V-am atras atenția, pe de-o parte, cât de problematic este să cuprinzi fenomenele cerești numai din punctele de vedere pur matematice și geometrice. Că acest lucru este problematic se poate recunoaște pe cele mai diverse căi încă din ziua de azi [Nota 27]. În viitor doar spiritele cele mai retrograde vor putea să vadă într-o concepție despre lume precum cea copernicano-galileană expresia unei realități. Dimpotrivă, se înmulțesc tot mai mult vocile care consideră practică și utilă, pentru calcule desigur, cuprinderea fenomenelor cerești din punctele de vedere amintite, dar care accentuează că totul nu este decât un mod particular de a vedea lucrurile, care ar putea fi și altfel. Există și astăzi personalități, precum Ernst Mach, care declară: În principiu putem la fel de bine susține sistemul cosmic copernican, ca și pe cel ptolemeic. Am putea imagina și un al treilea. Aici am avea de-a face doar cu un mod practic de a cuprinde lucrurile care pot fi observate. Față de toată această lume ar trebui să avem un mod liber de a vedea lucrurile. Vedeți deci că de fapt astăzi, în cercurile cele mai largi, se recunoaște destul de des problematica din hărțile astronomice, prezentate până nu de mult ca niște reproduceri ale realității. În comparație cu aceasta, ieșirea din problematica și din incertitudinea care ne apar aici nu poate fi găsită decât prin considerații de genul celor schițate de noi ieri, la început; prin considerații care nu îl scot pe om din înlănțuirea cosmică, ci îl plasează în această înlănțuire, astfel ca în procesele care au loc să vedem chiar în interiorul omului legătura acestora cu fenomenele solare, cu fenomenele lunare, cu fenomenele terestre; iar apoi, pornind de aici, deci de la ceea ce se petrece în om, să găsim drumul spre ceea ce se întâmplă afară, în cosmos, acesta reprezentând – sub un anumit raport – cauza unor astfel de procese interioare care au loc în om.
Bineînțeles că acest drum nu poate fi parcurs decât de pe pozițiile științei spiritului. Și veți vedea că atunci când vrem să corelăm astronomia cu domeniile cele mai variate ale vieții vom găsi, chiar prin astronomie, cum suntem împinși de fapt spre cercetarea spiritual-științifică. Gândiți-vă că ceea ce este vizibil din fenomenele accesibile simțurilor noastre, chiar simțurilor înarmate cu aparatură și instrumente, își face simțită oarecum prezența, ca expresie a acestor fenomene cerești, chiar în afara omului. Omul reține întru câtva cu simțurile sale ceea ce vine spre el și-și reprezintă aceasta, prin intermediul propriei conștiențe, în concepția sa despre lume. Dar aceste impulsuri, care se îndreaptă din toate părțile spre noi, fără îndoială nu se opresc la poarta simțurilor noastre. Iar ceea ce se întâmplă fără ca omul să rețină și să conștientizeze prin simțurile sale, ceea ce trăiește în ceea ce ne inundă din toate părțile ca acțiuni ale spațiului ceresc, trebuie căutat în organismul nostru, care într-un fel va trebui să reproducă totul, desigur în procese inconștiente, subconștiente, care trebuie întâi aduse în conștiență, dar într-un mod ceva mai complicat.
Să continuăm acum într-o anumită direcție ceea ce am început ieri. Ceea ce cercetează geologul sau mineralogul este doar o abstracțiune a lumii noastre pământești, pentru că, putem spune, ceea ce descrie despre Pământ geologul sau mineralogul nu există câtuși de puțin. Ceea ce descrie el este abstras dintr-o realitate mult mai vastă și mai cuprinzătoare. Pe cât este de adevărat că Pământul nostru constă din minerale și pe cât este de adevărat că el s-a dezvoltat în interiorul sferei minerale [Nota 28], deci pe cât este de adevărat că în el există forțe care scot mineralele din el, tot atât de adevărat este că Pământului îi aparține și tot ceea ce trăiește în plante, în animale, ceea ce viază în omul fizic. Vom ajunge să considerăm Pământul în ansamblul său numai atunci când nu vom da la o parte în mod simplist ceea ce trăiește în plante, animale și oameni, văzând doar o abstractiune, aceea a „Pământului mineral”, ci îl vom privi în așa fel încât să conștientizăm Pământul în totalitatea sa. Aceasta înseamnă, în consecință, că lui îi aparțin toate ființele și ființialitățile ce sunt emanate din el.
