Nu vă voi putea expune decât câteva elemente de metodă orientate spre terapeutică, așa cum izvorăsc ele din știința spirituală. Nu avem timp să intrăm în amănunte. Dar cred că pentru începutul muncii pe care trebuie să o ofere știința spirituală în materie de medicină, este important, înainte de toate, să facem să apară clar punctele de vedere. Acestea au fost în mod scrupulos folosite pentru prepararea remediilor noastre. Poate modul de a dezvolta aceste puncte de vedere într-un domeniu particular nu va apărea imediat. Mă voi strădui, totuși, să ofer, în cursul acestor considerații metodice, niște indicații care să vă orienteze în această direcție.
Când nu se cunoaște faptul că funcțiile normale nu sunt, în fond, altceva decât niște metamorfoze ale acelor procese pe care trebuie să le provocăm pentru a ajunge la niște stări patologice, nu mai este înțeles nici organismul sănătos – sau pe calea sănătății –, nici organismul bolnav. Este important să ținem întotdeauna seama de faptul că procesele de care abundă organismul nu sunt aceleași cu cele care se desfășoară în afara lui. Să începem prin a reține faptul că tot ceea ce absoarbe omul din exterior, provenind de exemplu, din regnul vegetal, trebuie să fie prelucrat mai înainte în așa fel încât el să-i poată da pe urmă viață. Această înzestrare cu viață, o repet, trebuie să fie proprie omului, iar organismul uman nu ar putea exista fără ea. Ei bine, noi trebuie să vedem neapărat că în învelișul vegetal al Pământului se manifestă, în fond, un proces invers față de acela care are loc în interiorul omului. Când vorbim de înzestrare cu viață în ceea ce privește drumul urmat de hrană în organism, despre o curbă ascendentă, care se ridică de la anorganic spre viață, spre ceea ce poate fi purtătorul senzațiilor și, în cele din urmă, al organizării Eului, când vorbim de elaborarea hranei, până la integrarea sa în organizarea astrală – suport al senzațiilor –, noi trebuie să vorbim despre o înzestrare cu viață a alimentelor absorbite.
În plantă se produce fenomenul invers. În organele periferice ale plantei, în tot ceea ce se dezvoltă de jos în sus, în apariția procesului foliar, a procesului floral, asistăm, de fapt, la un proces de devitalizare. Elementul viu nu este păstrat decât pentru sămânță. În plantă sau, mai exact, în partea care ne interesează în primul rând – căci ovarul și sămânța fac deja parte din planta ce va urma să apară, sunt ca puse în rezervă –, noi nu găsim un proces ascendent de vitalizare. Dimpotrivă, vitalitatea care provine din pământ, din căldura și lumina solară a verii precedente, această vitalitate se epuizează. Viața cea mai intensă se află în rădăcină, și o devitalizare progresivă se desfășoară de jos în sus. La nivelul petalelor, în special al acelora care sunt bogate în uleiuri eterice, aflăm procesul de devitalizare cel mai puternic. Acest proces este adesea legat de o adevărată transformare a sulfului, prezent cu adevărat în uleiurile eterice ale florilor sau înconjurându-le. Sulful este cel care efectuează acest proces care aduce planta la această stare volatilă, anorganică, doar păstrând urma organicului, a vieții. Este important să discernem bine ceea ce introducem în organism atunci când luăm o plantă. Planta se dăruiește procesului invers față de acela care se desfășoară în organismul uman.
Dacă, pornind de aici, aveți în vedere procesul morbid propriu-zis, vă puteți spune: Vegetalul este întru câtva – și acesta este cazul și altor substanțe din natura exterioară și într-o mare măsură la animal – la polul opus față de tendința omului de a suscita în interiorul său un proces sau altul. Vom spune, așadar, că orice aliment introdus în om trebuie să fie transformat în contrariul sau. Astfel, orice hrănire este, în sens strict, un început de intoxicare. În fața unei intoxicări reale, vom discerne clar că este vorba, pur și simplu, de o intensificare a ceea ce se produce deja când luăm un aliment și-l impregnăm cu salivă. Iar ceea ce urmează digestiei, ceea ce am descris drept activitate renală, este, în mod indiscutabil, o dezintoxicare. Astfel, alimentându-ne zilnic, digerând alimentele, noi realizăm un ritm care alternează între o ușoară intoxicare și o dezintoxicare. Este vorba de o metamorfoză foarte atenuată a ceea ce se petrece atunci când introducem un medicament în organism. De aceea, entuziasmul pentru o medicină care să nu facă apel la substanțe toxice este absurdă, pur și simplu, absurdă, căci singura întrebare este aceea de a ști în ce măsură intensificăm ceea ce se petrece deja prin digestia obișnuită, dacă introducem niște substanțe care au un caracter străin accentuat.
