Ceea ce v-am descris ca fiind structura ființei umane și care poate sluji la elaborarea unei științe integrale despre om poate fi expus pornind de la punctele de vedere cele mai diferite și tocmai făcând acest lucru ajungem treptat la o cunoaștere autentică a ceea ce se găsește în dosul aparențelor. V-am vorbit despre corpul astral, această parte componentă a ființei umane care, ca să spunem așa, trece pe deasupra relațiilor spațiale și temporale, care devine liberă față de aceste relații spațiale și temporale. Am încercat să arăt cum se exprimă aceasta în vis, cu imaginile sale, arătând că, în esență, visul provine din corpul astral și că, în imaginile sale, el amestecă și confundă ceea ce este izolat în timp.
Putem alege multe puncte de vedere pentru a caracteriza ceea ce este corpul astral uman. Putem încerca, de asemenea, să avem, de exemplu, o viziune de ansamblu asupra tuturor însușirilor, a tuturor stărilor care apar o dată cu maturizarea sexuală: observând aceste stări, aceste facultăți, ne vom face, de asemenea, o idee despre corpul astral; căci ceea ce ia naștere și se oferă liberei folosiri a omului la pubertate nu este altceva decât corpul astral.
În Evul Mediu, Sfântul Augustin [ Nota 43 ] căuta o apropiere de corpul astral. Trebuie să subliniez că, la Sfântul Augustin, încă mai găsim structura ființei umane expusă în spiritul în care o fac eu aici; desigur, aceasta nu poate fi rodul cercetării antroposofice conștiente, dar la Sfântul Augustin ea este descrisă grație clarvederii instinctive pe care omenirea a avut-o odinioară. Și modul în care descrie Sfântul Augustin acest aspect al corpului astral care, la pubertate, ajunge în om la o înflorire liberă, este, pentru viața ființei umane, absolut caracteristică. Sfântul Augustin spune, într-adevăr: Grație însușirilor fundamentale ale corpului astral, omul de-vine conștient de toate creațiile artificiale care țes evoluția omenirii. Când construim o casă, când făurim un plug, când construim un război de țesut, forțele care intră aici în joc sunt legate de corpul astral. Grație corpului astral învățăm noi, propriu-zis, să cunoaștem, în lumea exterioară care ne înconjoară, ceea ce este produs de omul însuși.
Atunci când, în procesul educației și instruirii, ne străduim, practic, să inițiem ființa umană, îndată ce ea trece de pubertate, în aspectele vieții care au fost produse de omul însuși, acest mod de a proceda este, așadar, absolut întemeiat pe o cunoaștere autentică a omului. De fapt, astăzi lucrurile sunt mai complicate decât în epoca Sfântului Augustin. În vremea sa, de jur împrejurul omului, viața era mult mai simplă. În zilele noastre, a devenit mai complicată. Dar tocmai ceea ce am numit, acum câteva zile, economia forțelor sufletești în cadrul educației și instruirii, trebuie să procedeze în așa fel încât, chiar și în zilele noastre, să reușească să-l educe pe tânăr, în perioada dintre cincisprezece și douăzeci de ani, sau chiar după douăzeci de ani, astfel încât el să fie inițiat, încetul cu încetul, în lumea artificială care-l înconjoară.
Reflectați numai la ce anume lipsește civilizației noastre pentru se a ajunge la aceasta. Întrebați-vă dacă nu cumva există mulți oameni care, la ora actuală, se slujesc de telefon, de tramvai, de vaporul cu aburi, fără a avea cea mai mică idee ce se petrece în realitate cu aburul, cu telefonul și cu locomotiva sau tramvaiul. În cadrul civilizației noastre, omul este înconjurat de lucruri al căror sens îi scapă. Acest lucru poate părea lipsit de importanță pentru aceia care cred că doar ceea ce este trăit în mod conștient are importanță pentru viața omului. Cu siguranță, suntem perfect conștienți atunci când ne mulțumim să luăm un bilet de tramvai și să mergem astfel până la stația dorită, sau și când primim o telegramă fără a avea cea mai mică idee de felul în care s-a petrecut acest lucru, fără a fi văzut vreodată telegraful morse. Pentru conștiența obișnuită, putem spune că acest lucru este fără importanță; dar pentru ceea ce se petrece în adâncurile sufletului uman, acest lucru nu este fără nici o importanță; într-un Univers de care te slujești fără a-i înțelege sensul, omul este ca într-o închisoare fără ferestre prin care să privească afară.