Din ceea ce aparține acestui Pământ integral luați mai întâi regnul vegetal. Să-l aducem mai aproape pentru a putea să trecem apoi spre ceea ce ne întâmpină la om. În timp ce regnul mineral duce, numai până la un anumit grad, e drept, o existență interioară unilateral-pământească, să zicem așa, nu are față de cosmosul din afara lui o altă relație decât aceea care se exprimă prin transformarea, iarna, a apei în gheață, și altele de felul acesta, regnul vegetal se găsește într-o relație mult mai intimă cu ambianța Pământului, cu tot ceea ce răzbate pe Pământ din spațiul cosmic. Prin intermediul regnului vegetal existența Pământului se deschide într-un fel cosmosului. În regiunile unde într-un anumit anotimp are loc o interacțiune deosebit de puternică între Pământ și Soare, viața vegetală irumpe în plante. Ele înfloresc tocmai atunci când apare o interacțiune între Pământ și cosmos. Trebuie să acordăm o atenție specială unor astfel de lucruri, care ne introduc în domeniul astronomic nu doar în mod cantitativ, ci și calitativ. Trebuie să dobândim reprezentări asupra acestor lucruri, tot așa cum astronomul din ziua de azi dobândește reprezentări despre raporturile unghiulare, paralaxe și așa mai dreparte. Trebuie, de pildă, să spunem: Pătura vegetală a unei regiuni de pe Pământ este un fel de organ senzorial pentru ceea ce ni se revelează din spațiul cosmic. Dacă are loc o interacțiune deosebită între o parte a suprafeței Pământului și cosmos, este ca și cum omul ar deschide ochii în afară atunci când simțul lui a avut o senzație. Și în cazul celălalt, când interacțiunea dintre Pământ și cosmos este mai puțin intensă, când vegetația se retrage, închiderea în sine a ei este ca și închiderea ochiului față de cosmos. Când spunem că prin vegetație un teritoriu își deschide primăvara și vara ochii față de cosmos, iar toamna și iarna și-i închide, este mai mult decât o simplă comparație. Și pentru că prin deschiderea și închiderea ochilor te înțelegi, într-un anumit fel, cu lumea exterioară, tot așa în deschiderea și închiderea ochilor tereștri prin vegetație trebuie căutat un fel de informații despre cosmos.
Să privim totul din nou ceva mai exact. Să observăm deosebirea care există între vegetația unui teritoriu de pe Pământ când este expus, să zicem, celei mai vii interacțiuni cu viața solară și apoi să ne îndreptăm atenția asupra vegetației când acest teritoriu nu este expus vieții solare. Iarna, desigur, nu întrerupe viața vegetativă a Pământului. Este cât se poate de natural ca viața vegetativă să continue și în timpul iernii. Ea se manifestă însă în alt mod decât atunci când este expusă acțiunii puternice a razelor solare, deci a cosmosului, să zicem. Sub acțiunea vieții solare, această viață vegetativă se năpustește în formă. Frunza se dezvoltă, devine mai complicată, floarea se dezvoltă și ea. Când survine ceea ce s-ar putea numi închiderea ochilor față de cosmos, atunci viata vegetativă se interiorizeză, se retrage în sâmbure. Ea se sustrage lumii exterioare, nu năvălește în formă; aș spune că se contractă într-un punct, se centrează. Aici avem o polaritate pe care am putea-o considera legitate. Am putea să spunem următorul lucru: Interacțiunea dintre viața pământească și cea solară se caracterizează, pentru vegetație, prin aceea că sub influența Soarelui ea se năpustește în formă, iar sub influența vieții pământești se retrage într-un punct, devine sâmbure. Vedeți deci: aici avem ceva care se extinde – ceva care se centrează. Raporturile spațiale le deducem direct din calitativ. Trebuie să deprindem acest mecanism când construim anumite idei, dacă vrem să ajungem la concepte fecunde în acest domeniu.
