În primele conferinţe vom strânge la un loc, din cunoaşterea condiţiilor pentru prosperarea agriculturii, ceea ce este necesar la o asemenea cunoaştere, pentru a trage din ea concluziile cu adevărat practice care trebuie să fie realizate prin aplicare nemijlocită şi care îşi au importanţa lor numai în această aplicare nemijlocită. Va trebui aşadar să vă ocupaţi deja, din primele ore, cu urmărirea felului în care ia naştere ceea ce produce agricultura, şi cum trăiesc acestea în întreg cuprinsul universului. O gospodărie agricolă caută să-şi realizeze menirea în sensul cel mai bun al cuvântului atunci când ea poate fi concepută ca un fel de individualitate în sine, ca o individualitate într-adevăr închisă în sine. Şi orice gospodărie agricolă ar trebui să se apropie de această situaţie, care nu se poate realiza întru totul, dar ea trebuie să tindă spre a fi o individualitate închisă in sine. Aceasta înseamnă că trebuie creată posibilitatea ca tot ceea ce este necesar pentru producţie să existe în cadrul gospodăriei, la care este de la sine înţeles că trebuie socotit şi efectivul corespunzător de vite. În fond, ceea ce este adus în agricultură ca îngrăşăminte şi alte produse asemănătoare din afară, ar trebui să fie privite, din punctul de vedere al gospodăriei conduse în mod ideal, ca fiind un remediu pentru o agricultură bolnavă.
O gospodărie sănătoasă ar trebui să poată produce în ea însăşi ceea ce îi este necesar. Vom vedea de ce este natural să fie aşa. Atâta timp cât lucrurile nu sunt privite conform naturii şi realităţii lor, ci numai superficial-materialist, se poate pune în mod îndreptăţit întrebarea: nu-i totuna să iei gunoiul de vacă de la vecini, sau să-l iei din propria gospodărie? După cum am spus, lucrurile nu pot fi riguros duse până la capăt în acest mod, însă trebuie totuşi să avem câteva noţiuni despre autonomia necesară unei gospodării dacă vrem să ordonăm lucrurile cu adevărat obiectiv.
Faptul că afirmaţia aceasta are o oarecare justificare va reieşi prin examinarea, pe de o parte a pământului pe care se dezvoltă agricultura noastră, şi, pe de altă parte, a ceea ce acţionează asupra acestui pământ din afara lui. În zilele noastre, de cele mai multe ori se vorbeşte cu totul abstract despre ceea ce acţionează din afară asupra pământului. Suntem conştienţi că lumina şi căldura Soarelui şi toate cele ce sunt legate meteorologic cu căldura şi lumina Soarelui au un anumit raport cu o anumită calitate a solului pe care cresc produsele sale. Dar concepţia actuală nu poate da o explicaţie reală cu detalii precise privitoare la situaţia concretă pentru că ea nu pătrunde în realităţi, în fapte. Să pornim astăzi de la punctul de vedere ‒ vom analiza lucrurile şi din alte puncte de vedere ‒ care ia mai întâi în considerare faptul că baza agriculturii este solul.
Tabla 2Acest sol ‒ îl voi indica schematic aici prin această linie (vezi desenul) ‒ este de obicei privit ca fiind ceva pur mineral, în care pătrunde ceva organic cel mult prin faptul că în el se formează humusul, sau prin faptul că în el se îngroapă gunoiul, dar pământul ca atare nu numai că are o anumită viaţă în sine, ci ascunde deja în sine ceva vegetal şi chiar şi ceva de natură astralic-activă. Acest lucru nu numai că nu mai este luat în considerare astăzi, dar este chiar respins. Şi dacă se merge mai departe şi se vede cum această viaţă interioară a solului, într-o dozare foarte fină, este complet diferită vara faţă de iarnă, atunci ajungem la domenii care sunt de o imensă importanţă pentru practică, dar care nu sunt deloc luate în seamă în prezent.
Dacă continuăm să pătrundem în procesele solului, trebuie să ne dirijăm atenţia asupra faptului că solul este un fel de organ din organismul care se prezintă pretutindeni în procesul de creştere din natură; acolo unde există un asemenea proces de creştere solul este un adevărat organ, un organ pe care-l putem compara, dacă vrem, cu diafragma omenească. Dobândim o reprezentare corectă a ceea ce se află aici ‒ nu vorbind foarte precis, dar exemplificăm şi este suficient ‒ dacă ne spunem: omul are deasupra diafragmei sale anumite organe, capul şi ceea ce asigură respiraţia şi circulaţia sanguină, iar sub diafragmă se află alte organe. Dacă vom compara din acest punct de vedere, ca să zicem aşa, solul cu diafragma omenească, va trebui să spunem: pentru individualitatea luată în considerare capul se află sub sol, iar noi şi toate animalele trăim în abdomenul acestei individualităţi. Ceea ce se află deasupra pământului face parte din viscerele individualităţii agricole ‒ pentru a avea un cuvânt. Într-o gospodărie agricolă umblăm de fapt în abdomenul agriculturii, iar plantele cresc în sus în acest abdomen. Avem deci de a face întru totul cu o individualitate care stă cu capul în jos şi pe care o vom înţelege în mod corect numai dacă o vom gândi ca stând în cap în raport cu omul. Referitor la animale, vom vedea în cursul conferinţelor că lucrurile stau altfel. Însă de ce spun că individualitatea agricolă stă cu capul în jos?
