Dragii mei prieteni! În cadrul acestui curs, noi am reunit pentru prima oară membrii a două domenii de activitate spirituală și această reunire reprezintă ceva cu totul deosebit. De aceea va fi necesar să ne înțelegem încă de astăzi asupra sensului acestei întâlniri, în primul rând pe baza a ceea ce va trebui să constituie conținutul acestui curs. Pentru început, aș vrea doar să atrag atenția asupra faptului că acest curs va fi, poate ca nici un altul, un exemplu pentru felul cum, prin modelarea deosebită a vieții spirituale din epoca noastră, niște vechi tradiții, niște vechi orânduieli, trebuie să fie reînnoite, fiindcă ceea ce a fost cultivat sub numele de medicină pastorală și-a pierdut, de fapt, conținutul. Vom vedea acest lucru în cursul expunerilor. În schimb, tocmai din substraturile epocii noastre va rezulta o misiune deosebit de importantă, care, la rândul ei, dacă o sintetizăm, va avea voie să poarte, într-o expunere, numele de medicină pastorală. Am avut grijă cu strictețe ca în cadrul acestui curs să fie reuniți, în esență, teologi autentici, precum și personalități care sunt sau vor deveni cu adevărat medici, medici în sensul că noi le putem garanta acest titlu conform misiunii Secției de Medicină de la Goetheanum. Cum trebuie să ia formă acest sens, toate acestea vor ajunge să fie discutate tocmai în cadrul acestui curs. Am admis, firește, câteva excepții, dar foarte puține, iar acestea sunt bine întemeiate în cadrul a ceea ce este convingerea Secției de Medicină de la Goetheanum. Esențialul va fi, înainte de toate, dragi prieteni, ca dvs. să trăiți, atât în domeniul teologiei, cât și în domeniul medicinei, în niște noțiuni absolut clare tocmai în privința a ceea ce face posibilă, în sensul unei noi medicini pastorale, colaborarea teologilor cu medicii. Despre o asemenea colaborare s-a vorbit adeseori și s-a constatat că tocmai mișcarea antroposofică trebuie să se bizuie pe o asemenea colaborare. Dar au apărut și niște aspecte pe care va trebui să le rectificăm tocmai în cadrul acestui curs. Colaborarea la care m-am referit nu trebuie să fie concepută, în nici un caz, dragii mei prieteni, ca o intervenție diletantă a unui domeniu în celălalt. Nu poate fi deloc vorba ca teologii să devină terapeuți sau terapeuții să devină, într-un fel, teologi. Bineînțeles, în măsura în care sunt terapeuți sau teologi. E vorba de o colaborare, de a lucra mână în mână. În schimb, acest curs va trebui să acorde mare importanță faptului că nu e voie ca totul să fie caricaturizat și haotizat, că nu e voie – nici nu știu la ce ar folosi – ca teologul să încerce să se amestece în mod diletant în tot felul de probleme medicale, care, oricum, nu pot face parte din misiunea lui. Și invers, medicul trebuie să devină conștient, în sensul în care înțelegem noi lucrurile, de poziția pe care trebuie să o ocupe față de teolog. De înțelegerea totală, din ambele părți, a acestui lucru, va depinde extraordinar de mult. Ei bine, am avut prilejul să auzim, de exemplu, și așa ceva: Da, teologul trebuie, desigur, să-și însușească niște cunoștințe de medicină. – Bineînțeles, ne putem însuși oricând cunoștințe dintr-un domeniu sau altul, va fi chiar foarte bine să ne însușim mereu cunoștințe noi. Dar esențialul aici este să ne dăm seama în mod cu adevărat clar și lămurit: medic, terapeut, este acela care în gândirea, simțirea și voința sa umană are pregătirea specific medicală, și nimeni, chiar teolog fiind, nu ar trebui să creadă că poate interveni în lume cu niște cunoștințe medicale dacă nu are această pregătire specific medicală. Și invers, medicul va trebui să dezvolte o noțiune absolut specială despre profesia sa și el va trebui să învețe să înțeleagă, prin medicina pastorală, că s-a spus un lucru esențial când s-a spus: preotului îi aparține flacăra de jertfă, medicului, caduceul lui Mercur. Și numai prin cooperarea flăcării de jertfă cu caduceul lui Mercur este posibilă o activitate prosperă. Nu trebuie să vrem să vindecăm prin flacăra de jertfă și să celebrăm cultul prin caduceul lui Mercur. Dar trebuie să înțelegem că amândouă sunt serviciu divin. Și, cu cât înțelegem mai mult că ambele sunt serviciu divin, cu atât mai rodnică va fi colaborarea, dacă medicul rămâne medic, preotul rămâne preot, intervenind vindecător în lume în mod corespunzător. Mișcarea noastră antroposofică nu are voie să devină terenul pe care se aruncă toate de-a valma, în mod haotic, fiindcă prin aceasta ar avea de suferit