Iar acum să trecem de la viața vegetală la om. Desigur, este normal ca ceea ce se manifestă la plantă să se manifeste și la om. Dar cum se întâmplă acest lucru? Ceea ce percepem exterior pentru viața vegetală, ceea ce vedem atunci când privim aspectul calitativ, putem percepe chiar și la om în principiu, însă doar în prima parte a vârstei copilăriei. Să urmărim acum și la om, așa cum am făcut pentru plantă, interacțiunea dintre viața solară și cea terestră în anii copilăriei. Copilul se deschide deja prin simțurile sale impresiilor venite din lumea exterioară. Aceasta este în esență o deschidere față de viața solară. Nu este nevoie decât să vă puneți puțin lucrurile în ordine și veți vedea că ceea ce își face drum spre simțurile noastre este legat în principal de ceea ce este provocat în lumea terestră de către cea cosmică.
Puteți reflecta la cazul special al luminii și la faptul că atunci când lumina și întunericul se succed în alternanța zi-noapte ochii primesc ziua impresii, iar noaptea nu primesc. Puteți aplica însă această observație și pentru alte percepții, chiar dacă este mai dificil. Puteți spune următorul lucru: Aici avem un efect al raportului reciproc dintre solar și pământesc, care la om se manifestă sub formă sufletească. Omul, prin ceea ce apare aici datorită alternanței din timpul zilei, răspunde în primul rând prin acțiuni sufletești. Într-o anumită măsură, ceea ce trimite Soarele pe Pământ se manifestă mai întâi în sufletescul omului.
Dacă urmărim însă creșterea copilului până la schimbarea dentiției, respectiv până spre al șaptelea an de viață, și dacă intrăm în detalii, vom afla că de fapt în fiecare an, în special în primii ani de dezvoltare a copilului, se poate observa clar – cu cât copilul crește mai mare este mai puțin clar – că schimbarea anotimpurilor are importanță atât pentru apariția și ofilirea vegetației cât și pentru creșterea omului. Dacă vrem să ne reprezentăm schematic cum se întâmplă aceasta, dacă, de exemplu, studiem cu grijă, dar și rațional evoluția creierului uman de la an la an în primii ani după naștere, vom afla, desenând schematic, următorul lucru: Avem, să zicem, cutia craniană, cu creierul în interior (vezi fig. 1). El se transformă, iar felul cum se transformă se poate urmări prin ceea ce se întâmplă aici în cursul schimbării anotimpurilor. Ceea ce acționează constructiv, formator asupra capului uman, ceea ce acționează oarecum din exterior, fizic-trupesc asupra capului uman, vom găsi că este într-o strânsă legătură cu forțele care pulsează alternativ dinspre Pământ și dinspre Soare în cursul unui an.
În ce privește cursul zilei, observăm că ceea ce intră în noi prin simțuri devine independent față de procesul de creștere, acționează sufletese-spiritual în om. Vedem cum ceea ce se întâmplă cu omul în cursul zilei datorită Soarelui are oarecum o influență interioară, care se emancipează de ce există în exterior și devine sufletesc-spirituală – este vorba de ceea ce învață copilul, de ceea ce își însușește prin observație, deci de ceea ce se petrece cu sufletesc-spiritualul său; vedem după aceea cum creierul se dezvoltă, se perfecționează, se structurează, crește în cu totul alt tempo, dintr-o cu totul altă latură. Este cealaltă acțiune, acțiunea Soarelui în cursul anului. Nu dorim deloc să discutăm deocamdată despre modificările care se petrec între Pământ și Soare afară, în spațiul cosmic, ci să observăm chiar la om acele manifestări legate de anumite modificări ale vieții pământesc-solare. Luăm în considerare ziua și vedem viața sufletesc-spirituală a omului legată de mersul Soarelui; luăm în considerare schimbarea anotimpurilor [Nota 29] și vedem procesul de creștere, fizic-trupescul omului, în legătură cu mersul Soarelui. Vom spune: Schimbările care se petrec între Pământ și Soare în 24 de ore au anumite efecte asupra sufletesc-spiritualului omului; ceea ce se petrece între Pământ și Soare în decursul unui an are anumite influențe în fizic-trupescul lui. Va trebui să facem legătura între aceste influențe și alte influențe, pentru ca de aici să ne ridicăm la o imagine a lumii care de data aceasta să nu ne mai inducă în eroare, întrucât ea ne informează despre niște procese care acum sunt procese reale din noi înșine, care nu mai depind de cine știe ce impresii senzoriale iluzorii sau ceva de genul acesta.
