Ne propunem să arătăm, studiind un domeniu al activității practice, cum poate știința noastră spirituală de orientare antroposofică să influențeze fertilizator viața practică. Da, orice om simte pe propria lui piele că acel domeniu al vieții practice de care se ocupă medicina, terapeutica, este unul dintre cele mai importante, și chiar din acest motiv preocupările de a fecunda medicina prin cuceririle antroposofiei nu trebuie să lipsească, încă de la începutul muncii noastre antroposofice.
Așadar, mă voi strădui să vă spun, de pe pozițiile științei spirituale, câteva lucruri referitoare la fiziologie și la raporturile ei cu domeniul terapeutic. Cam acesta este scopul temei noastre. Și voi căuta să vă arăt ce anume este chemată știința spirituală să aducă nou în studiile medicale și apoi în întreaga practică medicală, în întreaga artă medicală.
Vă este cunoscut faptul că, în cadrul învățământului nostru universitar, studiul propriu-zis al medicinei este precedat de un studiu pregătitor al științelor naturii. După aceea urmează studiul propriu-zis al medicinei. Așadar, după ce ai cunoscut fenomenele de natură mai mult biologic-fiziologică, te dedici mai mult fenomenelor patologice, pentru a înțelege apoi terapeutica. Dar un mare număr dintre stimații auditori știu probabil ce greu merg lucrurile cu terapeutica în cadrul acestor studii de medicină. Datorită orientării științifice, studiile de medicină duc la înțelegerea proceselor naturale din om, și studentul în medicină, când intră apoi în domeniul patologiei, este înarmat deja cu o anumită concepție despre procesele naturale și el abia dacă mai poate dobândi o înțelegere justă a proceselor patologice.
În epoca modernă s-a ivit, cu o anumită necesitate, după cum mi se pare, această părere: Am fost obișnuiți să ne formăm o anumită concepție despre procesele naturale, despre conexiunea lăuntrică și despre cauzalitatea care stă la baza lor. Potrivit acestei premise, noi ar trebui, bineînțeles, să căutăm în omul sănătos anumite procese naturale, cu legăturile lor cauzale necesare. În omul bolnav sau – mai bine zis – în organismul care s-a îmbolnăvit, ce altceva putem căuta decât, în principiu, niște procese care au loc tot pe baza unor legături cauzale necesare. – Totuși, suntem nevoiți să spunem: ceea ce ni se înfățișează în acest proces natural, condiționat în mod absolut evident din punct de vedere cauzal, care este boala, este ceva anormal, în comparație cu organismul sănătos, el iese, într-un anumit sens, din legăturile cauzale ale organismului sănătos. Într-un cuvânt, dacă intrăm în domeniul medicinei, vom începe imediat să ezităm și să devenim sceptici în legătură cu ceea ce, sub forma concepției noastre naturale propriu-zise despre procesele din natură, stă la baza concepției noastre moderne. Aceasta a și făcut, de altfel, ca la mulți medici să se nască un fel de scepticism, tocmai atitudinea de care am mai vorbit aici cu alte ocazii, un fel de nihilism în ceea ce privește terapeutica. Am ajuns să-i cunosc pe acei profesori vestiți de la Facultatea de Medicină din Viena, pe vremea când această facultate de medicină ajunsese în culmea strălucirii ei, și care erau, de fapt, niște nihiliști ai terapeuticii. Ei spuneau: cu o boală – și alegeau mai ales una din acele boli cărora li se potrivea o astfel de concepție –, cu o boală cum este pneumonia, de pildă, nu poți face altceva decât s-o lași să-și urmeze cursul și, prin niște măsuri exterioare care să-i atenueze sau să-i stimuleze efectele etc., să faci ca acest curs al ei să intre pe făgașul cel bun, până ce apare criza și boala dă înapoi. Nu se poate vorbi, de fapt, în principiu, de o vindecare în adevăratul înțeles al cuvântului, așa cum a fost ea concepută de secole, ba chiar de milenii.