Arta educației și instruirii trebuie să fie profund pătrunsă de această cunoaștere. Când ființa umană intră, așa cum am arătat ieri, în perioada în care apar diferențierile dintre bărbat și femeie, el este, de asemenea, apt pentru a intra și în alte diferențieri ale vieții și atunci trebuie să fie inițiat în viața reală. De aceea, pentru copiii noștri de la Școala Waldorf, atunci când se apropie vârsta pubertății, noi introducem în program ceva cum este torsul, țesutul. Bineînțeles, aceasta reprezintă o muncă uriașă și nu e ușor să elaborezi planul școlar, când ai intenția de a introduce în acest plan școlar, începând cu pubertatea, tot ceea ce face din om un spirit practic, adică o persoană care înțelege lumea în care trăiește. La Școala Waldorf noi trebuie să ne luptăm, de asemenea, cu necesitățile exterioare ale vieții contemporane. Trebuie să-i pregătim pe elevi, băieți și fete, în așa fel încât ei să poată urma, eventual, cursurile unei facultăți, ale unei școli superioare de învățământ tehnic etc. Așadar, trebuie să introducem în planul școlar și niște lucruri pe care noi le considerăm superflue, dar care trebuie să figureze în el din motivele indicate. Când e vorba de elevi care au atins vârsta pubertății, stabilirea planului școlar având în vedere cea mai mare economie sufletească devine o întreagă problemă. Acest lucru cere multă osteneală, dar putem să-l realizăm. Putem să-l realizăm dacă dezvoltăm noi înșine un simț pentru ceea ce este esențial în viață, și dacă apoi transmitem aceste lucruri elevilor în modul cel mai economic posibil, astfel încât ei să învețe în modul cel mai simplu ce fac ei în realitate atunci când primesc sau dau un telefon, ce face tramvaiul, și toate celelalte aparate etc. E suficient să dezvoltăm în noi înșine această facultate de a transmite toate aceste lucruri în formulări cât mai simple; atunci, putem să-i învățăm foarte bine aceste lucruri, și ce sens au ele, pe elevii, băieți și fete, care sunt la vârsta la care le pot înțelege. Căci acesta e scopul spre care trebuie să năzuim: trebuie să năzuim ca elevii, băieți și fete, să ajungă la cunoașterea în profunzime a sensului civilizației noastre. Deja la orele de chimie, fizică, trebuie să pregătim totul în mod adecvat vârstei care precede pubertatea, pentru a putea apoi, la intrarea în perioada maturizării sexuale, să construim pe această bază, în modul cel mai economic posibil, toate aspectele practice ale vieții.
Atunci, firește, va trebui să ținem seama, de asemenea, de faptul că elevii ajung la vârsta când, într-un anumit fel, ei trebuie să fie diferențiați – desigur, unii se vor diferenția și în alte privințe –, dar mai ales în privința orientării lor spre o profesie mai curând intelectuală sau spre o meserie mai curând manuală. În acest sens, nu trebuie să uităm că o artă a educației întemeiată pe o cunoaștere autentică a omului recunoaște ca fiind ceva de la sine înțeles faptul că diferitele elemente ale naturii umane tind să formeze un întreg. Trebuie numai să examinăm felul cum putem tinde spre acest întreg. Bineînțeles, când elevii, băieți și fete, sunt deosebit de dotați pentru niște profesiuni mai curând intelectuale, trebuie să le dăm o educație și o instruire care să meargă în această direcție. Dar o facultate care, chiar la o vârstă mai avansată, este dezvoltată în om într-un mod unilateral, trebuie, într-un anumit sens, să fie cultivată în direcția unui fel de totalitate prin dezvoltarea unor facultăți complementare. Atunci când trezim în elev niște impulsuri de voință care merg într-un sens mai curând spiritual, trebuie să dezvoltăm latura cunoașterii – căci corpul astral, atunci când își dezvoltă impulsurile de voință într-un anumit sens, cere să fie dezvoltate, în celălalt sens, impulsurile de cunoaștere care și ele există în el –, noi trebuie să dezvoltăm atunci impulsurile de cunoaștere în așa fel încât omul să aibă cel puțin o idee clară despre anumite domenii ale vieții practice, care îi vor trezi interesul pentru viața practică în ansamblul ei.
E cu adevărat ceva ce lipsește civilizației noastre, în care – o să vă menționez un caz extrem – se găsesc statisticieni care întocmesc statistici pentru a ști cât săpun se folosește într-un anumit teritoriu, și care nu au nici cea mai mică idee despre felul cum se fabrică săpunul. Nimeni nu poate face cu o reală înțelegere un studiu statistic despre consumul de săpun, dacă nu are nici o idee, în linii mari, despre fabricarea săpunului.
Vedeți: din cauză că astăzi viața a devenit atât de complicată, încât parametrii de care trebuie să se țină seama sunt aproape incomensurabili, principiul economiei sufletești va trebui să joace cel mai mare rol. Problema pedagogică ce apare în acest domeniu este tocmai aceasta: cum să descoperim în mod economic ceea ce trebuie să facem pentru această vârstă? Ar fi ceva ușor de realizat, dacă n-am avea imprimate în corpul nostru tot soiul de racile, tot soiul de obișnuințe pedagogice care prind din nou teren în prezent și care nu-și mai au, la drept vorbind, nici o justificare în viața contemporană.
Grecul ni s-ar fi părut cam ciudat, dacă – oarecum așa cum o facem noi în liceele noastre –, înainte de a-i pregăti pe tineri pentru viața societății grecești, i-ar fi inițiat în civilizația egipteană sau caldeeană. Dar în această privință nu putem spune încă mare lucru, tocmai pentru că trebuie să ținem seama de necesitățile vieții contemporane.