Vedeți că trebuie să ne apropiem doar treptat de ceea ce ne poate oferi un fundament sigur pentru o concepție astronomică despre lume. Nu putem porni însă decât de la ceea ce ne apare la omul însuși. Astfel că putem să spunem următorul lucru: Ziua reprezintă, pentru legătura omului cu universul, ceva ce se exprimă sufletesc-spiritual; anul, pentru legătura omului cu universul, reprezintă ceva ce se manifestă fizic-trupesc în fenomenele de creștere și așa mai departe.
Să analizăm acum un alt complex de fapte. Chiar ieri am atras atenția asupra lui. În legătură cu procesul de procreare la om trebuie să dobândim anumite reprezentări, care de asemenea se referă la viața cosmică. Am arătat ieri că lucrul acesta se vede mai ales la organismul femeiesc, unde funcțiunile lunare legate de viața sexuală sunt o copie a fazelor lunare, chiar dacă în ceea ce privește ritmicitatea ele nu se suprapun cu acestea în timp. Procesul se rupe într-o anumită măsură de cosmos, însă ca desfășurare mai imită încă procesele Lunii. Avem aici o trimitere la procese interne din organismul uman, pe care nu le vom putea studia decât dacă vom lua în considerare – mi-aș permite să spun – fenomene mai banale, de zi cu zi, care ne pot face să înțelegem aceste fenomene aflate la distanță mai mare de noi. Iar aici vreau să vă semnalez că în viața noastră sufletească există ceva care reproduce în mic procesele la care am făcut aluzie. Noi avem o anumită trăire exterioară, în care ne implicăm cu simțurile, cu rațiunea, poate chiar cu sentimentul nostru și așa mai departe. Noi rămânem cu o amintire a acestei trăiri. Această amintire, această reminiscență face ca imaginea acestei viețuiri să poată apărea din nou. Iar cel care acum observă lucrurile nu din perspectiva unor teorii fanteziste, ci dintr-un punct de vedere sănătos, dar care ia în considerare aspectul intensității, va trebui să-și spună că în tot ceea ce apare ca amintire în noi este implicată organizarea fizic-corporală. Sigur că procesul de amintire în sine este unul sufletesc, dar noi avem nevoie de opunerea fizic-trupescului pentru ca el să se realizeze. În fenomenele care se desfășoară în amintire există o conlucrare cu procesele corporale, pe care știința exterioară din ziua de azi nu le cercetează suficient. Dacă comparăm acum cele ce se întâmplă în organismul femeiesc cu perioadă de repetare lunară – fără discuție că și în organismul bărbătesc, doar că acolo ceva mai retras, astfel că ceea ce în mod obișnuit nu se întâmplă exterior se observă mai bine în organismul eteric –, dacă comparăm deci acestea cu ceea ce viețuim de obicei atunci când ne amintim ceva, vom observa desigur o deosebire, dar dacă conștientizăm procesul și îl privim cu niște ochi sufletești sănătoși, nu vom putea spune decât că procesul amintirii, acest fapt care apare în mod sufletesc în organismul fizic, este asemănător cu funcțiunile lunare ale organismului femeiesc, doar că la o scară mai mică, retras mai mult în sufletesc și mai puțin imprimat în trupesc. Iar mai departe aveți posibilitatea să spuneți: Pe măsură ce omul se individualizează față de cosmos, el își dezvoltă facultatea amintirii. În măsura în care omul mai este integrat cosmosului, în măsura în care el dezvoltă mai mult funcțiunile sale subconștiente, se formează ceva ca o împreună-viețuire cu cosmosul, deci ceva care este în legătură cu procesele lunare, care rămâne ca o viețuire, ce apare mai târziu în procesele de plăsmuire internă ca o amintire, care a fost împinsă cumva cu forța în trup, devenind ceva organic.
Nu putem să ne reprezentăm aceste lucruri în alt mod decât procedând de la simplu la complex, la compus. Așa cum o amintire nu trebuie neapărat să coincidă cu o nouă viețuire în lumea exterioară, la fel ceea ce apare ulterior legic în organismul femeiesc, ca amintire a unei legături cosmice mai vechi a organizării omenești cu fazele lunare, nu trebuie să coincidă în timp cu aceste faze ale Lunii, dar în fond viețuirea de odinioară, care revine acum, este la fel de profund legată de fazele lunare. Vedeți că în organismul omenesc găsim, mai mult dinspre latura spiritual-sufletească [Nota 30], ceva ce se comportă ca efecte, însă acum niște efecte dispuse în timp, ce provin de la Lună. Procesul de care este vorba aici cuprinde aproximativ 28 de zile.
