahărul.
De ce fac acest lucru? Nu veți înțelege în ce măsură trebuie să acționăm în acest fel, decât dacă pătrundem în mod real următorul lucru: vedeți dvs., laptele matern, dar și laptele în general și produsele lactate, sunt astfel alcătuite încât ele își extind acțiunea asupra întregii ființe umane într-un mod omogen. Toate organele își primesc partea lor, într-un fel, într-o anumită armonie. Celelalte alimente, în schimb, au această însușire că fiecare are o influență predominantă asupra unui anumit organ. Atenție, nu spun o influență exclusivă, ci o influență predominantă. Cu alte cuvinte: felul în care se comportă un copil cu simțul său gustativ față de un aliment sau față de dulciuri, sau felul în care își satisface el acest simț, depind de felul în care este alcătuit sistemul organic particular al copilului sau al omului în general; în alimentație, dulciurile sunt adesea tot atât de importante ca și alimentele.
Laptele își extinde acțiunea asupra întregului organism; celelalte alimente acționează asupra unui anumit sistem organic. Zahărul, în contextul care mă interesează acum, își are influența sa deosebită asupra ficatului. Dar unde vreau să ajung, când tratez un copil melancolic până la anomalie, cu mult zahăr? Eu procedez în așa fel încât ficatul lui să aibă o activitate ceva mai redusă, zahărul fiind adus organismului în așa fel încât acesta să se încarce, într-un anumit sens, cu activitatea ficatului, astfel încât ficatul să fie atras mai curând, aș zice, spre ceva exterior pe care eu i-l aduc în întâmpinare și să-și diminueze activitatea proprie. Aici se întâmplă ceva care îmi permite să reduc puțin, pe niște căi pur alimentare, tendința melancolică a copilului – chiar și când apare sub forma unei tendințe spre anemie –, care poate că își are temeiul, eventual, în activitatea ficatului acestui copil. Ce fac eu acum, când recomand economia de zahăr, în cazul unui copil în mod exagerat sanguinic? Eu încerc să limitez, la acest copil, activitatea exterioară a zahărului și, prin aceasta, să incit ficatul să dezvolte în sine o activitate mai intensă și astfel eu încurajez copilul să-și fortifice eul, așadar, să-și stăpânească efectele sufletești ale temperamentului sanguinic.
Vedeți dvs., noi găsim ce măsuri trebuie să luăm dacă pornim de la viziunea pătrunzătoare a organizării globale a omului. Astfel, în acest domeniu al educației fizice, ceea ce e cu adevărat important este de ce-ul lucrurilor, să vedem clar de ce-ul lucrurilor; și aici există, de asemenea, cu siguranță, enorm de multe detalii. Dar e absolut posibil să sintetizăm aceste detalii în niște puncte de vedere mai generale, și acestea formează o polaritate. Cel care este un bun educator și profesor – atât de bun, că nu mai există unul ca el – va ști, cu siguranță, în mod profetic, datorită interesului pe care-l poartă copilului, va ști deja dinainte cum trebuie să intervină într-un caz sau altul. Dar întotdeauna e de o extraordinară importanță ca el să-și poată îndrepta atenția asupra acestui fapt – dacă nu cumva copilul se îndepărtează, într-un mod sau altul, de limita normală –, pentru ca apoi să intervină.
Dacă facem acest lucru un anumit timp, ajungem să avem o cunoaștere care să ne permită să luăm măsuri preventive. Dar, în general, pentru profesorul și educatorul cu adevărat activ, acest lucru nu se întâmplă decât atunci când el e capabil să remarce anomaliile ușoare – bineînțeles, el nu trebuie să aștepte ca ele să ajungă la extrem – care se manifestă de un anumit timp. Acest lucru cere, de fapt, ca profesorul să aibă tot timpul tendința de a se adânci într-o observare meditativă și să depășească în acest sens multe dintre înclinațiile umane care se opun acestei tendințe; altfel, mă tem că profesorii și educatorii nu vor avea profunzimea necesară decât în momentul când vor ieși la pensie!