Se pune problema, așadar, să-l familiarizăm într-un evantai cât mai larg cu realitățile vieții meșteșugărești pe acela care se orientează spre o profesiune intelectuală și, invers, între anumite limite, acela care se orientează spre o meserie manuală, în măsura în care își dezvoltă judecata, trebuie să fie familiarizat cu ceea ce li se oferă oamenilor ca profesiune intelectuală. Dar aici trebuie să subliniem că trebuie neapărat să tindem, cel puțin, a cultiva chiar în școală acest aspect practic al vieții. O meserie manuală n-ar trebui să fie învățată la locul de muncă; în loc să-i ducem pe tineri imediat în uzină printre adulți, ar trebui să le dăm, chiar în cadrul școlii, posibilitatea de a face cunoștință cu latura practică a vieții, pentru ca apoi tânărul să poată traduce în viața practică ceea ce a învățat, în puțin timp, aș zice, ca să vorbesc în imagini, după model. Această ucenicie poate să fie, de fapt, destul practică, pentru ca aspectul respectiv să fie integrat complet în viața practică. Nu văd de ce, având în vedere că în închisorile noastre deținuții au fost puși să muncească, astfel că ei confecționează niște obiecte care apoi sunt de folos în viața din afara închisorii, nu văd de ce nu s-ar putea confecționa și în atelierele școlii niște obiecte care ar putea fi apoi, pur și simplu, vândute în afara școlii.
Dar trebuie să avem grijă ca tânărul să rămână cât mai mult în mediul școlar, care, bineînțeles, trebuie să fie sănătos; căci natura profundă a naturii umane cere, pur și simplu, ca ea să abordeze viața în mod treptat și să nu fie azvârlită dintr-o dată, în mod brutal, în mijlocul ei. Din cauză că generația adulților n-a știut cum să procedeze cu tinerii, avem astăzi această mișcare de tineret care există deja la scară internațională, o mișcare a cărei rațiune profundă adulții n-o înțeleg în ruptul capului. Dar ea are o rațiune profundă, pe care ar trebui neapărat s-o înțelegem. Ar trebui, de asemenea, s-o conducem pe calea cea bună. Și, de fapt, acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă educația însăși o va lua pe calea cea bună.
Acest lucru îl încercăm noi, înainte de toate, în principiul Școlii Waldorf: să facem în așa fel încât copii să cunoască cât mai mult viața, pentru ca, la douăzeci de ani, atunci când eul autentic se va integra în lume cu stăpânire de sine și libertate, ființa umană să poată, de asemenea, să dezvolte cu adevărat sentimentul just față de lume, pentru ca ea să se poată simți atunci cu adevărat în sânul lumii și să poată primi această impresie: Eu am niște semeni care sunt mai în vârstă decât mine, care formează generația precedentă. Aceste generații trecute au produs toate lucrurile de care mă slujesc eu în prezent; eu am o legătură cu aceste generații anterioare. Eu înțeleg ce au adus ele lumii. Eu nu mă mulțumesc să mă așez pe scaunul pe care mi l-a oferit tatăl meu, ci învăț să concep cum a fost făcut acest scaun.
Firește, astăzi există multe prejudecăți care se opun unei asemenea inițieri a tinerilor în viața practică. Dar eu înțeleg prin aceasta ceva cu adevărat practic. Căci e, totuși, adevărat: dintre toate epocile pe care le-a traversat omenirea în evoluția ei, epoca materialistă în care am intrat este pentru omul însuși cea mai spirituală. Eu mă explic: Am întâlnit teosofi care se străduiesc să pătrundă în lumea spirituală; dar nu există niște materialiști mai puri decât acești teosofi; ei vorbesc de corpul fizic: el are o anumită densitate; apoi, ei vorbesc de corpul eteric: acesta este mai subtil, dar el mai are încă o anumită densitate, o anumită corporalitate; apoi, ei vorbesc de corpul astral: acesta este infinit mai subtil, dar și el mai are o anumită densitate. Ei mai vorbesc despre tot soiul de lucruri frumoase: se înalță din ce în ce mai sus, și atunci lucrul respectiv devine atât de subtil, încât nu mai știi deloc ce să faci cu această subtilitate; dar totul rămâne gândit în analogie cu materialismul, toate acestea nu se înalță cu adevărat în spiritual. La drept vorbind, am întâlnit, în sânul Societății Teosofice, materialismul cel mai grosier. Într-o zi, de exemplu, la Paris, după o conferință, a trebuie să aud că mi se răspunde de către o persoană pe care am rugat-o să-și spună impresiile: „Da, această conferință a lăsat niște vibrații atât de bune în sală!” Într-un cuvânt, oamenii își închipuie că impresia lăsată de conferință poate fi mirosită ca un parfum. Totul a fost transpus, treptat, în lumea materială.
