Dacă ne interesăm câtuși de puțin de direcția pe care o ia dezvoltarea omenirii, de ceea ce dospește ca impuls amenințător, care pune în pericol viitorul, nu putem nega că cea mai presantă problemă este problema socială, indiferent cărui mediu îi aparținem. Dar trebuie să mărturisim că modul de a rezolva această problemă socială este marcat de o tară fundamentală, de care suferă atât viața ideilor, cât și viața morală, întreaga noastră civilizație: intelectualismul; problemele nu sunt privite decât sub aspect intelectual. Așa este tratată și problema socială, indiferent pe ce poziție se situează oamenii, mai de stânga sau mai de dreapta. Intelectualismul acestor dezbateri se manifestă prin faptul că se pleacă de la anumite teorii, de la ideea că lucrurile sunt în mod obligatoriu așa sau altfel, că un lucru sau altul trebuie abolit, și nu se ține seama de omul însuși. Omul este tratat ca și când ar exista un „om-tip”, un om universal, lipsit, într-un anumit sens, de caracterul său individual. Nu se ia în considerare originalitatea, particularitatea individului. Felul nostru de a privi problema socială primește, astfel, un caracter abstract și se orientează prea puțin spre sentimentul social, spre atitudinea interioară, spre ceea ce ia naștere de la om la om. Deficiența de care suferă acest mod de a privi problema socială se manifestă, fără îndoială, cel mai clar într-un domeniu particular, mai apt decât altele, să constituie obiectul unor considerații sociale, acela al igienei, în măsura în care igiena este o problemă de ordin public, care nu îl privește numai pe individ, ci colectivitatea. Desigur, recomandările, studiile și tratatele de igienă publică nu lipsesc. Dar aceste recomandări, aceste considerații referitoare la igienă, cum se inserează ele în viața socială? Și se poate răspunde că sunt publicate niște discursuri referitoare la igiena corectă, ca rezultate ale științei medicale, ale fiziologiei și ale încrederii acordate unui domeniu a cărui natură internă oamenii nu sunt în măsura să o verifice. Aceste lucruri publicate constituie baza regulilor emise. Cercurile cele mai largi – căci aceste lucruri îi privesc pe toți oamenii – acceptă doar pe baza principiului autorității ceea ce, provenind din niște cabinete de lucru și laboratoare de cercetări în domeniul igienei, trece în domeniul public. Totuși, dacă suntem convinși că în cursul istoriei recente, în decursul ultimelor secole, a luat naștere pretutindeni nostalgia unei ordini democratice, această credință oarbă în autoritate, în materie de igienă, chiar dacă pare grotescă multor oameni, ea apare ca în mod fundamental anti-democratică. Acest caracter antidemocratic al credinței în autoritate, care își atinge astăzi, adesea, în mod paradoxal, apogeul, se opune dorinței arzătoare de democrație.
Știu foarte bine că ceea ce am spus va părea paradoxal multor oameni, căci, pur și simplu, nu se face legătura între modul în care se acceptă ceea ce se referă la igienă și cerințele democrației, care vrea ca fiecare individ major să poată judeca asupra problemelor publice, fie direct, fie prin intermediul reprezentanților săi. Desigur, s-ar putea spune: poate nu e posibil să procedăm absolut democratic cu privire la considerațiile despre igienă, cu privire la problemele de igienă publică, pentru că aceasta depinde de judecata celui care se străduiește să aibă anumite cunoștințe într-un domeniu particular. Dar se pune, totuși, întrebarea: N-ar trebui oare, în împrejurările actuale, să aspirăm la o democratizare foarte extinsă în acest domeniu al igienei publice, care îl atinge îndeaproape pe fiecare individ și, prin el, comunitatea?
Astăzi se vorbește mult despre modul în care trebuie să trăim, în ceea ce privește aerul, lumina, hrana, eliminarea deșeurilor etc. etc. Dar regulile emise nu pot fi controlate de aceia care trebuie să le aplice.
Aș dori să fiu bine înțeles. În această conferință referitoare la igienă ca problemă socială nu aș vrea să adopt deloc un punct de vedere particular. Nu voi privi în mod îngust acest subiect, abordat în general în mod partizan, sau pornind de la o convingere științifică îngustă. Nu voi lua nici partea vechii superstiții, care vedea în boli o manifestare a unui du-te-vino de diavoli și demoni în om, nici a superstiției moderne, care le atribuie unui du-te-vino al bacililor. Puțin contează că superstiția este de ordin spiritual sau științific. Aș dori, totuși, să abordez un subiect care afectează întreaga noastră epocă, în măsura în care el depinde de convingerile științifice de astăzi. Chiar dacă se afirmă peste tot că materialismul, așa cum a câștigat el teren în prima treime a secolului al 19-lea, a fost depășit din punct de vedere științific, o asemenea afirmație nu poate fi valabilă pentru cel care înțelege în mod real esența materialismului și a contrariului său. Căci doar câteva persoane au biruit acest materialism, acelea care realizează că datele științifice actuale nu ne permit să spunem în bloc: Tot ceea ce există nu este altceva decât un proces mecanic, fizic sau chimic, care se desfășoară pe plan material. Dar faptul că, sub imperiul faptelor, câțiva și-au cucerit această convingere nu schimbă nimic. Căci, alături de această convingere, și în ciuda acesteia, cei care o au, și cu atât mai mult ceilalți, adoptă, totuși, un mod de a gândi materialist, atunci când este vorba să explice un fapt concret, să își facă o idee despre ceva concret. Nu se spune oare, despre atomi și molecule, că ele nu sunt decât un suport numeric, un auxiliar de calcul anodin, nimic altceva decât niște instrumente ale gândirii? Concepția nu este cu nimic mai puțin atomistă, „molecularistă”. Fenomenele universale sunt explicate pornind de la interacțiunea atomilor și moleculelor. Suntem materialiști nu numai atunci când considerăm că un gând sau un sentiment oarecare, sau un cu totul alt proces, depinde numai de niște procese materiale atomice sau moleculare, ceea ce contează este orientarea întregii noastre atitudini sufletești, direcția pe care o ia spiritul nostru atunci când el admite drept fundament al explicațiilor sale o idee atomistă, pe baza unor elemente infinitezimale inventate din cap până în picioare. Nu este vorba să fim convinși, în cuvinte sau în gânduri, că există altceva decât efect ale atomilor, ci este important să existe o posibilitate de a adopta alte explicații cu privire la univers, ca principiu care ne orientează spiritul, să nu deducem acest principiu din manifestările atomice sau moleculare. Ceea ce este important nu este ce credem, ci cum explicăm, este ce atitudine sufletească avem. Și aici trebuie să fim convinși ca răul pe care l-am caracterizat astfel nu poate fi depășit decât printr-o adevărată știință spirituală, așa cum este cea de orientare antroposofică.
