Iubiții mei prieteni! Astăzi aș dori să fac o introducere cu privire la cele ce vreau să dezvolt aici în zilele care urmează. Aș dori să fac aceasta și pentru ca dumneavoastră să fiți avizați de la bun început despre intenția acestor dezbateri. Sarcina mea în aceste zile nu va fi aceea de a trata un domeniu anume, strict determinat, ci de a oferi câteva puncte de vedere noi, cu un scop absolut precis sub raport științific. Aș dori să vă atrag atenția în ceea ce privește denumirea acestui așa-zis „curs de astronomie”. El nu va fi așa ceva, ci urmează să trateze un aspect care mie mi se pare deosebit de important să fie abordat în această epocă. De aceea am indicat ca titlu: Astronomia și științele naturii. Astăzi aș vrea să explic în special ce înțeleg eu, de fapt, prin acest titlu.
Așa cum stau lucrurile, într-un timp relativ scurt ceva trebuie să se schimbe în cadrul așa-numitei vieți științifice, dacă vrem să nu se ajungă la o decădere totală. Va trebui în special ca un număr de științe, reunite acum sub diferite denumiri și prezentate astfel de școlile noastre obișnuite, să fie scoase din contextul în care se găsesc și separate după alte criterii, astfel încât să aibă loc oarecum o regrupare majoră a domeniilor noastre științifice. Aceasta pentru că gruparea pe care o avem în prezent nu este nicidecum în măsură să ducă la o concepție despre lume conformă cu realitatea. Pe de altă parte, viața noastră actuală este atât de strâns legată de această împărțire încât înseși catedrele universitare lucrează după această împărțire tradițională. Cel mult se mai face în plus o defalcare a domeniilor științifice deja existente pe domenii de specialitate, pentru aceasta căutându-se specialiști, cum sunt numiți ei acum. Dar în toată această viață științifică va trebui să intervină o schimbare, în sensul apariției unor categorii complet noi, în cadrul cărora aspectele separate, care se tratează astăzi să zicem în zoologie sau, de ce nu, în fiziologie sau în teoria cunoașterii, să se găsească reunite într-un domeniu științific nou. În același timp, domeniile științifice vechi, care lucrează mult cu abstracțiuni, vor trebui să dispară. Va trebui să se facă regrupări științifice cu totul noi. La început se vor întâmpina greutăți, fiindcă astăzi oamenii sunt și ei ordonați pe categorii științifice prestabilite și doar foarte greu vor găsi o punte spre ceea ce le este necesar ca să realizeze o regrupare a materialului științific în conformitate cu realitatea.
Dacă ar fi să mă exprim schematic, aș spune: avem astăzi o astronomie, avem o fizică, avem o chimie, avem o filosofie, avem o biologie – de acord –, avem o matematică ș.a.m.d. În cadrul lor s-au creat domenii de specialitate aparte, mai mult pentru ca specialiștii să nu aibă probleme prea mari în a se orienta și să nu aibă prea mult de lucru când este vorba de a stăpâni toată literatura de specialitate, care se amplifică la nesfârșit. Se va pune însă problema să se creeze domenii noi, care să cuprindă cu totul altceva, un domeniu care să înglobeze probabil ceva din astronomie, ceva din biologie și așa mai departe. Pentru aceasta va fi neapărat necesar să facem o reorganizare a întregii noastre vieți științifice. Tocmai de aceea, ceea ce noi numim știință a spiritului – și care vrea să fie ceva universal – trebuie să acționeze în această direcție. Sarcina ei principală trebuie să fie de a acționa în această direcție, întrucât cu vechile delimitări pur și simplu nu se mai poate progresa. Universitățile noastre sunt astăzi complet înstrăinate de viață. Ele pregătesc matematicieni, fiziologi, formează filosofi, însă toți aceștia nu au nici o legătură specială cu lumea. Toți aceștia nu știu altceva decât să lucreze în domeniile lor înguste. Ei ne fac lumea noastră tot mai abstractă, tot mai neconformă cu realitatea. Iar în aceste conferințe aș dori să mă refer tocmai la necesitatea timpului. Aș vrea să vă arăt cât de imposibil va fi ca vechile delimitări să se mențină cât mai mult timp. De aceea aș vrea să arăt cum domeniile cele mai diverse, care astăzi nu se interesează de astronomie, au legături cu o cunoaștere spațial-universală; astfel, anumite cunoștințe astronomice vor trebui să devină prezente și în alte domenii, pentru ca în felul acesta să învățăm să le stăpânim în conformitate cu realitatea.
În aceste conferințe vom încerca, așadar, să construim punți între diferite domenii științifice și domeniul astronomiei, aspectul astronomic apărând în fiecare domeniu științific în modul corespunzător.