La aceasta eu răspund bucuros cui vrea să m-asculte că prefer un materialist care gândește cu spirit, unui teosof care se înalță astfel în lumea spirituală într-un mod material; din simplul motiv că, în mod sigur, materialistul se află în eroare, dar ceea ce concepe el are spirit, are cu adevărat spirit; numai că e un spirit foarte diluat, un spirit abstract, dar el are spirit în ceea ce face, spirit real, și el trebuie să se sprijine pe realitatea vieții. De aceea eu găsesc adesea că materialiștii sunt mult mai spirituali decât acei oameni care se străduiesc să iasă din materialism într-un mod materialist. Epoca noastră are, într-adevăr, darul să facă spiritul atât de subtil, încât nici nu-l mai vede. Dar chiar și în tehnica noastră modernă noi elaborăm deja o activitate mai spirituală. Aici, tot ceea ce stă la baza unui obiect a luat naștere din spirit, din spiritul uman însuși.
Pentru a pune pe masă un buchet frumos de flori, nu trebuie să fii deosebit de spiritual, căci natura l-a făcut. Dar trebuie să ai deja spirit pentru a construi o mașină, fie ea cât de simplă. Spiritul este deja prezent, numai că nu-l remarcăm, căci nu știm să observăm noi înșine ca lumea. Și a avea spiritul în acest fel este, de fapt, extrem de dificil de suportat pentru natura subconștientă a omului, dacă el nu are înțelegerea necesară a obiectului respectiv. Noi putem învăța, treptat, să suportăm acest spirit pe care l-am revărsat astăzi ca pe ceva abstract asupra prezentului, doar dacă pătrundem în practica vieții.
Aș vrea să vă asigur: în ziua în care se va realiza arta educației antroposofice, această artă va face să intre în viață niște oameni mult mai practici decât aceia pe care-i pregătește sistemul materialist de astăzi, căci va exista un spirit creativ, nu un spirit la care ne mulțumim să visăm, dacă se poate cu ochii închiși, luându-ne zborul puțin din realitatea exterioară. A ajunge la spirit fără a pierde din vedere practica vieții, acest lucru vrea să-l realizeze, tocmai în ceea ce privește latura practică a vieții, ceea ce eu numesc mișcarea antroposofică.
Atunci când vrem, începând cu pubertatea, să-i inițiem în acest fel, pe băieți și pe fete, în viața practică într-un mod practic nemijlocit, uneori putem să ajungem la exasperare, ca profesori, văzând neîndemânarea ce domnește tocmai în epoca noastră. Și trebuie să ne întrebăm: Există oare, pentru vârsta școlarității, dintre schimbarea dentiției și pubertate, o metodă care să poată face din omul total o ființă abilă, care să aibă mâini îndemânatice? Și în acest sens, dacă privim viața reală, și nu teoriile – dacă ne lăsăm conduși de viață, nu de niște idei abstracte –, ajungem, dacă vrem să-l facem pe om practic, să-l orientăm cât mai mult posibil, între schimbarea dentiției și pubertate, spre ceea ce este frumos, spre o concepție artistică asupra vieții. Cu cât îl apropiem mai mult pe om de înțelegerea frumosului – cu cât el se pătrunde mai mult de o înțelegere profundă a frumosului –, cu atât va fi el mai bine pregătit să abordeze, la pubertate, viața cu adevărat practică, fără a suferi niște prejudicii pentru tot restul vieții. De fapt, nu putem să ajungem fără pericole la înțelegerea unui tramvai, la înțelegerea locomotivei, decât dacă, la vârsta adecvată, a avut loc o înțelegere estetică a unui tablou sau a unei sculpturi. De acest lucru trebuie să avem grijă în primul rând. Dar frumusețea trebuie să fie considerată ca făcând parte din viață. Pretutindeni trebuie să învățăm să simțim că frumusețea nu e ceva izolat, închis în sine, ci ea este integrată vieții. Și, în acest sens, tocmai cu privire la ceea ce are legătură cu instruirea și educația, civilizația noastră actuală are multe de învățat.