Aș dori să ilustrez în mod concret că așa stau lucrurile. Nimic nu este mai derutant astăzi decât distincția care se face între ceea ce este trupesc, ceea ce este sufletesc și ceea ce este spiritual în om, distincția dintre bolile fizice și cele așa-numite psihice sau mintale. Tocmai distincția obiectivă în cazul unor asemenea fapte ale existenței umane și al relațiilor dintre ele, cum sunt boala trupului și boala, în aparență, a sufletului, este, în felul în care este concepută, atinsă de materialism. Căci, care este de fapt esența acestui materialism, pe care mulți oameni l-au dezvoltat treptat ca noul mod de a vedea lumea, și care nu a fost nicidecum depășit, ci astăzi este de-a dreptul la apogeul său? Care este această esență? Nu examinând procesele care se desfășoară pe plan material, și procesele care se desfășoară din punct de vedere material în trupul uman, și studiind cu pasiune structura și activitatea minunată a sistemului nervos uman și a altor organe ale omului și ale animalului, nu prin aceasta devine cineva materialist, ci devine materialist cel care, studiind procesele materiale, este abandonat de spirit, pentru că, studiind lumea materiei, nu mai vede altceva decât materia și procesele materiale. Este ceea ce știința spirituală trebuie să scoată în evidență – este un aspect pe care nu-l voi putea aminti decât în mod succint. Ea trebuie să scoată în evidență faptul că tot ceea ce apare pentru simțuri ca proces material, aceste procese pe care le admite știința și despre care crede că doar ele pot fi observate, pretutindeni aceste procese materiale nu sunt altceva decât manifestarea exterioară a unor forțe și puteri spirituale subiacente. A spune despre om că el are, pe de o parte, un trup compus dintr-un ansamblu de procese materiale care nu pot constitui omul întreg, iar, pe de altă parte, independent de acesta, are un suflet nemuritor, independent de trupul compus din procese materiale, această concepție nu este o caracteristică a științei spirituale. Aceasta nu este deloc o trăsătură caracteristică a unei concepții spirituale despre lume. Desigur, putem spune că, pe lângă trupul alcătuit din procese materiale, omul mai are și un suflet nemuritor, care ajunge după moarte într-o regiune spirituală, dar prin aceasta nu suntem adepți ai științei spirituale, în sensul antroposofic al cuvântului. Nu devenim adepți ai științei spirituale decât atunci când realizăm în mod clar că acest trup material, cu procesele sale materiale, este o creație a sufletului. Trebuie să studiem în amănunt cum acționează sufletul care preexistă nașterii sau, mai precis, concepției, cum construiește el, cum modelează substanța trupului uman. Trebuie să percepem pretutindeni această unitate dintre elementul trupesc și cel spiritual, și chiar să realizăm că acest trup este în orice clipă uzat prin activitatea sufletesc-spirituală și moare parțial, din această cauză, în fiecare minut. Moartea nu este decât ultimul termen al acțiunii sufletesc-spirituale asupra trupului. Trebuie să percepem această interacțiune permanentă dintre suflet și trup. Trebuie să vedem toate acestea în mod concret și atunci ne putem spune: Activitatea sufletului se descompune în niște procese concrete, ea se transformă în procese hepatice, în procese respiratorii, în activitate cardiacă, în activitate cerebrală. Pe scurt, când descriem activitățile trupului uman ca rezultat al unor activități spirituale, atunci ne putem considera adepți ai științei spirituale. Știința spirituală apreciază la justa lui valoare elementul material, pentru că ea nu vede într-un proces material doar ceea ce vede știința, ceea ce constată ochiul, ceea ce reține știința observației exterioare sub formă de concepte abstracte. Știința spirituală este o știință a spiritului tocmai pentru că ea arată pretutindeni cum acționează spiritul în materie, pentru că ea examinează pretutindeni cu ardoare influența elementului spiritual asupra celui material. Acesta este unul din aspecte. Este important să ne abținem de la orice vorbărie abstractă despre un suflet care ar fi despărțit de om și despre care nu putem decât divaga, în măsura în care viața se extinde de la naștere până la moarte. Căci, de la naștere până la moarte, în afară de perioada somnului, elementul spiritual-sufletesc se consacră în asemenea măsura proceselor trupești, încât el trăiește în ele, prin ele, se manifestă prin intermediul lor. Trebuie să ajungem să studiem elementul spiritual-sufletesc în afara vieții umane și să adăugăm la aceasta existența dintre naștere și moarte, ca un rezultat al elementului spiritual-sufletesc. În acest fel practicăm știința spirituală de orientare antroposofică, pentru că atunci considerăm omul, cu toate părțile sale constitutive, ca pe un produs al elementului spiritual-sufletesc, și în privința a ceea ce are legătură cu cunoașterea. Concepția teosofică mistică, elaborând tot felul de teorii despre spirite destrupate, nu poate fi de folos științelor concrete ale vieții, ea nu poate sluji viața, ea poate doar oferi o plăcere intelectuală sau sufletească, urmărind să se debaraseze cât mai repede posibil de viață și să divagheze apoi despre spiritual-sufletesc pentru a-și satisface o plăcere interioară.
Aici, în cadrul mișcării spirituale de orientare antroposofică, este vorba, cu siguranță, de a munci serios, de a cultiva o știință a spiritului capabilă să dea impulsuri noi fizicii, matematicii, chimiei, biologiei și antropologiei. Nu e vorba de a constata, pe de o parte, dintr-un punct de vedere religios sau filosofic, că omul poartă în el un suflet nemuritor, și de a face apoi antropologie, biologie, fizică și chimie ca și cum ne-am afla în prezența unor procese exclusiv materiale. Aici este vorba de a aplica ceea ce ne oferă cunoașterea elementului sufletesc-spiritual la elementele particulare ale vieții, pentru a ajunge la miracolul care este edificiul ființei umane. Desigur, deși unora li se pare paradoxal, se poate spune: Niște buni mistici sau niște buni teosofi vor să divagheze despre constituția umană, despre corpul fizic, eteric, astral, despre Eu etc., dar ei nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce se manifestă din punct de vedere sufletesc atunci când ne suflăm nasul. Este vorba, într-adevăr, de a nu privi materia ca materie, ci ca manifestare a spiritului.
Datorită acestui lucru ajungem și la altceva; ajungem astfel să depășim ceea ce în ultima vreme a condus la o specializare exagerată, din cauza unei orientări materialiste a cunoștințelor științifice. Nu aș angaja o polemică pe tema specializării, cunosc în mod deosebit justificările acestui fenomen. Știu că anumite domenii, care necesită o tehnică specială, sunt accesibile datorită specializării. Numai că acela care, specializându-se, rămâne legat de materialism, nu va ajunge la o concepție despre univers aplicabilă vieții. Căci câmpul proceselor materiale se extinde la infinit, în natură, ca și în om. Numai studiul sistemului nervos, cu tot ce există pe această temă, cere mult timp, cel puțin tot atâta cât îi consacră specialiștii. Dar dacă vedem în ceea ce se petrece în sistemul nervos numai procesele materiale, care sunt exprimate în concepte abstracte, obiecte ale științei contemporane, nu ne îndreptăm spre ceea ce ar putea constitui baza unei concepții universale despre lume. Din punctul de vedere al științei spirituale, nu puteți considera sistemul nervos al omului fără ca spiritualul care acționează în el să vă conducă imediat spre sistemul muscular, spre sistemul osos, spre ceea ce se află, din punct de vedere sufletesc-spiritual, la originea sistemului senzorial. Căci spiritualul nu se lasă descompus în elemente izolate ca materia, spiritualul este ceva – și acesta este lucrul cel mai neînsemnat pe care îl putem spune despre el – care se desfășoară ca un ansamblu structurat al unui organism. Și, tot așa cum nu pot studia un om privindu-i doar cele cinci degete și acoperind restul, eu nu pot examina din punct de vedere spiritual un detaliu, fără a fi condus spre ansamblu. Astfel, având în vedere un asemenea ansamblu, chiar dacă nu sunt poate altceva decât un specialist în domeniul creierului sau al sistemului nervos, eu voi avea, totuși, posibilitatea de a-mi forma o viziune de ansamblu despre organismul uman pornind de la acest element izolat. În acest fel voi putea să-mi cuceresc cu adevărat ceva universal pentru „Weltanschauung”-ul meu. Și atunci, lucru ciudat, voi putea începe să vorbesc despre om în așa fel încât să fiu înțeles de orice persoană înzestrată cu o minte sănătoasă. Aceasta este marea deosebire dintre felul în care poate vorbi despre om știința spirituală și felul în care apare în manuale știința materialistă specializată. Dacă, fiind novice în ceea ce privește studiul sistemului nervos, veți consulta un manual, veți înceta probabil foarte curând să-l mai citiți, sau nu veți găsi în el aproape nici un element pe baza căruia să puteți privi omul cu adevărat ca om, în toată demnitatea lui. În schimb, ascultați ce vă poate spune știința spirituală despre sistemul nervos al omului. Asemenea convorbiri conduc întotdeauna spre elucidarea întregului om, spre o idee despre om care include valoarea lui, natura și demnitatea lui. Iar valoarea unei asemenea concepții se manifestă cu atât mai pregnant, cu cât nu avem în vedere doar omul sănătos, ci și omul bolnav, cu toate abaterile sale în raport cu așa-numitul om normal; trebuie să studiem omul întreg, atunci când este sub influența unei boli sau a alteia. Ceea ce ne arată natura în omul bolnav ne poate face sa pătrundem adânc în misterul conexiunii universale, ne poate face să înțelegem cum este organizat omul, cum este supusă această organizare influențelor exterioare, cum este legată de diferitele substanțe naturale din care putem extrage medicamentele ș.a.m.d. Ni se deschid, de asemenea, niște orizonturi largi, atunci când tot ceea ce ne putem spune astfel despre omul sănătos este completat prin cunoașterea omului bolnav, ajungem atunci la o înțelegere aprofundată a raporturilor și a semnificației vieții. Tot ceea ce se revelează astfel constituie temelia unei cunoașteri a omului pe care o putem exprima într-un mod accesibil tuturor. Noi nu am ajuns încă până acolo, căci știința spirituală, așa cum este prezentată ea aici, nu este pusă în lucrare decât de puțină vreme. Astfel, așa cum reiese din cuvintele introductive ale Dr. Boos [Nota 1], conferințele prezentate aici sunt doar un început. Dar este în intenția științei spirituale să dezvolte aportul la diferitele științe, să extragă de aici tot ceea ce ar trebui să știe fiecare om despre ființa umană, să pună aceasta cu adevărat la îndemâna tuturor.