Dacă un asemenea raționament ar fi aplicat în mod consecvent, medicina s-ar reduce treptat la o simplă patologie. Fiindcă, în ceea ce privește studierea bolilor, de altfel, tocmai în această epocă a nihilismului terapeutic s-a ajuns la o extraordinar de mare perfecțiune din punctul de vedere al științelor naturii materialist orientate. Și aș vrea să vă feresc și aici de o neînțelegere, care ar putea consta din credința unora că în această privință și știința spirituală de orientare antroposofică ar putea nega și subaprecia marea importanță a științelor naturale moderne. Dar nu așa stau lucrurile. Cel care poate avea o privire de ansamblu asupra marilor realizări în privința metodelor de cercetare din domeniul patologiei în timpul celei de-a doua jumătăți a secolului al 19-lea, trebuie să fie cuprins de uimire, de admirație, în fața acestui progres grandios, imens. Dar nu e vorba numai de acest lucru, el trebuie să mai recunoască și altceva. El trebuie să-și spună: Bineînțeles, materialismul este acela care a devenit predominant. În primul rând, materialismul nu poate satisface deloc anumite cerințe ale simțirii umane, dar, pe de altă parte, el nu poate nici lumina, în suficientă măsură, vastele tărâmuri ale cunoașterii umane. Totuși, într-un anumit sens, acest materialism a avut și – aș zice – un fel de misiune. Căci el a dezvoltat cu o extraordinar de mare conștiinciozitate facultatea cercetării și observației experimentale. Și niște științe, cum e patologia modernă, de altfel materialist orientată, le datorăm numai și numai acestui materialism. În general, în epoca modernă, unui om i se ia în nume de rău dacă nu e unilateral, și când eu, pe vremea când eram redactorul și editorul „Magazinului pentru literatură”, am scris la moartea lui Büchner [Nota 12] un articol în care nu-l condamnam, ci tocmai că-i subliniam meritele, mi-a fost chiar pusă eticheta de materialist. Esențialul în ceea ce privește trăirea și cultivarea științei spirituale este tocmai să te poți transpune în orice, să găsești pretutindeni forma de gândire, forma de simțire din care își scot forțele niște orientări și concepții despre lume poate chiar contrare celor proprii și să poți aprecia la justa lor valoare și meritele a ceea ce s-a născut dintr-o concepție cum e materialismul, pe care, de altfel, epoca noastră trebuie să-l depășească – aceasta este, pur și simplu, o cerință a epocii.
Dar și asupra unui alt lucru aș vrea să vă atrag atenția. Și anume, ați auzit aici, în cursul conferințelor noastre, că în știință noi tindem spre o fenomenologie. Ați mai auzit, de asemenea, și un lucru cum nu se poate mai adevărat, că trebuie să tindem chiar spre o chimie care să se lipsească de ipoteze. Ei bine, sunt foarte curios să aflu dacă în acele lucruri care trebuie să fie aduse la lumină tocmai pe tărâmul medicinei și al practicii medicale cineva va găsi în căutările sale un lucru sau altul care să i se înfățișeze ca ipoteză. Dar, prea cinstită asistență, tocmai dacă încercăm să studiem organicul pe baza anorganicului, trebuie să delimităm mai întâi cum se cuvine noțiunea de ipoteză.
Ce este o ipoteză? – Să luăm un exemplu foarte banal din viața cotidiană. Dacă merg pe un drum și pe acest drum văd un om – merg mai departe, nu-l mai văd –, firește că nu voi presupune imediat că pe acest om l-a înghițit pământul, e foarte puțin probabil că voi face o astfel de presupunere, ci mai degrabă mă voi uita în jurul meu, și poate voi vedea o casă. Îmi pot limita raza gândurilor, spunându-mi: Da, omul a intrat în această casă. Acum nu îl văd, dar în acest moment el este înăuntru; și nu voi emite o ipoteză nejustificată, dacă eu sunt obligat – în caz că în timpul acestei percepții se petrece ceva care se cere explicat mai departe prin emiterea unei ipoteze – să prelungesc cursul gândurilor care iau naștere în mine pe baza percepției senzoriale printr-o ipoteză, care nu rezultă din percepțiile nemijlocite, ci din raționamentul meu, care nu poate fi observat, care nu poate fi văzut în mod nemijlocit, care, așadar, nu este pentru mine fenomen nemijlocit. Nu voi emite o ipoteză vagă dacă admit așa ceva. La fel, nu voi emite o ipoteză vagă dacă, printr-un proces oarecare, am mai întâi căldura pe care o pot percepe cu ajutorul termometrului și dacă, prin solidificare sau ceva asemănător, văd cum această căldură dispare și vorbesc atunci de căldură ascunsă, latentă.
Așadar, esențialul este faptul că tocmai pentru o cercetare rodnică este necesar să se continue, într-un loc sau altul, seria reprezentărilor sensibile. Nejustificată este acea ipoteză care duce la idei despre care o gândire pătrunzătoare va arăta că au la bază ceva ce n-ar putea fi perceput niciodată. Și atunci, ideile la care ajungi în acest caz, și anume ideile atomismului, ale fizicii moleculare, trebuie înzestrate cu asemenea elemente care nu pot fi percepute niciodată – căci altfel le-am percepe. Dacă am reuși să vedem, printr-un anumit proces, cele mai mici părți ale corpurilor, de pildă, atunci nu ne-am lăsa niciodată pradă iluziei că lumina poate fi explicată cu ajutorul mișcării. Fiindcă atunci am putea percepe lumina până în particulele ei cele mai mici.