Pentru a nu fi rău înțeles, aș dori de la bun început să mai fac o observație metodică. Maniera de prezentare obișnuită astăzi în știință va trebui să sufere o anumită schimbare, din cauză că ea a luat naștere propriu-zis din structura noastră științifică, pe care astăzi trebuie să o depășim. În prezent, când se menționează niște fapte mai puțin cunoscute omului, pentru că el nu poate ajunge la ele cu ajutorul științelor actuale, frecvent se obișnuiește să se spună: Acest lucru se afirmă, dar nu se demonstrează. – Este vorba într-adevăr de faptul că astăzi, în activitatea științifică, pur și simplu ești obligat să spui ceva ce trebuie verificat ulterior pornind mai întâi de la concept și apoi să aduci tot mai multe fapte care să probeze cele spuse; deci nu poți să presupui, să zicem, chiar de la începutul unei examinări că totul pare ca și cum nimeni nu s-ar putea lega de tine ca să-ți spună: Nimic nu-i dovedit. Dovada, verificarea se fac în timp, însă unele chestiuni trebuie prezentate mai întâi conceptual, pur și simplu pentru ca să creăm noțiunea, să creăm ideea respectivă. Și de aceea am rugămintea să luați aceste conferințe ca un întreg, adică, pentru tot ceea ce în primele ore vi s-ar părea pus doar la întâmplare acolo, să căutați dovezile clare după aceea, în ultimele ore. Abia atunci se vor verifica unele chestiuni, prezentate mai întâi în general, sub formă de idei și noțiuni.
Cee i numim astăzi astronomie, inclusiv domeniul astrofizicii, este în fond o creație recentă. Înainte de Copernic și Galilei se gândea cu totul altfel asupra chestiunilor astronomice decât se gândește astăzi. În prezent, este chiar deosebit de greu să se arate modul diferit în care se gândea, din punct de vedere astronomic, încă în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, deoarece acesta este absolut străin omului de astăzi. Noi trăim mai mult în reprezentările de pe vremea lui Galilei, Kepler, Copernic [Nota 1] – dintr-o anumită latură acest lucru este foarte îndreptățit –, iar acestea sunt reprezentări care tratează în fond, sub o formă matematic-mecanică, fenomenele largi ale spațiului cosmic, în măsura în care ele intră în atenția astronomiei. Despre aceste fenomene gândim într-un mod matematico-mecanic. Când se analizează aceste fenomene se pleacă de la ceea ce am câștigat dintr-o știință abstractă, cum ar fi matematica sau mecanica. Se calculează cu distanțe, cu mișcări și cu forțe, dar modul calitativ de a privi, care se mai păstra încă destul de bine în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, astfel încât în stele se deosebeau individualități – se deosebea o individualitate a lui Jupiter, o individualitate a lui Saturn –, acest mod a dispărut complet pentru omenirea actuală. Nu vreau să încep prin a critica aceste lucruri, ci vreau doar să arăt că modurile matematic și mecanic de a trata lucrurile au devenit exclusive pentru ceea ce noi numim domeniul astronomiei. Chiar atunci când astăzi primim cunoștințe sub formă popularizată despre cerul înstelat, fără să pricepem matematică sau mecanică, aceasta se întâmplă – chiar dacă într-un mod simplist – conform unor noțiuni spațio-temporale, deci conform unor reprezentări matematico-mecanice. Chiar aceia dintre contemporanii noștri care consideră că pot aprecia foarte competent aceste chestiuni, nu au nici cea mai mică îndoială că numai așa ar trebui privit cerul, că orice altceva nu poate fi decât diletantism.
Dacă ne întrebăm acum cum a ajuns să se impună acest mod de a privi cerul în decursul evoluției civilizariei noastre, vom primi în mod obligatoriu un alt răspuns, de la cei care consideră modul de gândire științific actual a fi ceva absolut, decât l-am putea da noi. Cel care consideră evoluția științifică actuală absolut valabilă va spune: Fără îndoială, înainte oamenii nu dețineau încă reprezentări care să fi fost formate în mod strict științific; acestea au fost dobândite cu greu, iar tot acest mod matematico-mecanic de a privi fenomenele cerești, la care s-a răzbit anevoie, este cât se poate de obiectiv, corespunde realității. – Cu alte cuvinte se va spune: Înainte, oamenii au introdus în fenomenele cosmice ceva subiectiv; în prezent omenirea a ajuns în sfârșit, după mari eforturi, în posesia unei concepții strict științifice, care corespunde într-adevăr realității.