Imaginați-vă acum că știința spirituală ajunge în acest fel să transforme știința și să creeze noi modele de cunoaștere pentru omul sănătos și pentru omul bolnav, accesibile cunoștinței umane obișnuite. Dacă se ajunge aici, cum se vor transforma relațiile sociale de la om la om, în sensul unei mai bune înțelegeri reciproce, decât cele existente la ora actuală, când fiecare trece pe lângă celălalt, fără înțelegere pentru individualitatea acestuia! Problema socială nu va fi eliberată de intelectualismul ei decât atunci când ea se va fi eliberat, în toate domeniile, de specializare, când va fi întemeiată pe o experiență concretă a vieții, și aceasta mai ales în domeniul sănătății. Să ne reprezentăm efectul social care ar rezulta dintr-o înțelegere a fiecăruia pentru ceea ce este mai bun sau nociv pentru sănătatea celuilalt, să ne reprezentăm o igienă practicată de întreaga omenire pe baza înțelegerii. Evident, nu este vorba de a cultiva un diletantism științific sau medical, asta este sigur. Imaginați-vă că am participa în mod deplin la sănătatea și boala semenilor noștri, nu doar prin sentiment, ci și prin înțelegere, printr-o cunoaștere a omului; imaginați-vă consecințele sociale ale acestui lucru și veți spune: se vede clar că reforma socială decurge din cunoașterea obiectivă practicată în domeniile particulare și nu din niște teorii generale, fie că ele provin de la un Marx sau de la un Oppenheimer [Nota 2], din aceste teorii care trec pe deasupra omului și pretind să întemeieze o organizare mondială pornind de la niște concepte abstracte. Nu de aici va veni salvarea, ci dintr-o cunoaștere plină de devotament practicată în domeniile particulare, căci aceasta ne va apropia cel mai mult de bucuria resimțită de semenii noștri atunci când au o existență sănătoasă, normală, sau atunci când suportă chinul, durerile, limitările pe care le va aduce boala.
Astfel, suntem conduși spre caracterul social particular pe care îl poate promova știința spirituală în materie de igienă. Cel care, consacrându-se acestui mod special de a cunoaște omul, sănătatea, bolile sale, cel care specializându-se în medicină, este înarmat cu asemenea cunoștințe, va fi în măsură să aducă în societate niște lumini, căci el va întâlni înțelegere. Iar relația dintre medic și societate nu va mai fi doar aceea care constă în a face apel la el când ești suferind sau când ți-ai fracturat piciorul – exceptând relațiile de prietenie sau de rudenie –, ci o relație în care medicul va fi învățătorul, sfătuitorul permanent în materie de igienă și profilaxie. Medicul nu va interveni doar atunci când boala este avansată până la punctul în care este nevoie să fie vindecată, ci pentru a-l menține pe om, în măsura posibilului, în stare de sănătate. O activitate socială vie îl va uni pe medic cu restul societății. Dar atunci medicina însăși va beneficia de efectul radiant salutar al acestor cunoștințe. Căci, din cauza extinderii materialismului asupra gândirii medicale, noi am căzut, într-adevăr, în prada unor concepții ciudate. Există, pe de o parte, bolile fizice. Le studiem observând degenerescențele organice sau procesele care se desfășoară între limitele pielii noastre și considerate procese fizice, îndreptându-ne atenția asupra dezordinilor pe care le găsim aici și pe care le putem remedia. În această privință, trupul uman este examinat, în stare normală sau anormală, dintr-un punct de vedere absolut materialist. Pe de altă parte, vedem apărând așa-numitele boli psihice sau mintale. În virtutea gândirii materialiste, acestea sunt considerate, pur și simplu, drept niște boli ale creierului sau ale sistemului nervos, și cauzele lor au fost căutate, probabil, și în alte sisteme organice. Dar, din cauză că oamenii nu și-au format nici o noțiune despre felul în care acționează spiritul și sufletul în trup, este imposibil ca ei să-și facă o idee despre relația dintre aceste așa-numite boli mintale și restul organismului. Astfel, astăzi avem, pe de o parte, bolile mintale, pe care le studiază o ciudată știință bastardă, psihanaliza, în cadrul căreia specialiștii gândesc în mod materialist, dar nu înțeleg absolut nimic din ceea ce are legătură cu materia, și care este incapabilă să stabilească o relație corectă între bolile mintale sau psihice și ceea ce se petrece în organism. Ei bine, știința spirituală poate arăta – eu am atras atenția asupra acestor fapte – că ceea ce spun eu nu este doar un program, ci că aceasta este ceva care poate fi studiat până în cele mai mici detalii, în special în cursul conferințelor pentru medici [Nota 3]. Știința spirituală este absolut în măsură să arate în mod amănunțit că tot ceea ce poartă numele de boli psihice sau mintale se bazează pe niște tulburări organice, pe niște hipertrofii sau hipotrofii ale organelor umane. Într-un anumit loc: inimă, ficat, plămân, ceva este perturbat, în cazul unei boli mintale. O știință spirituală capabilă să recunoască activitatea spiritului în inima normală – nu trebuie să ne fie rușine de aceasta – este capabilă, de asemenea, să găsească în perturbările inimii cauza unei boli numite mintală sau psihică. Eroarea fundamentală a materialismului nu este aceea de a nega spiritul, altfel religia ar putea face în așa fel încât să fie recunoscut spiritul. Eroarea fundamentală a materialismului constă în faptul că ea nu cunoaște materia, pentru că este observat doar aspectul ei exterior. Tocmai aici este punctul slab al materialismului: faptul că el nu cunoaște materia, așa cum se întâmplă în tratamentul pur psihanalitic, unde se observă doar ce se petrece în suflet, pornind de la niște insulițe psihice, ceea ce nu este altceva decât un lucru abstract, în timp ce trebuie să se examineze cum anumite impresii sufletești, care au fost încercate la un moment dat pe parcursul existenței și care sunt legate în mod normal de un organism sănătos, pot întâlni un organism defectuos, un ficat bolnav, de exemplu, în loc de un ficat sănătos, întâlnire care ar putea avea loc într-un moment diferit față de acela în care leziunea organică este decelabilă.
Știința spirituală nu trebuie să se teamă să arate că așa-numitele boli mintale sau psihice sunt legate întotdeauna de ceva organic. Dimpotrivă, ea trebuie să arate în mod categoric că, studiind doar complexul psihic, stabilim cel mult un diagnostic parțial, doar devierile psihice în raport cu ceea ce se presupune ca fiind normal. Astfel, psihanaliza nu va fi niciodată altceva decât un procedeu diagnostic, incapabil, în această materie, să conducă spre o terapeutică. De aceea, deoarece terapeutica bolilor mintale trebuie să abordeze tocmai elementul corporal, este necesar să se cunoască, în cele mai mici detalii, ramificațiile elementului spiritual, dacă vrem să știm în ce loc al organismului material trebuie să intervenim pentru a vindeca ceea ce, prezentându-se ca anomalie psihică, nu este decât un simptom. Tocmai în acest caz știința spirituală trebuie să insiste cu hotărâre asupra necesității de a studia așa-numitele boli mintale sau psihice până pe plan organic. Doar cel care știe să găsească urma spiritului până în cele mai mici detalii materiale va ști să distingă anomaliile organice.