Aveți în vedere acum următorul fapt: când luăm în considerare acțiunea din timpul zilei a Soarelui avem în primul rând ceva interior, spiritual-sufletesc; dacă luăm în considerare acțiunea Soarelui pe parcursul unui an, atunci avem un raport exterior de creștere, ce ține de fizic-trupesc, de procesul de creștere. Deci pentru viața solară putem spune:
1. Spiritual-sufletesc: zi
2. Fizic-trupesc: an.
Și ajungem acum la influențele lunare, la viața lunară. Ceea ce tocmai v-am zugrăvit a fi prima impresie legată de aceasta este de natură spiritual-sufletească, numai că este imprimată foarte adânc în corp. Într-un sens mai subtil, într-adevăr nu există nici o deosebire din punct de vedere fiziologic între ceea ce se petrece în corp la apariția unei amintiri legată de o anumită viețuire și ceea ce se petrece în corpul femeii în perioada de ciclu lunar, legat de ceea ce organismul femeiesc a viețuit odinioară împreună cu fazele Lunii. Deosebirea este că una dintre acestea este o viețuire spiritual-sufletească mai puternică, mai intensă, imprimată mai puternic în interiorul corpului. Deci, pentru viața lunară avem:
1. Spiritual-sufletesc: acțiune pe durată de 28 de zile.
Să căutăm acum fenomenele corespunzătoare din punct de vedere fizic-trupesc. Ce ar trebui să se arate în acest caz? Puteți să deduceți și singuri. Vom avea fenomene fizic-trupești cu durata de acțiune de 28 de ani. Așa cum mai sus o zi corespunde unui an, tot așa, în al doilea rând, trebuie să avem 28 de ani.
2. Fizic-trupesc: acțiune pe durată de 28 de ani.
Amintiți-vă doar că 28 de ani este perioada de timp până la deplina noastră maturizare interioară. De fapt abia acum încetează perioada ascendentă de creștere. Așa cum Soarele acționează exterior pe durata unui an pentru a produce din afară asupra noastră ceea ce din punct de vedere spiritual-sufletesc, interior, corespunde acțiunii pe durata unei zile, tot așa ceva anume din cosmos lucrează exterior cu o perioadă de 28 de ani, pentru a ne organiza complet din afară, după modelul în care este organizată interior, din punct de vedere spiritual-sufletesc, natura umană feminină în cursul unui ciclu de aproximativ 28 de zile – numai că în cazul naturii feminine acest lucru se observă mai bine decât la bărbat, unde ciclul corespunzător este retras mai mult în eteric. Astfel, puteți spune următorul lucru: Raportul dintre viața solară diurnă și viața solară anuală, în ceea ce îl privește pe om – respectiv capul omului –, este asemănător cu raportul dintre ciclul lunar de 28 de zile și ciclul lunar de 28 de ani aplicat la om în ansamblu.
Puteți vedea de aici că noi plasăm just omul, în întregul cosmos, că noi încetăm să vorbim despre Soare și Lună ca și cum am trăi aici, pe Pământ, izolați și doar ochii sau telescoapele noastre ar vedea afară Soarele și Luna. Noi vorbim despre Soare și Lună ca despre ceva care este strâns legat de viața noastră, iar legătura în sine o percepem și în timp, prin configurația specifică a vieții noastre. Atât timp cât nu vom așeza din nou omul în contextul a ceea ce făptuiesc Soarele și Luna nu vom avea o bază solidă pentru niște concepții astronomice adevărate [Nota 31]. Vedeți, așadar, că o știință astronomică nouă trebuie clădită spiritual-științific. Ea trebuie extrasă dintr-o cunoaștere mai intimă a omului însuși. Nu vom putea găsi un sens la cele spuse de astronomia exterioară decât dacă vom fi în stare să ne extragem din interiorul omului premisele, pentru ca apoi, cu aceste premise, să urmărim ceea ce spune în mod schematic astronomia exterioară. Prin aceasta vom putea corecta și ceva în esența acestei astronomii exterioare.