O spun pe baza faptului că tot ceea ce este în nemijlocita apropiere a pământului ca aerul, vaporii de apă şi căldura, în care ne aflăm, în care respirăm, din care provine căldura exterioară, apa exterioară şi aerul exterior primite de plante şi de noi, corespunde într-adevăr cu ceea ce se găseşte în organele părţii inferioare a trupului omenesc. Dimpotrivă, tot ceea ce se petrece în interiorul pământului, sub suprafaţa pământului acţionează asupra creşterii plantelor aşa cum capul nostru acţionează asupra organismului, mai cu seamă în copilărie, dar şi în cursul întregii vieţi. Avem o continuă acţiune mutuală întru totul vie între ceea ce se află deasupra pământului şi ceea ce se află dedesubtul suprafeţei pământului, iar acţiunea existentă deasupra pământului este în acelaşi timp dependentă ‒ consideraţi această afirmaţie în primul rând ca o localizare a acţiunii ‒ nemijlocit de Lună, Mercur, Venus, care sprijină şi modifică acţiunea Soarelui, astfel încât aşa-numitele planete apropiate de Pământ îşi desfăşoară activitatea în raport cu tot ceea ce este deasupra pământului; dimpotrivă, planetele îndepărtate, aflate în exteriorul orbitei Soarelui, acţionează asupra a tot ceea ce este sub suprafaţa pământului şi sprijină Soarele în acele acţiuni pe care el le exercită din interiorul pământului. Astfel încât în legătură cu creşterea plantelor noastre trebuie să cercetăm acţiunea cerului îndepărtat sub suprafaţa pământului şi acţiunea a ceea ce este mai apropiat de pământ în cele de deasupra pământului.
Aşadar tot ceea ce acţionează din depărtările cosmosului asupra creşterii plantelor nu acţionează direct, prin radiaţie nemijlocită, ci prin radiaţie preluată mai întâi de pământ şi reflectată înapoi de către pământ în sus. Cel ce produce efectele binefăcătoare sau dăunătoare pentru creşterea plantelor care se înalţă din pământ este aşadar cosmicul reflectat. Ceea ce acţionează direct, nemijlocit în aerul şi apa care se află deasupra pământului, adică radiaţia directă, este depozitat aici, şi acţionează de aici. Cu aceasta este corelat atunci felul în care solul, prin constituţia sa lăuntrică, spunem noi, acţionează cu precădere asupra creşterii plantelor. Apoi trebuie să o extindem şi asupra animalelor.
Dacă examinăm solul, mai găsim în el ca acţiune în primul rând tot ceea ce depinde de depărtările extreme şi care se iau în considerare pentru acţiunea solului. Este ceea ce se numeşte în mod obişnuit nisip şi rocă. Nisipul şi roca, impermeabile, aşa cum se spune în viaţa obişnuită, nu conţin nici un fel de substanţă nutritivă, şi deşi alte influenţe se iau mai mult în considerare, totuşi, pentru creştere este foarte important de ştiut că aceasta depinde de influenţa celor mai îndepărtate forţe cosmice. După cum vedem, pe calea ocolită a nisipului silicios intră în sol, pentru a acţiona ca radiere reflectată ‒ oricât de incredibil ar părea iniţial ‒, ceea ce putem numi eterul vieţii solului şi ceea ce este activitate chimică a solului. În ce măsură devine solul însuşi lăuntric viu, în ce măsură solul îşi dezvoltă propriul chimism, acestea depind întru totul de felul în care este constituită partea nisipoasă a acestui sol. Iar ceea ce este trăit de rădăcinile plantelor în sol este dependent, şi nu în mică măsură, de modul în care, pe calea ocolită a rocilor ‒ care pot fi situate şi la o anumită adâncime în pământ ‒ este captată viaţa cosmică şi chimismul cosmic. Aşadar, de fiecare dată când ne propunem să studiem creşterea plantelor, trebuie să ne fie foarte clară structura bazei geologice pe care are loc creşterea plantelor şi în nici un caz nu trebuie pierdut din vedere că pentru plante ‒ acelea la care este vorba mai ales de natura rădăcinoasă ‒ nu ne putem lipsi de un sol silicios, chiar dacă este situat la adâncime.
S-ar putea însă spune că, slavă Domnului, siliciul, sub formă de acid silicic şi alte combinaţii silicioase este răspândit pe pământ în procent de 47 până la 48%, iar pentru cantităţile de care avem nevoie se poate conta aproape pretutindeni pe acţiunea siliciului.
Trebuie să vorbim însă şi despre faptul că ceea ce este în legătură, în acest mod prin siliciu, cu partea rădăcinoasă a plantei, poate fi condus şi în sus prin plantă. Trebuie adică să se reverse în sus, trebuie să existe o neîncetată acţiune mutuală între ceea ce este preluat din cosmos prin siliciu şi ceea ce ‒ iertaţi-mi expresia ‒ se desfăşoară sus în „burtă” şi cu care trebuie să fie întreţinut jos „capul”. Căci „capul” trebuie să fie întreţinut din cosmos. Însă acesta trebuie să stea într-o adevărată acţiune mutuală cu ceea ce se desfăşoară sus, deasupra solului, în burtă. Ceea ce provine din cosmos fiind captat jos, trebuie să se poată revărsa mereu în sus. Iar pentru a face posibilă această revărsare în sus trebuie să se afle în sol argila. Tot ceea ce este argilos este în fond ceea ce promovează îndreptarea acţiunilor entităţilor cosmice în sol de jos în sus.