Invers, ceea ce, pe parcursul vieții, nu afectează în aparență decât partea sufletească, ceea ce se manifestă ca temperament, ceea ce se manifestă în cursul copilăriei prin joacă, prin mers, tot ceea ce nu este atribuit decât părții spiritual-sufletești, toate acestea au, de asemenea, aspectul lor corporal, iar greșelile comise în educarea copilului se pot manifesta ulterior sub forma unor boli fizice banale. Da, în anumite cazuri de boli mintale suntem conduși în mod direct să căutăm cauzele în corp, iar în cazul bolilor fizice să căutăm cauzele în spirit. Căci, în domeniul științei spirituale lucrul important nu este să vorbim în mod abstract despre o spiritualitate nebuloasă, așa cum fac anumiți mistici, sau teosofi, ci să căutăm spiritul în efectele sale materiale. Este important să nu concepem niciodată materia în felul materialiștilor, ci să înaintăm mereu până când ajungem la spirit și să fim astfel capabili să descoperim o anomalie corporală, chiar inaparentă, manifestându-se printr-o anomalie psihică. În prezent, în cercuri foarte largi, oamenii își fac o idee eronată despre ceea ce este știința spirituală de orientare antroposofică, și uneori pe bună dreptate, atunci când îi aud vorbind pe aceia care nu iau în considerare realitatea, ci vorbesc doar în mod abstract despre constituția omului, despre vieți succesive etc. etc. Toate acestea sunt bune și frumoase, dar când este vorba de o muncă serioasă în această mișcare spirituală, trebuie să ne angajăm în studierea diferitelor aspecte ale existenței, ceea ce conduce, în sensul cel mai larg, la o comunitate de idei pe plan social. Când vedem cum sufletul, în aparență bolnav, își îndreaptă impulsurile spre organism, când, înțelegându-le, simțim această relație dintre organism și sufletul care pare bolnav, când știm, pe de altă parte, cum influențează condițiile de viață sănătatea fizică a omului, ce influență are elementul spiritual, care în aparență nu există decât în mod exterior în instituțiile sociale, asupra igienei fizice, când cuprindem toate acestea într-o viziune de ansamblu, atunci ne situăm în mod absolut diferit în sânul societății. Dobândim astfel o adevărată înțelegere umană și acționăm absolut diferit față de celălalt, îi înțelegem mai bine caracterul. Știm de ce se leagă anumite particularități și știm cum să ne comportăm față de ele, mai ales când ne-am stabilit drept misiune integrarea judicioasă a temperamentelor în societatea umană și dezvoltarea lor în direcția justă. În materie de igienă, există un domeniu asupra căruia va trebui să acționăm în mod intens: acela al educației și instrucției. Dacă nu dispunem de o cunoaștere extinsă a omului, este imposibil să apreciem ce înseamnă pentru un copil faptul de a sta așezat la școală cu spatele încovoiat, de unde rezultă niște tulburări respiratorii permanente, sau ce înseamnă pentru copil a nu fi pus să pronunțe cu claritate vocalele și consoanele. Întreaga existență ulterioară depinde în mare măsură de o respirație corectă în timpul perioadei școlare și de stimularea copilului de a vorbi cu voce tare, articulând bine cuvintele.
Specializarea igienei în domeniul școlar – acestea sunt doar niște exemple, și putem proceda în mod analog și pentru alte domenii – revelează astfel întreaga semnificație socială a igienei. Constatăm atunci că viața cere să nu specializăm mai mult, ci să unim elementele particulare într-o viziune de ansamblu. Nu este suficient să știm ce îi conferă învățătorului dreptul să-l educe pe copil conform cu anumite norme pedagogice. Învățătorul trebuie să știe, de asemenea, cât de important este ca el să pretindă o articulare clară atunci când copilul pronunță o frază, să nu-l lase pe copil să-și tragă suflul la jumătatea frazei, ci să fie folosit aerul atunci când este pronunțată fraza. Există, desigur, multe indicații pe această temă, dar noi nu le putem aplica, nu ne pot sta la inimă, dacă nu înțelegem importanța lor pentru întreaga existență și pentru igiena socială. Un adevărat impuls social nu se va putea realiza decât în acest fel.
Aceste gânduri m-au călăuzit cu ocazia înființării Școlii Waldorf din Stuttgart [Nota 4], când am prezentat în fața dascălilor expunerea pedagogico-didactică, aceste considerații arătând că avem nevoie de dascăli capabili să lucreze pe baza unei înțelegeri profunde a ființei umane pentru a educa și instrui copiii. Ceea ce am spus atunci despre arta pedagogico-didactică [Nota 5] urmărește să facă din copiii pe care îi educăm și instruim niște oameni ai căror plămâni, ficat, inimă, stomac, să fie în stare bună, pentru că sufletul le-a format bine, pentru că am cerut copiilor ca ei să-și folosească în mod corect funcțiile vitale. O asemenea concepție nu va consta niciodată în interpretarea materialistă a maximei: Mens sana in corpore sano (Suflet sănătos într-un corp sănătos). Din punct de vedere materialist, asta ar însemna că a avea un corp sănătos, făcut sănătos prin tot felul de măsuri fizice, ar deveni de la sine purtătorul unui suflet sănătos. Este absurd. Un suflet sănătos într-un corp sănătos, aceasta nu are sens decât dacă ne spunem: Acesta este un corp sănătos, el arată că ceea ce l-a edificat, ceea ce l-a modelat, este un suflet sănătos. Acest corp sănătos îmi arată că l-a construit un suflet deosebit de sănătos. Acesta este sensul maximei. Doar în acest fel poate constitui această maximă baza unei igiene sănătoase.
Altfel spus: Nu este suficient să avem, în afară de dascăl, care lucrează pe baza unei pedagogii abstracte, și un medic școlar, care, dacă totul merge bine, trece prin școală o dată la două săptămâni și nu știe să facă decât ceva rațional; nu, este necesară o legătură vie între știința medicală și arta pedagogică. Avem nevoie de o artă pedagogică în măsură să-l educe și să-l învețe pe copil pe baza unei igiene corecte. Aceasta face din igienă o problemă socială, căci igiena socială este, în mare parte, o chestiune de educație și aceasta este, în mare parte, și o chestiune medicală, dar care ține de o medicină, de o igienă, fecundate de știința spiritului.
Ajungem, astfel, la ceva foarte important în legătură cu igiena, ca problemă socială. Dacă cineva cultivă știința spirituală, dacă ea are o semnificație concretă pentru acel om, el știe că ea conține ceva care o distinge de purul intelectualism – știința actuală însăși nu este altceva decât intelectualism –, care o distinge de ceea ce emană din știința intelectualistă, din istoria sau dreptul atinse de materialism. Toate științele sunt astăzi atinse de materialism și, când ele se pretind a fi rodul unor experiențe, ele nu sunt altceva decât rodul interpretării intelectualiste a unor observații de natură senzorială. Datele științei spirituale se deosebesc în mod esențial de acestea, căci ar fi foarte trist dacă ceea ce impregnează cultura noastră intelectualistă ar fi mai mult decât o imagine, dacă ar avea o putere profund activă asupra omului. Orice intelectualism ramâne la suprafața omului. Aceasta, vorbind într-un sens foarte general. Cel care nu cultivă știința spirituală decât într-un mod intelectualist, luând notițe despre corpul fizic, eteric, astral, Eu, despre reîncarnare etc., așa cum se face în cazul științelor naturii sau al științelor sociale, nu face altceva decât să-și transfere asupra lucrurilor spirituale modul său de a gândi, și nu este serios. Important pentru știința spirituală este să gândim, să simțim în mod complet diferit față de modul de a gândi care decurge dintr-o stare de spirit intelectualistă. Astfel, știința spirituală stabilește de la sine o legătură vie cu omul sănătos sau bolnav, dar, desigur, într-un mod diferit de acela imaginat în mod curent. Ne vom putea convinge de neputința culturii intelectualiste de a remedia bolile așa-numite mintale pe baza sfaturilor, a încurajărilor. Bolnavul mintal afirmă că aude voci. Este zadarnic să-i adresăm tot felul de obiecții pe baza unor raționamente ale intelectului. Acest lucru ar fi deja suficient pentru a arata că nu este vorba de o boală a vieții conștiente sau inconștiente a sufletului, ci de o boală organică.
Știința spirituală ne învață, de asemenea, că o cale care se denumește spirituală nu trebuie să recurga la hipnoză sau la sugestie pentru a vindeca bolile numite ale spiritului, ci trebuie să ajungă la aceasta pe cale fizică, altfel spus, vindecând organele, ceea ce necesită mai mult ca oricând o cunoaștere spirituală a omului. Cunoașterea spirituală știe că tocmai în domeniul bolilor mintale ea nu trebuie să aplice niște mijloace spirituale sau sufletești, ci boala mintală constă tocmai într-o „luxare” a elementului spiritual în felul în care așa ceva există doar în somn, pentru că acest element spiritual este slăbit din cauza acestei „luxații”, dar noi trebuie să vindecăm organul pentru ca el să adăpostească din nou în mod sănătos spiritul. Dimpotrivă, ceea ce nu emană din intelect, din cap, ci din întregul om, ca rod al științei spirituale, și se manifestă sub formă de imaginație, inspirație, intuiție, aceasta cuprinde omul întreg. Astfel, o adevărată știință spirituală exercită în mod real și salutar o influență asupra organizării fizice a omului.
