Forţele Pământului şi ale cosmosului ‒ despre care v-am vorbit ‒ acţionează în agricultură prin substanţele Pământului. Prezentarea diferitelor aspecte practice în zilele următoare o vom putea face numai dacă vom aprofunda astăzi problema: cum acţionează forţele despre care am vorbit prin intermediul substanţelor Pământului? Aşadar trebuie să pătrundem în activitatea naturii în general.
Una dintre cele mai importante probleme care poate fi ridicată când este vorba de producţia pe domeniile agricole, a fost cea cu privire la însemnătatea şi influenţa azotului asupra întregii producţii agricole. Iată că tocmai în această problemă a naturii acţiunii azotului există astăzi o mare confuzie. Se poate spune că pretutindeni unde azotul este activ se văd numai efectele sale periferice, partea cea mai superficială a manifestării sale. Însă nu sunt pătrunse corelaţiile naturale prin care acţionează azotul, şi aceasta nu o putem face dacă ne limităm la cadrul unui singur domeniu al naturii; aceasta o putem face numai dacă privim natura în toată amploarea ei şi dacă ne interesăm de activitatea azotului în univers. Se poate chiar spune că rolul principal al azotului nici nu se desfăşoară în viaţa vegetală; însă cunoaşterea acestui rol este totuşi necesară în primul rând pentru înţelegerea vieţii vegetale.
Dar azotul are, prin faptul că acţionează în fiinţa naturii, aş zice, patru fraţi, a căror acţiune trebuie cunoscută în acelaşi timp, dacă vrem să-i cuprindem funcţiile şi importanţa sa în aşa-numita economie a naturii. Aceşti patru fraţi sunt cei cu care el este legat, într-un mod încă tainic pentru ştiinţa exterioară de astăzi, legat în proteina vegetală şi animală. Cei patru fraţi sunt: carbonul, oxigenul, hidrogenul şi sulful.
Dacă vrem să cunoaştem întreaga importanţă a proteinei, nu ne este permis să enumerăm drept componenţii ei cei mai importanţi numai hidrogenul, oxigenul, azotul şi carbonul, ci mai trebuie adăugat şi sulful, ca substanţă activă într-un mod profund semnificativ. Căci înlăuntrul acestei proteine sulful reprezintă tocmai mijlocitorul dintre spiritualul răspândit pretutindeni în univers, între forţa plăsmuitoare a spiritualului şi lumea fizică. Şi se poate spune că cel care vrea într-adevăr să urmărească urmele trasate de spirit în lumea materială, acela trebuie să urmărească activitatea sulfului. Chiar dacă această activitate nu este la fel de evidentă ca cea a celorlalte substanţe, totuşi ea este fără îndoială de cea mai mare importanţă, pentru că spiritul acţionează în fizicul din natură pe calea sulfului, sulful este de-a dreptul purtător al spiritualului. Vechiul său nume, sulfur, este înrudit cu numele fosfor; sulful îşi are vechiul său nume deoarece în timpurile de odinioară, în lumina ce se răspândeşte, în lumina solară, s-a văzut şi răspândirea spiritualului. Şi de aceea au fost numite aceste substanţe, cum sunt sulful şi fosforul, care aveau de a face cu pătrunderea acţiunii luminii în materie, purtători ai luminii.
Deci tocmai pentru că activitatea sulfului este atât de subtilă în economia naturii, cel mai bine se va dezvălui ochilor noştri, şi vom învăţa cu adevărat să înţelegem ce reprezintă într-adevăr aceste substanţe în întreaga fiinţă a universului, prin faptul că îi vom cuprinde cu privirea pe ceilalţi patru fraţi: carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul. Deoarece chimistul de astăzi nu ştie prea multe despre aceste substanţe. El ştie cum arată ele exterior, când le are în laborator, însă, de fapt, nu cunoaşte deloc importanţa interioară a acestor substanţe în cadrul activităţilor cosmice. Iar cunoaşterea pe care o avem astăzi prin chimie despre aceste substanţe este într-adevăr nu cu mult mai profundă decât cea pe care ne-o facem despre un om căruia i-am văzut înfăţişarea exterioară în treacăt pe stradă, pe care eventual l-am fotografiat cu un aparat fotografic şi de care ne amintim cu ajutorul acestei poze. Căci ceea ce face ştiinţa cu aceste substanţe a căror natură mai profundă trebuie totuşi cunoscută, nu este cu mult mai mult decât fotografierea cu un aparat fotografic, iar ceea ce apare în cărţi şi conferinţe asupra acestor substanţe într-adevăr nu conţine cu mult mai mult.
Să pornim mai întâi de la carbon ‒ consecinţele pentru lumea vegetală vor rezulta mai târziu de la sine. Acest carbon, vedeţi dumneavoastră, a coborât în timpurile mai noi de la o foarte aristocratică poziţie până la o foarte, foarte plebeică situaţie ‒ şi Dumnezeu ştie că acest drum a fost parcurs mai târziu şi de multe alte fiinţe ale universului. Prin carbon se înţelege în sens curent ceea ce se arde în sobe, cărbunele. Prin carbon se înţelege grafitul cu care se scrie. Una dintre formele carbonului este considerată încă a avea un caracter aristocratic, diamantul, însă nu se prea mai iveşte ocazia de a o aprecia, pentru că nu mai poate fi cumpărată. Şi astfel, ceea ce se ştie despre carbon reprezintă într-adevăr infinit de puţin în raport cu imensa importanţă a carbonului în univers. Însă acest flăcău negru ‒ să-l numim flăcău ‒ era considerat un timp relativ scurt înainte, acum vreo câteva secole, drept ceva ce era desemnat cu un nume foarte nobil, cu numele „piatra filosofală”.