Când vom trece la aplicaţiile practice aceasta ne va da modul în care trebuie să ne comportăm faţă de un sol argilos sau silicios, în funcţie de caracteristica plantelor cu care avem de cultivat solul argilos sau silicios. În primul rând însă trebuie să ştim ce se petrece într-adevăr aici. De fapt modul cum se descrie argila de obicei, felul cum trebuie ea prelucrată prin metoda curentă pentru a deveni într-adevăr funcţională, toate acestea contează extraordinar de mult abia în al doilea rând. Dar ceea ce trebuie ştiut în primul rând este că ea promovează revărsarea în sus a cosmicului.
Nu trebuie să existe însă numai această revărsare în sus a cosmicului, ci ‒ şi vreau să îl denumesc pe celălalt terestru, pământesc ‒ şi ceea ce este supus în burtă într-o oarecare măsură unui fel de digestie exterioară ‒ şi tot ceea ce se desfăşoară prin vară şi iarnă în aer deasupra solului este, pentru creşterea plantelor, tot un fel de digestie ‒, tot ceea ce se desfăşoară în acest mod printr-un fel de digestie trebuie atras din nou în sol astfel încât să ia naştere într-adevăr o acţiune mutuală. Ceea ce se formează ca forţe prin apa şi aerul care se găsesc deasupra pământului, precum şi ceea ce se formează în mod fin homeopatic ca substanţe, toate acestea sunt atrase în sol prin conţinutul mai mic sau mai mare de calcar al solului. Conţinutul în calcar al solului precum şi substanţele calcaroase dispersate nemijlocit deasupra solului în doze homeopatice, toate acestea au menirea de a conduce din nou în sol ceea ce este nemijlocit terestru.
Vedeţi dumneavoastră, aceste lucruri vor fi cu totul altfel recunoscute atunci când va exista o adevărată ştiinţă, nu numai pălăvrăgeala ştiinţifică de astăzi. Atunci vor putea fi stabilite date exacte asupra lor. Se va şti atunci, de exemplu, că există o mare, o enormă diferenţă între căldura de deasupra solului, aşadar căldura din sfera Soarelui, a lui Venus, Mercur şi a Lunii, şi acea căldură care se face simţită în interiorul solului şi care se află aşadar sub influenţa lui Jupiter, Saturn şi Marte. Aceste două feluri de căldură, dintre care pe una o putem caracteriza ca fiind căldura de inflorescenţe şi de frunze pentru plante, iar pe cealaltă ca fiind căldura de rădăcini pentru plante, aceste două feluri de căldură sunt totuşi diferite, şi anume atât de diferite încât putem foarte bine numi căldura de deasupra pământului drept căldură moartă, iar căldura de sub pământ drept căldură vie. Căldura de sub pământ are în sine din plin ceva ‒ mai cu seamă în timpul iernii ‒ ce este un principiu interior al vieţii, ceva viu. Dacă noi oamenii ar trebui să trăim în această căldură care acţionează în pământ, am ajunge cu toţii peste măsură de proşti, căci pentru a fi deştepţi trebuie să oferim trupurilor noastre căldură moartă. Însă în clipa în care, prin conţinutul de calcar al solului, este atrasă căldură în sol, unde această căldură este introdusă prin celelalte substanţe ale pământului, când căldura exterioară trece realmente în căldură interioară, căldura devine într-o anumită stare uşor vie. Se ştie astăzi că există o deosebire între aerul de deasupra pământului şi aerul de sub pământ. Însă nu se ia în considerare faptul că există deja o deosebire între căldura de deasupra pământului şi căldura de sub pământ. Se ştie că aerul de sub pământ conţine mai mult acid carbonic iar aerul de deasupra pământului mai mult oxigen. În schimb nu se ştie care este cauza. Cauza este aceea că, la rândul său, aerul este străbătut de o uşoară undă de vitalitate atunci când este absorbit şi aspirat de pământ. Aşa stau lucrurile cu aerul şi cu căldura. Ele primesc o uşoară undă de viaţă când sunt preluate în interiorul pământului.
Altfel este cu apa şi cu componentele solide. Acestea devin şi mai moarte în pământ decât sunt în exterior. Ele pierd ceva din viaţa lor exterioară dar tocmai prin aceasta devin capabile de a fi expuse forţelor cosmice celor mai depărtate. Iar substanţele minerale trebuie să se elibereze de ceea ce este imediat deasupra solului dacă vor să fie expuse forţelor cosmice celor mai depărtate. Ele se pot emancipa cel mai uşor de influenţele care vin din apropierea Pământului şi intră sub influenţele cosmice cele mai îndepărtate în perioada care în epoca noastră se situează între 15 ianuarie şi 15 februarie, aşadar iarna. Acestea sunt lucruri care vor fi cândva recunoscute ca fiind date exacte. Şi acesta este timpul în care în sol se poate dezvolta cel mai mult forţa de cristalizare, forţa formatoare a substanţelor minerale. Aceasta se petrece în miezul iernii. Pentru lăuntrul Pământului este atunci caracteristic să fie în cea mai mică măsură dependent faţă de sine însuşi în masele sale minerale, şi să ajungă sub influenţa forţelor formatoare de cristale, care se află în depărtările cosmosului.