În schimb, visătorii nu au fost niciodată pătrunși de știința spiritului, ei nu au manifestat decât contrariul a ceea ce am spus, este lucru dovedit. Sunt, într-adevăr, foarte numeroși cei care nu sunt adevărați adepți ai științei spirituale, ci niște colecționari intelectuali de note referitoare la rezultatele științei spirituale. La polul opus, a răspândi adevărata substanță a științei spirituale este în sine o igienă socială, căci ea acționează asupra întregului om, îi normalizează sistemul de organe când acesta riscă să devieze în direcția visului sau în direcția opusă. Aceasta este imensa deosebire între ceea ce oferă știința spirituală și ceea ce se manifestă în știința pur intelectualistă. Conceptele care provin din intelectualism sunt mult prea slabe pentru a acționa asupra omului, căci ele nu au decât un caracter de imagine. Dimpotrivă, conceptele care provin din știința spirituală izvorăsc din omul întreg și la elaborarea lor nu participă doar creierul, ci plămânul, ficatul, inima și întregul om. Ele sunt impregnate de o forță modelatoare, plastică, provenind din întregul om. Dacă ne pătrundem de ele, dacă luăm cunoștință de ele cu un bun simț sănătos, ele exercită, la rândul lor, un efect igienic asupra omului în ansamblul său. Astfel, știința spirituală trebuie să exercite o influență călăuzitoare în ceea ce privește igiena socială.
Ea va exercita această influență călăuzitoare – aici nu am menționat decât un exemplu – în multe feluri, asupra a ceea ce se referă la sănătatea omului, când ea va avea drept de cetate printre oameni, cu tot ceea ce are ea serios.
Niște scurte indicații: unul dintre capitolele științei spirituale al cărui studiu va trebui să fie reluat în mod constant este acela al relației dintre omul treaz și omul adormit, acela al imensei deosebiri care există între organismul în stare de somn și organismul în stare de veghe. Trebuie să studiem cum se comportă și se întrepătrund elementul corporal, cel spiritual și cel sufletesc în starea de veghe și cum se comporta ele atunci când, în timpul somnului, ele sunt în mod temporar separate. Este ceea ce trebuie să studieze în mod minuțios știința spirituală.
Mă voi mulțumi să menționez un fapt, rezumându-l, despre un aport incontestabil al științei spirituale. Există boli numite epidemice, boli care-i ating pe mulți oameni și care constituie un fenomen social. Știința materialistă le studiază prin observarea corpului fizic uman. Dar ea nu știe nimic despre importanța considerabilă, în cazul epidemiilor, a comportamentului anormal al omului în ceea ce privește veghea și somnul. Un exces al proceselor care se desfășoară în somn atrage o puternică predispoziție la epidemii. Aceia care, ca urmare a unui somn prea lung, iscă în organism niște procese care nu ar trebui să se afle acolo, pentru că somnul nu trebuie să întrerupă veghea prea mult timp, sunt în alt fel predispuși la epidemii și se comportă în mod diferit.
Ei bine, dvs. puteți constata ce importanță prezintă cunoașterea unei repartizări juste între somn și veghe. Nu putem să o impunem prin decret; putem, eventual, interzice frecventarea școlii de către un copil atins de scarlatină, nu ținem conferințe când bântuie gripa; dar, când este vorba de somn, oamenii se eschivează, omul fiind în prezent mânat spre „libertate”, simțul autorității nu mai este atât de puternic ca odinioară; astfel, oamenii se eschivează, nu am ce să obiectez la aceasta, dar este imposibil să prescriem o durată de somn de șapte ore. O prescripție recomandând somnul de șapte ore pentru cei care au nevoie de atâta, ar fi, totuși, importantă; ceilalți, cei care nu au nevoie de atâta, pot dormi mai puțin etc. Asemenea lucruri, atât de strâns legate de ceea ce este mai personal în existența noastră, au un efect considerabil. Ceea ce are omul mai intim, influențând în mod efectiv viața socială, va sustrage astfel un număr mai mare sau mai mic de persoane unei profesii și va exercita, eventual, niște efecte la distanță, în timp. Astfel, igiena influențează viața socială. Orice s-ar crede despre contagiune, aceste fapte exercită, în caz de epidemie, o influență asupra vieții sociale. Dar, în acest caz, nu putem interveni prin intermediul unor decrete. Nu putem exercita o influență decât prin intermediul unui public deschis, informat de către medici asupra profilaxiei, printr-un schimb viu între cei care sunt competenți și cei profani.
Dacă avem o viziune de ansamblu asupra acestui subiect, ne vom spune: Am descris adineaori un aspect al igienei sociale care depinde cu totul de existența efectivă a unei vieți spirituale libere, în sânul căreia cei care o cultivă până la consecințele ei practice, ca igienă, sunt absolut independenți de tot ceea ce nu este cunoaștere pură, de tot ceea ce nu provine din practica vieții spirituale. Ceea ce poate face fiecare individ pentru binele cel mai mare al celuilalt nu trebuie să rezulte decât din propriile sale capacități. Nu pot exista în acest sens niște norme fixate de stat, nici subordonare față de puterile economice. Acest lucru trebuie să depindă numai de voința individuală și de încrederea plină de înțelegere acordată celor competenți de către aceia care o doresc. În acest scop, este neapărat necesar să existe o viață spirituală a cărei competență să se bazeze pe forțele pur spirituale, independent de orice autoritate, de stat sau economică. O cunoaștere limpede a omului, asociată cu un comportament social de bun simț, pune în valoare igiena. Oricare ar fi obiecțiile din partea unor teorii abstracte, care nu au legătură cu viața spirituală, competența cerută de anumite domenii particulare, cum este acela al igienei, necesită ca cei care o promovează să o susțină în mod spiritual și nu prin intervenția unor experți din ministere. Doar cei care sunt activi în viața spirituală trebuie să-și ia această misiune. Când igiena va fi o instituție cu adevărat socială, bazată pe niște principii sociale izvorând din viața liberă a spiritului, factorii economici ai acestei igiene vor fi absolut diferiți, și încă și mai mult în cadrul unei vieți economice independente, al unei vieți economice ca aceea pe care am descris-o în cartea mea: Bazele organismului social [Nota 6] și, în repetate rânduri, în niște periodice cum este acela editat de Dr. Boos.
Dacă forțele latente ale societății acceptă acest lucru cu înțelegere, dacă aceasta devine regulă generală, atunci viața economică, o viață economică independentă de goana dupa câștig, și independentă de autoritatea statului, va putea fi pusă în slujba unei adevărate igiene. Fără noblețea sentimentelor, dacă numai aviditatea de câștig stăpânește viața economică, dacă noi credem, în general, că trebuie să producem ceea ce ne face să câștigăm mai mult, atunci viața economică va cădea tot mai mult sub autoritatea statului, iar impulsurile spre o igienă autonomă, pe baza unei vieți libere a spiritului, nu se vor putea realiza. Viața spirituală va fi atunci dependentă de niște factori nespirituali, emanând de la stat, sau de la viața economică; economicul va domina spiritualul. Acest lucru se vede în mod clar atunci când trebuie să realizăm cerințele spiritului în viața economică, atunci când suntem în slujba unei igiene veritabile. Forțele vieții economice, ale unei vieți economice libere, vor ajunge să recunoască tripartiția organismului social ca fiind o problemă de ordin public. Iar, dacă, pe de o parte, oamenii au o viață spirituală liberă, care să permită practicarea unei igiene obiective, dacă, pe de altă parte, ei dezvoltă o generozitate în virtutea căreia, în cadrul vieții economice, fiecare va merge în întâmpinarea producției cu înțelegere, dar cu o înțelegere bazată nu doar pe simțul afacerilor, ci pe niște cunoștințe izvorâte dintr-o practică spirituală liberă a igienei, când se va dezvolta un asemenea simț social, când această generozitate va acționa în mod eficace pentru ca, însuflețită de un simț social, ea să slujească omenirea din punct de vedere igienic, atunci oamenii se vor putea întruni în mod democratic într-un parlament. Atunci se va discerne necesitatea unei igiene marcate de amprenta vieții libere a spiritului, ca manifestare, ca problemă socială, susținută de o viață economică obiectivă și calificată, de generozitatea care se va fi instalat. Atunci oamenii, redeveniți majori, se vor comporta în cadrul vieții economice atât în virtutea capacității lor de discernământ și a simțului lor uman, cât și în virtutea a ceea ce este de folos igienei. Oamenii vor putea acționa ca egali în viața politică, juridică, economică și în ceea ce privește igiena publică. Desigur, nu profanii și diletanții vor fi cei care vor vindeca, ci omul devenit major îl va întâlni ca egal pe cel care îl va informa: medicul competent. Profanul, cu simțul sau uman, va întâlni în viața socială competența medicului, tot așa cum, într-un parlament democratic, el va consimți nu prin supunere la autoritate, ci în deplină cunoștință de cauză. Dacă examinăm, tocmai într-un asemenea domeniu specializat, modul în care cooperează cele trei domenii ale triplului organism social, vom găsi aici justificarea acestei idei a tripartiției. Această idee a tripartiției sociale nu poate fi combătută decât dacă este abordată în mod abstract.