Vă rog să folosiți acest prilej spre a ajunge la o înțelegere clară despre ceea ce este raționamentul justificat în cadrul experienței și despre emiterea de ipoteze nejustificate.
Dacă revenim la considerațiile anterioare, trebuie să spunem următoarele: avem în fața noastră un om așa-zis normal. Și, pe de altă parte, avem în fața noastră un om care s-a îmbolnăvit. În mod necesar, în fiecare din aceste organizări trebuie să admitem existența unui proces care se desfășoară în mod natural. Și totuși, care este deosebirea dintre un proces și celălalt? – Tocmai disocierea fiziologiei de patologie și de terapeutică, lucru atât de răspândit în epoca modernă, ne împiedică, atunci când trecem de la una la cealaltă, să ajungem la ideile juste. În afară de aceasta, medicul modern nu poate, în general, să implice în cercetările sale și spiritualul, când se ocupă, să zicem, de fiziologie sau terapeutică, fiindcă gândirea științifică modernă ignoră, de fapt, acest spiritual. Și de aceea el nu mai e luat în seamă în nici una din investigațiile noastre. Dar, comparând, mai întâi in abstracto, dar și în mod plastic, aceste două procese naturale, procesul fiziologic și procesul patologic, putem – aș zice – să ne îndreptăm atenția spre anumite forme patologice extreme și pe baza cercetării unor asemenea forme extreme vom ajunge, poate, la niște idei cu adevărat rodnice. Nu trebuie să vă gândiți încă de la începutul unei științe la existența, la cerința unei necesități absolute. Ceea ce numim adevăr, necesitate lăuntrică, poate rezulta numai în cursul investigației. Și astfel putem – ca să spunem așa – să începem de oriunde, atunci când vrem să cercetăm o anumită realitate din natură. Să luăm un caz extrem, care-i dă extraordinar de multă bătaie de cap medicinei moderne, cancerul, carcinomul.
În formațiunile acestea canceroase vedem ceva care arată și cercetării microscopice cum se prezintă în organismul obișnuit ceva de natură organică sau cel puțin cu aspect organic, cum se manifestă el distrugând treptat viața din restul organismului. Ne putem spune, pentru început, doar atât: în interiorul corporalității organismului uman vedem apărând ceva care ne poate face să ne dăm seama cum, înălțându-se ca din străfunduri necunoscute, în procesele naturale obișnuite din noi se instalează ceva care tulbură aceste procese naturale.
Dar putem merge și la cealaltă extremă a organismului bolnav. Putem vedea cum, pe de altă parte, poate lua naștere ceva care este, într-un anumit sens, o exacerbare până la anormal a activității normale a organismului uman. Și atunci spunem despre acel organism uman că este anormal. Nu vreau să mă joc cu aceste expresii, normal și anormal, totuși, cred că ele pot fi suficiente ca să ne înțelegem, cel puțin pentru moment. Mai departe, vom constata că ceea ce este normal se confundă, pe nesimțite, în forme intermediare, cu procesul așa-zis anormal. Dar pentru o înțelegere provizorie pot fi folosite destul de bine și expresiile normal și anormal. Vedem, prin comparație cu organizarea umană normală, că se dezvoltă și un anumit fel de voință, un anumit fel de simțire, un anumit fel de gândire. În viața socială ne-am obișnuit treptat să cristalizăm, din reprezentările pe care ni le facem, un fel de imagine anormală, în urma relațiilor noastre cu oamenii, o imagine care ne face să socotim că un om este normal dacă el dezvoltă din sine, până la un anumit punct, un anumit fel de voință, simțire, gândire.
Dacă îngroșăm numai puțin acest gând, ajungem, în mod necesar, să ne spunem: dacă organismul funcționează prea intens, dacă funcționează asemenea unui corp oarecare în care există căldură latentă, și căruia îi luăm această căldură latentă și care apoi ar răspândi în mediul înconjurător mult mai multă căldură liberă, așa că n-am mai ști ce să facem cu această căldură; dacă organismul uman ar funcționa, deci, în așa fel încât ar da, în acest sens, prea mult afară din el, atunci, în mod absolut necesar, dacă l-am întâlni în realitate, ar trebui să prezinte acele efecte din domeniul gândirii – asupra cărora, însă, elementul emoțional își pune pecetea mereu, prin intermediul simțirii –, atunci, în domeniul gândirii, un asemenea organism ni s-ar prezenta drept sclavul a ceea ce numim manie. Vedem, așadar, manifestându-se în acest organism uman ceva din ceea ce rezultă din cauza inundării peste măsură a acestui organism cu forțe organizatoare care stimulează ceea ce este de natură concret-sensibilă.