Aș vrea să vă ofer câteva exemple simplificate la extrem, pentru ca să vedeți mai exact ce vrea să însemne a trezi în copil simțul frumosului plin de viață, impregnat de viață. Vedeți dvs., poți ajunge să asiști la o oră de lucru manual pentru uz casnic, uneori și școlar; aici, fetițele stau jos și ele au un fel de panglici, și ele brodează pe aceste panglici tot felul de motive, cum se spune. Să presupunem că fetițele brodează ceva într-un chenar, de exemplu, acest motiv (figura 2) – eu simplific la maximum, doar ca să vă arăt. Dacă întrebi: „De ce facem asta?” – poți auzi răspunsul: „Pentru a-l pune de jur împrejurul răscroielii gâtului, la brâu sau și în partea de jos a rochiei, la tiv.” Când ți se spune așa ceva, îți vine să fugi în lume, căci un asemenea răspuns dovedește o totală neînțelegere a realității vieții în relație cu simțul frumosului. Dacă ai un simț foarte viu al realității vieții, atunci, când îți este prezentată o tânără sau o doamnă care și-a cusut un asemenea motiv în partea de sus a rochiei, în partea din mijloc și în partea de jos, poți avea întru câtva senzația că ea ar fi comprimată de sus în jos! Atunci trebuie să rectifici, spunând că ar fi trebui ca un asemenea motiv să fie brodat în trei feluri diferite. Sus, ar trebui să fie brodat altfel, iar jos, iarăși altfel:
În acest chenar (cel de sus), ar trebui poate să brodăm acest motiv (figura 1) – o spun încă o dată, e doar o schiță – și în acest chenar (cel de jos), acest motiv (figura 3). Atunci, această onorabilă persoană îl va putea pune pe acesta (figura 1) sus, la răscroiala gâtului, căci el arată foarte clar că deasupra se află gâtul, capul. Acesta (figura 2) poate fi cusut atunci la brâu și acesta (figura 3), la tivul rochiei; vedem foarte clar că aici este josul și aici susul. Căci ființa umană are un sus și un jos, și acest lucru trebuie să reiasă, dacă vrem ca sentimentul artistic să fie mai aproape de ceea ce este viu. De exemplu, am descoperit cândva niște perne ce fuseseră decorate cu niște motive de acest fel (figura 4) sau cam așa ceva. Da, dar pe asta nu-ți poți pune capul, căci ceea ce se află aici, în mijloc, totuși, te înțeapă! Totuși, nu poți să te culci pe această pernă! E imposibil să exprimi în acest fel destinația reală a acestui obiect.
Bineînțeles, trebuie să facem așa (figura 5); și acum, acum, nu putem să ne culcăm nici pe această pernă decât dacă privim spre dreapta, și pe orice pernă de acest fel ești obligat să te culci pe partea cealaltă, și trebuie să ai același lucru în stânga, dacă vrei să procedezi într-un mod cu adevărat artistic (figurile 5 și 6).
În realitate, nu procedăm așa. Dar aparența face și ea parte din artă. Și trebuie să ai un simț pentru a sesiza că o pernă ar trebui să fie făcută în așa fel încât să se potrivească, într-adevăr, cu poziția omului spre stânga sau spre dreapta, și că acest lucru presupune ce ai avut în minte când ai întors perna.
Tocmai acest fel de lucruri vă fac să pătrundeți în realitatea lumii artistice a aparenței. Și numai atunci când pătrundeți în mod adecvat în această realitate se trezește în dvs. și simțul care, aș zice, este contra-partea lucrurilor pur practice, care sunt trăite cu adevărat în mod just când te scalzi lăuntric în simțul frumuseții, dar într-un simț al frumuseții plin de viață.
În prezent, există moda de a avea niște săculeți de lucru împodobiți cu tot soiul de broderii. Văzând numeroși săculeți de acest fel, mă văd obligat să întreb: „Oare unde e susul și unde e josul?” Trebuie, totuși, să se vadă din exterior, după ornamentație, unde este josul și unde e susul. De acest lucru nu se ține seama de obicei, în timp ce în privința cărților, se întâmplă, deși foarte rar, să le facem în așa fel încât, privind coperta, să vedem de care parte se deschide. Punem aici un anumit motiv, pentru a arăta că trebuie să lăsăm cartea închisă, să n-o deschidem de partea aceasta.
Aceste exemple nu au pretenția, o spun încă o dată, a fi altceva decât o schiță pentru a arăta cum trebuie să pătrundă în viață, în mod real, simțul frumosului, cum trebuie să fie sesizat acest aspect într-un mod viu. Căci doar atunci când vom fi concretizat astfel frumusețea într-un mod viu vom putea fi apoi astfel educați încât să știm să ne integrăm în viața practică, așa cum cere epoca noastră.
În fond, ceea ce intră aici în considerare e faptul că trebuie să-l ajutăm pe copil să-și dezvolte cu adevărat un simț al realității. Voi lua din nou un exemplu, pe care îl construiesc, pentru a vă arăta într-un mod cât se poate de simplu cum putem trezi la copil acest simț al realității în frumusețe. Iată ce putem face: Să ne imaginăm că eu desenez pentru copil aceasta (vezi desenul mai jos). Atunci eu, în calitate de artist-educator, trebuie să fiu capabil să trezesc în copil sentimentul – și vom ajunge să-l trezim curând la un număr de copii care, în ciuda a toate, au o simțire sănătoasă – că în acest fel lucrul respectiv este insuportabil, pentru că la prima vedere el nu are nimic real și nu l-am putea suporta. Și voi putea împinge lucrurile până acolo încât să-i spun copilului – dar lăsându-l să descopere el însuși și nu sugerându-i din exterior –: „Când vezi acest lucru, este exact ca și cum ai avea în fața ta desenat un om care n-ar avea decât partea stângă a feței, sau doar brațul stâng sau doar piciorul stâng. Tu nu poți suporta ceea ce nu se poate realiza în realitate ca ceva real.”