Ceea ce v-am expus astăzi nu este decât o schiță, care face să apară într-un domeniu particular, cel al igienei – cu condiția să gândim riguros – necesitatea tripartiției organismului social. Dacă ne angajăm pe calea din care nu am arătat astăzi decât începutul, vom vedea, desigur, că cel care o abordează cu concepte abstracte poate combate acest impuls al tripartiției organismului social. Obiecțiile aduse în acest sens mi le-am făcut de mult eu însumi. Cel care, însuflețit de o viață interioară bazată pe înțelegere, abordează diferitele domenii ale vieții și manifestările lor individuale – tocmai despre ele este vorba în viața socială –, cel care înțelege cu adevărat ceva din aspectele concrete ale vieții, cel care se străduiește să aprofundeze ceva din viața practică, într-un domeniu sau altul, va fi din ce în ce mai mult condus în direcția indicată prin ideea tripartiției organismului social.
Și cu adevărat această idee nu s-a născut dintr-o visare, nici dintr-un idealism abstract. Ea s-a născut ca cerință a epocii actuale și a viitorului apropiat, pe baza unei examinări obiective a domeniilor particulare ale vieții. Și, dacă facem să pătrundă în aceste domenii particulare impulsul pe care îl trezește ideea tripartiției organismului social, atunci găsim, mi se pare, tocmai ceea ce lipsește în aceste domenii. În această seară nu am vrut decât să vă ofer câteva indicații referitoare la viața socială și să vă explic ce îi poate aduce vieții sociale ideea tripartiției, și anume fecundând ceea ce astăzi se bazează doar pe o credință oarbă în autoritate: și ar trebui să se bazeze pe un veritabil simț social al omului care prinde viață în societatea umană. Astfel, fie-mi îngăduit să spun aici: Îmbogățită de o medicină, ea însăși fecundată de știința spirituală, igiena poate deveni cu adevărat o problemă socială. Ea poate deveni cu adevărat, în cel mai înalt grad, o problemă tratată în mod democratic de o întreagă comunitate umană.
Dragi auditori, în legătură cu expunerea de astăzi este vorba, înainte de toate, de a înțelege spiritul în care a fost făcută. Astfel, este dificil să răspund la niște întrebări izvorâte din modul de gândire și din starea de spirit actuale, fără a le transforma, sau cel puțin a le obiectiva. Așa este cu întrebarea care vi se pare tuturor, probabil, atât de simplă, încât câteva fraze, chiar una singură, ar fi suficiente, după dvs., pentru a răspunde : Cum să ne dezobișnuim de un somn prelungit?
Ei bine, pentru a răspunde, ar fi necesară o conferință și mai lungă decât precedenta, căci ar trebui să reunim în prealabil elementele indispensabile unui răspuns obiectiv. Totuși, putem spune: există astăzi la aproape toți oamenii o dispoziție a spiritului care îi conduce spre intelectualism. Cei care cred că judecă sau trăiesc pe baza sentimentului, sau care cred, dintr-un anumit motiv, că nu sunt înclinați spre intelectualism, sunt și mai înclinați spre intelectualism. Ei bine, trăsătura fundamentală a unei atitudini sufletești sau a unei vieți organice intelectualiste este aceea de a provoca ruinarea instinctelor. Instinctele sănătoase sunt corupte. Dacă vrem să găsim astăzi niște instincte care să nu fie total corupte, atunci trebuie să ne întoarcem spre omenirea primitivă, sau chiar spre regnul animal. Am avut ocazia recent să menționez un exemplu semnificativ: Anumite păsări înghit niște insecte, și anume păianjeni cu cruce. Acești păianjeni le provoacă niște convulsii care le-ar putea produce moartea în mod fulgerator. Dacă prin preajmă se află vreo măselariță, pasărea zboară și consumă sucul acestei plante, ceea ce o va salva. Ceea ce la pasăre s-a dezvoltat puternic, la om nu mai există decât ca vestigiu, sub forma câtorva reflexe, cum este acela de a alunga, fără a ne gândi, o muscă ce ni s-a așezat pe nas. La pasărea care a înghițit un păianjen cu cruce, înțepăturii îi urmează un imbold bazat pe instinctul de conservare, care o face să aibă un comportament salutar. Vom mai găsi asemenea instincte la oamenii care au trăit în negura timpurilor, dacă știm să le interpretăm istoria în mod corect. Dar astăzi noi facem alte experiențe. Mi s-a părut extrem de tulburător să stau la masă alături de o persoană care, pe lângă cuțit și furculiță, se înarmase cu o balanță și își cântărea bucata de carne, căci doar în acest fel știa ce îi priește organismului său! Gândiți-vă la starea de slăbiciune a unei omeniri căreia trebuie să i se prescrie un asemenea lucru, în ce măsură și-a pierdut ea toate instinctele originare. Se pune atunci problema să nu rămânem la intelectualism, ci să ne înălțăm până la cunoașterea spirituală. Fără îndoială, dvs. puteți crede că fac publicitate pro domo pentru această mare casă [Nota 7]. Dar nu așa stau lucrurile, eu exprim ceea ce cred a fi adevărul, independent de faptul că îl apăr eu însumi. Dacă nu ne împotmolim în intelectualism, dacă ne angajăm pe calea științei spirituale sesizând lucrurile și exprimându-le într-un mod plastic, prin imagini, vom constata că această abordare care nu este exclusiv intelectualistă ne va conduce din nou spre niște instincte mai sănătoase, poate nu în existența fiecăruia, dar cu atât mai mult în adâncurile ascunse ale vieții. Cel care, cel puțin pentru un anumit timp, oricât de scurt ar fi acesta, se străduiește să-și dezvolte cu totul altă atitudine a spiritului, indispensabilă înțelegerii problemelor de știință spirituală, va regăsi un instinct normal în ceea ce privește nevoia de somn. În condiții normale de existență, animalul nu doarme prea mult; nici omul primitiv nu dormea prea mult. Pentru a regăsi instinctele sănătoase, pe care intelectualismul ne-a făcut să le pierdem, este suficient să ne spunem: Pentru a ne dezobișnui de tendința de a dormi prea mult, să învățăm să asimilăm adevărurile științei spirituale fără să ne cuprindă somnul. Dacă atunci când ne ocupăm de aceste adevăruri ne cuprinde imediat somnul, nu vom ajunge să ne dezobișnuim de un somn prea lung. Dacă, dimpotrivă, studiind adevărurile spirituale, reușim să participam la ele cu întreaga ființă, această ființă interioară va fi activată în așa fel încât să extragă de aici durata de somn care îi priește organismului.
Este foarte dificil să stabilim niște reguli cu caracter intelectual și să-i spunem unui anumit om, care are anumite perturbări la nivelul ficatului, sau al rinichilor, dar care nu este, totuși, bolnav, cât timp trebuie să doarmă. Aceasta nu duce la nimic. A provoca în mod artificial somnul este cu totul altceva decât ceea ce face trupul atunci când el refuză reîntoarcerea spiritului, atâta timp cât el mai are nevoie de somn. Astfel, noi putem spune: O igienă corectă decurgând din știința spirituală îl va conduce pe om și la justa măsură a somnului.
De aceea, nu este atât de ușor să răspundem la întrebarea pusă: „Cum să știm de cât somn avem nevoie?” Aș spune: Nu este nevoie deloc să știm acest lucru prin gândire discursivă, trebuie să ne asimilăm instinctele, dar nu adunând notițe pe tema științei spirituale, ci printr-un mod activ de a o înțelege, prin felul în care participăm la ea. Acest instinct se formează, și atunci fiecare poate măsura cantitatea de somn care îi priește. Acesta este răspunsul meu, el nu este decât o indicație generală și poate nu este ceea ce așteptați de la mine, dar lucrul la care ne așteptăm nu este întotdeauna cel just.