S-a sporovăit mult asupra a ceea ce ar putea fi piatra filosofală, însă din această vorbărie nu au reieşit multe. Căci atunci când vechii alchimişti şi alţii ca ei vorbeau despre piatra filosofală, înţelegeau carbonul în diferitele sale ipostaze. Şi ei păstrau numele ei în secret, pentru că dacă nu l-ar fi ţinut în secret de fapt fiecare ar fi putut poseda piatra filosofală. Era însă chiar carbonul. Şi de ce era carbonul?
Am putea răspunde la aceasta cu o veche concepţie, care totodată conţine ceva ce ar trebui ştiut astăzi despre carbon. Dar dacă facem abstracţie de forma fragmentată sub care întâlnim carbonul în natură, datorită diverselor procese la care a fost supus, ca huilă sau grafit, dacă vom concepe carbonul în activitatea sa vie aşa cum străbate el omul, corpul animalelor, aşa cum edifică prin raporturile sale corpul plantelor, atunci structura amorfă, lipsită de formă pe care ne-o reprezentăm despre carbon ne apare drept ultima fază, cadavrul a ceea ce reprezintă într-adevăr cărbunele, carbonul în economia naturii.
Deci carbonul este purtătorul tuturor proceselor formative din natură. Oriunde trebuie să se dea o formă, fie că avem în vedere forma relativ constantă a plantei sau forma în continuă metamorfoză a organismului animal, carbonul este marele plastician care nu numai că-şi poartă în sine a sa substanţialitate neagră, ci care, atunci când este în deplină activitate, în mişcare lăuntrică, poartă pretutindeni în sine imaginile formatoare ale lumii, marile imaginaţiuni ale universului din care trebuie să se nască tot ceea ce în natură ia o formă. În carbon domneşte un plastician tainic, iar acest plastician tainic, în timp ce modelează cele mai diferite forme pe care natura le plăsmuieşte, se serveşte de sulf. Astfel încât, dacă vrem să vedem în sens corect carbonul în natură, trebuie să contemplăm spiritualitatea universului ca umectându-se cu sulf şi acţionând ca un plastician, cum edifică cu ajutorul carbonului formele mai dense ale plantelor, însă şi cum, pe de altă parte, edifică forma trecătoare, chiar în timp ce se naşte, a omului ‒ care tocmai prin aceea este om şi nu plantă, prin faptul că el poate mereu nimici la rândul său imediat forma ce abia se naşte, prin eliminarea carbonului combinat cu oxigenul ca acid carbonic. Deoarece carbonul în corpul uman îl formează prea rigid, prea ţeapăn, ca un palmier ‒ el este predispus să ne facă atât de rigizi ‒ respiraţia desfiinţează această acţiune, smulge carbonul din rigiditate, îl combină cu oxigenul şi îl transportă afară, astfel încât noi suntem constituiţi cu o mobilitate de care avem nevoie ca fiinţe omeneşti.
Dar în plantă carbonul se află reţinut într-un anumit grad şi într-un anumit mod într-o formă solidă chiar şi la plantele anuale. Un vechi proverb spune relativ la om că „sângele este un suc cu totul deosebit”, şi cu drept cuvânt trebuie spus că Eul omenesc pulsează în sânge, exteriorizându-se în mod fizic. Detaliind, putem spune că acest spirit al omului pe care îl numim Eu se mişcă în sânge, umezit cu sulf, pe căile carbonului care ţese, care acţionează, îşi dă formă şi îşi redizolvă forma. Aşa cum Eul uman trăieşte în carbon, tot astfel trăieşte oarecum şi Eul cosmic în Spiritul cosmic, pe calea ocolită a sulfului, în carbonul care se structurează şi se destructurează mereu.
În epocile timpurii ale dezvoltării Pământului, carbonul era ceea ce se elimina. Abia mai târziu s-a adăugat, de exemplu, ceea ce este calcaros, ceea ce omul foloseşte pentru a-şi crea un suport mai solid, un schelet mai solid. Pentru ca ceea ce trăieşte în carbon să se poată mişca, omul îşi creează, în scheletul său calcaros, o temelie solidă, la fel ca animalul, cel puţin animalul superior. În acest fel, prin integrarea carbonului mobil, omul se desprinde din ceea ce este pur mineral, calcaros în pământ şi pe care îl încorporează în sine, pentru a avea pământ solid în sine. În calcarul din sistemul său osos, omul are pământul solid în sine.
Însă iată: cu acestea vă puteţi forma ideea că fiecare fiinţă vie are la temelia sa un schelet mai mult sau mai puţin solid, mai mult sau mai puţin fluctuant, de natură carbonică, pe căile căruia spiritualul se mişcă prin lume. Permiteţi-mi să desenez cu totul schematic aceste lucruri, pentru a le avea cât mai clare. Vreau să desenez un schelet pe care spiritul l-a edificat oarecum cu ajutorul sulfului, în felul acesta (vezi desenul ‒ albastru).
Tabla 3Acesta este fie carbon în continuă schimbare, care se mişcă în sulful aflat într-o doză foarte fină, fie, ca la plante, un schelet de carbon devenit mai mult sau mai puţin solid, amestecat cu alte substanţe, ingrediente.