Gândiţi-vă deci la ceea ce are loc: când ianuarie se apropie de sfârşit, substanţele minerale ale Pământului tânjesc în cea mai mare măsură să cristalizeze, şi cu cât se merge mai în adânc cu atât mai mult tânjesc să devină pur cristaline, în economia naturii. Pentru creşterea plantelor este de cele mai multe ori indiferent ce se petrece cu mineralele. În această perioadă plantele sunt dăruite cel mai mult propriei lor fiinţe în sol, şi cel mai puţin expuse substanţelor minerale; dimpotrivă, un anumit timp înainte şi după ce mineralele se pregătesc ‒ mai cu seamă înainte ‒ să treacă în forma modelată, cristalină, acestea au o deosebită importanţă pentru creşterea plantelor. Atunci ele radiază forţele care au o deosebită importanţă pentru creşterea plantelor. Astfel încât putem spune: cam din luna noiembrie până în decembrie există un timp în care ceea ce se află sub suprafaţa pământului devine deosebit de important pentru creşterea plantelor. Atunci apare un imbold: cum putem folosi într-adevăr aceasta pentru creşterea plantelor? Pentru că se va vedea cândva că folosirea unor asemenea lucruri este deosebit de importantă pentru a putea dirija creşterea plantelor.
Aş vrea să semnalez tocmai aici că dacă avem de a face cu un sol care nu transportă în sus cu uşurinţă, prin sine însuşi, ceea ce în acest timp de iarnă ar trebui să acţioneze în sus, este bine să adăugăm acestui sol argilă într-o doză corespunzătoare, pe care o voi indica mai târziu. Cu aceasta se pregăteşte solul pentru a duce deasupra pământului ceea ce se află mai întâi în sol ca forţă de cristal, ‒ care nu ajuns încă la punctul ei final ‒ acesta se va situa în lunile ianuarie, februarie ‒, astfel încât să poată fi folosită la creşterea plantelor. Această forţă de cristalizare se poate vedea acţionând în zăpada ce cristalizează. Ea devine cu atât mai intensivă, mai puternică cu cât se pătrunde mai mult în interiorul pământului.
Vedeţi dumneavoastră, în acest mod rezultă tocmai din cele mai ‒ aparent ‒ disparate cunoştinţe, cele mai pozitive indicii ce pot ajuta radical, altfel s-ar rămâne numai la tatonări. Trebuie să ne fie într-adevăr clar că domeniul agricol, împreună cu ceea ce se află sub suprafaţa pământului, reprezintă pe deplin o individualitate care trăieşte continuu şi în timp, şi că viaţa pământului este deosebit de puternică tocmai în timpul iernii, pe când în timpul verii, într-un anumit fel, ea moare.
Trebuie să evidenţiem un lucru foarte important pentru cultivarea pământului. Vedeţi dumneavoastră, acest „foarte important” ‒ am menţionat-o deja de mai multe ori printre antroposofi ‒ constă în a şti în ce condiţii poate acţiona spaţiul cosmic împreună cu forţele sale asupra teluricului. Pentru a înţelege acest lucru să pornim de la structura interioară a seminţei. Sămânţa, din care se dezvoltă embrionul, este privită de obicei ca o formaţiune moleculară extrem de complicată. Şi se acordă cea mai mare importanţă înţelegerii acestei formări a seminţei în complicata ei structură moleculară. Se spune: moleculele au o anumită structură, la moleculele simple, structura este simplă; apoi se complică tot mai mult, până când se ajunge la structura extraordinar de complicată a moleculei de proteină. Se priveşte cu uimire şi admiraţie la ceea ce se gândeşte a fi complicata structură a proteinei din sămânţă, pentru că se procedează în felul următor.
Se crede că dacă avem o moleculă de albumină, aceasta trebuie să fie nemaipomenit de complicată. Pentru că din această structură complicată se naşte viitorul organism. Şi acest organism viitor, care este extrem de complicat, a fost deja prefigurat în structura embrionară a seminţei, aşadar şi această substanţă microscopică sau submicroscopică trebuie să fie neobişnuit de complicat construită. Situaţia se prezintă cam aşa, dar numai într-o anumită măsură. În timp ce se formează proteina terestră şi structura moleculară este împinsă până la cel mai înalt grad de complexitate. Însă din acest grad maxim de complexitate nu s-ar naşte niciodată un nou organism, niciodată.
Pentru că organismul nu rezultă din sămânţa unei specii astfel încât ceea ce s-a format ca sămânţă în planta-mamă sau în animalul-mamă să se continue în ceea ce se naşte ca plantă-pui sau animal-pui. Aceasta nu este câtuşi de puţin adevărat. Este mai degrabă adevărat că după ce această complexitate a alcătuirii a fost împinsă la maximum, aceasta se descompune, astfel că până la urmă, în ceea ce fusese împins la cea mai înaltă complexitate în domeniul pământescului, avem un mic haos. Se descompune, am putea spune, în praf cosmic; iar dacă ceea ce se descompune în praf cosmic când sămânţa a fost adusă la cea mai înaltă complexitate s-a descompus şi a apărut micul haos, atunci întregul univers înconjurător începe să acţioneze asupra seminţei, imprimându-se în ea şi clădind din micul haos tot ceea ce poate fi clădit în ea prin acţiunile din toate părţile universului (vezi desenul).