Ei bine, este necesară o cunoaștere perfectă a organismului uman, dacă vrem să fim capabili să estimăm valoarea unui remediu de origine exterioară. Să luăm ca punct de plecare un element prezent în organism, care se comportă în permanență întru câtva ca un remediu: fierul sanguin. În sânge, fierul acționează întru câtva, în permanență, ca un remediu, și ne apără de o dispoziție morbidă pe care o purtăm în noi. Voi expune mai întâi problema într-un mod rudimentar. Dacă creierul nostru, care cântărește 1.500 de grame, ar sta pe baza lui, vasele acestei baze ar fi, bineînțeles, strivite. Dar nu se întâmplă așa, creierul, în realitate, plutește în lichidul cefalo-rahidian și suferă, în virtutea principiului lui Arhimede, un impuls ascendent egal cu masa lichidului dislocuit, ceea ce reduce presiunea asupra bazei la circa 20 de grame, în loc de 1500 de grame. Acest factor este important ca principiu, căci el arată, pur și simplu, că greutatea nu intervine în funcțiile cerebrale, de exemplu, în ceea ce privește activitățile Eului. Aceste activități ale Eului și, într-o oarecare măsură, activitatea de reprezentare – este vorba aici, evident, de un corelativ fizic al activității cerebrale – nu se bazează pe greutatea materiei respective, ci pe un impuls ascensional, pe forța care tinde să îndepărteze materia de Pământ. Noi nu trăim, cu Eul nostru și cu gândurile noastre, în sfera greutății, ci în sfera imponderabilității. Aceasta se manifestă aici într-un mod deosebit de intens, dacă privim lucrurile așa cum am făcut-o.
Ceea ce se produce în cazul creierului, se regăsește în multe dintre procesele organismului și îndeosebi în cazul celulelor sanguine încărcate cu fier, care plutesc în serum, fiecare devenind mai ușoară, proporțional cu lichidul dislocuit. Dacă realizați că viața noastră sufletească trăiește în sfera imponderabilității, încercați să vă reprezentați efectul pe care îl vor avea un număr de hematii în plus sau în minus asupra a tot ceea ce simte organismul și asupra vieții sale în general. Astfel spus, dacă, într-un caz anume, realizăm că ceea ce se întâmplă datorită plutirii hematiilor nu se efectuează în mod corect, constatăm atunci necesitatea de a administra fier, evident, în așa fel încât el să exercite un efect adecvat în sânge, și nu altfel.
În termenii științei spirituale, aceasta înseamnă că acest conținut în fier al sângelui are legătură cu raportul dintre organizarea eterică și organizarea astrală a omului. Iar dacă înțelegeți cum este înzestrat cu viață, prin activitatea cardiacă și pulmonară, tot ceea ce absoarbe omul, și că, la rândul ei, activitatea renală transferă acest proces în organizarea astrală, veți înțelege că în acest punct trebuie să domnească echilibrul. O predominanță a activității eterice sau a activității astrale, absența de echilibru, provoacă o dezordine generală a organismului. Mijlocul de a crea acest echilibru, pentru a oferi organismului posibilitatea de a transfera în mod corect activității renale ceea ce trebuie să preia din hrană, această posibilitate este creată prin reglarea conținutului de fier din sânge. Orientând dinamica sângelui, fie spre greutate, fie spre imponderabilitate, în funcție de felul în care reglați conținutul de fier din sânge, veți regulariza circulația sanguină în ansamblul ei, care are influență, la rândul ei asupra activității renale. Mărind sau diminuând conținutul de fier, veți avea un element care echilibrează circulația sanguină, așadar, raportul reciproc dintre organizarea eterică și cea astrală a omului.