Un lucru căruia trebuie să-i acordăm o mare atenție este interesul pe care îl are copilul – copilul în sens global, nu doar sufletesc-spiritual, copilul în totalitate, trup, suflet, spirit – pentru sine însuși, precum și pentru anturajul său; trebuie să dezvoltăm o atenție instinctivă față de acest interes sau lipsă de interes. Iată unul din poli. Celălalt pol este tendința spre oboseală a copilului. De unde provine interesul accentuat pe care îl avem pentru un anumit lucru? Acest interes provine din sistemul metabolismului și al membrelor, mai ales din metabolism. Când văd că un copil nu are interes față de un lucru sau altul, să spunem că mai întâi – aici ne putem da seama cel mai bine – în domeniul intelectual, sau și față de o activitate exterioară (el nu vrea să mai ia parte la jocuri și la alte lucruri asemănătoare), când văd – ceea ce, la copil, eventual, poate să fie lucrul cel mai grav din toate – că el nu mai manifestă nici un interes pentru gustul mâncării – copilul trebuie să aibă interes, înainte de toate, pentru gustul pe care îl au lucrurile și el trebuie să distingă, în felul său, gustul unor lucruri diferite –, dacă acest fenomen merge chiar până la anorexie (lipsa de poftă de mâncare și o lipsă de interes pe plan fizic), atunci eu știu că alimentația este greșită, că alimentația este de-așa natură încât ea cere prea mult aparatului digestiv. Eu trebuie să fac niște cercetări ca să aflu în ce măsură i se dau acestui copil, având în vedere constituția organismului său, prea multe alimente nenutritive care supraîncarcă tubul digestiv. Tot așa cum văd după barometru ce timp va fi, eu văd, după lipsa de interes a copilului, că alimentația e greșită. Așadar, trebuie să fiu conștient că interesul sau dezinteresul este ceva extraordinar de important pentru măsurile pe care e nevoie să le iau cu privire la alimentație.
Dacă eu constat că un copil obosește foarte repede – acesta este exact polul opus –, că el obosește anormal de repede, fie din cauza unei ocupații intelectuale, fie din cauza unei activități corporale, trebuie, iarăși, să iau în considerare mai ales fizicul: desigur, copilul poate mânca, dar mâncatul îl aduce într-un soi de stare de vis; după fiecare masă, el are nevoie de odihnă, o nevoie anormală de a face ca șerpii și de a se culca, și totuși, el nu-și face cum trebuie digestia, el este obosit din cauza activității digestive – dacă eu constat acest lucru, atunci știu că acestui copil i se dau prea multe din acele alimente care mobilizează prea puțin aparatul digestiv, care, așadar, sunt asimilate mai curând de către sistemul cefalic și care, astfel, îl fac pe copil să se simtă obosit.
Când copilul arată un dezinteres excesiv, trebuie să încerc să-i dau niște alimente din categoria celor numite nutritive. Și aici, iarăși, nu trebuie să fim fanatici. Fanaticii vegetarianismului vor spune: „Ah! uite, acest copil nu mai are nici un interes: tu l-ai îndopat cu carne; trebuie numai să-l obișnuim să nu mănânce decât fructe crude, și vei vedea că atunci el va avea interes!” E absolut posibil să se întâmple așa ceva. La rândul lor, dacă un copil se obosește repede, carnivorii vor spune: „El are nevoie de niște biftecuri strașnice!” La drept vorbind, în acest domeniu, lucrurile nu ne interesează chiar atât de mult, dintr-un motiv foarte simplu: de fapt, noi putem combina alte alimente, astfel încât să putem înlocui, prin ele, carnea. Pe de altă parte, nu e atât de important să facem dintr-un om un vegetarian sută la sută. Important este să cunoaștem principiile după care combatem un dezinteres apărut sub această formă, ameliorând alimentația printr-un aport de alimente nutritive, și să remediem tendința spre oboseală acționând în sens opus. Acestea sunt lucrurile care conduc perfect cunoașterea generală, aș zice, din domeniul intelectualului, al multiplului și al incalculabilului, spre acela al simplității. Dacă știu, de exemplu, că am un copil care obosește repede, trebuie să știu că tubul său digestiv e prea puțin stimulat sau că e stimulat în mod incorect. Trebuie să-i schimb alimentația în consecință.