Dar ce rezultă, în fond, din toate acestea? Rezultă faptul că efectiv în aceste procese se exprimă, indiferent ce se află în spatele lor, o viață universală. Orice s-ar afla în spatele lor – mai târziu vom mai vorbi despre aceasta –, mișcarea de rotație zilnică a Pământului, mișcarea anuală de revoluție a acestuia, pe care aici le-am caracterizat în raport cu spiritual-sufletescul pentru viața solară de zi și în raport cu fizic-trupescul pentru viața solară a omului, sau acele mișcări ale Lunii pe care le înregistrează astronomia de astăzi, sau orice altceva, întregul nu-l putem urmări indicând doar imaginea bine cunoscută din școală, ci încercând să concepem acest întreg ca o viață continuă, perpetuă, o viață universală, unde nu putem așeza simplist schemă lângă schemă.
Să abordăm acum problema de la un alt capăt, și anume din acela care ni se oferă în concepția astronomică a unei personalități care mai păstra încă mult din concepțiile mai vechi. Nu ne vom întoarce câtuși de puțin la reprezentările de odinioară. Intenționăm în special să lucrăm pornind de la reprezentări noi. Această personalitate însă mai păstra încă destul de mult din vechile reprezentări, care conțineau în ele elementul calitativ. Mă refer la Kepler. Astronomia din epoca de astăzi a devenit din ce în ce mai mult cantitativă, și dacă considerăm cumva astrofizica o introducere a elementului calitativ în astronomie, înseamnă că ne facem iluzii. Și în acest caz se face o evaluare cantitativă. Dar în străfundurile lui Kepler se mai păstra încă ceva din conștiența unei vieți universale. În el mai era încă o conștiență a faptului [Nota 32] că în ceea ce apare observației astronomice obișnuite se ascunde în cele din urmă ceva asemănător gesturilor unei vieți care se exteriorizează.
Nu-i așa, dacă avem în față un om și observăm cum își mișcă un braț sau o mână, nu ne apucăm să calculăm mecanismul, ci considerăm mișcarea ca manifestarea exterioară a unui proces spiritual-sufletesc interior. Ceea ce se poate vedea în mod obișnuit doar spațial-matematic, îl vom concepe ca o exteriorizare prin gesturi, prin mișcări. Cu cât ne întoarcem mai mult în urmă și analizăm concepțiile astronomice ale oamenilor de atunci, cu atât mai mult vedem că a existat o conștiență a faptului că imaginile pe care ei și le făceau despre mersul Soarelui sau despre mersul stelelor nu erau doar niște reprezentări, plastice, pasive, ci gesturi. Putem să sesizăm cât se poate de clar în vremurile anterioare acest sentiment al gestualului, care se ascunde îndărătul mișcărilor corpurilor cosmice. Vedeți dumneavoastră, dacă mâna mea se deplasează prin aer, n-am să mă apuc să calculez acum traiectoria ei, ci în această traiectorie voi vedea o expresie sufletească a ceva anume. Tot așa, observatorul de odinioară vedea în traiectoria Lunii o expresie sufletească a ceva. În toate mișcările corpurilor cerești el vedea expresii sufletești a ceva. Cam în felul acesta își reprezenta el aceste lucruri – nu-i așa, dacă aș putea să țin undeva un ecran, astfel încât să nu se poată vedea decât mâna mea, atunci mâna mea n-ar face decât o mișcare inexplicabilă, întrucât eu mă aflu în spatele ecranului, nu pot fi văzut, ci doar mâna mea se vede. Înainte vreme oamenii își imaginau că mișcarea Lunii pe care ei o vedeau era doar o expresie exterioară a unui mădular, iar îndărătul lui se afla ceea ce acționează de fapt. De aceea, în timpurile mai de demult nici nu se vorbea despre un corp ceresc separat, despre planete, ci despre sfere, despre acele lucruri ce aparțineau de asemenea corpurilor cerești – sferele. Se deosebeau astfel sfera lunară, sfera mercuriană, sfera venusiană, sfera solară, sfera marțiană, sfera jupiteriană, sfera saturniană, și a opta sferă, care era cerul stelelor fixe. Se deosebeau aceste opt sfere, iar în ele oamenii vedeau ceea ce se înfățișează prin gesturi exterioare, faptul că o anumită sferă gesticulează, atunci când o vedem luminând, acum aici, acum dincolo. Realul, de exemplu, era sfera lunară, iar Luna nu era o ființă separată, ci doar gestul acesteia. Acolo unde ea apare, sfera face un anumit gest. Menționez acest lucru doar pentru a vă atrage atenția asupra caracterului viu al acestei concepții.