Să aplicăm acum acest lucru la un caz particular. Presupuneți că primul simptom constatat ar fi balonarea. Ca să ne putem înțelege, rețin lucrurile cele mai elementare. Care este, așadar, semnificația balonărilor, pentru acela care percepe în mod clar organismul uman? Aceste balonări revelează prezența unor formațiuni gazoase prea pătrunse de organizarea astrală, care, din această cauză, se dezagregă foarte lent. Dvs. știți că asupra omului acționează niște influențe ale organizării astrale, și ele se concentrează acolo unde în mod normal ar trebui să alterneze construcția și deconstrucția. Balonările rezultă dintr-un exces al activității astrale organizatoare, care are o influență asupra omului-aer, din punct de vedere fizic. Dar excesul de activitate astrală stânjenește activitatea noastră senzorială globală, în special activitatea cefalică. Pentru că, din cauza repartizării neregulate a activității astrale în organism și a blocajului său, ea nu mai acționează corect asupra metabolismului și se revarsă asupra sistemului neuro-senzorial, cu care este înrudită. Atunci, vom constata în curând că nici sistemul neuro-senzorial nu mai lucrează așa cum ar trebui. Să admitem cel puțin un sindrom care cuprinde o iregularitate a activității neuro-senzoriale. Acest lucru cere o explicație complementară. Despre sistemul neuro-senzorial, fiziologia spune, de fapt, o serie de aberații, vorbind fără rea-credință; mă exprim fără ocolișuri, ca să mă înțelegeți mai bine. Luați-o cu un dram de umor! Dacă aș face concesii, ne-am înțelege mai puțin bine; permiteți-mi, așadar, să mă exprim în mod radical. Pentru contemplarea suprasensibilă, organismul uman se prezintă în așa fel încât orice funcție care poate fi verificată în mod empiric este copia sensibilă a unei realități spirituale. Întregul organism uman este copia sensibilă a unei realități spirituale. Dar relația dintre spiritual-sufletesc și fizic-organic, așa cum apare ea în cazul sistemului neuro-senzorial, este mai puțin simplă decât se crede. Dacă privim omul doar din punctul de vedere al organizării sale fizice, nu există, chiar dacă ar dori unii, pe de o parte, o organizare fizică, excluzând aparatul neuro-senzorial, și, pe de altă parte, inserat în această organizare fizică, un sistem nervos izolat, un instrument al vieții sufletești. Teoriile fiziologice se exprimă într-un mod mai puțin radical, dar, în practică, este același lucru. De aceea este atât de greu să enunți astăzi o judecată valabilă în legătură cu ceea ce este denumit adesea tulburări funcționale, boli nervoase. În organismul uman nu există, de fapt, nimic care să nu aparțină întregului organism și care să nu fie legat de celelalte organe. Nu există sistem nervos izolat, inserat în organism, suficient sieși, datorită nu știu cărei divinități, pentru ca acesta să aibă un suflet. Veți găsi fără dificultate dovezi în acest sens. Sistemul nervos este în primul rând acela din care izvorăsc forțele de structurare, forțele modelatoare ale organismului, despre care a fost vorba ieri. Forma nasului dvs., toate formele organismului, sunt structurate pornind din sistemul nervos. Sistemul renal face să radieze forțele substanței în direcție radială, iar rolul sistemului nervos este acela de a da organismului formele sale, atât în interior cât și în exterior, și nu are la început nimic de-a face cu viața sufletească. El este modelatorul interior și exterior al organismului uman. Și, încă din stadiile timpurii ale dezvoltării individuale a omului, o parte din activitatea nervoasă, de care organismul uman nu are nevoie pentru structurare, se izolează și se adaptează – fapt secundar –, se adaptează tot mai mult vieții sufletești. Iar atunci când se constată această „exatragere” a unei părți a procesului nervos, în cursul primilor ani ai copilăriei, și adaptarea vieții sufletești la principiile formatoare, atunci suntem în prezența unor adevărate fapte empirice. Sistemul nervos nu a fost deloc inserat în organism prin vreo întrunire de zei, pentru ca să poată sluji drept bază pentru viața de voință, de simțire și de reprezentare. Viața sistemului neuro-senzorial este, la nașterea sa, înzestrată cu un fel de hipertrofie, din care o parte este pusa în rezervă, și căreia i se adaptează apoi viața sufletească, în timp ce activitatea primară a sistemului neuro-senzorial este activitatea structurantă. Pentru o verificare empirică, începeți cu simțurile localizate la nivelul pielii, cu simțul termic, cu simțul tactil, și încercați să vedeți în ce fel a fost modelată întreaga formă umană, în timp ce alte simțuri au dat formă unor organe particulare. Însuși văzul provine din faptul că se păstrează ceva din forța structurantă a tractusului ocular, care, la origine, forma organele cerebrale. Din această forță se mai păstrează ceva, căreia i se adaptează ceea ce se desfășoară în procesul văzului.
Trebuie să percepem aceste fapte în mod limpede, altfel este imposibil să ne facem o idee clară despre om. Trebuie să știm că, pe durata întregii zile, a întregului an, sunt aprovizionate fără încetare niște organe, prin ceea ce emană în mod radial din sistemul metabolic, pornind din sistemul renal, și trebuie apoi să fie modelat, rotunjit. Substanța care emană din rinichi, de-a lungul întregii existențe, trebuie să fie modelată de organele nervoase, care, pornind din organele de simț, se extind în întreg organismul. Activitatea senzorială superioară, activitatea de reprezentare etc., iau naștere, pur și simplu, pornind de la adaptarea vieții sufletești la aceste tractusuri organice, iar acest lucru ne va dovedi că, dacă, pe de o parte, sindromul conține balonări, semn al unei organizări astrale prea active, acest exces al organizării astrale ne va îndrepta atenția, pe de altă parte, spre forța de structurare a organelor de simț. Astfel, noi nu vom găsi doar o concentrare a activității astrale spre periferia și spre partea de sus a organismului, ci și aceste bule de gaz care tind să se rotunjească, să devină organe. Altfel spus, o activitate renală excesivă încearcă să rețină organizarea Eului la polul superior, și nu lasă ca tot ceea ce pătrunde în organism o dată cu sângele să revină în mod adecvat. Astfel, sindromul despre care este vorba va conține în mod frecvent niște crampe, provocate de faptul că astralul nu se integrează în mod corect în organism. Când el se blochează sus, nu mai pătrunde bine în restul organismului. Observăm atunci niște manifestări spasmodice, care indică întotdeauna faptul că astralul este reținut. Observând un asemenea sindrom cu ajutorul percepției suprasensibile, devine posibil să raportăm ceea ce constatăm din punct de vedere exterior la ceea ce percepem din punct de vedere interior.