Este sănătos să dormim cu fereastra deschisă?
Este greu să răspundem la o astfel de întrebare la modul general. Pentru unii poate fi sănătos să doarmă cu fereastra deschisă, din cauza îmbinării particulare a organelor lor respiratorii. Pentru alții ar fi bine să aerisească înainte de culcare camera, dar să o închidă în timpul somnului. Este important, înainte de toate, să dezvoltăm un simț al raporturilor dintre om și mediul său ambiant, pentru a putea judeca în fiecare caz particular.
Cum explicați dvs. din punctul de vedere al științei spirituale apariția unor tulburări psihice prin comiterea unei crime; altfel spus, cum să recunoaștem boala fizică ce provoacă tulburările mintale?
Și aici ar trebui să dezvoltăm întreaga problemă a criminalității și a antropologiei psihiatrice pentru a epuiza subiectul. Iată ce pot spune: aceasta presupune existența, la viitorul criminal, a unor anomalii organice. Studiati în acest sens lucrările perfect obiective ale lui Moritz Benedikt [Nota 8], primul antropolog criminalist de renume, și veți vedea că investigațiile în domeniul patologiei au revelat niște deformări care pot fi puse în legătură cu predispoziția la criminalitate. Se găsesc, într-adevăr, niște anomalii, dar un gânditor materialist ca Benedikt trage din ele niște concluzii eronate, căci prezența acestor anomalii nu conduce neapărat la crimă. Se pune problema de a remedia aceste defecte organice, aceste organe defectuoase – nu tulburările mintale deja existente – prin educație și, mai târziu, printr-un mijloc spiritual potrivit, atunci când faptele sunt constatate din punctul de vedere al științei spirituale. Astfel, concluziile lui Benedikt sunt eronate. Dar, desigur, putem ține seama de aceste defecte organice. Trebuie să mai înțelegem apoi că factorii emoționali ai omului de rând – nu problemele intelectuale – exercită, la rândul lor, un efect, în principal și mai ales asupra sistemului glandular și asupra a ceea ce se înrudește cu el, asupra activității excretoare, și, prin aceasta, asupra organelor. Citiți pe această temă interesantul volum [Nota 9] al unui medic danez despre mecanismul emoțional. Se află acolo multe informații utile. Examinați predispoziția organică existentă la orice criminal veritabil, examinați efectele afective ale arestării sale, care se răsfrâng asupra organelor; această indicație vă va permite să descoperiți ulterior defectele unor organe care au provocat tulburările mintale de după crimă. În acest fel se pot explica lucrurile.
Care este situația teosofiei în raport cu antroposofia? Teosofia reprezentată aici odinioară nu mai este ea recunoscută pe deplin?
Noi nu am apărat aici vreodată altceva decât știința spirituală de orientare antroposofică, și o identificare cu pretinsa teosofie se bazează pe o neînțelegere. Această neînțelegere va persista [Nota 10], pentru că, în anumite limite, știința spirituală de orientare antroposofică a fost cultivată în cadrul acestei societăți. Dar, chiar în cadrul acestei societăți, reprezentanții științei spirituale de orientare antroposofică nu au cultivat altceva decât ceea ce se face aici. Societatea Teosofică a admis acest lucru atâta vreme cât nu părea prea eretic, dar când ea a observat că antroposofia este cu totul altceva decât misticismul abstract care trecea drept teosofie, antroposofii au fost expulzați. Această procedură a fost întreprinsă, cu certitudine, de partea teosofică, pe când ceea ce cultivăm noi aici nu a avut niciodată alta formă decât cea actuală. Evident, membrii care consideră lucrurile în mod superficial, ascultând doar ceea ce spun niște interlocutori superficiali, fac asemenea confuzii. Căci nu este necesar să fii în afara Societății pentru a considera antroposofia în mod superficial și pentru a o confunda cu teosofia. Noi susținem aici ceea am definit azi drept un domeniu precis și nimic altceva. Dar noi ne străduim în mod constant să precizăm lucrurile, să le caracterizăm și mai bine decât o puteam face acum cincisprezece, zece, sau cinci ani. Caracteristica muncii este tocmai aceea de a progresa, mai ales în ceea ce privește modul de a formula o știință atât de dificilă cum este aceea a spiritului, de a ajunge să te faci înțeles. Nu este nevoie să ne lăsăm influențați de persoane rău-voitoare, care ne denaturează ideile, taxând drept inconstanță de concepție ceea ce nu este altceva decât progres în modul de formulare. Căci știința spirituală, așa cum o concepem noi aici, este ceva viu, și nu ceva mort. Iar cel care crede că ea este incapabilă să progreseze, cel care ar vrea s-o fixeze la stadiul atins la un moment dat, cum se întâmplă adesea, nu crede în ceva viu, și ar vrea să facă din ea ceva mort.
Ați vrea să vă exprimați în legătură cu apariția unei epidemii de gripă sau de scarlatină, de exemplu, dacă ea nu este cauzată de transmiterea prin bacili. În multe boli, agentul a fost dovedit științific. Care este poziția dvs. în legătură cu aceasta?
Dacă aș vrea să dezvolt acest subiect fără partizanat, cum am spus, ar trebui să desfășor o întreagă conferință. Totuși, aș face apel la atenția dvs. asupra următoarelor aspecte: Cel care, constrâns de cunoștințele sale, atrage atenția asupra faptului că în niște boli în care apar bacili sau bacterii există niște cauze primare mai profunde decât apariția bacililor, acela nu afirmă deloc că bacilii nu există. Una este să afirmi că bacilii sunt prezenți și apar ca o consecință a bolii, și alta este să spui că aceasta este cauza bolii. Ceea ce trebuie spus în legătură cu aceasta a fost spus în mod explicit în cursul pe care l-am prezentat de curând [Nota 3]. Dar aceasta cere timp. Nu e posibil să epuizăm repede subiectul prin răspunsuri la întrebările dvs. Aș da, totuși, o indicație. Constituția umană nu este atât de simplă cum se crede de obicei. Omul este o ființă multiplă, o ființă tripartită, așa cum am descris la începutul cărții mele Despre enigmele sufletului [Nota 11], o ființă neuro-senzorială, apoi o ființă ritmică și în fine, o ființă metabolică; acesta este omul. Aceste trei părți ale naturii umane își combină efectele și, pentru ca omul să fie sănătos, aceste efecte trebuie să se delimiteze într-un anumit fel, trebuie să existe o anumită separație între diferitele domenii. Astfel, omul neuro-senzorial – care este mult mai mult decât admite fiziologia actuală – nu trebuie să-și extindă influența la omul metabolic în alt fel decât prin intermediul proceselor ritmice, prin intermediul circulației și respirației, care se extind până la extrema periferie a organismului. Dar această acțiune conjugată poate fi întreruptă. Scuzați-mă, dar asemenea întrebări cer niște răspunsuri obiective; voi fi, totuși, cât de scurt posibil. Cu toate acestea, ceea ce voi spune va trebui să fie ascultat în mod obiectiv. Există, de exemplu, niște procese abdominale care se inserează în organism. Dacă ele sunt efectiv abdominale, ele acționează așa cum trebuie. Se poate întâmpla, din anumite motive, ca ele să acționeze prea intens în abdomen, sau ca procesele corespondente din cap – aceste procese corespondente există întotdeauna – sau din plămâni să fie diminuate. Se produce atunci ceva ciudat. Atunci iau naștere niște procese – organismul are nevoie de ele pentru viața sa normală – care nu trebuie să depășească o anumită măsură pentru a pune întregul organism la contribuție. Dacă procesul este mai intens, el se va localiza. Astfel ia naștere în abdomen, de exemplu, un proces în virtutea căruia delimitarea dintre procesele din cap sau din plămâni și ceea ce le corespunde în abdomen nu se mai efectuează în mod corect. Corespondența dintre aceste procese cere ca ele să se desfășoare întotdeauna în paralel. Dar atunci ceea ce nu trebuia să depășească o anumită măsură pentru ca vitalitatea purtată de suflet și spirit să fie întreținută, depășește un anumit prag. Acest fapt creează un climat favorabil dezvoltării a tot felul de microorganisme. Ceea ce constituie baza activității microorganismelor există întotdeauna în om, dar extins la întreg organismul; în caz de concentrare, microorganismele îsi găsesc aici hrana lor, dar cauza prosperității lor, cauza primară, trebuie căutată întotdeauna în procesele subtile ale organismului. Ceea ce spun nu provine dintr-o antipatie față de teoria bacilară. Înțeleg perfect motivele care îi fac pe oameni să îmbrățișeze această credință în bacili. Credeți-mă, dacă nu aș fi constrâns să spun cele de mai sus din grijă pentru obiectivitate, aș admite aceste motive, dar ceea ce știu mă obligă să spun: Dacă mă aflu într-un peisaj unde pasc niște boi foarte frumoși și grași, mă voi întreba de unde provine această prosperitate. Provine ea din faptul că niște boi veniți de aiurea s-au răspândit în acest ținut? Evident, nu. Voi căuta cauzele primare ale acestei prosperități în munca asiduă a locuitorilor, în înțelepciunea lor. Ar fi o explicație superficială să spunem: Aici domnește prosperitatea pentru că aici au venit niște boi frumoși. Aceeași logică ne face să spunem când găsim bacili tifici: Febra tifoidă s-a declarat ca urmare a introducerii bacililor în organism. Explicația febrei tifoide cere mult mai mult decât să recurgem la bacili. Dar, sprijinindu-ne astfel pe o logică aparentă, ne mai rătăcim și în cu totul alt mod. Procesele inițiale care furnizează condițiile de existență pentru bacili antrenează și alte consecințe și este ușor să se confunde sau să se amestece ceea ce este secundar cu factorii primari ai bolii. Trebuie să ținem seama de aceste fapte pentru a judeca în mod sănătos în privința acestor lucruri, și să punem din nou la locul său ceea ce, într-o anumită măsură, este justificat. Poate veți recunoaște, în modul de a răspunde – deși răspunsul meu este succint și riscă să fie greșit interpretat –, că nu împărtășesc deloc vreo ostilitate față de teoria bacilară, dar că eu examinez lucrurile în mod serios.