Noi nu putem da acest răspuns, ci trebuie să adoptăm punctul de vedere prin care omenirea a evoluat pe parcursul existenței sale, reușind să introducă în conștiență diferite forțe interioare. Noi trebuie să spunem: pentru felul de a privi fenomenele cerești, la vechii babilonieni, egipteni, poate chiar la indieni, era hotărâtor un anumit gen de dezvoltare a forțelor sufletești. – Aceste forțe sufletești ale omenirii trebuiau dezvoltate pe atunci cu aceeași necesitate interioară cu care un copil trebuie să dezvolte anumite forțe sufletești între 10 și 15 ani, în timp ce în altă etapă el trebuie să dezvolte alte forțe de viață. În mod corespunzător, în alte etape omenirea va face alte investigații [Nota 2]. – După aceea a apărut sistemul cosmic al lui Ptolemeu. Acesta a rezultat din alte forțe sufletești. Apoi sistemul cosmic actual al lui Copernic a apărut la rândul lui din alte forțe sufletești. Acestea s-au dezvoltat nu pentru că noi, ca omenire, am avut norocul să răzbim acum până la obiectivitate, în timp ce toți ceilalți dinaintea noastră nu erau decât niște copii, ci pentru că omenirea, începând cu secolul al XV-lea, are nevoie tocmai de dezvoltarea aptitudinilor matematico-mecanice, care înainte nu existau. Ea are nevoie să-și însușească aceste facultăți matematico-mecanice și de aceea astăzi vede fenomenele cerești ca imagine a acestor facultăți matematico-mecanice. Cândva ea va vedea din nou altfel, atunci când, pentru propria sa dezvoltare și pentru binele său propriu, va scoate la suprafață din adâncurile sufletului alte forțe. Depinde deci de omenire ce formă va lua concepția despre lume, deci nu de faptul că ne permitem să privim cu superioritate spre timpurile de demult în care oamenii erau copilăroși, iar acum vedem că am ajuns în sfârșit la acea obiectivitate care va rămâne o dată pentru totdeauna.
Ceea ce a ajuns o necesitate stringentă pentru omenirea de astăzi și a influențat și necesitatea științifică este faptul că pe de o parte se tinde să avem reprezentări cât mai ușor de înțeles – acestea sunt cele matematice –, iar pe de altă parte se tinde să dobândim reprezentări prin care să te poți dărui cât mai intens posibil unei constrângeri interioare. Omul modern devine imediat nesigur și nervos dacă nu resimte o astfel de constrângere interioară puternică, ca în cazul judecății care stă la baza teoremei lui Pitagora, dacă trebuie să decidă el însuși, și nu figura care a fost desenată, dacă trebuie el însuși să dezvolte o activitate sufletească. Atunci omul modern devine imediat nesigur și nervos și nu acceptă așa ceva. El va spune că aceasta nu este știință exactă, că aici intervine subiectivitatea. Omul modern este de fapt îngrozitor de pasiv. El și-ar dori să fie condus peste tot de către înlănțuirile foarte obiective ale elementelor logicii ca un copil de hățurile de mers. Pentru aceasta este suficientă matematica, cel puțin în majoritatea cazurilor, iar acolo unde ea nu mai este suficientă, acolo unde omul a intervenit recent cu logica sa – da, acolo se procedează tot după regulie acesteia! El crede încă a fi exact, dar sfârșește în cele mai incredibile reprezentări. Deci, prin matematică și mecanică omul se crede mânat de hamul noțiunilor ce se leagă singure între ele. Aici el simte pământul sub picioare, iar în clipa în care a ieșit de pe acest făgaș nu mai vrea să continue. Această inteligibilitate, pe de o parte, și această constrângere exterioară, pe de altă parte, sunt ceva de care omenirea modernă are nevoie pentru salvarea ei. De fapt, din asta a creat ea știința modernă a astronomiei în forma actuală deosebită, de imagine asupra lumii. Nu spun nimic acum despre adevărurile particulare, ci în primul rând despre întreg ca imagine asupra lumii.
Și acum toate acestea au intrat în conștiința omenirii, s-a ajuns chiar ca tot ceea ce nu poate fi tratat în această manieră să fie considerat mai mult sau mai puțin neștiințific. De unde și expresia lui Kant [Nota 3], care spune: Fiecare domeniu științific conține atâta știință pură câtă matematică se găsește în el. Cu alte cuvinte, ar trebui să introducem algebra sau geometria în toate științele. Dar acest lucru este sortit eșecului prin faptul că cele mai simple noțiuni matematice sunt, la rândul lor, străine acelora care studiază, de exemplu, medicina. Cu aceștia nu mai poți vorbi astăzi nici măcar despre noțiuni matematice simple, dat fiind structurarea noastră științifică. Astfel că s-a ajuns pe de-o parte ca ceea ce se cheamă cunoaștere astronomică să fie prezentat ca un ideal. Du Bois-Reymond [Nota 4] a formulat aceasta în discursul său privitor la limitele cunoașterii naturii, spunând: în natură noi înțelegem și ne satisfacem nevoia de cauzalitate doar prin ceea ce devine cunoaștere astronomică. – Deci, fenomenele cerești le cuprindem în minte schițând tabloul ceresc cu stelele respective și calculând materialul care ne-a fost dat. Putem indica exact: aici se află o stea, ea exercită o forță de atracție asupra altor stele. Începem să calculăm, fiecare lucru pe care îl includem în calcul îl avem în fața noastră conceptual. Asta este ceea ce am introdus în primul rând în astronomie. Acum să privim, de exemplu, molecula. Dacă este o moleculă complicată, avem în ea tot felul de atomi, care exercită unul asupra celuilalt o forță de atracție și care se mișcă unul în jurul celuilalt. Avem un mic univers, iar noi privim această moleculă după modelul pe care l-am imaginat când a fost vorba de stelele de pe cer. Numim aceasta „cunoaștere astronomică”. Considerăm atomii niște corpuri cosmice mici, molecula ca pe un mic sistem cosmic și suntem satisfăcuți dacă acest lucru ne-a reușit. Există însă o mare deosebire: atunci când privim cerul stelelor, ne sunt date toate amănuntele. Cel mult ne putem întreba dacă am cuprins totul în mod corect, dacă ceva nu este totuși altfel decât a indicat de exemplu Newton [Nota 5]. Despre toate acestea țesem o pânză matematico-mecanică. Ea este de fapt ceva adăugat, dar care satisface nevoile omenirii moderne sub raport științific. În universul de aiomi-molecule introducem apoi sistemul născocit de noi inițial, iar peste asta gândim moleculele și atomii. Ne imaginăm în plus ceva, care de altminteri ne este dat. Dar când spunem: Acestea, despre care gândim că sunt particulele cele mai mici, ce se mișcă așa și așa, sunt fenomenul obiectiv din lumină, sunet, căldură și așa mai departe – prin aceasta noi ne satisfacem așa-numita nevoie de cauzalitate. Introducem cunoștințe astronomice în toate fenomenele lumii și în felul acesta ne satisfacem nevoia noastră de cauzalitate. Du Bois-Reymond chiar a exprimat aceasta în mod sec: acolo unde acest lucru nu este posibil, nu avem sub nici o formă o explicație știintifică.