Trebuie să facem ca acest lucru să intre în simțul pentru frumos, într-un cuvânt, trebuie să-l facem pe copil să simtă necesitatea de a adăuga cealaltă jumătate și să nu considere lucrul încheiat atâta timp cât nu e prezentă cealaltă jumătate. În acest fel voi dezvolta simțul frumosului într-un mod nemijlocit și viu. Cuvântul german „schön” (frumos) este din aceeași familie cu cuvântul „Schein” (aparență, strălucire). Voi face să apară în copil ceea ce, în mod real, face corpul astral să fie mobil în sine, ceea ce face corpul astral să devină un element activ al omului.
E important ca noi înșine, în calitate de artiști-educatori și profesori, să cultivăm în noi acest simț; căci vom vedea cum îi stimulăm pe copii, atunci când îi abordăm în acest fel. Și vom cultiva în mod adecvat și celălalt element artistic despre care am vorbit deja în aceste conferințe. Spuneam că, atunci când copilul, la schimbarea dentiției, vine la școală, totul trebuie făcut, într-un anumit sens, în mod artistic. Chiar atunci când îi vorbim despre mediul său ambiant, trebuie s-o facem cu simț artistic, altfel ajungem la ceea ce se numește antropomorfism; pretutindeni n-am face altceva decât că am transpune elementul uman în natură. Făcând din toate o poveste, o legendă, am introduce peste tot elementul uman și am risca să le spunem copiilor că anumiți copaci există doar pentru a-i furniza omului plută și dopuri. Educația cu ajutorul imaginilor nu trebuie să cadă deloc în această capcană. De aceea, imaginile pe care le folosim pentru această vârstă trebuie să ia naștere din frumusețe. Frumosul pretinde să ai simțul evocării, să trezești o percepție nemijlocită. Și ceea ce poate fi perceput în mod nemijlocit ca frumusețe în natură nu are nevoie de personificări care umanizează, de antropomorfism etc., ci transpare în mod real din imaginea evocatoare.
Când ne străduim, cu orice ocazie, să dezvoltăm la copil, până la pubertate, acest simț al frumosului, atunci, în momentul în care intră în viața practică, el o va face înfruntând această practică a vieții într-un mod uman; se stabilește o armonie între viziunea umană asupra lucrurilor și ceea ce apropiem de copil la pubertate drept realități practice ale vieții.
Dar acest fenomen are și un aspect social de o enormă importanță. Problema socială trebuie să fie abordată, în multe privințe, din niște unghiuri de vedere la care oamenii nu se gândesc deloc. Vedeți dvs., e absolut posibil ca toate ororile care ne înconjoară astăzi în această civilizație – sper că nu mă veți contrazice, totuși: e un adevăr internațional faptul că, imediat ce ne apropiem de un mare oraș, suntem înconjurați, în cea mai mare parte cel puțin, de niște orori strigătoare la cer din punct de vedere estetic – toate aceste orori ar deveni cu totul altceva, dacă doar câteva generații ar fi educate în așa fel încât să existe cu adevărat un simț al frumosului.
Astăzi, avem ființa umană așa cum apare ea în fața noastră drept corp fizic; pe aceasta o vedem din exterior. Și o mai avem și pe cealaltă, pe care o privim din interior, eul nostru. Între eu și corpul fizic se află corpul astral și corpul eteric. La omul de astăzi, la drept vorbind, ele pier. În zilele noastre, propriu-zis, ele nu se dezvoltă în mod normal decât la orientali. La toți occidentalii, ele sunt pe cale de a se stinge. Ele nu pot să înflorească în mod liber. Dar noi putem stimula această dezvoltare cultivându-i omului cât mai mult simțul frumosului. Și el este cel mai receptiv în acest domeniu la vârsta școlarității. De aceea, ar trebui să facem tot ce ne stă în putere pentru a-l învăța pe copil, în perioada dintre schimbarea dentiției și pubertate, să simtă, să trăiască frumusețea. Atunci, el își va păstra această facultate toată viața.
Această dezvoltare a simțului artistic este de o importanță absolut specială pentru cultivarea elementul lingvistic. Limbile au luat naștere dintr-o trăire nemijlocită. În elementul fonemului, al sunetului articulat, oricât de puțin putem găsi cu simțirea noastră cum s-a format acest element lingvistic conform cu această simțire, încă mai putem foarte bine, doar auzind cuvintele, să recunoaștem această semnificație trăită, sau care poate fi trăită, care le este proprie. În viața noastră abstractă, acest lucru e ceva ce se pierde, și noi ne cramponăm doar de aspectul logic al limbajului, disprețuindu-i aspectul artistic. Desigur, logica apare în sânul limbilor, dar ea este scheletul lor, și e ceva mort. Viața limbajului, care nu poate fi simțită decât în legătură cu geniul unei limbi, conține cu totul altceva decât acest element pur logic.