Vedeți dvs., e nevoie să dezvoltați un fel de simptomatologie a omului; această simptomatologie vă arată deja calea cea bună, și atunci puteți merge mai departe. Nu mai e nevoie deloc să spunem, în cele mai mici detalii: „Uite ce trebuie să faceți.” În realitate, dacă ajungeți, în acest fel, să aveți o viziune de ansamblu asupra vieții, recurgând la o simptomatologie, atunci puteți găsi pe parcurs, cu privire la alimentație, principiile care vă vor permite să mergeți mai departe într-un mod absolut adecvat.
Am ajuns acum la o problemă care are o strânsă legătură cu alimentația, dar, într-un anumit sens, îi este opusă, problema termoreglării copilului. În acest domeniu, lumea îi indică omului, într-un mod și mai pregnant, o linie de conduită; iar această linie de conduită trebuie să fie și ea înțeleasă în mod clar. Mai avem și astăzi niște lucruri care au devenit, încă din secolul al XIX-lea, niște sloganuri. Pe de-o parte, sloganurile sunt foarte justificate, în ceea ce privește conținutul lor, dacă le înțelegem câtuși de puțin. Pe de altă parte, tocmai faptul că se exagerează constituie un pericol. Există un slogan, mereu în vogă, care a făcut furori în secolul al XIX-lea și care ne invită să ne călim. Desigur, poate fi excelent să te călești și poți face foarte mult în această privință. Dar, vedeți dvs., când poți face apel la o adevărată cunoaștere a omului, te cam apucă groaza când vezi niște oameni care au fost crescuți, încă din copilărie, în mod spartan și care apoi nu mai sunt în stare, după ce au fost atât de căliți, să traverseze o piață toridă, încinsă sub un soare de plumb, pentru că ei încep să aibă o constituție trupească și sufletească ce îi împiedică să traverseze piața. Călirea nu poate fi bună decât dacă îl face pe om în stare să îndure cele mai diferite condiții ale existenței.
Iar în această privință trebuie să avem în vedere două aspecte. Primul, este acela că lumea i-a trasat omului o anumită linie de conduită, că el nu se simte bine decât atunci când nu percepe căldura sau frigul ambianței sale și că el se află întotdeauna într-o stare care, oricum, nu e bună pentru sănătate atunci când, în mod anormal, el este nevoit să perceapă căldura și frigul din ambianța sa. Bineînțeles, el trebuie să le perceapă, dacă e cazul, ca percepție senzorială, dar nu trebuie să le perceapă prin intermediul întregului organism.
Pentru aceasta, e necesar ca, înainte de toate, să ne organizăm cu adevărat în mod iscusit, în așa fel încât ființa umană să se afle într-o stare neutră față de condițiile termice și, în legătură cu acest lucru, trebuie, într-adevăr, să ne gândim la toate. Ca oameni, suntem astfel alcătuiți încât, atunci când suntem prea expuși frigului, nu putem, pur și simplu, să îndeplinim așa cum trebuie anumite funcțiuni interne; iar atunci când suntem prea expuși căldurii, funcționarea internă a anumitor organe devine, dimpotrivă, excesivă. Astfel că putem spune: când omul este expus frigului într-un mod anormal, organele sale interne au tendința de a se îneca în mucozități, și atunci apar toate acele boli al căror nume evocă o scurgere de umori: guturaiul, influenza... Organele sunt astupate în interior de acele scurgeri metabolice. E o adevărată sufocare cu mucozități. Dacă, dimpotrivă, îl expun pe om unei călduri excesive, organele i se usucă, se osifică, devin, în sensul cel mai direct al cuvântului, niște organe anemice.