Reprezentați-vă acest astral reținut la polul superior, atrăgând întreg metabolismul în sus, care nu se ocupă în mod corect de organele renale și încă și mai puțin de stomac. Acesta, luat prea puțin în seamă de organizarea astrală, se revoltă, ceea ce se manifestă în exterior prin colici, prin crampe stomacale. Niște crampe caracteristice mai pot apărea și la nivelul organelor sexuale, dacă acestea nu sunt organizate, astralizate, în mod corect. Apar niște opriri ale ciclului menstrual, din cauza reținerii activității Eului.
Cum putem remedia noi aceste dezordini? Trebuie să vedem clar că numele magice cu care sunt împopoțonate aceste boli nu slujesc la altceva decât la o informare convențională, că este important să vedem pretutindeni modul în care se grupează, modul în care interferează simptomele. Trebuie, totuși, să știm să le evaluăm. Acum, încercați să vă reprezentați toate funcțiile pe care le are o floare care conține sulf. Acest conținut de sulf arată că are loc un intens proces anorganic, un proces de care organicul ramâne, totuși, legat. Dacă noi introducem acum această floare, sau chiar sulful pe care-l extragem din ea, ca remediu, în organismul uman, noi stimulăm ceea ce se produce în tractusul digestiv, intensificăm această activitate. Prin faptul că planta este sediul unui proces de devitalizare care trebuie inversat, stomacul și intestinul vor fi stimulate dacă bem un ceai de flori care conține sulf. Astfel, dezordinile activității renale vor fi indirect chemate la o reacție intensă. Vom fi remediat în acest fel – probabil în mod trecător, căci aceste acțiuni sunt de durată limitată, dar permit cel mai adesea organismului să iasă singur din încurcătură – această concentrare, acest blocaj de la nivelul polului superior, îl vom fi compensat printr-o contra-presiune spre partea de jos, ceea ce se va manifesta printr-o dispariție a colicilor și a crampelor gastrice. Dar acest lucru nu este, cel mai adesea, suficient. Ar fi suficient, poate, în caz de crampe gastrice ușoare, dar noi nu vom solicita organismul în mod excesiv, nu vom folosi un remediu puternic, acolo unde ar fi suficient un remediu mai ușor.
Să presupunem că, într-un asemenea sindrom, tulburarea ar fi foarte pronunțată. Să ne îndreptam atenția asupra faptului că, în acest caz, corpul astral super-activ este absorbit de intensa activitate renală, că el acționează prea intens asupra organizării senzoriale, ceea ce o slăbește și o ruinează. Forța structurantă a organizării neuro-senzoriale va fi astfel invadată numai de activitatea organizării astrale. Organele senzoriale și, în general, organizarea neuro-senzorială în ansamblul ei, nu vor fi mai puțin active, dar vor accepta întru câtva ceea ce este propriu organizării astrale și vor exercita o activitate asemănătoare cu a ei. Astfel, sistemul neuro-senzorial nu își va mai exercita în mod corect activitatea modelatoare. Va trebui atunci să declanșăm un proces care va fi în măsură să facă să iasă din el activitatea astrală. Noi trebuie să folosim atunci ceva care să acționeze asupra organizării neuro-senzoriale, care se află cel mai mult în legătură cu lumea exterioară și, de asemenea, care este cea mai înrudită, în om, cu lumea anorganică.
Ceea ce constituie fericirea fiziologiei nervilor este faptul de a putea da o explicație anorganică, altfel spus, pur fizică, sau, cel mult, chimică, proceselor referitoare la organele de simț. Gândiți-vă la tot ceea ce este optică pură în cazul ochiului. Putem face un desen foarte drăguț al ochiului, comparându-l cu un aparat fotografic. Aceasta, pentru a indica în ce măsură se înrudesc organele de simț cu lumea exterioară, pentru a arăta că organele noastre de simț sunt niște golfuri prin care lumea exterioară pătrunde în noi, tocmai prin intermediul anorganicului.