Formațiunile canceroase sunt niște formațiuni în care, emancipându-se, într-un anumit sens, o anumită forță naturală își desfășoară activitatea organizatoare în organism, ele sunt ceva în care această forță organizatoare se acumulează în organism. Mai avem, pe de altă parte, fenomenele patologice ale maniei sau alte fenomene similare, avem aici ceva ce nu poate fi reținut, ca să zicem așa, de organism, ceva care iese din organism. Dacă ar fi să desenez acest lucru în mod schematic (vezi desenul)
aș putea spune: dacă prin ceea ce am desenat aici înfățișez structura normală a organismului uman, atunci apariția unei carcinomatoze ar trebui s-o înfățișez desenând într-un loc oarecare ceva (a) care reprezintă forțele de creștere, care acum sunt integrate lăuntric organismului, așa încât el este obligat să reverse aici ceva care altfel s-ar revărsa în întreg organismul. Dacă aș vrea să desenez ceea ce se întâmplă la celălalt pol, al maniei, ar trebui – bineînțeles, toate acestea sunt prezentate schematic –, ar trebui să presupun existența a ceva care țâșnește parcă din organism (b), a ceva care tinde cu putere spre spiritual-sufletesc.
Apoi, aceste cazuri extreme pe care le-am desenat aici, vi le puteți imagina în forme mai atenuate. Să presupunem că nu se ajunge până la formarea de carcinoame, ci până la niște formațiuni carcinomatoase oprite, ca să zicem așa, la jumătatea drumului. Dacă se ajunge până la o formațiune carcinomatoasă oprită la jumătatea drumului, atunci, pur și simplu, este atacat un organ oarecare – fiindcă, bineînțeles, ceea ce se întâmplă nu se poate întâmpla în gol, în spațiile libere din organism –, dar forța care, de obicei, în cazul carcinoamelor, se îndreaptă spre interior, se unește cu forța normală existentă într-un organ și atunci avem de-a face cu îmbolnăvirea unui organ, căreia, așa cum se obișnuiește azi în medicină, îi putem da cele mai diferite denumiri.
Să presupunem că o astfel de înclinație spre manie este oprită la jumătatea drumului. Omul respectiv nu este determinat, prin starea anormală a organizării sale, să dea cu totul afară, cum se întâmplă în cazurile de manie, spiritual-sufletescul, așa încât el să iasă oarecum cu totul din sine și ca gândirea să ia, din punct de vedere emoțional, propriul ei curs. Dacă ceea ce tinde spre cealaltă extremă rămâne, ca să zicem așa, la jumătatea drumului, atunci avem de-a face cu diferitele forme ale așa-numitelor boli spirituale – am spus „așa-numitelor” –, care se pot manifesta în cele mai diferite feluri, de la iluziile condiționate organic etc. până la stările de isterie etc., care abia dacă mai pot fi constatate în orga-nic, dar care își au, totuși, baza în organism.
Vedeți dvs., am încercat să urmărim în două feluri fenomenele, fenomenele care ne scot din sfera normalului, ducându-ne în cea a patologicului. Și nu-ți poți face o idee despre aceste fenomene decât dacă le urmărești. Aș vrea să vă arăt, dintr-o altă perspectivă, că ceea ce stă la baza acestor fenomene patologice poate fi înțeles nu numai exclusiv de pe pozițiile acelei științe spirituale a cărei metodă am caracterizat-o drept imaginație, inspirație, intuiție, ci, aș zice, și printr-un anumit instinct, dar că această înțelegere, dacă nu vrea s-o ia pe calea științei spirituale, se poticnește la jumătatea drumului.