Dar, vedeţi acum: dacă examinăm omul, sau în definitiv şi o altă fiinţă, atunci trebuie ‒ şi aceasta a fost adesea accentuată în întrunirile noastre ‒ ca această vietate să fie străbătută de componenta eterică, care este adevăratul purtător al vieţii. Aşadar ceea ce reprezintă scheletul carbonic al unei fiinţe vii trebuie să fie străbătut la rândul său de elementul eteric, astfel încât acest eteric să se ţină fie fixat strâns de acest schelet, fie să fie mai mult sau mai puţin în mişcare fluctuantă. Însă etericul trebuie să fie răspândit peste tot unde este schelet (vezi desenul ‒ verde). Putem spune aşadar că ceva eteric trebuie să existe peste tot unde este acest schelet.
Însă acest eteric ar fi ceva ce, în primul rând, nu ar putea exista ca eteric în cadrul lumii noastre fizice pământeşti dacă ar rămâne izolat în sine. El s-ar strecura, ca să spunem aşa, ca un nimic peste tot, şi nu s-ar putea ataşa de cele de care trebuie să se ataşeze în lumea fizică-pământească, dacă nu ar avea un purtător fizic. Căci este o caracteristică a tot ceea ce avem pe Pământ, că spiritualul trebuie să aibă întotdeauna un purtător fizic. Materialiştii iau în considerare numai purtătorii fizici, şi uită de spiritual. Ei au întotdeauna dreptate, pentru că primul element care ne întâmpină este purtătorul fizic. Însă ei nu iau deloc în considerare că pretutindeni spiritualul trebuie să aibă un purtător fizic. Şi acest purtător fizic al spiritualului care acţionează în eteric ‒ putem spune că în eteric acţionează nivelul cel mai de jos al spiritualului ‒, acest purtător fizic care este străbătut de eteric, este astfel întreţesut încât etericul se umectează într-o oarecare măsură din nou cu sulful şi conduce în fizic ceea ce nu trebuie adus în procesul de formare, de edificare a scheletului. Elementul fizic care introduce în fiinţa scheletului o permanentă mobilitate, o vivacitate este oxigenul. Astfel încât vă puteţi imagina că ceea ce am schiţat aici cu verde, considerat sub aspect fizic, reprezintă oxigenul, şi pe calea acestuia, calitatea activă, vibratoare, urzitoare a etericului.
Pe această cale a oxigenului, etericul se mişcă cu ajutorul sulfului. Abia în acest fel procesul respirator îşi primeşte sensul. Prin procesul respirator, preluăm oxigenul. Materialistul de astăzi vorbeşte numai despre acest oxigen pe care-l are el în retortă când face electroliza apei. Însă în acest oxigen trăieşte pretutindeni suprasensibilul cel mai de jos, adică etericul, dacă nu este ucis aici, aşa cum în aerul pe care-l avem în jurul nostru el trebuie să fie mort. În aerul respirat viul oxigenului este omorât, ca să nu leşinăm din cauza oxigenului viu. Am leşina dacă ar pătrunde în noi ceva cu un grad de viaţă. Deja o banală excrescenţă care proliferează în noi, dacă se dezvoltă într-un loc în care nu ar trebui, produce în noi un leşin şi chiar mai mult decât atât. Iar dacă am fi înconjuraţi de un aer viu în care se află oxigen viu, am umbla încoace şi încolo complet năuci. Oxigenul din jurul nostru trebuie să fie mort. Aş spune însă că începând de la naştere, oxigenul este purtătorul vieţii, purtătorul etericului. El devine purtătorul vieţii în momentul când părăseşte sfera îndatoririlor care îi revin prin aceea că trebuie să ne înconjoare pe noi oamenii în exterior, în jurul simţurilor noastre. Dacă intră prin respiraţie înăuntrul nostru, unde are voie să fie viu, el este din nou vitalizat. Oxigenul care circulă în noi nu este acelaşi cu cel exterior care ne înconjoară. În noi, oxigenul este viu şi la fel devine el oxigen viu când pătrunde din atmosferă în sol, chiar dacă acolo are un grad mai redus de viaţă decât în noi oamenii sau în animale. Însă el devine acolo oxigen viu. Oxigenul de sub pământ nu este acelaşi cu cel de deasupra pământului.
Este greu să te înţelegi asupra acestor lucruri cu fizicienii şi chimiştii. Căci conform metodelor pe care le întrebuinţează ei, oxigenul trebuie să fie extras din pământesc; de aceea ei nu au de a face decât cu oxigenul mort. Şi nici nu poate fi altfel. Însă la aceasta se expune orice ştiinţă care ia în considerare numai nivelul fizic. Ea nu poate aprecia decât cadavre. În realitate oxigenul este purtătorul eterului viu, iar acest eter viu pune stăpânire pe oxigen, îl domină, prin faptul că o face pe calea ocolită a sulfului.
Însă avem acum ‒ într-o oarecare măsură încă alăturate ‒ pe de o parte scheletul de carbon, în care îşi manifestă puterea de acţiune cea mai înaltă spiritualitate accesibilă nouă pe Pământ, Eul omenesc, sau Spiritualul universal ‒ care este activ în plante. Deci avem, dacă privim procesul din om care este respiraţia, pe de o parte oxigenul viu, care apare în om şi este purtătorul eterului, şi pe de altă parte scheletul din carbon, care se află în fundal şi care la om este în mişcare. Acestea trebuie unite. Oxigenul trebuie să poată merge pe drumul care este trasat prin schelet şi trebuie să poată merge într-acolo unde se află trasată o linie sau ceva asemănător de către carbon, de către spiritul carbonului; şi pretutindeni în natură oxigenul purtător de eteric trebuie să poată găsi drumul înspre carbonul purtător de spiritual. Cum se realizează aceasta? Cine este intermediarul?