Faptului la care ne referim aici ar trebui să-i corespundă ceva ce s-ar întâmpla de exemplu în cazul unei terapii raționale, o terapie în care, dacă vrem să înțelegem acțiunea unui medicament, să putem să urmărim în substanța acelui medicament atomii, așa cum urmărim în mod curent Luna, Soarele, planetele și stelele fixe. Toate acestea ar trebui să poată deveni mici sisteme cosmice. Ar trebui să putem spune din calcul cum acționează o substanță. În orice caz, nu cu mult timp în urmă faptul acesta a și fost pentru unii un ideal. Acum astfel de idealuri au fost abandonate. Ele au eșuat nu numai în ce privește astfel de domenii izolate cum ar fi terapia rațională, ci și în ce privește unele domenii mult mai familiare, tocmai pentru că științele din ziua de azi sunt împărțite așa cum sunt. Medicinistul din ziua de azi este astfel format de școală încât el nu-și poate însuși decât extrem de puțină matematică pură. Deci cu el vom putea vorbi probabil despre necesitatea cunoștințelor de astronomie, dar nu vom avea nici un succes dacă este vorba de a încorpora reprezentările matematice în domeniul său. Ca urmare, tot ce există în afară de matematică, mecanică și astronomie ar trebui desemnat astăzi – în sensul strict al cuvântului – ca neștiințific. Bineînțeles, acest lucru nu se face. Aceste alte științe sunt numite și ele exacte, dar asta nu este decât o inconsecvență. Caracteristic însă pentru prezent este că s-a putut instaura pretenția de a înțelege totul după modelul astronomic.
Aș vrea să vă dau un exemplu plastic despre cât de greu este să vorbești astăzi cu adevărat serios cu oamenii despre anumite lucruri. Cunoașteți desigur că problema referitoare la forma oaselor craniene la om a jucat un mare rol în biologia modernă. Am vorbit deseori despre această chestiune chiar în contextul conferințelor noastre antroposofice. Cu privire la forma oaselor craniene la om Goethe și Oken au făcut anticipări grandioase în această chestiune; apoi școala lui Gegenbaur [Nota 6] a efectuat cercetări clasice despre aceasta, dar până în prezent nu există în general ceva care să satisfacă necesitatea noastră de cunoaștere profundă în această direcție. Se discută în contradictoriu dacă Goethe a avut mai multă sau mai puțină dreptate atunci când a spus că oasele craniene ar fi vertebre transformate, oase ale coloanei vertebrale, dar nici astăzi nu se poate ajunge la o părere hotărâtoare în această chestiune, și aceasta dintr-un motiv foarte precis, deoarece acolo unde se discută despre aceste lucruri ele nu pot fi înțelese. Iar acolo unde ar putea fi înțelese nu se discută despre aceste lucruri, fiindcă nu interesează. Vedeți dumneavoastră, astăzi este aproape o imposibilitate să se găsească un colectiv de oameni în care să se adune la un loc un medic modern veritabil, un matematician modern veritabil – adică unul care să stăpânească matematica superioară – și încă un om care să le priceapă pe amândouă relativ bine; acești trei oameni nu s-ar putea înțelege în ziua de azi. Acela dintre ei care s-ar găsi la mijloc, care ar pricepe puțin din ambele domenii, ar putea discuta la nevoie cu matematicianul sau cu medicul. Matematicianul însă și medicul nu s-ar putea înțelege în problemele importante, deoarece ceea ce are de spus medicul într-o problemă nu-l interesează pe matematician, iar ceea ce are de spus matematicianul – sau ar avea de spus în general dacă ar veni vorba – nu pricepe medicul, fiindcă el nu îndeplinește condițiile necesare înțelegerii matematice. Acesta este primul lucru care se observă în cazul problemei pe care tocmai am pomenit-o. Astăzi, omul își face următoarea reprezentare: dacă oasele craniene sunt vertebre transformate, atunci pe linia aceasta ar trebui să ne putem imagina o metamorfoză spațială oarecare care să ducă de la o vertebră la osul cranian. A extinde acum această reprezentare și la oasele tubulare sau lungi, acest lucru nu mai reușește absolut deloc, din motivele arătate. Matematicianul, în urma studiilor sale matematice, își va putea face astăzi o reprezentare despre ce înseamnă să întorc o mănușă pe dos, atunci când răsucesc interiorul ei în exterior. Trebuie să te gândești la o metodă matematică de transformare, astfel ca ceea ce înainte era îndreptat spre exterior să se întoarcă spre interior, iar ceea ce era interior să devină exterior. Schematic eu aș reprezenta aceasta ca în figura 1: o formă oarecare este inițial albă înspre exterior și roșie spre interior. Cu această figură procedăm ca la întoarcerea pe dos a mănușii, astfel că acum avem roșu în afară și interiorul devine căptușit cu alb (fig. 2).