Dar Kepler era unul care mai păstra în întreaga sa conștiență ceva din această viață universală din spațiu, și numai aceasta, desigur, i-a dat posibilitatea să stabilească legile sale celebre. Aceste trei legi renumite ale lui Kepler nu sunt pentru astronomia de astăzi decât ceva cantitativ, ceva care este judecat exclusiv după modelul concepțiilor spațio-temporale. Nu tot așa era pentru cineva de factura lui Kepler, care încă elabora totul dinăuntrul unei astfel de vieți imaginative. Să amintim aici aceste trei legi ale lui Kepler. Ele sună în felul următor:
Legea întâi: Planetele se rotesc în jurul corpului lor central după elipse, iar în unul din focarele acestor elipse se află corpul central.
Legea a doua: Razele vectoare ale unei planete descriu sectoare egale, suprafețe egale, în intervale de timp egale.
Legea a treia: Raportul pătratelor perioadelor de revoluție a două planete este egal cu raportul cuburilor semiaxelor mari ale elipselor.
După cum am mai spus, pentru modul de a privi pur cantitativ din ziua de azi acestea nu sunt decât tot niște cantități. Pentru o persoană precum Kepler, chiar și în simpla pronunțare a elipticului, sau atunci când se gândea la această curbă, era ceva ce trăia mai viu decât în cazul cercului. Atunci când ceva se mișcă după o elipsă, aceasta este ceva mai plină de viață decât dacă se mișcă după un cerc, deoarece pentru ca raza să se modifice continuu trebuie să intervină niște impulsuri interioare. Când ceva se mișcă după un cerc, acesta nu trebuie să mai facă nimic pentru a-și modifica raza. Ca să poți să variezi în permanență raza vectoare, trebuie să folosești o viață interioară mai intensă. Deci chiar prin simpla pronunțare a legii: „Planetele se rotesc în jurul corpului lor central după elipse, iar corpul central nu se găsește în centru, ci într-un focar al elipsei” se recunoștea că ai de-a face cu ceva mai viu decât dacă mișcarea s-ar fi făcut după un cerc.
Iar în continuare: „Razele vectoare descriu sectoare egale în intervale de timp egale”. Aici avem o trecere de la linie la suprafață. Vă rog să aveți în vedere acest aspect! Când întâi ni se descrie elipsa ne situăm la nivelul liniei, al curbei. Atunci când ni se arată drumul pe care îl face raza vectoare suntem conduși spre suprafață. Pentru deplasarea planetei ni se dezvăluie o relație mult mai vastă. Dacă planeta se rostogolește întruna, dacă pot spune așa, ea nu exprimă astfel doar ceva existent în ea, ci trage într-un fel după sine trena sa. Toată suprafața pe care o descrie raza vectoare aparține spiritual de ea. Și în continuare, dacă vrem să arătăm ce se întâmplă cu planeta, trebuie scos în evidență caracterul acestei suprafețe, respectiv că ea are aceeași arie pentru intervale de timp egale.
Și abia legea a treia, care își extinde sfera la viață, așa cum se desfășoară ea în cadrul diferitelor planete, scoate în evidență o structură foarte complicată: „Raportul pătratelor perioadelor de revoluție este egal cu raportul cuburilor semiaxelor mari” – al distanțelor medii față de corpul central. Vedeți dumneavoastră, această lege conține foarte mult, dacă mai putem să gândim adânc așa cum a făcut-o Kepler. Newton a ucis apoi tot ce era viu în această lege. El a reușit aceasta într-un mod extraordinar de simplu. Luați legea a treia a lui Kepler. Ea se poate așterne pe hârtie în felul următor:
, sau altfel scris [Nota 33] : 
Și scrieți-o acum într-o formă puțin schimbată. Scrieți-o astfel:
O putem exprima desigur și inversat.