Ei bine, este perfect posibil să susținem această activitate specific neuro-senzorială cu ajutorul silicei sau a ceea ce este înrudit cu ea în organismul uman, căci silicea are o afinitate față de acest element periferic anorganic. Noi expulzăm întru câtva organizarea astrală prin ceea ce, în silice, tinde atât de intens, în exterior, spre anorganic. Când o floare conține silice, veți constata că ea devine spinoasă și tinde către anorganic. Aceasta ne conduce la ideea de a descărca organele cu ajutorul silicei, pe de o parte, și, de asemenea, pe de altă parte, dând organismului mai mult zahăr decât primește de obicei. Zahărul este și el o substanță care suferă în organism o transformare foarte apropiata de anorganic. Din acest motiv, tot ceea ce este introdus ca zahăr descarcă și organele de simț. Puteți fortifica această acțiune administrând, eventual, niște săruri alcaline, care descarcă îndeosebi sistemul nervos de activitatea astrală. Aceste indicații trebuie verificate în mod experimental.
Știința spirituală face posibil accesul la principiile călăuzitoare, ea ne permite, de exemplu, să percepem bine, dacă dezvoltăm cunoașterea intuitivă, efectele remanente ale silicei, să observăm că ea se îndreaptă spre periferie, că ea se desfășoară în organele de simț. Acest lucru poate fi verificat. Astfel, niște remedii compuse din săruri alcaline, din zahăr și silice, sunt foarte active atunci când suntem în prezența sindromului descris, dacă el se manifestă în mod intens. În această compoziție, zahărul trebuie să fie introdus nu în proporția obișnuită, ci neobișnuită, vă voi vorbi despre aceasta.
Forma cea mai bună sub care se află substanțele respective este realizată de rădăcina de mușețel, din care trebuie să preparăm un decoct adecvat. S-ar putea să vi se pară ciudat că vorbesc tocmai de rădăcină, dar trebuie să vedem în mod limpede că, în caz de simptome intense, avem nevoie de mai puțin sulf și de procesul floral, și avem nevoie mai ales de ceea ce planta conține în mod intens, vital. Demersul trebuie să fie prelungit, pentru ca să fortificăm îndeajuns reacția. Când introducem în tractusul digestiv substanțele caracterizate, conținute în rădăcina de mușețel, și în mod corect dozate, reacția nu este destul de puternică pentru a face să pătrundă vitalizarea, cu ocazia trecerii din intestin în sânge, și această trecere este, pur și simplu, forțată, fără transformarea zahărului, a silicei și a sărurilor alcaline. Din acest motiv, activitatea renală integrează aceste substanțe activității sale radiante, și le conduce spre activitatea neuro-senzorială, care le primește. Astfel, activitatea neuro-senzorială este descărcată de funcțiile astrale respective.
Dacă înțelegem aceste lucruri în mod clar, vedem cu adevărat câte forțe de vindecare aduce o asemenea acțiune terapeutică, iar o asemenea înlănțuire de gânduri devine deosebit de instructivă. Putem atunci să mai înaintăm ușor cu un pas și să vedem, într-un anumit fel, cum se transformă ceea ce absoarbe organismul uman, cum se manifestă activitatea renală care pune, de fapt, stăpânire pe ceea ce îi aduc vasele sanguine, făcând ca aceasta să radieze, și cum procedează, la rândul său, activitatea modelatoare, această activitate care este restabilită în puritatea ei de către silice, zahăr și sărurile alcaline. Suntem, astfel, tentați să spunem: pentru contemplarea suprasensibilă, percepute intuitiv, silicea, zahărul și sărurile alcaline, în proporții potrivite, apar ca un fel de fantomă umană. Suntem în prezența unui fel de fantomă, atunci când ne reprezentăm aceste substanțe ca forțe modelante. Căci aceste substanțe, eminamente modelante, sunt purtătoare de forțe plăsmuitoare. Acest lucru este perceptibil până în structura lor fizică exterioară.
În primul rând, efectul puternic al silicei derivă din tendința sa de a forma cristale lungi, atunci când ea se manifestă în lumea anorganică. Ceea ce obținem cu silicea nu poate fi obținut cu alte substanțe, mai înclinate spre formele rotunjite decât spre formarea de cristale. Cu asemenea substanțe am putea, eventual, trata un arici, dar nu un om, al cărui principiu de creștere constă în alungire.
Cel care nu poate sesiza ce are artistic natura atunci când structurează organismul, când îl structurează, de preferință, pornind de la activitatea neuro-senzorială, este incapabil să descopere logica, „ratio”, care se stabilește între substanțele exterioare și procesele organice. Dar o asemenea terapeutică există, care percepe ca pe un întreg ceea ce se petrece în exteriorul și în interiorul organismului, ceea ce este deconstruit în organism, putând atunci să radieze din activitatea renală și să fie apoi reluat de activitatea modelatoare a organizării neuro-senzoriale.
Să luăm ca exemplu o activitate renală care, în loc să fie excesivă, este prea slabă, și atunci o parte insuficientă de alimente poate fi absorbită de către astralitate. Tot ceea ce conține sindromul precedent provine dintr-o integrare excesivă în organizarea astrală, dintr-o activitate prea activă în omul superior, care se îndepărtează de activitățile digestive și cardiace, fenomen însoțit de obstruare mucoasă și de alte simptome ușor de observat. Toate acestea rezultă dintr-o activitate astrală excesivă.