Dar să mergem mai departe. Să ne reprezentăm că ceea ce avem aici este înzestrat cu forțe interioare, că deci aceasta nu se lasă așa ușor întoarsă pe dos precum o mănușă, care întoarsă pe dos arată tot precum o mănușă, ci să presupunem că figura aceasta pe care o întoarcem pe dos apare în exterior cu altă distribuție de forțe decât la interior. În acest caz vom viețui faptul că, prin simpla întoarcere pe dos, rezultă o cu totul altă formă. Atunci forma, înainte de a o întoarce, arată ca cea din figura 1. După ce am întors-o intervin alte forțe la partea roșie și alte forțe la cea albă, urmarea fiind probabil o figură de forma celei din figura 3. Există posibilitatea ca printr-o simplă întoarcere pe dos să ia naștere această formă. Atâta timp cât roșul era îndreptat spre interior nu-și putea desfășura forța sa. Acum, când forma este întoarsă spre exterior, și-o poate dezvolta altfel. La fel și albul. El își poate desfășura forța sa abia când este întors spre interior.
Este bineînțeles posibil să ne imaginăm că o chestiune de felul acesta se pretează a fi tratată cu mijloace matematice. Astăzi însă ești foarte predispus ca ceea ce ai obținut astfel noțional să transpui în domeniul realității. Iar în momentul când înveți să transpui aceasta în domeniul realității ajungi să vezi în oasele noastre lungi, adică în osul brațului, osul coapsei sau osul gambei și în oasele antebrațului o formațiune care, întoarsă pe dos, devine osul cranian! Să caracterizăm prin roșu ceea ce există în interior până la măduvă și cu alb ceea ce este în exterior (fig. 4). Aceasta prezintă spre interior acea structură, acele raporturi de forțe pe care le putem cerceta, iar spre exterior ceea ce vedem atunci când dăm jos mușchiul de pe osul lung. Dacă vă imaginați acest os lung întors pe dos după același principiu pe care vi l-am arătat, și dacă considerați realizată noua sa distribuție de forțe, puteți foarte bine să obțineți forma din figura 5.
Acum el are spre interior albul, iar spre exterior ceea ce am desenat cu roșu. Așa se prezintă în realitate raportul unui os cranian față de un os lung. La mijloc, între acestea, se află osul propriu-zis al șirei spinării sau vertebra coloanei vertebrale. Ca să reușiți să obțineți osul cranian trebuie să întoarceți pe dos un os lung, corespunzător forțelor care acționează în el, așa cum se întoarce pe dos o mănușă. Metamorfozarea osului tubular în os cranian se poate înțelege doar dacă vă imaginați această întoarcere pe dos. Veți sesiza întreaga semnificație a acestui lucru dacă vă reprezentați că ceea ce este îndreptat spre în afară la osul lung apare la osul cranian îndreptat spre interior, că osul cranian se orientează spre o lume care se găsește în interiorul cutiei craniene. Acolo este o lume. Spre ea se orientează osul cranian, așa cum osul lung se orientează spre în afară, spre lumea exterioară. În cadrul sistemului osos se poate exemplifica aceasta deosebit de ușor. Dar și întregul organism uman este orientat în acest mod: o organizare-cap, orientată spre interior, și o organizare-membre, orientată spre exterior. Între cele două, ca un fel de sistem de echilibrare, se găsește acea organizare care servește ritmului.