Din acest punct de vedere, încercați puțin să simțiți cum vor să se manifeste cuvintele în viață. Putem spune foarte bine, e ceva caracteristic – voi lua un exemplu, dar cred că veți înțelege, chiar dacă el va fi luat dintr-o formă învechită a limbii – când în germană spunem „Sucht” (manie, obsesie), acest cuvânt „Sucht”, al cărui echivalent în engleză dvs. îl puteți, desigur, găsi, înseamnă, într-un stadiu vechi al germanei, ceva care este înrudit cu „suchen” (a căuta). Corpul avea un „Sucht”, o boală; el căuta ceva ce n-ar fi căutat altminteri. Și după formele exterioare, după specificul bolii, se recunoștea atunci ce căuta el: gălbenarea („Gelbsucht”) era căutarea galbenului, epilepsia („Fallsucht”) era căutarea căderii. „Sucht” putea fi regăsit în ceea ce apărea aici în viață.
În zilele noastre, cu excepția orientalilor, aș zice, care mai au încă acest sentiment în limba lor, ne-am îndepărtat de acest simț artistic al limbii; cu cât mergem mai mult înspre Occident, cu atât ne-am îndepărtat mai mult. Și e de o mare importanță să regăsim cel puțin un fel de bază pentru a trăi astfel în geniul limbii, chiar în cadrul aparatului fonator. Acest lucru, încă o dată, are o mare importanță socială, o importanță internațională.
Iertați-mă dacă, pentru a ilustra ceea ce voiam să exprim aici, voi da un exemplu care mă atinge îndeaproape. Vă rog să nu înțelegeți greșit ceea ce o să vă spun. Vedeți dvs., la pagina 88 a versiunii engleze a Punctelor nodale ale problemei sociale, așadar, a cărții „The threefold State”, găsesc propoziția: „The freedom of one cannot prosper without the freedom of all.” Această propoziție, când o citesc simțind întregul substrat sufletesc care aici este cel al limbii, ea este – încă o dată, nu mi-o luați în nume de rău – ea este un nonsens; ea nu poate fi rostită, căci înseamnă cu totul altceva decât propoziția germană corespunzătoare, în care eu spun: „Die Freiheit des Einen kann nicht ohne die Freiheit des Anderen gedeihen.” („Libertatea unuia nu poate prospera fără libertatea celuilalt.”)[ Nota 44 ]
Această propoziție înseamnă cu totul altceva. Și dacă vrem să traducem așa cum o cere idealul unei traduceri, ar trebui s-o modelăm cu totul altfel. Ar trebui să punem în loc ceva absolut diferit. Căci o traducere trebuie să fie astfel făcută încât lucrarea tradusă să fi putut fi scrisă, de asemenea, ca atare, pe baza geniului limbii, pe baza fondului lingvistic al limbii în care a fost tradusă. Nu e posibilă o altfel de traducere. Și sunt foarte sigur că lui Bentham [ Nota 45 ] , chiar și în lumea astrală, i s-ar face părul măciucă dacă ar vedea această propoziție: „The freedom of one cannot prosper without the freedom of all.” Ea este absolut imposibil de gândit. Și există un motiv absolut special al acestui fapt.
Dacă veți întâlni această propoziție într-o carte, veți obiecta, desigur, fără discuție, mai ales dacă ea se referă la viața școlară: „Păi, libertatea, sigur că da, noi o avem... Tu vorbești aici de niște lucruri care nu sunt deloc aplicabile Angliei.” Dar nu asta se spune în textul original: acolo, acest lucru e deja aplicabil. Dar această traducere nu îți permite să înțelegi ce voia să spună textul original. De unde provine acest fapt?
Pentru a vă arăta de unde provine acest fapt, voi examina un cuvânt particular. Dvs. aveți cuvântul „freedom”. Dacă am vrea să avem un echivalent conform cu simțirea în germană, am fi obligați să creăm cuvântul „Freitum”. Și dacă am avea aici cuvântul „Freitum”, atunci am putea traduce în engleză, pur și simplu, ca un dicționar: „freedom”, atunci n-ar fi posibilă nici o ambiguitate. Dar dacă ne supunem cu adevărat geniului limbii, acest lucru nu mai este posibil, pur și simplu; acest lucru ni-l va arăta, de exemplu, faptul că în germană noi am putea folosi cuvântul „Irrtum” (= eroare). Dar Irrtum este un fenomen conturat, care este acolo ca un fapt unic. Dacă vrem să avem acest cuvânt cu sufixul – heit – ceea ce, în germană, ar fi absolut posibil; de obicei, cuvântul nu este folosit, dar, urmând geniului limbii, e absolut posibil să-l folosim –, atunci ar trebui să creăm cuvântul „Irreheit”. Dar „Irreheit” ne face să pătrundem imediat în interiorul ființei; e o calitate interioară a ființei umane. În germană, nu există nici un cuvânt format cu „-heit” care să nu indice un fenomen ce poate fi pus în mișcare de către om, care să nu raporteze fenomenul respectiv la ființa umană. E păcat, totuși, că nu avem cuvântul „Freitum”, pentru că atunci am putea să exprimăm fără perifrază nuanța particulară care e percepută în cuvântul „freedom”.