Aici intermediarul este azotul. Azotul călăuzeşte viaţa în forma întrupată în carbon. Pretutindeni unde apare, azotul are sarcina de a mijloci între viaţă şi spirit, spirit care deocamdată este format în carbon. Puntea de legătură dintre oxigen şi carbon este realizată pretutindeni în regnul animal, în regnul vegetal şi în interiorul pământului prin azot. Iar acea spiritualitate, care la rândul său este activă în azot cu ajutorul sulfului, acea spiritualitate este aceeaşi cu cea pe care o numim astral. Este spiritualitatea astrală în trupul astral omenesc, este spiritualitatea astrală în jurul pământului, unde acţionează şi astralul în viaţa plantelor, în viaţa animalelor şi aşa mai departe.
Şi astfel, vorbind din punct de vedere spiritual, am intercalat astralul între oxigen şi carbon, însă pentru a putea acţiona în fizic, acest astral se impregnează folosind azotul. Pretutindeni unde este azot se află şi elementul astral. Pentru că eterul viu s-ar revărsa peste tot ca un nor, şi nu ar lua deloc în considerare acest schelet carbonic dacă azotul nu ar resimţi o atracţie atât de puternică pentru scheletul carbonic. Peste tot unde sunt trasate linii şi drumuri în carbon, pe acestea azotul remorchează oxigenul, pe acestea componenta astrală remorchează etericul în azot (vezi desenul ‒ galben). Acest azot este marele remorcher al viului înspre spiritual. De aceea, acest azot este esenţial pentru sufletescul din om, căci sufletescul este mijlocitorul dintre viaţa propriu-zisă şi spirit.
Azotul este într-adevăr ceva cu totul miraculos. Dacă-i urmărim drumul prin organismul uman, vom găsi că el este un întreg om. Există astfel un om-azot. Dacă l-am putea scoate la iveală, ar fi cel mai frumos spectru care poate exista. Pentru că el imită pe deplin ceea ce este omul în scheletul său solid. Pe de altă parte, el trece imediat înapoi în viaţă. Şi astfel dumneavoastră puteţi privi în lăuntrul procesului respirator. Prin procesul respirator, omul preia în sine oxigenul, adică viaţa eterică. Atunci apare azotul lăuntric, cel care remorchează oxigenul pretutindeni acolo unde există carbon, adică formaţiuni urzitoare, schimbătoare; acolo duce el oxigenul, pentru ca acesta să-şi poată lua carbon pe care îl transportă în afară. Totuşi azotul este cel care mijloceşte ca oxigenul să devină acid carbonic şi ca acidul carbonic să fie expirat.
Acest azot ne înconjoară pretutindeni. În jurul nostru există numai o mică parte de oxigen ‒ adică purtător al vieţii ‒ şi o mare parte de purtător al spiritualităţii astrale, azotul. Ziua, oxigenul din jurul nostru ne este extraordinar de necesar, la fel şi noaptea. Ziua şi noaptea respectăm poate mai puţin azotul, pentru că suntem de părere ‒ mă refer la azotul din atmosferă ‒ că avem mai puţină nevoie de el. Însă azotul este cel care are o relaţie spirituală cu noi. Aţi putea face următoarea experienţă.
Aţi putea încerca o dată să experimentaţi cu un om care se află într-un anumit spaţiu închis, şi anume aţi putea extrage din aerul existent în acel spaţiu o cantitate mică de azot, astfel încât aerul din jurul omului să fie ceva mai sărac în azot decât este, în mod obişnuit, aerul din jurul omului. Dacă experienţa va fi executată cu atenţie, v-aţi convinge că azotul lipsă se completează imediat din nou, dar nu din afară, ci din lăuntrul omului. Omul trebuie să-şi cedeze azotul, pentru a-l readuce din nou în starea cantitativă cu care el este obişnuit. Ca oameni, suntem nevoiţi să restabilim raportul procentual corect între întreaga noastră fiinţă interioară şi azotul care ne înconjoară; nu se admite ca în exterior să fie mai puţin azot. Este adevărat că aerul ar fi încă folositor, pentru că noi nu avem nevoie de azot pentru a respira, ar fi încă suficient, însă pentru relaţia spirituală care se află aici, este satisfăcătoare numai acea cantitate de azot care se află în mod obişnuit în aer.
Vedeţi aşadar că azotul intervine puternic în spiritual, astfel că veţi putea avea o idee, o reprezentare a faptului că acest azot este indispensabil în viaţa plantelor. Aşa cum stă pe sol, planta are, am putea spune, numai un corp fizic şi unul eteric, neavând în sine un corp astral cum are animalul; însă astralul din afară trebuie să o înconjoare de pretutindeni. Planta nu ar înflori dacă astralul nu ar atinge-o din afară. Ea nu preia în sine astralul ca animalul şi omul, însă ea trebuie atinsă din afară de către acesta.
Astralul este pretutindeni, iar azotul, purtătorul acestuia, este şi el pretutindeni, el urzeşte în aer ca un element mort, dar în clipa în care ajunge în pământ devine din nou viu. Azotul devine şi el viu, la fel ca oxigenul. Acest azot din pământ nu numai că devine viu, dar ‒ ceea ce trebuie luat în considerare în special în domeniile agricole ‒ devine, oricât de paradoxal ar părea creierului îmbâcsit de materialism, nu numai viu, ci şi sensibil. Azotul devine într-adevăr purtătorul unei sensibilităţi tainice, ce se revarsă asupra întregii vieţi a Pământului. El este cel care simte dacă într-o regiune oarecare a Pământului se află cantitatea corectă de apă. El o resimte ca simpatie, pe când, dacă este prea puţină apă în acel loc, el resimte acest lucru ca antipatie. El resimte drept simpatic faptul că pe un sol oarecare cresc plantele potrivite şi aşa mai departe. Şi în acest fel azotul revarsă peste tot un fel de viaţă sensibilă.