Luați astăzi în mână o lucrare care tratează teoria funcțiilor sau geometria neeuclidiană și uitați-vă câte afirmații – dintre cele mai diverse – nu se fac pentru a se încerca o desprindere de modul de reprezentare geometric tridimensional obișnuit, pentru a lărgi cadrul a ceea ce se cheamă geometrie euclidiană, și veți vedea câtă muncă și câtă agerime a minții se cheltuiesc. Dar să spunem că ați ajuns un mare cap matematic, care cunoaște bine teoria funcțiilor, care înțelege de asemenea tot ceea ce poate fi înțeles cu privire la geometria neeuclidiană. Aș dori acum să pun însă întrebarea – iertați-mă dacă chestiunea îmbracă un aspect simplist, sună puțin a desconsiderare, însă țin să o pun vizavi de multe lucruri care înclină în această direcție și aș ruga pe cei de față, în special pe matematicienii versați, să chibzuiască dacă lucrurile nu stau așa –, să mă întreb: La ce-mi folosește tot ce s-a născocit aici din punct de vedere pur matematic? Pe nimeni nu-l interesează câtuși de puțin domeniul în care acestea pot afla o aplicație reală. Dacă tot ce s-a născocit în privința geometriei neeuclidiene s-ar aplica la modul cum este construit organismul uman, atunci ne-am plasa în realitate și am aplica la realitate ceva foarte important, nu ne-am lansa în speculații iluzorii. Dacă matematicianul ar fi pregătit în așa fel încât să-l intereseze și realitatea, să-l intereseze, de exemplu, cum arată inima, astfel încât să-și facă o reprezentare despre cum ar putea, prin operații matematice, să întoarcă pe dos organul inimii și să vadă cum ar arăta în felul acesta întreaga făptură a omului, dacă ar căpăta o îndrumare despre cum ar putea matematiza în felul acesta, atunci această matematizare s-ar situa în realitate. Atunci nu ar mai fi posibil să avem, de o parte, matematicianul experimentat pe care nu îl interesează celelalte lucruri învățate de medic și, de cealaltă parte, medicul care nu pricepe nimic din cum metamorfozează matematicianul formele, însă la modul pur abstract.
Aceasta este ceea ce trebuie să depășim noi. Dacă nu vom depăși această situație, atunci științele noastre se vor împotmoli. Ele se fracționează din ce în ce mai mult. Oamenii nu se mai înțeleg unul pe celălalt. Cum să se transpună oare știința în cercetările social-științifice, așa cum pretinde tot ceea ce vă voi arăta în aceste conferințe? Dar această știință, care ar putea să se transpună într-o știință socială, nu există.
Deci există, pe de o parte, astronomia, care înclină din ce în ce mai mult către un mod de reprezentare matematic și care a devenit mare în forma ei actuală tocmai prin faptul că este o știință matematico-mecanică. Dar există și un alt pol față de această astronomie, care în condițiile științei de astăzi nu poate fi deloc studiat, conform realității sale, fără această astronomie. Este însă imposibil să clădești o punte între astronomie și cestălalt pol al științelor noastre. Acest alt pol este de fapt embriologia [Nota 7]. Și doar atunci se studiază cu adevărat realitatea, dacă se studiază pe de o parte cerul stelelor iar pe de altă parte dezvoltarea embrionului uman. Dar care este modul în care se studiază astăzi embrionul uman? Se spune: Embrionul uman ia naștere din conlucrarea a două celule – celulele sexuale –; a celulei bărbătești și a celei femeiești. Aceste celule se dezvoltă în restul organismului în așa fel încât ating, până în momentul conlucrării lor, un anumit grad de autonomie; după aceea prezintă o anume antiteză, una dintre celule determină în cealaltă celulă alte posibilități de dezvoltare decât le avea înainte. Aceasta se referă la germenele feminin. Exact din acest punct începe să studieze citologia. Se pune întrebarea: Ce este celula? – Știți desigur că, începând cu prima treime a secolului al XIX-lea [Nota 8], biologia se edifică de fapt pe baza citologiei. Se spune: o astfel de celulă este alcătuită dintr-o sferă de substanță, mai mare sau mai mică, alcătuită din compuși proteici. Ea conține în sine un nucleu, care prezintă o structură puțin diferită și – de jur împrejur – o membrană necesară pentru separare. Prin urmare, ea este cărămida pentru tot ceea ce ia naștere ca ființă organică. Astfel de celule sunt desigur și celulele sexuale, având numai, ca celule bărbătești sau femeiești, o altă formă. Și din celule de felul acestora se clădește orice organism mai complicat.
Bine, dar ce se are în vedere atunci când se spune: din celule de felul acesta se clădește un organism. Se are în vedere următorul fapt: substanța care există în mod obișnuit în restul naturii este înglobată în aceste celule și ea nu mai acționează acum ca în natură, nemijlocit. Dacă, de exemplu, aceste celule conțin oxigen, azot sau carbon, atunci acest carbon nu acționează în afară asupra unei substanțe oarecare așa cum o face de obicei, ci această acțiune nemijlocită este refuzată. El a fost asimilat în organismul celulei și nu poate acționa decât așa cum poate acționa în celulă, el nu acționează nemijlocit ci acționează celula, iar ea se slujește de însușirile lui particulare, încorporându-l în ea într-o anumită cantitate. Ceea ce există, de exemplu, în om ca metal, ca fier, acționează doar indirect, prin intermediul celulei. Celula este cărămida, este piatra de construcție. Așadar, atunci când se studiază organismul uman se merge înapoi la celulă, iar dacă se ia mai întâi doar masa de bază a celulei, fără nucleu și fără membrană, se pot vedea în ea două părți distincte. Există o parte foarte fluidă, transparentă și există o parte care formează un fel de schelet. Dacă am vrea să reprezentăm schematic o celulă, ea se prezintă în așa fel încât putem spune că avem scheletul celulei și apoi acest schelet, cufundat oarecum în acea substanță, care nu are aceeași formă ca și scheletul însuși (fig. 6). Deci celula ar trebui să ne-o imaginăm alcătuită dintr-o masă care rămâne foarte fluidă, care nu primește o formă anume, și din scheletul care primește forma, care este alcătuit în cele mai diverse forme. Aceasta este ceea ce se studiază acum.