Iată genul de fenomene care ne face să pătrundem în profunzimile structurii limbii, ale geniului limbii. Și, vedeți dvs., când îmi scriu cărțile, chiar dacă scriu în germană, eu încerc să scriu în așa fel încât ceea ce scriu să poată fi tradus în celelalte limbi. A trebuit atunci să mă las acuzat de germani că am un stil de proastă calitate! Dar nu întotdeauna e posibil să scriu în acest fel. Când e vorba de o lucrare ce se adresează sufletului german, trebuie să țin seama, firește, de ceea ce e specific german. Și astfel, dvs. veți găsi la mine cuvântul „Freiheit”, dar n-ar trebui să-l traduceți niciodată prin cuvântul „freedom”. „Philosophie der Freiheit” n-ar trebui să poarte în engleză titlul „Philosophy of freedom”; ar trebui să se găsească mai întâi ce titlu se potrivește, dacă e să se redăm lucrul respectiv.
E foarte interesant – vă rog să nu vedeți aici pedanterie – să faci niște studii statistice. Lucrurile pe care le spun situându-mă pe niște puncte de vedere cum sunt acestea nu le spun fără nici un scrupul, eu le spun, de fapt, după ce am făcut niște cercetări minuțioase. Dacă aș scrie o lucrare pedagogică, în anumite capitole ați găsi mereu cuvântul „Freiheit”. Dar într-o zi, am luat în mână o lucrare pedagogică scrisă în engleză și m-am uitat la acele capitole în care, la mine, cuvântul „Freiheit” s-ar fi aflat peste tot. Ei bine: în aceste capitole, nu apărea niciodată cuvântul „libertate”, nici o singură dată! Iată ce trebuie să simțim și să percepem, căci e un lucru de care avem nevoie pentru o înțelegere internațională. În realitate, noi trebuie să ținem seama de acest lucru încă din școală. Eu acord atenție acestui lucru în lucrările mele, am spus-o și adineaori, și sunt extrem de prudent când e vorba să folosesc anumite cuvinte, căci dacă într-o frază folosesc undeva cuvântul „Natur”, sunt sigur că, tradus în engleză, acesta va fi redat prin „nature”. Atunci e absolut în afara oricărei îndoieli că va fi tradus prin „nature”. Și totuși, întregul sens este denaturat, dacă ceea ce percepem în cuvântul german „Natur” este redat, pur și simplu, în engleză, prin „nature”.
Astfel, veți găsi foarte adesea la mine niște perifraze care sunt, aș zice, făcute în mod expres pentru traducere; eu exprim în perifraze ceea ce n-aș vrea să ducă la o idee greșită. Bineînțeles, în anumite cazuri, trebuie să folosesc și cuvântul „Natur”, dar în locurile unde țin să se ajungă la nuanța justă, pun în fraza mea, în special pentru limbile occidentale, nu „Natur”, ci „die sinnliche Welt” (lumea senzorială), căci acesta este sensul pe care l-a luat astăzi cuvântul „Natur” în germană.
Și adesea, am putut să spun ceea ce înțeleg eu prin „Natur” – având în vedere traducerea – scriind: „lumea senzorială”. M-aș fi așteptat atunci ca în traducere cuvântul să corespundă, dar uite că iarăși îl găsesc tradus, pur și simplu, cuvânt cu cuvânt (mot-à-mot). Este extraordinar de important să ne aplecăm asupra acestei vieți a geniului limbii, tocmai pentru a mânui limba într-un mod artistic.
În această traducere, în afară de faptul că – nu vreau să menționez acest lucru decât în treacăt – geniul limbii nu a fost respectat, a fost pus ceva care, iarăși, tradus cuvânt cu cuvânt, ar vrea să însemne: „Libertatea unuia nu poate prospera fără libertatea tuturor.” Dar acest lucru, în germană, n-are nici un sens; nici nu este ceea ce se află în text. „Libertatea unuia – se spune în text – nu poate prospera fără libertatea celuilalt” : nu: „a tuturor”, ci „a celuilalt”, și e ceva foarte important.
Încă o dată, vă rog să nu mi-o luați în nume de rău. Am dat acest exemplu doar pentru că îmi era la îndemână. Și voiam să arăt că astăzi am ajuns deja să nu mai trăim lucrurile – am putea s-o facem tocmai grație limbii –, ci trecem pe deasupra lucrurilor. Încetul cu încetul, civilizația noastră a luat o formă neîngrijită. Trebuie să regăsim posibilitatea de a pătrunde în interiorul cuvintelor, de a participa la viața cuvintelor. Doar atunci vom putea realiza ceea ce am stabilit ca o cerință: copilul, după ce a fost mai întâi inițiat în gramatică, să fie inițiat apoi în retorică, adică în frumusețe, în aspectul artistic al limbii. Acest lucru își are și el importanța lui internațională, și este extraordinar de important să vedem în mod clar astăzi că problema socială trebuie să fie considerată adesea din cu totul alte unghiuri de vedere decât se face în zilele noastre.