(Tabla 2)Şi obţinem astfel în sămânţă o imagine a universului. De fiecare dată, în dezvoltarea seminţei procesul pământesc de organizare este dus la capătul său, până în stadiul de haos. De fiecare dată noul organism se formează, din întregul univers, în sămânţa haotizată. Organismul iniţial are doar tendinţa de a aduce sămânţa, prin afinitatea sa cu acea parte a cosmosului, în acea stare cosmică în care să acţioneze forţele din direcţiile corecte, astfel ca dintr-o păpădie să nu apară o dracilă, ci din nou o păpădie. Ceea ce exprimă fiecare plantă este întotdeauna expresia unei constelaţii cosmice oarecare şi este format din cosmos. În general, când vrem să aducem cosmosul să acţioneze cu forţele sale în cadrul pământescului, este necesar să împingem pe cât de mult posibil pământescul în stadiul de haos. Peste tot unde vrem să aducem cosmosul în acţiune trebuie să împingem pe cât de mult posibil pământescul în stadiul de haos. Pentru creşterea plantelor natura însăşi se îngrijeşte deja de aceasta într-o anumită privinţă. Deoarece fiecare organism nou este alcătuit pornind din cosmos, este fără îndoială necesar ca noi să menţinem în acest organism cosmicul până la următoarea formare a seminţei.
În cazul în care introducem sămânţa unei plante oarecare în pământ, în această sămânţă avem amprenta, expresia întregului cosmos plecând dintr-o direcţie anume a universului. În aceasta se exprimă o constelaţie, şi prin aceasta sămânţa îşi primeşte forma ei anume. În clipa în care este însămânţată în sol, exteriorul pământului acţionează foarte puternic asupra ei şi ea este pătrunsă de dorinţa de a nega cosmicul, de a creşte rapid, dezvoltându-se în toate direcţiile posibile, căci ceea ce acţionează deasupra pământului nu vrea în fond să păstreze această formă. Faţă de împingerea în haos ‒ sămânţa trebuie împinsă până în stadiul de haos ‒ acum, când din sămânţă se dezvoltă deja prima structură vegetală şi lujerii ulteriori, există necesitatea de a aduce pământescul în plantă vizavi de cosmic, care trăieşte ca formă a plantei în sămânţă. Trebuie să apropiem planta de pământ în creşterea ei. Aceasta se poate petrece numai prin aceea că viaţa deja existentă pe pământ, care nu a ajuns încă complet haotizată, care nu a fost împinsă până la structurarea seminţei, ci s-a oprit mai devreme în organizarea plantei, înainte de a fi ajuns la structurarea seminţei, să o înglobăm într-adevăr ‒ această viaţă existentă pe pământ ‒ în viaţa plantelor. Şi ajungem iarăşi în sferele deosebit de favorizate de noroc care pun la dispoziţia omului formaţiuni bogate în humus în gospodărirea naturii. Pentru că omul, în fond, poate substitui în mod artificial numai în mod defectuos ceea ce ne poate oferi pământul ca fertilitate printr-o formare naturală de humus.
Pe ce se întemeiază însă această formare de humus? Ea se întemeiază pe faptul că ceea ce provine din viaţa plantelor este preluat de procese ale naturii. Ceea ce nu a ajuns încă la stadiul de haos respinge, într-un anumit mod, cosmicul. Dacă acest fapt este folosit în creşterea plantelor, atunci reţinem ceea ce este propriu-zis teluric în lăuntrul plantei, cosmicul acţionând numai în fluxul care urcă din nou până la formarea seminţei. Dimpotrivă, pământescul acţionează în dezvoltarea frunzelor şi a florilor, şi aşa mai departe. În toate acestea cosmicul îşi radiază influenţele numai din exterior. Aceasta poate fi urmărit foarte precis.
Presupuneţi că aveţi o plantă care creşte plecând de la rădăcină. La capătul tulpinii se formează micuţa sămânţă. Se dezvoltă frunzele şi florile. Însă, priviţi: în frunze şi în flori teluric este ceea ce reprezintă formă şi umplere cu materie pământească, astfel încât motivul pentru care o frunză sau o sămânţă se îngroaşă, preia substanţialitate interioară şi aşa mai departe, constă în ceea ce planta primeşte de la noi drept pământesc, ceea ce încă nu a ajuns în stadiul de haos. Şi dimpotrivă, sămânţa îşi dezvoltă întreaga forţă prin tulpină, dar în direcţie verticală, nu în periferie, de unde puterea cosmosului acţionează asupra frunzelor şi florilor plantei. Aceasta se poate observa nemijlocit.
Căci priviţi frunzele verzi ale plantelor (vezi desenul). Frunzele verzi ale plantelor poartă pământescul în forma lor, în grosimea lor, în culoarea lor verde. Dar ele nu ar fi verzi dacă nu ar trăi în ele şi forţa cosmică a Soarelui.