seriozitatea, seriozitatea pe care tocmai că noi ar trebui să o cultivăm atât de intens în cadrul mișcării antroposofice. Putem ști foarte bine, la modul general, ca să folosesc un exemplu radical, cam ce se întâmplă când se execută o operație la un picior; dar nu ar trebui să credem că am putea executa imediat o operație la picior. Ar trebui să avem această atitudine față de tot ceea ce ține de medicină. Înainte de toate, antroposofia nu are voie să devină în nici un fel o propagandă pentru cârpăceală. Nu e voie ca ea să devină așa ceva nici prin faptul că, să zicem, unii teologi ar deveni niște cârpaci. Acest lucru trebuie clarificat în modul cel mai limpede; și atunci, ceea ce va porni din direcția Secției de Medicină de la Goetheanum va trata cu cea mai mare seriozitate ceea ce îl poate situa pe om în fața lumii, în sens antroposofic, ca vindecător, dar va trebui să existe, de asemenea, o organizare reală și va fi necesar ca poziția acelui medic care vrea să acționeze în sensul Secției de Medicină de la Goetheanum să fie decis în mod clar pentru această Secție. Acest lucru nu va fi posibil decât dacă această organizare va deveni una absolut reală, astfel încât să se poată ajunge în viitor ca, într-un anumit sens, să devină medic un om care e medic în sensul Secției de Medicină de la Goetheanum. Ei bine, dragii mei prieteni, prin aceasta va apărea justificat faptul că am evitat să admitem la acest curs terapeuți care nu sunt medici. Astfel că cei care sunt prezenți astăzi aici ca medici au dreptul și în sensul lumii exterioare să-și declare calitatea de medic – în esență, cu câteva mici excepții.
Prin aceasta sper că am căzut de acord asupra unui aspect, dragii mei prieteni. Dar acest aspect, prin faptul că l-am discutat, în primă instanță, mai mult în mod aluziv, mai mult sub aspect organizatoric, va deveni întru totul, conform îndreptățirii sale, obiect al medicinei pastorale înseși. Când, cu puțin timp în urmă, din direcția teologilor a pornit ideea de a li se oferi teologilor ceva din domeniul medical, eu nu am putut răspunde acestei inițiative altfel decât spunând: Ei bine, voi ține un curs de medicină pastorală la care pot lua parte teologii. Și astfel, a fost organizat acest curs de medicină pastorală de către Secția de Medicină de la Goetheanum, iar teologii pot lua parte la el. Trebuie să ne fie absolut clară întreaga structură a ceea ce întreprindem noi aici.
Ei bine, dragii mei prieteni, medicina pastorală nu a fost, de fapt, la urma urmei, o materie în cadrul facultății de medicină, ci în cadrul facultății de teologie; și această medicină pastorală care a fost cultivată în facultățile de teologie nu conținea nimic care să țină de medicina propriu-zisă. Sau aș vrea să întreb: Oare vreunul dintre medicii cu pregătire universitară aici prezenți a putut învăța el însuși, în cadrul studiilor sale de specialitate de la facultatea de medicină, puțină medicină pastorală? Îl rog să ridice mâna pe acela care a făcut acest lucru. În programa facultăților de medicină nu apare așa ceva, în schimb, joacă un anumit rol în cadrul facultăților de teologie catolice. În cadrul facultăților evanghelice nu mai joacă aproape nici un rol, dar în cadrul facultății de teologie catolice, medicina pastorală joacă un anumit rol, și acest lucru își are bunul său temei. Doar că ea nu conține nimic de natură medicală. Ea conține, în esență, următorul lucru: În primul rând, ceea ce îi este necesar păstorului sufletesc, în cadrul păstoririi sufletești, pentru a putea acționa în sensul îngrijirii sufletești nu numai în cazul celor care sunt încredințați păstoririi sale sufletești ca oameni sănătoși, ci și în cazul celor care îi sunt încredințați ca oameni bolnavi. Dar misiunea lui este păstorirea sufletească; și aici apare deja o nuanță diferită, după cum el are în îngrijirea lui sufletească un om bolnav, mai ales unul grav bolnav, sau un om sănătos. Atunci esențial este felul în care trebuie să concepem păstorirea sufletească la niște oameni bolnavi, eventual grav bolnavi, felul în care trebuie să ne comportăm în aceste cazuri. În schimb, eu nu am cunoscut încă, de fapt, nici o carte de medicină pastorală în care să nu se spună în mod expres și repetat că prima îndatorire a păstorului sufletesc este aceasta, de a acorda ajutor, în primă instanță, prin sfat și faptă, pentru găsirea medicului potrivit, dar că el trebuie să se abțină de la orice intervenție medicală. Vă atrag atenția asupra acestui lucru.