Se poate spune, din tot ceea ce v-am povestit ieri şi în orele anterioare, că planetele Saturn, Soare, Lună şi aşa mai departe au o influenţă asupra formei plantelor şi asupra vieţii lor: într-adevăr, aceasta nu se ştie. Vedeţi dumneavoastră, se poate spune că în viaţa obişnuită acestea nu sunt cunoscute. Însă azotul, care se află pretutindeni, ştie aceasta, şi o ştie foarte bine. Azotul nu este neconştient de ceea ce provine din stele şi acţionează mai departe în viaţa plantelor şi în viaţa Pământului. El este mijlocitorul sensibil, aşa cum şi azotul din sistemul neuro-senzorial omenesc mijloceşte simţirea; el este cel care în realitate este purtătorul simţirii.
Deci vedeţi dumneavoastră, acum puteţi privi într-adevăr în viaţa subtilă a naturii, prin faptul că urmăriţi cu atenţie azotul ce se mişcă pretutindeni, asemenea sensibilităţii fluctuante. Şi va rezulta că tocmai modalitatea tratării azotului este extraordinar de importantă pentru viaţa plantelor. Aceasta va forma obiectul unor consideraţii mai ample. Însă acum este nevoie să vorbim despre altceva.
Vedeţi aşadar că într-o colaborare vie dintre ceea ce este preluat din spirit în formarea scheletului de carbon şi ceea ce pătrunde, din astral, prin azot, scheletul cu viaţă şi-l face sensibil, vedeţi aşadar că aici înăuntru viaţa este activă în oxigen.
Însă toate acestea acţionează împreună în teluric prin aceea că se mai pătrund cu altceva, cu ceva care realizează legătura lumii fizice cu depărtările cosmosului. Deoarece nu este îngăduit ca Pământul să se plimbe prin univers ca un corp solid izolat, separându-se de restul lumii. Pentru că dacă Pământul ar face aceasta, el s-ar afla în situaţia în care ar fi un om care, trăind în cadrul unei gospodării agricole, ar vrea să rămână independent şi să se izoleze de ceea ce creşte afară pe ogor. În mod normal, el nu face aceasta. Găsim astăzi multe pe ogoare. Ulterior le găsim în stomacul onoraţilor consumatori. Apoi, într-un fel oarecare, iau din nou calea înapoi spre ogor. Nu putem spune nicidecum că noi, ca oameni, ne putem izola, deoarece suntem legaţi de mediul înconjurător, şi în definitiv facem parte din el. La fel cum face parte din mine degetul meu mic, la fel aparţin întregului om lucrurile care sunt împrejurul lui. Trebuie să aibă loc un schimb continuu de substanţe. Şi aşa trebuie să fie şi între Pământul cu toate fiinţele sale şi întregul univers. Tot ceea ce trăieşte pe Pământ în formă fizică trebuie să poată fi condus înapoi în univers, trebuie să poată fi întru câtva curăţat şi purificat în univers.
Astfel că avem următoarele (vezi desenul): în primul rând avem scheletul carbonic, pe care l-am desenat cu albastru; ceea ce vedeţi aici ca verde este fiinţa eterică a oxigenului, iar apoi avem, plecând de peste tot din oxigen, prin mijlocirea azotului, până la diversele linii, ceea ce se formează ca astral (galben), ceea ce realizează tocmai trecerea dintre carbon şi oxigen. Pretutindeni aş putea arăta cum aici în liniile albastre azotul remorchează ceea ce este indicat schematic prin liniile verzi.
Însă tot ceea ce se formează în fiinţele vii şi este structurat integral într-un desen fin, aceea trebuie să poată să şi dispară din nou. Nu spiritul dispare, ci ceea ce acesta a zidit în carbon şi pentru care şi-a extras el viaţa din oxigen. Toate acestea trebuie să poată dispărea din nou. Să dispară nu numai într-atât încât să dispară doar pe Pământ, ci trebuie să poată dispărea în cosmos, afară în univers. Aceasta o face o substanţă ce este înrudită pe cât de mult posibil cu fizicul, dar la fel, pe atât de mult şi cu spiritualul, aceasta o face hidrogenul, în care, dacă e să vorbim corect ‒ deşi el este elementul fizic cel mai fin ‒, fizicul este fragmentat la maximum. Purtat de sulf, el se revarsă în universal.
S-ar putea spune: spiritul a devenit fizic în astfel de plăsmuiri; el vieţuieşte în mod astral aici înăuntru, în trup, în imaginea sa ca spirit, ca Eu. El vieţuieşte aici în mod fizic, ca spirit metamorfozat în fizic. Însă după un timp oarecare, el nu se mai simte bine aici. El vrea să se dizolve. Prin faptul că se umectează din nou cu sulf, spiritul are nevoie acum din nou de o substanţă în cadrul căreia să părăsească orice determinare, orice structură, şi să se îndrepte spre nedeterminarea generală, spre haosul universului, în care nu se mai află nimic din vreo organizare sau alta. Elementul care este atât de aproape de spiritual pe de o parte, şi atât de aproape de ceea ce este materie pe de altă parte, este hidrogenul. Tot ceea ce este astral vitalizat, structurat în vreun fel, hidrogenul îl poartă înapoi în depărtările universului, pentru a deveni astfel încât să poată fi din nou preluat de către univers, aşa cum am descris acest fapt. Hidrogenul dizolvă totul.