Reușim mai mult sau mai puțin să facem asta, să studiem celula, pentru că anumite părți din ea se colorează, altele nu se colorează. Se obține astfel, cu roșu-carmin sau galben-șofran sau ceva asemănător pentru coloratul celulelor, un aspect al celulei care să poată fi vizualizat, astfel încât să ne putem face anumite reprezentări și despre structura ei internă. Și se studiază asta. Se studiază cum se schimbă această structură internă în timp ce – de exemplu – celula germinativă feminină este fecundată. Se urmăresc stadiile succesive de modificare ale structurii interne a celulei, cum se divide aceasta, cum se articulează celulele rezultate, luând naștere o formă complicată. Asta este ceea ce se studiază. Nimănui nu-i vine în minte să se întrebe: Dar oare toată această viață celulară cu ce se leagă? Ce este de fapt aici? – Nimănui nu-i trece prin minte să întrebe așa ceva.
Ce există aici în celulă putem exprima, la început ceva mai abstract, în felul următor: Am o celulă. O luăm mai întâi sub forma ei cea mai des întâlnită, forma sferică. Această formă sferică este condiționată în același timp de către substanța foarte fluidă. Această formă sferică include în ea forma scheletului. Dar forma sferică, ce este ea? Masa foarte fluidă este deocamdată lăsată absolut liberă, ea va urma deci impulsurile care vin din jurul ei. Ce va face ea? Desigur – va imita cosmosul! Ea are formă sferică deoarece reproduce cosmosul, pe care și noi ni-l reprezentăm mai întâi în mod ideal ca pe o bilă, o sferă, deoarece reproduce în mic cosmosul întreg. Fiecare celulă în forma ei sferică nu este altceva decât o copie a întregului cosmos. Iar scheletul din ea, fiecare linie figurată aici, este dependentă de raporturile structurale din întregul cosmos. – Dacă aș vrea să mă exprim mai abstract, aș spune: considerați că aveți sfera universului, în delimitarea lui ideală (fig. 7). În ea să zicem că avem o planetă a și încă o planetă a1. Ele acționează în așa fel încât impulsurile cu care acționează una asupra celeilalte se găsesc pe linia a – a1. Să zicem că în m se formează o celulă; bineînțeles, am desenat-o schematic. Conținutul ei reproduce sfera. În cadrul scheletului ei (fig. 8) [Nota 9], ea are ceva solid, care depinde de efectul planetei a asupra planetei a1. Considerați că în b și b1 ar fi o altă constelație de planete, care acționează în felul acesta una asupra celeilalte. În c avem, să zicem, încă o planetă care nu are în opoziție nici o altă planetă. Ea frânge tot acest aranjament, care probabil altfel ar sta în unghi drept. Imaginea se formează puțin altfel. În structura scheletului aveți o copie a tuturor raporturilor existente în sistemul planetar, în special în sistemul stelar. Puteți trece concret la alcătuirea celulei – explicația acestei structuri concrete o veți avea doar dacă vedeți în celulă o imagine a întregului cosmos.
Luați acum ovulul femeiesc și reprezentați-vă că el a realizat un oarecare echilibru interior al forțelor cosmice. Aceste forțe au luat forma scheletului, iar în forma scheletului au ajuns într-un fel, cu ajutorul organismului femeiesc, în repaus. Acum se întâmplă că acționează celula sexuală bărbătească. Ea nu a realizat în sine [Nota 10] acel repaus al macrocosmosului, ci acționează în sensul unei forțe speciale oarecare. Să spunem că celula sexuală bărbătească actionează chiar în sensul acestei linii de forță [Nota 11] asupra ovulului femeiesc, care ovul se găsește în stare de repaus. Se produce apoi, prin această acțiune specială, o întrerupere a condițiilor de repaus. Celula, care este o reflectare a întregului macrocosmos, este silită din nou să se expună, cu întreaga ei structură microcosmică, alternanței de forțe. Întâi tot macrocosmosul a ajuns în repaus în ovulul femeiesc. Datorită celulei sexuale bărbătești, celula sexuală femeiească este smulsă din acest repaus, este atrasă din nou într-un câmp de acțiune special, este pusă din nou în mișcare, scoasă din starea de repaus. Ea s-a retras în forma liniștită, devenind o copie a cosmosului, dar această copie este atrasă în starea de mișcare prin intermediul forțelor bărbătești, care sunt niște imitații de mișcare. Forțele de natură femeiască, care sunt copii ale structurii cosmice și care au ajuns în starea de repaus, sunt scoase din starea de echilibru.