Ați putea să ne dați câteva exemple de leziuni organice susceptibile de a provoca tulburări mintale?
Și aici, un răspuns prea amănunțit la întrebarea dvs. ne-ar duce prea departe. Mă voi mulțumi cu câteva indicații. Ceea ce afirmă astăzi istoria medicinei, că arta medicală s-ar fi născut o dată cu Hippocrate, și că hippocratismul și-ar fi continuat dezvoltarea, este inexact. În măsura în care putem urca până la origini, vedem apărând la Hippocrate niște lucruri foarte ciudate, care sunt mai degrabă o ultimă consecință a unei vechi medicine instinctive decât simplul început al medicinei intelectualiste actuale. Dar aceasta nu este totul.
Vedeti dvs., atunci când această medicină veche, instinctivă, mai era curentă, nu se vorbea de depresie nervoasă, ceea ce este un mod foarte abstract de exprimare, ci se vorbea de ipohondrie, de „o stare cartilaginoasă a abdomenului”. Se știa, deci, că atunci când se manifestă o ipohondrie este vorba de niște tulburări abdominale. Nu putem spune că anticii erau mai materialiști decât noi.
La fel, vom arăta cu ușurință că anumite defecte cronice ale plămânului sunt în relație cu ceea ce am putea califica drept tendință spre un fals misticism. Am putea da astfel multe indicații, independent de faptul că cei vechi aveau în vedere niște factori organici când vorbeau despre temperamente, dovedind astfel un instinct sănătos. Ei atribuiau temperamentul coleric bilei, bilei albe, temperamentul melancolic bilei negre și tuturor fenomenelor pe care le provoacă ea în abdomen. Ei atribuiau temperamentul sanguinic sângelui, iar temperamentul flegmatic flegmei, sau acelei umori pe care ei o desemnau în acest fel. Astfel, atunci când constatau niște alterări ale temperamentului, ei se gândeau la niște alterări organice. Modul de a proceda al medicinei instinctive poate fi reluat de concepțiile noastre într-un mod riguros științific și cultivat sub forma cunoștințelor actuale.
Cunoașteți iridiologia, o considerați științifică?
În general, examinarea unui detaliu al organismului, al acestui organism atât de complex al omului, poate permite, dacă este observat în mod corect, tragerea unor concluzii asupra ansamblului. Iar caracteristicile acestui detaliu sunt de o mare importanță. Ceea ce observa iridiologia în iris este, pe de o parte, foarte izolat de restul organismului, pe de altă parte, este inserat în mod singular în restul organismului. Acest iris este, de fapt, un organ foarte impresionant. Dar, în aceste sfere, să ne ferim să schematizăm, tocmai în schematizare constă eroarea. Într-adevăr, niște persoane cu trăsături sufletești și trupești diferite au, de asemenea, irisul cu un caracter diferit. Ei bine, pentru a folosi acest fapt în mod practic, este necesară o cunoaștere atât de aprofundată a organismului uman, încât atunci când aceasta există nu mai este nevoie să ne bazăm pe organe izolate. Iar dacă ne cramponăm în mod intelectualist de niște reguli, atunci nu va ieși ceva bun din aceasta.
Care este semnificația bolilor pentru viitorul istoriei universale, în particular, a bolilor noi?
Un întreg capitol de istorie a culturii! Iată ce aș spune despre aceasta: Când studiem istoria, trebuie să fim dispuși să practicăm simptomatologia, astfel spus, să studiem multe din evenimentele pe care le considerăm în prezent drept istorie doar ca pe niște simptome a ceea ce se petrece în dosul curentului spiritual care prezintă aceste simptome. Atunci, ceea ce se desfășoară în adâncurile evoluției se poate dezvălui și prin intermediul simptomelor pe care le reprezintă o boală sau alta a epocii. Este interesant să studiem relația dintre ceea ce domnește în adâncurile evoluției umane și ceea ce se manifestă într-o boală sau alta. Prezența anumitor boli ne permite să conchidem asupra existenței unor impulsuri în devenirea istorică a omenirii care nu scapă unei simptomatologii de acest fel. Întrebarea ne mai conduce spre un alt fapt, care nu este lipsit de importanță pentru studiul devenirii istorice a omenirii. Bolile, fie ca ele ating un om izolat, fie că ele ating, sub formă de epidemii, societatea, sunt adesea niște reacții la niște fenomene de degenerescență care, dintr-un punct de vedere sanitar, sunt considerate benigne, dar care, din punct de vedere moral sau spiritual, sunt considerate grave. Ceea ce spun nu trebuie să fie folosit în domeniul vindecării sau al igienei: ar fi absolut greșit. În materie de igienă, trebuie să acționăm în direcția progresului uman. Nu este permis să ne spunem: „O să caut să știu dacă această boală face parte din karma ta și, în caz afirmativ, nu o voi trata.” Un asemenea punct de vedere nu se justifică, atunci când este vorba să vindecăm. Dar ceea ce nu este valabil pentru noi, oamenii, când intervenim în natură, este, totuși, valabil, din punct de vedere obiectiv, în lumea exterioară. Și multe lucruri care duc la excese pe plan moral se înscriu atât de profund în organizarea umană, încât apar niște reacții sub forma unor boli precise care pun frâu acestor excese. A căuta aceste lucruri pentru fiecare individ nu are nici un sens, căci ele trebuie lăsate în seama destinului individual și nu trebuie să ne amestecăm în acest destin, așa cum nu ne amestecăm în corespondența altuia – dacă nu este vorba de ceva care ne atinge în prezent îndeaproape: „cenzurat de autoritatea militară”. Nu trebuie să ne amestecăm nici în karma individuală a altuia, așa cum nu ne amestecăm în intimitatea corespondenței sale. Dar lucrurile stau altfel în ceea ce privește istoria universala, căci în ceea ce privește această istorie și legile ei, individul nu joacă, dacă pot spune astfel, decât un rol statistic. Să nu uităm niciodată că statistica oferă o bază potrivită pentru asigurările pe viață, permițându-le să aprecieze importanța mortalității și să-și fixeze normele în consecință. Problema este absolut științifică, socoteala este justă, dar aceasta nu-l obligă pe asigurat să moară în momentul prevăzut de statisticile companiilor de asigurare și nici nu-l obligă să trăiască până atunci. Când este vorba de individ, intră în joc alți factori, dar când este vorba de un grup uman sau de evoluția întregii omeniri, este de preferat să nu fim superstițiosi, ci să fim oameni de știință și să examinăm în ce măsură niște simptome morbide ale bolilor corectează alte excese. Este perfect justificat să încercăm să cunoaștem anumite repercusiuni ale bolilor sau ceea ce le-a provocat și ar fi evoluat cu totul altfel în absența lor.
Nu am abordat, astfel, decât câteva aspecte legate de întrebarea dvs. Este destul de târziu, să-i urmăm, așadar, pe aceia, numeroși, care au plecat deja.