Să presupunem, dimpotrivă, că activitatea astrală ar fi deficientă. Activitatea renală radiantă este insuficientă, de asemenea, organizarea astrală a omului nu este în măsură să furnizeze forței modelante ceea ce îi este necesar. Forța structurantă nu ajunge să se integreze în organizarea astrală. Aceasta nu ajunge până la periferie și nu se poate stabili un contact viu între forța modelatoare și forța alimentelor, a substanțelor care circulă pentru a fi repartizate. Substanțele se repartizează fără a fi luate în primire de forțele structurante. Forța modelatoare este insuficientă, iar substanța este părăsită în voia sorții. Corpul astral rămâne instabil, el nu transformă în mod corect substanța. Toate acestea constituie în mod cert un sindrom. Cum se manifestă el? În primul rând, ceea ce circulă în vasele sanguine nu este corect integrat activității renale prea slabe, așadar, activității insuficiente a organizării astrale, și va tinde întru câtva să se decanteze: hemoroizii, ciclul menstrual foarte puternic. Lipsește legătura, și metabolismul este lăsat de capul lui. Când organismul se află într-o asemenea stare, apar stări febrile latente, chiar intermitente.
Ce facem în cazul unui asemenea sindrom? Suntem în prezența unei activități astrale prea slabe. Trebuie să stimulăm activitatea renală pentru ca, prin intermediul ei, să fie absorbită suficientă substanță de către activitatea astrală. Ceea ce se manifestă aici a fost deja semnalat. Acum, lucrul cel mai bun de făcut este să realizăm echilibrul între organizarea eterică și cea astrală. Obținem astfel un transfer corect spre activitatea renală a ceea, ce provenind din tractusul digestiv, trece în sistemul cardio-respirator. Este posibil, în multe cazuri, să ajungem la un fel de echilibru reglând conținutul de fier al sângelui. Acest lucru reglementează circulația, suscitând, efectiv, o activitate renală intensă, ceea ce poate fi verificat în exterior prin creșterea diurezei și prin sudație. Acest lucru poate fi pus în evidență în mod clar. Trebuie să vedem neapărat că, în multe cazuri, acest echilibru este extraordinar de labil și că remediul despre care este vorba aici, și pe care îl purtăm deja în noi, nu acționează decât în cazurile cele mai pregnante.
În timp ce remediile care conțin sulf acționează, în principal, în tractusul digestiv, iar substanțele care exercită o activitate structurantă sunt cele mai înrudite cu silicea și cu sărurile alcaline, metalele pure sunt capabile să restabilească echilibrul necesar între greutate și imponderabilitate. Experiența ne va învăța cum să le punem în lucrare pentru a restabili, într-un anumit fel, echilibrul, pornind de la fier, aur sau cupru, în funcție de cum arată sindromul. Dacă am stabilit caracterul bolii, vom obține cele mai bune rezultate cu metalele pure. Iar când echilibrul dintre formare și deformare va înclina spre deformare, când, astfel, această relație dintre sistemul cardio-respirator și sistemul renal va fi perturbat, cel mai bun remediu va fi fierul.
Dar se poate întâmpla ca niște perturbări prelungite ale proceselor să antreneze niște deformări de organe, activitatea modelatoare nu mai poate coborî până la ele. Astfel, când există deja deformarea unor organe care au suferit din cauza carenței activității modelatoare, vom recurge la mercur. Mercurul, prin faptul că posedă deja niște forțe modelatoare, prin faptul că el își păstrează forma de picătură de metal, este deosebit de activ asupra organelor inferioare ale omului. În același mod, putem descoperi niște relații între metale și organele lezate, deformate, ale capului, când este lezat însuși sistemul nervos. Este bine, în acest caz, să nu ne încredem doar în stabilirea echilibrului care devine instabil. Este aici ceva foarte dificil. Acest echilibru se aseamănă cu acela al unei balanțe foarte sensibile: El este mai ușor de realizat dacă acționăm nu doar asupra tijei, ci și asupra talgerelor. Echilibrul poate fi realizat dacă favorizăm acțiunea fierului prin introducerea unui principiu sulf în tractusul digestiv și dacă îi opunem efectul contrar al sărurilor alcaline în organismul neuro-senzorial. Fierul devine astfel activ în omul ritmic, median – aceasta se repartizează în mod minunat. Potasiul, calciul, sau sărurile alcaline sunt active în organizarea neuro-senzorială, iar sulful în sistemul digestiv. Astfel, echilibrul poate fi restabilit mai ușor.