Un al doilea capitol important al medicinei pastorale este acesta, de a se răspunde întrebărilor care se leagă de igiena măsurilor religios-cultice. De exemplu, trebuie să se discute cu profanii avantajele sau dezavantajele posturilor prescrise prin cult pentru sănătate sau ce are de spus știința medicală în legătura cu datina circumciziei, și altele asemenea. În ceea ce-l privește pe preotul însuși – noi avem de-a face, în principal, cu facultăți de teologie catolice –, s-a discutat ce trebuie să se știe sub aspect igienico-medical în legătură cu asceza. Sunt multe lucruri de spus despre acest subiect.
Un alt capitol se referă la diferitele măsuri care trebuie să fie luate, în ceea ce privește terapia și sacramentalismul, în cadrul unei comunități unde există preot și medic. Dacă o comunitate religioasă pornește de la realitatea acțiunii sacramentului – va trebui să vorbim îndată despre acest lucru –, aceasta reprezintă, într-adevăr, ceva care se întâlnește cu intervențiile care se fac cu ajutorul remediilor, și noi avem, în cazul unor asemenea acțiuni cum este, de exemplu, sfântul maslu, ceva pe care preotul și-l poate disputa, alături de medic, la patul bolnavului. Pe acest tărâm trebuie să răspundem la întrebarea, respectiv medicina pastorală de până acum îi dă răspunsul, ce importanță are primirea sacramentului împărtășaniei după ce boala a fost depășită, și altele asemenea. Dacă ținem seama de aspectul spiritual, atunci intră neapărat în discuție interacțiunea, la om, a sacramentului cu procesul terapeutic.
Un alt capitol este acela – și este un capitol foarte amănunțit în cadrul medicinei pastorale – care se ocupă cu felul în care trebuie să se comporte păstorul sufletesc, în acord cu medicul, față de bolnavul psihic, față de persoanele cu o viață sufletească diminuată sau anormală. Pentru asemenea psihopați, păstorirea sufletească se modifică. Aceasta era, în esență, misiunea pe care și-a propus-o medicina pastorală de până acum, și care a fost tratată în mod destul de amănunțit, de-a lungul secolelor, prin permanenta invocare a pasajelor din Părinții Bisericii.
Acesta este un domeniu care nouă, celor care suntem situați în sânul unei înnoiri a vieții spirituale, nu ne poate apărea în aceeași lumină. De aici rezultă, tocmai pe baza concepției antroposofice fundamentale, niște misiuni importante, foarte importante, pentru o nouă medicină pastorală. Și, în măsura în care rezultă asemenea misiuni, noi putem studia acest lucru, dragii mei prieteni, dacă examinăm problema din două direcții. Să o examinăm mai întâi din direcția medicinei.