Vedeţi dumneavoastră, avem aşadar aceste cinci elemente, care acţionează şi urzesc în ceea ce este viu, însă şi în ceea ce pare mort, dar care este mort numai în mod efemer: sulful, carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, toate aceste elemente se află într-o relaţie lăuntrică cu un spiritual având calităţi foarte precise, fiind cu totul altceva decât cele despre care ne vorbeşte chimia. Chimia noastră vorbeşte numai despre cadavrele substanţelor. Ea nu vorbeşte despre elementele reale. Acestea trebuie cunoscute ca fiind vii, sensibile. Şi iată că tocmai în hidrogen ‒ cu toate că este, am putea spune, în aparenţă, cel mai inconsistent, cu cea mai mică greutate atomică ‒, se află de fapt ceea ce este cel mai puţin spirit.
Pentru ca să vedeţi că aceste lucruri nu sunt deşertăciuni trebuie să intercalez următoarele: ce se petrece de fapt când medităm? Orientalul a făcut-o în felul său. Noi, occidentalii Europei Centrale o facem în felul nostru. Noi realizăm o meditaţie care se sprijină doar indirect pe procesul respirator, noi urzim şi trăim în concentrare şi meditaţie. Însă tot ceea ce facem prin faptul că ne dedăm exerciţiilor sufleteşti are totuşi şi un corespondent corporal, chiar dacă el este numai foarte fin şi subtil. Întotdeauna se modifică prin meditaţie întru câtva ‒ chiar dacă numai într-un mod foarte subtil ‒ cursul regulat al respiraţiei, care este atât de strâns legat de viaţa omenească. Meditând, păstrăm întotdeauna mai mult acid carbonic în noi decât în obişnuita stare trează de conştienţă. În noi rămâne atunci mereu ceva mai mult acid carbonic, prin faptul că nu expirăm întreaga cantitate de acid carbonic aşa cum o facem în mod curent în viaţa banală de toate zilele. Noi mai păstrăm ceva în noi. Nu expirăm întreaga cantitate de acid carbonic afară, unde ne înconjoară de pretutindeni azotul. Mai reţinem ceva în noi.
Vedeţi dumneavoastră, dacă vă loviţi cu capul de ceva, să zicem de o masă, deveniţi conştienţi numai de propria dumneavoastră durere, însă dacă o veţi atinge mai uşor, veţi deveni conştienţi de suprafaţa mesei, şi aşa mai departe. Este la fel când meditaţi. Atunci pătrundeţi încetul cu încetul cu trăirea în azotul ce vă înconjoară. Acesta este procesul real într-o meditaţie. Totul devine cunoaştere, chiar şi ceea ce trăieşte în azot. Pentru că acesta este un flăcău foarte deştept, el ne informează despre ceea ce fac planetele Mercur, Venus şi celelalte, pentru că el ştie aceste lucruri, căci le resimte. Toate aceste lucruri se întemeiază pe procese absolut reale. Şi aici este locul în care ‒ asupra acestor lucruri voi vorbi mai amănunţit ‒ spiritualul începe să dobândească realmente, din acţiunea lăuntrică, o anumită relaţie cu agricultura. Aici este ceea ce i-a stârnit mereu, în mod deosebit, interesul stimatului nostru prieten Stegemann, interesul pentru această conlucrare a sufletesc-spiritualului cu ceea ce se află în jurul nostru. Căci, vedeţi dumneavoastră, nu este rău dacă cel care îngrijeşte o gospodărie agricolă poate medita. El devine prin aceasta receptiv la revelaţiile azotului. El devine tot mai receptiv la revelaţiile azotului. Şi dacă a devenit receptiv la revelaţiile azotului, se trece la o practicare a agriculturii într-un cu totul alt stil şi sens decât fără acest lucru. Atunci se ştiu instantaneu tot felul de lucruri. Ele ies la lumină. Atunci se ştiu tot felul de lucruri despre tainele care guvernează moşiile şi gospodăriile ţărăneşti.
Si, vedeţi dumneavoastră, nu pot repeta chiar ceea ce am spus acum o oră, însă o pot caracteriza din nou, într-un alt mod. Să ne gândim la un ţăran, pe care savantul îl consideră neînvăţat; acesta merge pe ogorul său. Da, învăţatul spune că ţăranul ar fi prost, însă în realitate nu este adevărat, şi anume nu este adevărat din cauză că ţăranul ‒ iertaţi-mă, dar chiar aşa este ‒ este într-adevăr un om care meditează. Obiectul meditaţiilor sale în nopţile de iarnă reprezintă foarte, foarte mult. Şi el obţine prin aceasta ceea ce este un fel de însuşire a cunoaşterii spirituale. Însă el nu o poate exprima. Şi lucrurile decurg în aşa fel că ea apare brusc. Merge pe ogor, şi ea apare brusc. El ştie ceva pe care îl experimentează ulterior. Am trăit aceasta, cel puţin în tinereţea mea, de nenumărate ori, când vieţuiam alături de ţărani; lucrurile aşa stau.