În mod curios, vom întâlni o situație opusă în frunzele anumitor plante. Dacă preparați corect niște frunze de urzici – de Urtica dioica – veți obține un remediu compus din sulf, fier și sărurile necesare care acționează în același mod. Trebuie neapărat să vedem corelația dintre forța devitalizantă care exista în plantă și forța vitalizantă care exista la om. Este clar ca în urzică procesul sulf din rădăcină tinde în mod treptat spre anorganic. Organismul uman procedează invers, transformă în mod treptat sulful, prin intermediul albuminei, în așa fel încât să restabilească ordinea în digestie. În urzică, fierul acționează din frunze și, prin intermediul seminței, asupra frunzelor din anul următor, astfel că ea risipește ceea ce, în organismul uman, procesul ritmic adună. Urzica acționează în sens invers: într-adevăr, ceea ce vă agresează în frunzele de urzică este acest efect distructiv pe care trebuie să-l biruim pentru ca procesul ritmic al omului să devină regulat. În fine, sărurile alcaline pe care le conține planta sunt cel mai puțin transformate în direcția organismului și, din această cauză, au de parcurs cel mai lung drum, merg până la organizarea neuro-senzorială, traiect parcurs cu ușurință, căci noi știm că în sindromul respectiv activitatea renală dormitează, ea este stânjenită. În organism, repartizarea este cu adevărat inversul a ceea ce are loc în plantă. Dar nimic nu ne obligă să ne mulțumim cu niște remedii vegetale. Putem să preparăm și niște remedii de sinteză, asociind în mod corect substanțele caracterizate, și ajungem, astfel, la vindecare.
Acestea sunt niște noțiuni capabile să facă din terapeutică o știință logică și, totodată o artă, căci ea nu va mai putea fi doar știință, așa cum nu poți fi sculptor fără să fii artist. Poți ști totul despre mânuirea daltei, despre modul în care modelezi argila, fără să fii, prin aceasta, artist. Fără artă nu exista terapeutică. Am putea spune că trebuie să ne cucerim o îndemânare – desigur, o „îndemânare spirituală” – în privința dozării. Evident, acest lucru nu le convine acelora, atât de numeroși, care ar vrea să facă din medicină o știință pură, și totuși, așa stau lucrurile.
Iată încă un exemplu de ceea ce s-ar putea întâmpla: Se poate instala o perturbare în coordonarea dintre procesul care conduce spre anorganic, procesul pregătitor al perioadei de organizare, și intrarea în joc a corpului eteric, a activității cardio-pulmonare. Această perturbare este cu atât mai de temut, cu cât înaintăm în vârstă. Tractusul digestiv și sistemul vascular nu mai cooperează atunci la fel de bine. Când se întâmplă acest lucru, trebuie să fim atenți la acumularea produselor ce rezultă de aici. Proasta lor repartizare aduce, evident, după sine, acumularea lor. Abordăm, astfel, domeniul acțiunilor metabolice, de la formele lor cele mai ușoare până la cele mai grave. Trebuie atunci să vedem clar că, și aici, activitatea renală este dezorganizată, pentru că ea nu primește nimic pe care să-l emane, substanța depunându-se în alta parte. Atunci se instalează niște forme de boală foarte complicate, căci, pe de o parte, activitățile digestive și cele renale furnizează materialul activității modelatoare, iar, pe de altă parte, atrofia acestora este însoțită de o perturbare a echilibrului, cu dispariția treptată a activității plăsmuitoare. Produsele de metabolism se răspândesc în organism, dar nu mai sunt integrate structurii, și folosirea lor ca material de construcție încetează treptat. Atunci se instalează niște afecțiuni metabolice atât de dificil de combătut. Pentru a le trata, trebuie să încercăm să punem în lucrare tot ceea ce este înrudit cu devenirea organică, tot ceea ce are legătură cu elementul sulfuric, cu elementul fosforic, cu ceea ce, în flori, este apropiat sau legat de uleiurile eterice. Trebuie să facem să se desfășoare aceste activități în cadrul tractusului digestiv, pentru a determina activitatea renală să se exercite în organism și să ajutăm la restabilirea activității plăsmuitoare. Tocmai în cazul unei asemenea boli este important să găsim acces la aparatul digestiv.
Activitatea renală și sudația sunt, în anumite privințe, niște procese polare, interdependente. Astfel, deficiența de activitate a procesului renal, drept consecință a celor prezentate adineaori, va fi însoțită întotdeauna de o reducere a secreției sudorale. Este un fapt la care trebuie să fim foarte atenți, căci, de fiecare dată când aceasta este perturbată, activitatea renală este și ea perturbată. Ca regulă generală, în cazul reducerii secreției sudorale, activitatea renală se aseamănă cu aceea a unei mașini care s-ar învârti în gol, căci ceea ce provine din alimente s-a acumulat în prealabil în organism, răspândindu-se în mod anormal. Dacă reușim atunci să stimulăm în mod intens tractusul digestiv – acest lucru se poate face din interior, ca și din exterior, pornind de la piele, precum și de la rinichi –, dacă reușim să-l stimulăm atât de intens încât el să poată stimula, la rândul său, activitatea cardio-respiratorie, iar sistemul renal să fie reaprovizionat, substanțele nu se vor mai acumula și vom veni de hac bolilor metabolismului.