Cu ce avem de-a face în cazul terapiei? Când aplicăm unui bolnav medicamentul sau tratamentul, noi avem întotdeauna de-a face cu faptul că, în efectul pe care intenționăm să-l obținem printr-o substanță sau printr-un proces, fizic sau spiritual sau sufletesc, depășim peste tot ceea ce este interacțiunea așa-zis normală a omului cu ambianța. Indiferent ce terapie aplicăm, pretutindeni depășim ceea ce face omul în viața cotidiană, fie la preluarea hranei, fie expunându-se luminii sau aerului sau expunându-se unor influențe sufletești, pretutindeni noi depășim, prin terapie, aceste limite. Chiar atunci când prescriem dieta, noi facem un mic pas dincolo de aceste limite, dincolo de limitele a ceea ce respectă omul, în viața cotidiană, în relațiile cu ambianța. Noi facem ca remediile să acționeze asupra omului. Dacă remediul folosit este o substanță fizică, atunci va avea loc, drept consecință a remediului, un alt proces decât la simpla consumare a hranei. Dar așa stau lucrurile și în cazul celorlalte influențe terapeutice. Noi intervenim mereu asupra omului, printr-o măsură terapeutică, în alt mod decât se intervine de obicei asupra lui în viață. Căci cum se intervine în viață asupra omului sau cum intervine el asupra lui însuși? Dragii mei prieteni, în privința a ceea ce intră sau poate intra în om, pe parcursul vieții, în cadrul diferitelor procese, trebuie să distingem trei lucruri: În primul rând, ceea ce acționează în om așa cum acționează în natura exterioară procesele fizico-chimice, în al doilea rând, ceea ce acționează în om nu în mod fizico-chimic, ci în sfera vitală. Trebuie să vedem ce acționează în sfera vitală, dar trebuie să vedem, în al treilea rând, ce intervine în mod direct în sfera conștienței.
Tabla 1Aici trebuie să stabilim o noțiune importantă. În viața obișnuită, noi avem cele trei stări de conștiență: starea de veghe, starea de vis și starea de somn. În momentul în care ne apropiem cu o măsură terapeutică adevărată, noi intervenim asupra conștienței. Intervenim mai mult sau mai puțin, în funcție de măsura terapeutică folosită. Dar această intervenție nu are loc niciodată, în cursul așa-numit normal al vieții, într-un mod atât de direct. Dacă omul mănâncă, pur și simplu, dacă el consumă doar în mod obișnuit alimente, atunci veghea, visul, somnul lui, se desfășoară mai departe, dacă e vorba de un consum obișnuit de alimente, în mod normal, noi intervenim, cel mult, într-un fel, cu vreo dietă – dar aici granița este deja variabilă – asupra organismului, ca să provocăm un somn mai sănătos decât îl avea pacientul înainte. Dar deja aici începe terapia.
Cu totul altceva este dacă omul, din cauza anumitor împrejurări, are febră, și dvs. acționați pe cale terapeutică. Dacă ați interveni la omul sănătos cu același mijloc, i-ați schimba starea de conștiență. Așadar, dvs., ca medic, trebuie să lucrați cu ceea ce are de-a face, propriu-zis, cu stările de conștiență. În timp ce altfel, în relațiile obișnuite ale omului cu lumea înconjurătoare, avem de-a face cu viața, în medicină avem de-a face cu intervenția asupra stărilor de conștiență. Puteți găsi aceasta pretutindeni, în cazul oricărei măsuri terapeutice, și specificul unei măsuri terapeutice este faptul că ea intervine în ceea ce are de-a face, într-un fel, cu variabilitatea stărilor de conștiență. Și nici nu există vreun alt remediu eficient în afară de acela care intervine în entitatea umană atât de profund, încât cuprinde entitatea umană până la acele izvoare din care rezultă stările de conștiență. Dar prin aceasta, dvs., ca medic, ca terapeut, vă situați în mod nemijlocit în ordinea spirituală a lumii. Căci a schimba stările de conștiență înseamnă că dvs. vă situați în ordinea spirituală a lumii. Și, dacă aveți o vindecare în mod real eficientă, atunci, tocmai prin această pătrundere până la stările de conștiență, dvs. atrageți întotdeauna elementul sufletesc în procesul terapeutic, chiar dacă în subconștient. Nu rămâneți în fizic. Consumarea obișnuită a hranei, respirația obișnuită, celelalte procese, rămân în fizic, și componentele superioare ale ființei umane acționează în mod indirect prin intermediul fizicului. Și ele acționează, și acționează prin intermediul fizicului; în schimb, când acționați în mod terapeutic, dvs. atrageți în mod nemijlocit sufletescul în această acțiune. Astfel că putem spune: dacă își înțelege profesia în mod just, medicul se apropie în mod nemijlocit de spiritual. Doar în aparență măsurile terapeutice sunt simple procese fizice sau biologice. Dacă sunt măsuri terapeutice adevărate – de obicei, nu sunt niciodată așa –, ele atrag întotdeauna elementul sufletesc, chiar dacă pentru conștiența obișnuită acest lucru rămâne, în primă instanță, inconștient. Dar ar trebui să urmăriți odată, dragii mei prieteni, ce se petrece, propriu-zis, în om când coborâm în mod direct febra printr-un adevărat proces terapeutic. Atunci acționăm până în adâncul cel mai intim al ființei sale, după cum invers, procesul maladiv acționează până în adâncul cel mai intim al ființei sale, scoate la suprafață procesele din om dincolo de simplul aspect fizic și biologic. Aceasta, dintr-o direcție. Vedem cum, în mod absolut esențial, existența de medic, actul terapeutic, conduce, prin propria sa natură, din fizic în spiritual.