(Tabla 2)Când ajung la flori colorate, în ele nu mai trăieşte numai forţa cosmică a Soarelui, ci şi acel sprijin pe care îl primesc forţele cosmice ale Soarelui de la planetele exterioare Marte, Jupiter şi Saturn. Numai dacă privim creşterea plantelor în acest fel vedem în culoarea roşie a trandafirului forţa lui Marte atunci când observăm trandafirul. Privim floarea soarelui: ea nu este numită pe drept floarea Soarelui, ea este numită aşa numai din cauza formei sale; pentru faptul că este galbenă ar trebui să fie propriu-zis numită floarea lui Jupiter, pentru că forţa lui Jupiter, care sprijină forţa cosmică a Soarelui, produce în flori culoarea albă şi galbenă. Apropiindu-ne de o cicoare cu culoarea ei albăstruie trebuie să presimţim în această culoare albăstruie acţiunea lui Saturn care sprijină acţiunea Soarelui.
(Tabla 2)Avem aşadar posibilitatea de a-l vedea chiar pe Marte în floarea roşie. Avem posibilitatea de a-l vedea pe Jupiter în floarea albă şi în cea galbenă, în floarea albastră îl vedem pe Saturn, iar în frunza verde vedem propriu-zis Soarele.
Însă ceea ce apare în coloraţia florii acţionează deosebit de puternic ca forţă în rădăcină. Pentru că iată, ceea ce trăieşte, ceea ce este sursă de forţă în planetele exterioare acţionează şi în lăuntrul solului. Este pura realitate, astfel încât trebuie să ne spunem: o plantă smulsă din pământ, are jos rădăcina, iar în rădăcină se află cosmicul; în floare este mai ales pământescul, iar cosmicul s-ar afla numai în cele mai fine nuanţe ale culorilor.
Dimpotrivă, când e vorba ca pământescul să trăiască în rădăcină, să vieţuiască puternic în rădăcină, el ţâşneşte în formă. Pentru că planta îşi are forma de la ceea ce se poate naşte în domeniul teluric. Ceea ce face ca forma să se desfăşoare, este pământesc. Însă atunci când rădăcina se divide ramificându-se, luându-şi formă, pământescul acţionează în jos, aşa cum acţionează cosmicul, în culoare, în sus. Astfel că avem rădăcini cosmice în acele rădăcini care sunt alcătuite unitar. Dimpotrivă, în rădăcinile ramificate avem o intervenţie a acţiunii pământescului în sol, aşa cum în culoare acţionează în sus, în flori, cosmicul, iar ceea ce este solar se află la mijloc, între ele. Solarul acţionează predominant în frunza verde şi în raportul mutual dintre floare şi rădăcină, împreună cu tot ceea ce se află între ele. Solarul este de fapt ceea ce recunoaşteţi în sol drept diafragmă, pe când cosmicul îl găsim în interiorului pământului şi acţionează în sus asupra părţii superioare a plantei. Însă teluricul de deasupra solului acţionează şi el în jos, trăgând în jos planta cu ajutorul elementelor înrudite cu calcarul. De aceea examinaţi plantele la care pământescul ‒ prin calcar ‒ este atras puternic până în rădăcină: sunt plante care îşi trimit rădăcinile lor ramificate în toate direcţiile, cum ar fi plantele furajere valoroase ‒ nu sfecla, ci bunăoară sparceta; putem spune astfel că dacă vrem să înţelegem plantele trebuie să privim forma plantelor, să deducem din forma şi culoarea florii plantei în ce măsură acţionează cosmicul şi pământescul în ele.
Să presupunem că ne-ar reuşi pe o cale oarecare să reţinem cosmicul în plantă, să-l reţinem puternic; atunci el nu se va mai manifesta ţâşnind în floare, ci se va desfăşura în ceva de natura tulpinii. Unde trăieşte cosmicul în plantă după cele afirmate? El trăieşte în substanţa silicioasă. Priviţi bunăoară planta Equisetum: ea are însuşirea de a atrage cosmicul îmbibându-se cu silice. De fapt ea conţine 90% acid silicic. În această plantă de Equisetum cosmicul se află într-o imensă supraabundenţă, însă în aşa fel încât se revelează nu în floare, ci tocmai în creşterea părţii de jos. Să luăm un alt exemplu.
Să presupunem că vrem să reţinem în rădăcină ceea ce la o plantă tinde în sus, prin tulpină, către frunză. Desigur, în epoca actuală aşa ceva nu se mai ia în considerare, pentru că am stabilit genurile plantelor prin diferitele raporturi ce există între ele. În timpurile mai vechi, primordiale, era altfel, căci atunci se putea transforma uşor o plantă într-alta. Pe atunci aceasta se întâmpla pe o scară largă. Şi astăzi se mai ia în consideraţie, pentru că trebuie căutate condiţiile favorabile unei anumite plante.
Ce trebuie să luăm în considerare astăzi, cum trebuie să ne uităm la o plantă la care vrem ca forţa cosmică să nu ţâşnească în sus în principiul floral şi fructificator, ci să rămână jos, astfel ca dezvoltarea tulpinii şi a frunzelor să fie reţinută într-o anumită măsură în formarea rădăcinii; ce trebuie să facem în cazul acesta? Trebuie să sădim o asemenea plantă într-un sol nisipos. Pentru că într-un sol silicios cosmicul este reţinut, chiar captat. De aceea cartoful, la care trebuie să realizăm reţinerea formării florilor jos în tubercul ‒ căci cartoful este un rizom la care forţa formativă a frunzelor şi tulpinilor este reţinută în tubercul, cartoful nu este rădăcină, ci o tulpină reţinută ‒, cartoful va trebui deci pus într-un sol nisipos, căci altfel nu vom realiza reţinerea forţei cosmice în tubercul.