Iată cum, printr-o observație pătrunzătoare a organismului, vi se pregătește calea pentru a putea înainta în acest domeniu, realizând o educație justă. Pretutindeni, omul trebuie să învețe să vadă niște simptome. Suntem alcătuiți în așa fel încât, de exemplu, noi putem, într-o anumită măsură, să ne expunem fața la frig; și această față umană, datorită locului pe care îl ocupă în ansamblul organismului uman, ajunge să fie expusă unui frig mult mai mare decât restul organismului. Prin faptul că este expusă unui frig mult mai mare, ea ferește în permanență celelalte organe de uscăciune, le stimulează, și există un schimb continuu între fața care se expune mai ușor frigului și celelalte părți ale organizării umane. Dar nu trebuie să confundăm fața cu o altă parte a omului – scuzați-mi expresia frustă –, nu trebuie s-o confundăm cu pulpele. Este o absurditate foarte răspândită în zilele noastre, aceea de a confunda pulpele cu fața. Copiii sunt lăsați să iasă afară cu gambele goale, uneori până deasupra genunchiului. Asta înseamnă a confunda o extremitate a corpului uman cu cealaltă. Dacă oamenii ar vedea relațiile dintre lucruri, atunci ar ști câte apendicite, care s-au declanșat mai târziu, se află în directă legătură cu această confundare a unei extremități cu cealaltă.
În realitate, trebuie să spunem, desigur, că ființa umană are nevoie să fie, totuși, puțin călită, în așa fel încât să nu se dezechilibreze la cea mai mică schimbare de temperatură. Obținem acest lucru dacă știm – de exemplu – că, în cazul în care omul se arată din copilărie prea sensibil la schimbările de temperatură, trebuie să-i oferim hrana corespunzătoare. Acestea sunt niște lucruri care ne arată că termoreglarea și alimentația trebuie aibă o acțiune conjugată. Hrană și căldură, alimentație și termoreglare, aceste aspecte se află într-un permanent schimb reciproc. Când un om este prea sensibil la fluctuațiile de temperatură, trebuie să avem grijă ca, printr-o alimentație care stimulează, mai mult sau mai puțin, căldura, el să devină mai solid lăuntric față de aceste fluctuații de temperatură.
Vedeți, așadar, ce ajutor aduce, și în această privință, o reală cunoaștere a omului și că, de fapt, în organismul uman totul trebuie nu numai să acționeze împreună, dar totul trebuie să poată fi gândit, mai ales de către educator și dascăl, în toate interacțiunile sale.
Al treilea lucru căruia trebuie să-i acordăm atenție, în ceea ce privește educația fizică, sunt mișcările pe care îl punem pe copil să le execute. Căci, în realitate, ființa umană nu doar trebuie să-și exteriorizeze activitatea interioară, ci ea, prin propria ei esență, este astfel alcătuită încât să participe la activitatea lumii exterioare; ea trebuie să se simtă drept parte integrantă a acestei lumi exterioare. Putem spune că nici o parte a corpului uman nu este alcătuită în așa fel încât s-o putem concepe în stare de repaos. Nu putem concepe repaosul unui organ uman decât dacă îl putem lega de mișcarea ce a fost îndeplinită de acel organ, fie că e vorba de un membru, la care forma exterioară a mișcării este deja indicată de forma aflată în repaos, fie că e vorba de un organ intern, la care forma organului exprimă în mod perfect felul în care își exercită el activitatea internă și ia parte prin aceasta la procesul de ansamblu al organelor umane. Iată de ce ținem noi seama, atunci când îl învățăm pe copil cum să practice așa cum trebuie această activitate. Dar, făcând acest lucru, noi trebuie să privim omul în ființa sa integrală, trebuie să avem grijă ca elementul trupesc, cel sufletesc și cel spiritual să fie avute în vedere în mod egal. Însă lucrurile se vor desfășura în acest fel numai dacă îl punem pe copil să-și facă mișcările așa cum trebuie, și atunci copilul va avea o satisfacție, prin faptul că el creează formele mișcărilor pe baza propriilor sale intenții și le poate însoți cu propriile sale satisfacții.