Să examinăm acum tot atât de serios profesia de preot. Dacă profesia de preot nu este o simplă profesie de învățător, ci dacă preotul trăiește în actul cultic, atunci el este unit cu actul cultic, iar actul cultic conține în sine sacramentul. Dar sacramentul nu reprezintă ceva simbolic. Sacramentul – ce este el? El constă în faptul că se desfășoară niște procese exterioare. Aceste procese exterioare care se desfășoară aici conțin în sine ceva care nu se epuizează o dată cu procesul chimic sau biologic care are loc aici, ci conțin în sine niște orientări, niște direcții, care sunt integrate procesului fizic, procesului biologic, și care își au originea în spiritual. Se îndeplinesc niște procese sensibile în care, în cursul îndeplinirii lor, se revarsă spiritualitate. Ființialitatea spirituală se manifestă în actul cultic pe cale accesibilă simțurilor. Și ceea ce se petrece atunci în fața credincioșilor se petrece, în primă instanță, în fața conștienței, și nu e voie să aibă loc nimic altceva decât ceea ce se petrece în fața conștienței. Altfel nu e act cultic, sacrament, ci sugestie. Sacramentul, cultul, în sensul adevărat, nu trebuie să conțină în sine niciodată ceva de natura sugestiei, dar el conține cu atât mai mult în sine spiritualul. El se desfășoară în fața conștienței, dar acționează în sânul vieții.
La împărtășanie, omul nu primește doar substanța care îi este oferită; atunci nu am avea de-a face cu un sacrament. Nu e vorba nici de un simbol, ci e vorba de ceva care acționează în adâncul vieții sale, pentru că sacramentul este săvârșit, celebrat, conform orientării lumii spirituale, așa că putem spune: Terapia conduce viața în sfera conștienței. Cultul, cu sacramentul, conduce conștiența în sânul vieții.
(Tabla 1)Prin aceasta, aveți cele două activități polare, activitatea terapeutică și celebrarea cultului; amândouă se comportă, în realitate, în mod polar. În cadrul activității terapeutice acționăm, pornind de la viață, asupra conștienței și, în cazul procesului terapeutic, conștiența devine un ajutor al nostru, firește, un ajutor care în conștiența obișnuită rămâne inconștient. În cazul celebrării cultice, viața devine un ajutor pentru ceea ce se săvârșește în fața conștienței. Ambele activități, dragii mei prieteni, dacă nu doar sunt prezentate în mod schematic în fața dvs., așa cum sunt prezentate ele aici, ci dacă sunt primite în mod spiritual în interiorul sufletului, au nevoie, în general, de omul întreg, dacă devin profesie. Și numai din cauză că în cadrul civilizației noastre noi am ieșit în domeniul terapiei din spiritual, iar în domeniul teologiei am ieșit din sfera vieții concrete, numai din cauză că în cadrul civilizației noastre ne-am rătăcit în materialism în ceea ce privește terapeutica, și în abstractism în ceea ce privește teologia, numai din această cauză adevărata relație este astăzi cu totul acoperită. Dar această relație adevărată trebuie să fie aprofundată din nou, trebuie să devină din nou activă. Trebuie să devină din nou clar faptul că medicul are nevoie deja pentru diagnostic de o privire educată, care să-l facă să vadă un proces biologic sau chiar fizic din organismul uman în lumina unor procese spirituale – căci toate procesele din organismul uman sunt spirituale –, astfel că medicul are nevoie deja pentru diagnostic de o privire educată, și încă și mai mult pentru terapie, pentru a vedea licărirea spiritualului în fizic.