Din toate acestea rezultă că pentru aprecierea întregii dezvoltări a plantelor, ABC-ul este, ca să spunem aşa, faptul de a ne putea răspunde întotdeauna la întrebarea: ce este cosmic şi ce este terestru la o plantă? Cum poate fi făcut solul, prin însuşirile sale speciale, să încline înspre o concentrare a cosmicului, aş zice, şi prin aceasta de a-l reţine mai mult în rădăcină şi frunză? Cum poate fi el rarefiat, astfel încât în rarefierea sa să poată fi absorbit în sus, până în flori, colorându-le, sau până în formarea de fructe, impregnându-le cu un gust ales? Căci dacă aveţi caise sau prune cu un gust ales, acest gust ales, ca şi culoarea florilor, reprezintă cosmicul ajuns până sus la fruct. În măr îl mâncaţi efectiv pe Jupiter, în prună îl mâncaţi efectiv pe Saturn. Şi dacă omenirea, cu cunoştinţele ei de astăzi, ar fi pusă în faţa necesităţii de a produce din câteva plante, existente în timpurile primordiale pământeşti, multitudinea soiurilor noastre de fructe, nu ar ajunge prea departe, dacă formele soiurilor noastre de fructe nu ar fi deja create şi transmise prin ereditate din timpul în care în omenire se mai ştia încă ceva, dintr-o înţelepciune străveche instinctivă, despre producerea soiurilor de fructe din soiurile primitive existente atunci. Dacă nu am avea deja soiurile de fructe şi nu s-ar perpetua mereu conform eredităţii, s-ar ajunge astăzi ‒ dacă ne-am afla în aceeaşi situaţie, cu inteligenţa noastră de astăzi, şi ar trebui să le creăm încă o dată, în raport cu producerea soiurilor de fructe ‒ să nu ne reuşească multe încercări. Pentru că totul se face prin încercări şi nu se pătrunde raţional în proces. Însă această pătrundere raţională este acum condiţia fundamentală care trebuie să reiasă din nou dacă vrem într-adevăr să gospodărim în continuare pe Pământ.
A fost deosebit de nimerit ceea ce a spus prietenul nostru Stegemann, că se constată o scădere a calităţii produselor. Această scădere a calităţii depinde într-adevăr ‒ dinspre partea mea, îmi puteţi lua această observaţie în nume de rău sau nu ‒, la fel ca şi metamorfozarea alcătuirii sufletului omenesc, de sfârşitul perioadei Kali Yuga în univers, în cursul ultimelor decenii cât şi în deceniile ce vor urma. Ne aflăm şi în faţa unei imense transformări a tainelor naturii. Ceea ce ni s-a transmis din timpurile vechi, ceea ce am perpetuat atât ca aptitudini naturale, cunoştinţe moştenite pe cale naturală şi altele asemenea, precum şi cele ce ni s-au transmis ca remedii, îşi pierd însemnătatea. Trebuie să dobândim, la rândul nostru, o nouă cunoaştere, pentru a pătrunde în contextul natural al unor astfel de lucruri. Omenirea nu are de ales decât, fie ca în cele mai diverse domenii să înveţe câte ceva aparţinând întregului tot al naturii şi universului, fie să lase natura să piară, să degenereze, tot aşa cum e cazul cu viaţa omenească. Aşa cum a fost nevoie, în timpurile vechi, de cunoştinţe care să pătrundă cu adevărat structurile naturii, tot aşa avem şi noi astăzi din nou nevoie de cunoştinţe care să pătrundă realmente structurile naturii.
Am vorbit deja despre faptul că omul abia dacă mai ştie astăzi cum se comportă aerul în interiorul pământului, însă aproape că nu mai ştie deloc cum se comportă lumina în interiorul pământului. El nu ştie că roca cosmică prin excelenţă, silicea, preia lumina în pământ şi o face acolo activă, că, dimpotrivă, ceea ce este aproape de pământescul viu, formarea humusului, aceea nu preia lumina, nici nu o face activă în pământ, şi de aceea produce o activitate lipsită de lumină. Însă acestea sunt lucruri care trebuie conştientizate, care trebuie pătrunse.
Însă creşterea plantelor nu este totul pe pământ, ci de un anumit domeniu al pământului aparţine şi ceva de natură animală. Din cauze care vor deveni evidente, putem face abstracţie de om. Însă nu putem face abstracţie de regnul animal; deoarece este caracteristic faptul că, dacă pot spune aşa, cea mai bună analiză cosmică se împlineşte de la sine în convieţuirea, într-un anumit domeniu, dintre plantele care cresc aici cu ceea ce trăieşte ca animale pe acel domeniu. Este însă caracteristic ‒ şi m-aş bucura dacă lucrurile ar fi ulterior verificate, căci verificarea ar confirma desigur aceasta ‒ că dacă există într-o oarecare gospodărie agricolă proporţia corectă de vaci, cai şi alte animale, aceste animale furnizează împreună exact atât de mult gunoi cât este necesar pentru gospodăria agricolă, cât este necesar pentru a mai adăuga ceva la ceea ce a devenit deja haotic. Şi anume, dacă se are numărul corect de cai, vaci, porci, atunci şi raportul amestecului de gunoi va fi cel just. Aceasta se află în legătură cu faptul că animalele consumă o cantitate justă din ceea ce le oferă creşterea plantelor, deoarece animalele mănâncă o cantitate justă din ceea ce poate da pământul ca hrană vegetală. Din acest motiv, ele elaborează, în decursul proceselor lor organice, atâta gunoi cât este necesar pentru a fi redat înapoi pământului. De fapt este adevărat ‒ chiar dacă nu poate fi realizat întru totul, dar în sens ideal este corect ‒ că dacă suntem nevoiţi să aducem gunoi din afară, trebuie să-l folosim, să-l considerăm ca pe un remediu pentru o gospodărie deja bolnavă. Căci ea nu este sănătoasă decât în măsura în care îşi produce gunoiul prin efectivul propriu de animale. Aceasta pretinde desigur dezvoltarea unei ştiinţe corecte a numărului necesar de animale dintr-o anumită specie într-o anumită gospodărie.