Așadar, în cadrul unei educații bazate pe cunoașterea omului, trebuie să învățăm să sesizăm cum vrea să se manifeste copilul în mod liber, prin joc. Tot ceea ce-l învățăm pe copil drept jocuri de ingeniozitate e ceva stereotip, toate acestea îl înhamă pe copil la o sarcină care îi e străină; aceasta înăbușă ceea ce ar trebui să fie activ în interiorul lui. Copilul devine treptat leneș în ceea ce privește propria sa activitate interioară și, atunci când, mai târziu, i se impune o activitate exterioară, el nu simte față de această activitate nici un interes.
Pentru a ne face o idee asupra acestor lucruri, putem să observăm mai ales că jocul copilului – la care ținem seama în general de ceea ce se află în intenția copilului –, că acest joc liber al copilului e prea mult transformat în gimnastică. Departe de mine gândul, așa cum am mai spus, de a blasfemia gimnastica! Totuși, trebuie să spunem că, în general, exercițiile de gimnastică sunt astfel alcătuite încât ele se adresează copilului într-un mod mai mult sau mai puțin exterior. De aceea, cel care cunoaște cu adevărat omul va prefera să-i vadă pe copii mai curând jucându-se liber, în felul lor, la barele paralele, la bara fixă, la scara de frânghie etc., decât să-l vadă pe profesor ținându-i din scurt și poruncindu-le niște mișcări pe care copilul le face mai mult ca pe ceva exterior, ca pe ceva pe care-l privește, decât venind din sine însuși. Nu e prea bine ca profesorul să comande unu! doi! trei! și să arate cum trebuie să faci ca să te urci pe scara de frânghie – prima treaptă, a doua etc. – sau cum se procedezi ca să execuți exerciții la bara fixă sau la barele paralele, impunând corpului niște mișcări stereotipe.
Știu că acest lucru depășește întru câtva ceea ce este admis astăzi în mod neutru, căci fiecare om este mai mult sau mai puțin fanatizat pentru o mișcare sportivă sau alta care este la modă și ne ciocnim de niște antipatii, îndată ce situăm în adevărata lor lumină exercițiile de pură gimnastică, predate copilului din exterior, în comparație cu ceea ce creează copilul, pornind din sine însuși, în desfășurarea jocului liber.
Jocul liber! Iată un lucru pe care trebuie să-l studiem! Trebuie să învățăm să-l cunoaștem pe copil; atunci vom găsi și posibilitatea de a-l stimula în direcția acestui joc liber. Iar la aceste jocuri libere trebuie să ia parte băieții și fetele, împreună. Astfel, activitatea la care participă interiorul ființei când copilul este activ în exterior poate face ca toate funcțiunile interne să intre în activitate într-un mod armonios. Și vom avea o idee justă despre ceea ce apare, să zicem, la fete, ca anemie, cloroză, care, în majoritatea cazurilor, provine, pur și simplu, din faptul că fetele sunt separate de băieți, că se consideră nesănătos ca ele să ia parte la jocul liber împreună cu băieții. Dar, cu excepția unor foarte mici diferențe, ele trebuie să facă, în cadrul jocului liber, exact aceleași lucruri pe care le fac și băieții.
Dar – vă rog să nu vedeți aici nici cea mai mică aluzie la ceva care există în realitate, nu trebuie să vedeți aici decât un fel de a spune –, e adevărat că tocmai idealul obișnuit, care se aplică adesea fetelor foarte mici, este, în multe privințe, cauza apariției unor stări ulterioare de anemie, pe care le putem remedia făcându-o și pe fetiță să intre, în felul ei, în jocul liber. Noi o ferim astfel de pericolul ca funcțiile interne să devină în mod treptat leneșe și să ajungă să nu mai formeze în mod corect sângele pe baza activității digestive.