Preotul are nevoie de privirea educată pentru a vedea licărirea imaginii fizice corespunzătoare unui proces spiritual. Din nou aspectul polar. Dar polaritățile trebuie mereu să colaboreze în lume; și aceste două polarități trebuie să colaboreze. Și felul în care trebuie ele să colaboreze, tocmai aceasta va fi misiunea pe care vrem să o aprofundăm în cadrul antroposofiei, dar care ajunge să se manifeste în mod real și în cadrul antroposofiei; astfel încât ne putem gândi, dragii mei prieteni, că prin această reuniune în cadrul cursului de medicină pastorală va putea fi format cu adevărat pentru viitor medicul antroposof, care, pe baza legăturii sale cu lumea spirituală, să poată intra în relație justă cu preotul, care, la rândul său, vine din sânul mișcării pentru înnoire religioasă creștină. Va rezulta ceva absolut special pentru medic și pentru preot, și atunci poate lua naștere colaborarea justă.
Oare ce poate însemna, în acest caz, a colabora, dragii mei prieteni? A colabora nu poate însemna ca preotul să facă, în mod diletant, pe medicul, iar medicul să facă, tot așa, în mod diletant, pe preotul. Nu poate fi vorba de așa ceva. Căci, dacă asta ar însemna a colabora, adică preotul să știe puțină medicină, medicul să participe întru câtva la actul cultic al preoțimii, aș vrea să știu de ce ar mai colabora ei. Căci, de ce ar trebui să se intereseze medicul, care are o pregătire de specialitate, de diletantismul preoțesc-medical? Nu există absolut nici un motiv pentru aceasta. Și de ce ar trebui să se intereseze preotul de un aspect pastoral din cadrul medicinei, decât dacă medicul are nevoie de un păstor sufletesc? Dar dacă medicul este un medic destoinic, cu o activitate medicală serioasă, dacă preotul este un preot adevărat, atunci ei pot colabora. A colabora înseamnă, fără îndoială, ca unul să-i ofere celuilalt ceva dintr-un domeniu în care este pregătit temeinic, nu să se amestece unul în sfera celuilalt.
Dar, tocmai prin faptul că are loc o asemenea colaborare, tocmai prin aceasta va rezulta pentru cultură un lucru cum nu se poate mai important, va rezulta faptul că prin această relație care a fost creată în acest fel ia naștere adevărata înțelegere a medicului pentru preot, a preotului pentru medic, astfel încât preotul va ști despre munca medicului atâta cât îi este necesar, medicul va ști despre profesia și misiunea preotului atâta cât îi este, la rândul său, necesar. Se va vedea apoi mai târziu în ce măsură amândoi, medic și preot, colaborând, la rândul lor, cu pedagogul, vor putea acționa în mod benefic pentru omenire. Dar aceasta va fi, din nou, o temă specială. Și aici va exista o colaborare, în modul cel mai variat, pentru că pedagogia este, în realitate, la rândul ei, un domeniu care trebuie examinat dintr-un alt punct de vedere. Preotul nu poate deveni medic, medicul nu poate deveni preot, în măsura în care ei sunt medic sau preot. Dar amândoi pot fi, într-un anumit sens, pedagogi, însă trebuie să concepem toate aspectele acestei colaborări în mod absolut concret. De aceea aș vrea să vă rog, în primul rând, pentru astăzi, să considerați printre adevărurile pe care trebuie să le transmită medicina pastorală și acest adevăr care constă în avertismentul referitor la amestecul haotic, în sublinierea insistentă a necesității de a se lucra pe baze cu adevărat obiective și de specialitate. Preotul va fi un ajutor adevărat pentru medicul autentic dacă va acționa în sensul că va respinge diletantismul medical. Aceasta va fi una dintre sarcinile sale. Iar medicul va putea face unele lucruri, tocmai la patul bolnavului, pentru a aprecia la adevărata ei valoare activitatea preotului, acolo unde aceasta trebuie să intervină în viață în modul cel mai real: la patul bolnavului.
Vom continua mâine aceste considerații.