Dar, să fim conștienți că suntem în prezența unui proces din organismul uman care nu cere să fie vindecat în mod complet, ci doar stimulat în direcția vindecării. Organismul bolnav caută, de fapt, o stimulare în direcția vindecării. Iar dacă vrem să facem vindecarea durabilă, trebuie să ne limităm la o stimulare. Căci o vindecare facilă conduce mai ușor la o recădere, decât o boală a cărei vindecare doar am amorsat-o. Organismul se obișnuiește cu activitatea pe care o desfășoară în vederea vindecării și continuă această activitate de la sine. El i se asociază astfel mai intim, până în momentul când se produce reacția, dar aceasta este precedată de acomodare. Și a te obișnui astfel cu procesul de vindecare constituie, de fapt, cea mai bună dintre vindecări. Astfel, organismul acceptă în mod real ceea ce a fost modificat în el prin procesul de vindecare.
Nu am putut să vă dau decât niște indicații referitoare la metodă, dar veți înțelege că acest mod de a aduce lumină în domeniul fiziologiei, patologiei și al terapeuticii prin știința spirituală trebuie luat în serios. În acest fel veți înțelege că omul nu trebuie să fie considerat o ființă izolată, că el aparține întregului Cosmos și că pentru orice proces care se desfășoară în el într-o anumită direcție, să spunem, ascendentă, trebuie să căutăm în afara lui procesul cu direcție descendentă. Astfel, vom putea exercita o acțiune compensatoare asupra unei curbe prea puternic ascendente ș.a.m.d. Medicina este, într-un anumit sens, o disciplină care pretinde cunoașterea întregului univers. Nu v-am putut oferi decât o scurtă vedere de ansamblu, suficientă totuși pentru a vă arăta că exista un alt mod de a cunoaște Urtica dioica, Colchicum autumnale. Trebuie să vedem, în primul rând, că anotimpul în care apare planta are o anumită semnificație pentru întreaga ei structură. Se stabilește, astfel, o anumită relație cu devitalizarea. Veți putea deduce din culoarea florii și din perioada când apare că acest proces de devitalizare a lui Colchicum este foarte restrâns. Când îi experimentați apoi calitățile curative, veți constata că organismul trebuie să facă un mare efort de direcție ascendentă, pentru a realiza vitalizarea din direcția opusă, el trebuie să înceapă prin a face planta să moară, pentru ca apoi să-i redea viața. Și acest întreg proces se ridică până la nivelul tiroidei umane. Veți putea face, astfel, niște experiențe care să arate că Colchicum autumnale este remediul împotriva hipertrofiei tiroidei.
Nu este vorba deloc să tunăm și să fulgerăm, de pe pozițiile unui diletantism confuz, împotriva metodelor științifice actuale, ci să arătăm căile care conduc la niște aplicații mai practice decât experimentarea pură. Nu spun că experimentarea pură nu poate, și ea, să ducă la țel, dar prin ea multe lucruri ne scapă, mai ales tot ceea ce ne învață natura. Dar este bine, chiar atunci când preparăm un remediu de sinteză, pe bază de fier, sulf și săruri alcaline, să știm că, într-o anumită plantă, însăși natura a procedat, într-un anumit fel, la această sinteză și că ea ne poate învăța multe, în vederea acestei preparări, dacă înțelegem ce se petrece în ea.
Ar fi plăcut, desigur, sa abordăm mult mai multe detalii. Cred că prietenii noștri medici vor fi făcut acest lucru într-o expunere sau alta. Multe lucruri figurează în literatura noastră și ar fi de dorit ca în curând să se mai adauge și altele. Căci sunt convins că dacă lucrurile vor fi expuse în mod corect în literatura noastră, unii vor gândi: Ca medic, eu sunt dator să vindec, chiar dacă pentru aceasta trebuie să recurg la ceva care îmi este antipatic. Dacă este vorba de ceva eficace, nu voi putea să nu țin seama de ceea ce figurează în literatură.
Astfel, cred că va fi bine să avem cât mai repede posibil o literatură care să constituie puntea de legătură între știința spirituală și știința a ceea ce este accesibil doar simțurilor. Această literatură va contribui la apariția următoarei opinii: Remediile sunt eficace, așadar, întreaga literatură de acest fel nu poate fi un morman de absurdități. Încercați aceste remedii, veți vedea că ele sunt eficace. Și acest lucru este important, căci în ceea ce practică medicina modernă sunt atâtea lucruri ineficace. Iar în lupta dintre ceea ce este eficace și ceea ce nu este eficace se va decide ceea ce am dori să vedem instaurându-se conform științei spirituale.