Ați ajuns să aveți reprezentări privind forma și structura celei mai mici formațiuni vii, a organismului celular, din punct de vedere al astronomiei. Și de fapt nu veți putea studia embriologia fără astronomie, căci ceea ce vă arată embriologia este doar celălalt pol a ceea ce vă arată astronomia. Va trebui să urmărim pe de o parte cerul stelelor, cum se prezintă stadiile lui succesive, iar apoi va trebui să urmărim cum se dezvoltă o celulă sexuală fecundată. Ambele merg împreună, deoarece una nu este decât copia celeilalte. Dacă nu înțelegeți nimic din astronomie, nu veți pricepe niciodată forțele care acționează în embrion, iar dacă nu înțelegeți nimic din embriologie, nu veți pricepe niciodată sensul acelor acțiuni care stau la baza astronomicului. Căci aceste acțiuni se revelează în mic în procesele care au loc în embrion.
Ne putem imagina o știință care pe de o parte face calcule, care descrie fenomene astronomice, iar pe de altă parte descrie tot ceea ce corespunde acestora în domeniul embriologiei ca fiind cealaltă latură.
Examinați situația actuală din științe. Veți afla că embriologia se studiază ca embriologie. Dacă pretindeți unui embriolog din ziua de azi să studieze astronomia pentru a înțelege fenomenele propriului lui domeniu, faptul va fi considerat o nebunie. Și totuși așa trebuie. Acest lucru face necesară o completă regrupare a științelor. Nu vei putea deveni embriolog dacă nu ai studiat astronomia. Nu vor putea fi instruiți oameni care să își îndrepte ochii și telescoapele doar spre stele, căci a studia stelele în felul acesta nu mai are nici un sens mai departe, dacă nu se știe că universul mic este realmente plăsmuirea universului mare.
Toate acestea însă, care sunt extrem de corecte, s-au transformat în cadrul științei în pure abstracțiuni. Imaginați-vă că există o realitate pentru care putem spune: În citologie și în special în embriologie trebuie să tindem spre o cunoaștere astronomică. Dacă Du Bois-Reymond ar fi spus: Va trebui și în cazul citologiei să aplicăm cât mai corect astronomia, atunci el ar fi rămas în realitate. El a propus însă ceva care nu corespunde nici unei realități, ceva care este o născocire: molecula, atomii din ea ar trebui studiați astronomic. Deci ar trebui să revenim iarăși la matematizarea din astronomie, care pentru lumea stelară este ceva suprapus, adăugat. Vedeți așadar, de o parte avem realitatea: mișcarea, efectul de forță al stelei și dezvoltarea embriologică, în care trăiește doar ceea ce trăiește în lumea stelelor. Aici avem realitatea. Ea ar trebui căutată aici; de cealaltă parte avem abstracțiunea. Aici matematicianul și inginerul mecanic calculează deplasări și efecte ale forțelor corpurilor cerești și inventează structura moleculară, asupra căreia el își aplică cunoștințele astronomice. Aici el s-a îndepărtat de viață, aici el trăiește în mijlocul unor abstracțiuni pure.
Acestea sunt lucrurile, pe care ar trebui să le privim totuși în așa fel, încât să ne amintim cum am putea reînnoi, acum în deplină conștiență, ceea ce într-un anume sens a existat realmente în timpurile mai vechi. Dacă mergem înapoi la Misteriile egiptene, vom găsi observații astronomice, așa cum se făceau ele pe vremea aceea. Din aceste observații însă nu se calcula doar când va fi din nou o eclipsă de Soare și o eclipsă de Lună, ci și ce urmează să se întâmple în dezvoltarea socială. În ceea ce se spunea oamenilor că ar trebui să facă sau ce urmează să survină în dezvoltarea socială exista o orientare determinată de cele observate pe cer. Deci sociologia și astronomia erau tratate ca un tot. Trebuie să învățăm și noi iarăși, chiar dacă acum în alt mod decât egiptenii, să legăm evenimentele care se întâmplă în viața socială de fenomenele universului cel mare. Nu vom înțelege absolut deloc ce s-a petrecut la mijlocul secolului al XV-lea, dacă nu putem face legătura cu fenomenele din univers, cu aparițiile din vremea aceea. Dacă cineva vorbește despre transformările din lumea civilizată de la mijlocul secolului al XV-lea fără să ia în considerare cele de mai sus, vorbește precum un orb despre culoare. Știința spiritului este deja un început al acestui lucru. Nu vom putea să reunim însă domeniul complicat al sociologiei, al științelor sociale cu domeniul cercetării naturii dacă n-o vom face pe o cale ocolită, reunind mai întâi astronomia cu embriologia, racordând realitățile din embriologie la fenomenele astronomice.
Aceasta este ceea ce am vrut să prezint ca introducere astăzi și care va trebui continuat mâine.