Ce avem în partea stângă a ecuației din ultima proporție? Nimic altceva decât expresia unei jumătăți a legii lui Newton, iar în cealaltă parte jumătatea cealaltă, forțele din legea lui Newton. Nu trebuie decât să scrieți legea lui Kepler în alt fel și să exprimați ceea ce rezultă de aici, pentru ca să trageți concluzia că „raportul forțelor de atracție este invers proporțional cu raportul pătratelor distanțelor”. În felul acesta aveți în întregime legea gravitației a lui Newton, dedusă din legea lui Kepler [Nota 34], și anume: Raportul forțelor gravitaționale, al forțelor de atracție dintre planete sau dintre corpurile cerești este invers proporțional cu raportul pătratelor distanțelor dintre ele. Aceasta nu este nimic altceva decât omorârea legii a treia a lui Kepler. În principiu, este exact același lucru.
Considerați acum lucrurile într-un mod viu. Nu vă așezați înainte produsul mort „forță de atracție”: „Forțele de atracție scad proporțional cu pătratul distanțelor”, ci ceea ce este intrinsec viu în forma kepleriană. Acolo aveți timpii la pătrat. Completați partea caput mortuum [Nota 35] a forțelor de atracție newtoniene, care este tratată pur exterior, cu pătratul timpului și dintr-odată noțiunea forței de atracție, care pentru Newton nu este efectiv decât un cadavru de reprezentare, se umple cu viață interioară; căci tot ceea ce are de-a face cu timpul este viață interioară. Dar dumneavoastră nu vă veți întâlni niciodată cu timpul la puterea întâi. Timpul apare aici la pătrat! Va trebui să mai revenim asupra acestui lucru [Nota 36], asupra a ceea ce înseamnă să vorbești de timp la pătrat. Dar acum încercați să realizați că dacă vorbiți de timp la pătrat vorbiți de ceva interior. Căci și pentru om timpul este de fapt derularea vieții sufletești. Acum se pune realmente problema ca prin intermediul acestei noțiuni moarte, a forței de atracție newtoniene, să întrezărim ceea ce izbucnește dintr-odată în centru și introduce timpul, în felul acesta aducând înăuntru viață interioară.
Acum însă să privim problema dintr-un alt punct de vedere. Observați că, în sens keplerian, prima formulă se referă și ea tot la Pământ. Ca urmare, nu numai Pământul descrie o elipsă, ci și dumneavoastră, în timp ce vă aflați pe Pământ, descrieți elipsa odată cu el. Iar ceea ce se petrece exterior există în dumneavoastră ca proces interior. Va trebui să recunoașteți faptul că acest lucru, pe care spuneam că îl mai știa Kepler, această naștere vie a elipsei din cerc; corespunde unui proces interior din chiar lăuntrul dumneavoastră. Iar în timp ce vă deplasați pe o curbă, astfel încât raza vectoare descrie sectoare egale în intervale de timp egale, dumneavoastră înșivă vă raportați permanent la corpul central, intrați în relație cu Soarele propriu. Dumneavoastră parcurgeți pe această curbă o distanță în timp, astfel încât vă aflați în permanență în relație cu Soarele. Dacă mă pot exprima antropomorf [Nota 37], atunci trebuie să spun în felul următor: Trebuie să băgați de seamă în permanență să nu o luați înainte sau să aveți o mișcare de alunecare, astfel încât raza dumneavoastră vectoare să nu mai poată descrie o suprafață suficient de mare. Punctul exterior, care se mișcă pe elipsă, trebuie să se găsească mereu în raport just față de Soare. Aici (legea întâi), mișcarea pe care o executați dumneavoastră înșivă este caracterizată absolut liniar în spațiu. În cea de-a doua lege este caracterizat raportul dumneavoastră față de Soare. Și dacă trecem la legea a treia avem, sub forma unei trăiri interioare, raportul existent cu celelalte planete și relația dumneavoastră cu aceste planete. În cea de-a treia lege a lui Kepler este exprimată această relație vie. În concluzie, nu trebuie să căutăm doar în interiorul omului procesele care ne conduc din nou la cosmos, ci putem face acest lucru și dacă interiorizăm elementul cantitativ exterior – numai să interpretăm corect ceea ce simbolizează matematic procesele cosmice – deoarece aici chiar omul trăiește matematica, el însuși se situează în centrul acestei matematici vii.
Mâine vom vorbi în continuare despre aceasta.