Însă acesta va rezulta de îndată ce vom avea o anumită cunoaştere a forţelor interioare care acţionează aici. Ceea ce am spus că ar fi „burtă” deasupra solului şi „cap” sub suprafaţa solului, este în legătură la rândul său cu înţelegerea organismului animal. Organismul animal vieţuieşte în întregul context al economiei naturii. Astfel încât în privinţa întruchipării formei şi culorii sale, şi în privinţa structurii şi consistenţei substanţei sale, din faţă înspre spate, aşadar de la bot înspre inimă, este supus acţiunii lui Saturn, Jupiter şi Marte, în inimă acţiunii Soarelui, iar după inimă înspre coadă acţiunii lui Venus, Mercur şi Lunii (vezi desenul). În această privinţă, în viitor, aceia care sunt interesaţi de aceste lucruri ar trebui să-şi formeze cunoaşterea într-adevăr prin contemplarea formei.
Pentru că această cultivare a cunoaşterii plecând de la formă, conform contemplării formei, este de o imensă importanţă. Mergeţi o dată într-un muzeu şi priviţi scheletul unui mamifer oarecare, pătrundeţi-l cu conştienţa: în timpul formării capului a acţionat în special radiaţia Soarelui, aşa cum se revarsă ea în bot, acţiunea radiantă directă a Soarelui; şi după cum, bazat pe alte temeiuri pe care le vom discuta de asemenea aici, animalul se expune într-un fel sau în altul Soarelui ‒ un leu se expune altfel decât un cal ‒, este configurat capul şi ceea ce ţine nemijlocit de acesta. Astfel că în partea anterioară a animalului avem de a face cu o radiaţie directă a Soarelui, şi legată de aceasta, cu conformaţia capului.
Gândiţi-vă că lumina Soarelui pătrunde şi pe o altă cale în sfera Pământului, întrucât este reflectată de Lună. Astfel că nu avem de a face numai cu lumina Soarelui, ci şi cu lumina solară reflectată de Lună. Această lumină solară reflectată de Lună este cu totul inactivă când luceşte asupra capului unui animal. Acolo ea nu dezvoltă nici o acţiune. Aceste lucruri sunt valabile îndeosebi pentru viaţa embrionară. Însă lumina reflectată de Lună îşi desfăşoară cea mai puternică acţiune a sa când cade pe partea posterioară a animalului. Şi priviţi conformaţia scheletului în partea posterioară în raportul său specific cu conformaţia capului. Dezvoltaţi un simţ al formei pentru acest contrast, pentru felul şi modul în care se alătură coapsele, pentru felul în care este configurat aici procesul digestiei în contrast cu ceea ce se formează ca pol opus dinspre cap înăuntru. Atunci între partea anterioară şi cea posterioară a animalului avem contrastul dintre Soare şi Lună. Şi dacă mergeţi mai departe găsiţi că acţiunea solară merge până la inimă, că înaintea inimii stagnează, că Marte, Jupiter şi Saturn acţionează în formarea capului şi a sângelui, că după inimă înspre spate acţiunea Lunii este sprijinită de acţiunea lui Mercur şi a lui Venus, astfel încât dacă ridicăm animalul, îl rotim şi îl direcţionăm astfel încât capul să fie îndreptat spre pământ iar partea posterioară în sus, atunci vom avea poziţia pe care o are în mod invizibil individualitatea agricolă.
Prin aceasta aveţi posibilitatea de a găsi, din conformaţia animalului, o relaţie, de exemplu, între ceea ce furnizează animalul ca gunoi şi necesarul de gunoi al pământului care furnizează plante mâncate de animal. Căci trebuie să ştiţi că, de exemplu, acţiunile cosmice care lucrează într-o plantă vin din lăuntrul pământului, fiind conduse în sus. Dacă o plantă este deosebit de bogată în asemenea acţiuni cosmice şi este mâncată de un animal care la rândul său furnizează gunoi plecând de la organizaţia sa, pe baza unei astfel de hrane, atunci acest animal furnizează gunoiul cel mai potrivit pentru acel sol pe care creşte planta.
Vedeţi dumneavoastră, dacă lucrurile sunt privite ţinând cont de forma lor, atunci aflăm tot ceea ce este necesar în această individualitate închisă în sine care este gospodăria agricolă. Numai că trebuie socotit şi efectivul de animale.