În realitate de la astfel de lucruri trebuie să se plece. Simplul intelect nu poate ajunge la aşa ceva. El nu ne poate duce în astfel de profunzimi. Astfel de lucruri trebuie să ne fie punct de plecare. În definitiv, viaţa şi urzirea din natură sunt atât de subtile, încât nu pot fi prinse în ochiurile de năvod ale noţiunilor raţionale. Această greşeală a fost făcută în timpul mai nou de către ştiinţă. Aceasta vrea să cuprindă cu ajutorul reţelei grosolane a noţiunilor ei raţionale lucruri cu mult mai fin ţesute.
Vedeţi dumneavoastră, toate aceste elemente: sulf, carbon, oxigen, azot, hidrogen sunt aşadar reunite în proteină. Şi acum vom putea înţelege formarea seminţei mai exact decât am putut-o face până acum. Când carbonul, hidrogenul, azotul apar în frunză, floare, caliciu, rădăcină, ele sunt pretutindeni combinate cu alte elemente într-o formă oarecare. Ele sunt dependente de aceste elemente, şi nu sunt de sine stătătoare. Ele pot deveni de sine stătătoare pe două căi; fie prin aceea că hidrogenul le ia cu sine pe toate în depărtările universului înlăturându-le caracteristicile şi lăsându-le pe toate să se dizolve într-un haos generalizat, fie prin faptul că principiul hidrogen conduce substanţele proteinice primordiale în structura micii seminţe şi le face acolo de sine stătătoare, astfel încât ele devin receptive faţă de influenţa cosmosului. În mica sămânţă în curs de formare este haos, şi de jur împrejur este iarăşi haos. Iar haosul din sămânţă şi haosul din cele mai mari depărtări cosmice trebuie să acţioneze unul asupra celuilalt. Atunci se naşte o nouă viaţă.
Să vedem acum cum se realizează în natură modalitatea de acţiune a acestor aşa-numite substanţe, care de fapt sunt purtătoare ale spiritului. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce acţionează în lăuntrul omului ca, să zicem, oxigen şi azot, se comportă destul de ordonat; aici în interior se desfăşoară tocmai însuşirile oxigenului şi ale azotului. Cu ştiinţa obişnuită nu-ţi poţi da seama, deoarece ele par a se ascunde tocmai în lăuntrul naturii. Însă acţiunile cele mai fine de tip carbon şi de tip hidrogen nu se comportă atât de ordonat. Să luăm mai întâi carbonul, când ajunge cu acţiunea sa din regnul vegetal în cel animal şi uman; aici carbonul trebuie să devină în mod tranzitiv mobil. Pentru a realiza forma solidă, el trebuie să se edifice pe un schelet mai profund, care este conţinut în scheletul calcaros al oaselor noastre, ca schelet aflat în profunzime, însă el este conţinut şi în silicea pe care o avem întotdeauna în noi, astfel încât în om şi în animal carbonul îşi maschează până la un anumit grad forţa sa formatoare. El se caţără în sus pe forţa formatoare a calcarului şi a silicei. Calcarul îi dă forţa formatoare pământească, iar silicea pe cea cosmică. Şi el se declară ca nefiind singurul determinant în om şi în animal, însă se sprijină pe ceea ce este modelat de calcar şi siliciu.
Însă găsim că silicea şi calcarul formează şi baza creşterii plantelor. Şi trebuie deci să dezvoltăm cunoaşterea a ceea ce desfăşoară carbonul în întregul proces de digestie, respiraţie şi circulaţie a sângelui la om în raport cu structura oaselor şi structura silicioasă; cunoaşterea a ceea ce se desfăşoară înăuntru, a ceea ce am vedea dacă ne-am putea strecura cumva înăuntru şi am putea face să ni se arate cum radiază formarea de carbon în calcaros şi silicios în cadrul procesului circulaţiei sanguine din om. Acest fel de a vedea trebuie dezvoltat când ne uităm la o întindere de pământ acoperită cu plante şi care are dedesubt calcar şi siliciu. Nu putem pătrunde cu privirea în lăuntrul omului. Însă aici trebuie să dezvoltăm cunoaşterea, să putem vedea modul în care oxigenul este captat de azot şi transportat în carbon, însă în carbon în măsura în care acesta se sprijină pe calcar şi pe silice. Putem spune de asemenea: pentru că trece doar prin carbon. Putem spune de asemenea: în pământ trebuie transportat ceea ce trăieşte în mediul înconjurător, ceea ce va fi vitalizat ca oxigen. Acesta trebuie transportat cu ajutorul azotului în adâncurile pământului pentru ca acolo să se poată sprijini pe silice şi pe calcar, luând formă.
Şi acest proces ‒ dacă avem într-adevăr sensibilitate şi receptivitate pentru aceasta ‒ poate fi observat în modul cel mai minunat la leguminoase, la tot ceea ce în agricultură se pot numi acumulatoare de azot şi care de fapt au menirea de a atrage azotul, pe care să-l împartă cu cele aflate dedesubtul lor. Şi dacă examinăm aceste leguminoase, se poate deja spune: acolo jos în pământ se află ceva care are nevoie de azot cam aşa cum plămânul omenesc are nevoie de oxigen, iar acest ceva este calcarul. Acolo jos în pământ, calcarul este într-adevăr dependent de un fel de, să spunem, inspirare a azotului, aşa cum plămânul omenesc este dependent de inspirarea oxigenului. Iar leguminoasele, aceste plante, reprezintă într-adevăr ceva analog cu ceea ce se petrece în celulele noastre epiteliale. Pe calea inspiraţiei, se merge în jos. Şi ele sunt în principiu singurele plante de acest gen. Toate celelalte sunt mai apropiate de expiraţie decât de inspiraţie. Şi în acest fel, aş zice că întregul organism al lumii plantelor se deschide cercetării noastre, dacă considerăm atragerea azotului ca un fel de respirare a azotului. Căci oriunde vom întâlni leguminoase, aceasta ne conduc oarecum înspre căile respiratorii, iar acolo unde întâlnim alte plante, vom fi conduşi înspre celelalte organe, care realizează respiraţia într-un fel mult mai tainic, şi care de fapt au ca sarcină alte funcţiuni.