În prezent, e foarte dificil să trezim o înțelegere totală a acestor aspecte, și acest lucru dintr-un motiv foarte simplu: pentru că genul de cunoaștere admis astăzi nu pornește de la ființa interioară a omului în cercetările sale, ci îngrămădește fapte peste fapte și, pe baza acestor fapte, prin inducție, cum se spune, își compune o cunoaștere enciclopedică. Procedându-se în acest fel, se ajunge, cu siguranță, la niște lucruri juste; dar în viață e important să ajungem la lucrurile esențiale. Se poate întâmpla ca un om extraordinar de fanatic al științei moderne să vină acum și să spună: „Da, tu ne povestești aici că anemia fetelor poate fi rezultatul faptului că ele nu se joacă suficient în aer liber; dar eu am văzut un caz – putea să fi observat și cinci – în care, la sat, afară, fetele au toată libertatea să fie zburdalnice, și totuși, eu am găsit și acolo cazuri de anemie.” Da; aici se pune problema să se cerceteze bine de unde vine anemia, în acest caz anume. Poate că fata a gustat, pur și simplu, în copilărie, să zicem, dintr-o brândușă de toamnă, Colchium autumnale, și acest lucru i-a dat copilului predispoziția care, mai târziu, se va manifesta în stările de anemie.
Ceea ce, și aici, joacă un rol deosebit, e surmenajul intelectual care, și acesta, prejudiciază sănătății copilului. Când nu-l facem pe copil să intre în mod adecvat în jocul în aer liber, nu ne ocupăm așa cum trebuie de sistemul său metabolic. Într-adevăr, când îl surmenăm pe copil cu aceste lucruri intelectuale care au legătură cu lumea exterioară, noi trezim la copil un metabolism excesiv în capul însuși. Omul este, desigur, o ființă tripartită, dar toate activitățile particulare care predomină într-un sistem organic sunt prezente, într-un anumit sens, și în celălalt sistem. Iar când surmenăm ființa umană nu cu lucruri spirituale, ci cu ceea ce oferă lumea exterioară drept conținut al său din domeniul fizic, atunci noi deviem mai mult sau mai puțin activitatea digestivă normală din sistemul metabolic spre sistemul cefalic și, prin aceasta, noi provocăm, de altfel, un soi de activitate anormală a întregului tub digestiv.
În acest fel, pot apărea niște fenomene analoge, tot niște stări de anemie, la vârsta pubertății. Și în legătură cu acestea ar putea să vină cineva și să ne trimită la țară, unde au fost constatate, eventual, niște stări de anemie, în cazul cărora nu putem spune, pentru nimic în lume, că acești copii au fost surmenați intelectual. Va trebui să facem din nou cercetări și vom descoperi poate că, în acest caz, anemia este cauzată de faptul că în acest sat există o casă acoperită cu ceea ce se numește viță de vie sălbatică; bobițele acestei vițe de vie sălbatice au stârnit poate într-o zi curiozitatea acestui copil; vom afla poate mai târziu că el a mâncat una, două, trei din aceste bobițe când ele se aflau într-un stadiu avansat, când ele sunt complet negre, și că, având în vedere constituția sa, el a pregătit terenul pentru starea de anemie.
Acestea sunt niște lucruri de care trebuie să ținem seama neapărat: poate fi absolut just să îngrămădim fapte particulare și să ne compunem o știință enciclopedică, dar, pentru o cunoaștere practică, e necesar să luăm în considerare ceea ce este cu adevărat practic, să vedem unde putem interveni și face ceva în cadrul vieții, unde putem avea influență asupra vieții. Și o asemenea știință nu i se dezvăluie educatorului și dascălului decât din interior, printr-o reală cunoaștere a omului, o cunoaștere care îl face să-și dea seama ce anume îi stă putere, în domeniul substanței: să-l facem pe copil să ia parte la jocurile în aer liber, să nu-l surmenăm pe copil din punct de vedere intelectual. Acest lucru nu numai că ne stă în putere, ci este prima noastră datorie.
Bineînțeles, nu-l putem împiedica pe copil, în fiecare caz în parte, să guste dintr-o brândușă de toamnă, Colchium autumnale, sau din vița de vie sălbatică. Dar noi îl putem înzestra, la momentul potrivit, cu niște intuiții care să-i permită să-și dezvolte corpul fizic în toate direcțiile și cu o mobilitate superioară.