În cadrul evoluției spirituale a germanilor, avem un fenomen extraordinar de important, absolut indiferent de părerea pe care o avem despre Schelling [Nota 13] ca filosof, căci în el ni se prezintă un interesant fenomen de istorie a culturii. Chiar dacă tot ceea ce a dezvoltat în filosofia lui ar fi greșit și fără sens, în el trăia, totuși, un anumit instinct pentru cele ce se petrec în natură, până acolo unde științelor obișnuite ale naturii nu le mai place să urmărească aceste procese din natură, unde aceste științe se lasă mai mult în voia unui empirism cu totul vulgar. Acolo unde a avut posibilitatea, Schelling a încercat cu insistență să se aplece asupra problemelor de medicină, ba chiar s-a ocupat intens cu problemele proceselor vindecării. Lucrările de istorie a filosofiei moderne s-au ocupat prea puțin de felul cum a ajuns, de fapt, Schelling să se cufunde, în mod absolut instinctiv, din sfera simplei reflecții logico-filosofice abstracte, într-o contemplare reală a naturii și chiar a organicului însuși. El a scos, de altfel, și o revistă, care s-a ocupat pe larg de problemele medicinei.
Cum se explică acest lucru? – Putem să ne lămurim în această privință dacă știm și ne pricepem să apreciem din ce instincte cognitive adânci și-a scos Schelling adevărurile și erorile sale. Și astfel, la Schelling, întemeiată nu pe o cunoaștere clară, dar – aș zice – izvorâtă din instinctul vieții sufletești, întâlnim o frază remarcabilă. „A cunoaște natura, spune el, înseamnă a o crea.” [Nota 14] Da, dacă această frază ar deveni o realitate nemijlocită a procesului cunoașterii umane, ne-ar fi ușor să ajungem pe tărâmul medicinei. Dacă am putea asimila cunoașterii noastre forțele creatoare, dacă forțele creatoare ar fi în mod real prezente în conștiența noastră, am putea pătrunde foarte ușor în domeniul fenomenelor fiziologice și patologice, căci atunci am putea observa natura creatoare în pașii, ca să zicem așa, pe care ea îi face. Observația empirică spune, pur și simplu: asta nu putem face. Iar acela care merge mai departe, acela poate spune că tocmai în imposibilitatea de a satisface o astfel de cerință aflată dincolo de puterile omului, că în această imposibilitate se află puțin din ceea ce nu ne permite să privim în intimitatea unui proces de formare a unor corpuri străine (carcinoamele). Nu putem privi în intimitatea proceselor creatoare, adică nu putem urmări ușor existența proceselor materiale, așa cum se desfășoară ele în formarea carcinoamelor, de pildă, din cauză că nu putem urmări în mod direct, cu facultatea noastră de cunoaștere, activitatea creatoare a naturii. Dar, prin confruntarea justă cu ceea ce ne este, de fapt, refuzat, dat fiind faptul că nu putem aduce la îndeplinire cerința instinctiv descoperită de către un om genial: A cunoaște natura înseamnă a crea natura –, în imposibilitatea de a aduce la îndeplinire această cerință prin confruntarea cu ceea ce ne întâmpină, totuși, în procesul de formare a carcinoamelor, vom afla cum trebuie să procedăm pentru a înțelege aceste procese în intimitatea lor.
Iar în ceea ce privește reversul problemei, ei bine, în acest caz, Schelling n-a vorbit nicidecum din instinct. Dar vă rog să vă îndreptați puțin atenția spre polul celălalt al afirmației lui Schelling. Dacă, pe de o parte, avem fraza: A cunoaște natura înseamnă a crea natura, frază pe care n-o putem transpune în realitate, am avea, pe de altă parte, fraza: A cunoaște spiritul înseamnă a distruge spiritul. O asemenea frază n-a fost formulată, până în prezent, decât de câțiva spiritualiști și chiar și de ei, învăluită într-o misterioasă obscuritate. Dacă nu putem îndeplini noi activitatea creatoare a naturii, nu putem – vom recunoaște acest lucru mai întâi pe bază de analogie, apoi vom mai putea vorbi despre aceasta –, nu putem nici distruge spiritul, prin puterea noastră omenească. Nu putem ajunge cu cunoașterea noastră până acolo unde începe procesul de distrugere a spiritualului. Dar veți fi bănuind deja că există o anumită înrudire cu stările de manie sau altele similare, căci în spirit își face apariția un factor distructiv. Și va trebui să căutăm legătura cu acele capacități umane normale care, pe de o parte, nu pot crea natura prin faptul că o cunosc și care, pe de altă parte, nu pot distruge spiritul prin faptul că îl cunosc.
V-am indicat aici, mai întâi, calea, v-am arătat, pentru început, ceva care ne poate duce, pe baza unei conștiențe normale, dar aprofundate în mod instinctiv, la o legătură cu natura. Vom vedea că pe calea indicată aici se află, dacă mergem mai departe pe ea, tocmai ceea ce trebuie să fie căutat când trecem de la fiziologie la patologie.