Acesta este scopul, de a învăţa să consideri natura plantelor în aşa fel, încât fiecare specie vegetală să apară situată într-un tot organic al lumii plantelor, la fel cum fiecare organ izolat al omului apare integrat în întregul organism. Trebuie să putem considera plantele izolate drept părţi ale unui tot. Şi dacă lucrurile sunt privite în acest fel, abia atunci se va ajunge la marea importanţă tocmai a leguminoaselor. Se va ajunge la aceasta ‒ desigur, aceste lucruri se cunosc; este însă necesar de a le înţelege pe bazele lor spirituale, căci altfel există marea primejdie ca în viitorul apropiat, când se va pierde şi mai mult din tradiţie, să se ajungă pe căi absolut greşite în privinţa aplicării noului.
Putem vedea cum acţionează de fapt aceste leguminoase: toate au caracteristica de a menţine principiul fructificator ‒ care la alte plante se localizează mai mult în partea superioară ‒ mai cu seamă în regiunea foliară. Ele vor să fructifice înainte de a înflori. Pretutindeni leguminoasele vor să fructifice înainte de a înflori. Aceasta provine de acolo că la aceste plante este ţinut mai aproape de pământ ceea ce se dezvoltă în azotos ‒ ele conduc doar elementul azotos către pământ; azotosul se dezvoltă excesiv la aceste plante mult mai aproape de pământ decât la celelalte plante, unde se dezvoltă la o distanţă mai mare de pământ. Vedeţi cum aceste plante au înclinaţia de a-şi colora frunzele nu în verdele obişnuit, ci într-unul ceva mai întunecat. Vedeţi de asemenea că are loc un fel de degenerare a fructului propriu-zis la aceste plante, căci seminţele lor au capacitatea de a se forma numai un timp scurt, şi apoi ele pierd această capacitate de formare a seminţelor. Aceste plante sunt adică organizate pentru a aduce în mod special la dezvoltare ceea ce lumea plantelor are de la iarnă, şi nu de la vară. De aceea am vrea să spunem: în aceste plante se află mereu tendinţa de a aştepta iarna: ele vor de fapt să aştepte iarna, cu ceea ce dezvoltă ele. Creşterea lor este întârziată când găsesc în mod suficient ceea ce le este într-adevăr necesar: suficient azot în aer, pe care îl pot transporta în felul lor în jos.
Acestea sunt, vedeţi dumneavoastră, modurile în care se poate privi în devenirea şi viaţa a ceea ce are loc în sol şi deasupra solului. Şi dacă la acestea adăugaţi ciudata înrudire pe care o are calcarul cu lumea poftelor omului, atunci vedeţi cum totul devine organic, viu. Calcarul, cât timp este încă doar element, calciu, nu are nici un pic de linişte, vrea neapărat să se simtă, să devină calcar, să combine calciul cu oxigenul; însă el nu este nici atunci mulţumit, pofteşte toate cele posibile, toţi acizii metalici posibili, el vrea să preia totul, până la bitum, care nu mai este mineral. El vrea să atragă totul la sine, el dezvoltă în sol veritabila natură a poftelor. Cine are sensibilitate va găsi diferenţa dintre calciu şi un alt element. Calcarul poate absorbi totul. Ai senzaţia limpede că ceea ce prezintă într-adevăr o natură pofticioasă se află răspândit peste tot unde este calcar, iar acesta atrage de fapt într-acolo şi elementul vegetal. Căci tot ceea ce vrea calcarul să posede, trăieşte în elementul vegetal. Trebuie doar să-i fie mereu smuls. Prin ce i se smulge? Printr-o uriaşă nobleţe, care nu mai doreşte nimic.
Există o asemenea substanţă nobilă, care într-adevăr nu mai doreşte nimic, care este împlinită în sine. Aceasta este silicea. Aceasta a ajuns la echilibru în sine însăşi. Şi nu este aşa cum cred oamenii că ar putea vedea silicea numai în ceea ce are contururi minerale stabile. Silicea se află în doze homeopatice pretutindeni în jur, şi ca atare este în echilibru interior şi nu are nici o pretenţie. Calcarul pretinde totul, silicea nu pretinde de fapt nimic. Este asemănător organelor noastre senzoriale, care nici ele nu se percep pe ele însele, ci percep exteriorul. Silicea este simţul general exterior în cele pământeşti, calcarul este pofta generală exterioară în cele pământeşti, iar argila le mediază pe amândouă. Argila se află mai aproape de silice, însă tinde totuşi spre calcar.
Vedeţi dumneavoastră, acestea trebuie odată sesizate în acest fel, pentru a se ajunge la o cunoaştere prin simţire. Calcarul ar trebui să fie resimţit şi ca un flăcău pofticios, pentru că el este cel care vrea să acapareze totul pentru sine, iar silicea drept acea persoană distinsă, care poartă înapoi în atmosferă tot ceea ce smulge calcarului şi care edifică totodată forma plantelor. Aici el trăieşte fie baricadându-se ca într-o cetate, ca în planta coada calului, fie vieţuind pretutindeni în mod subtil într-un grad redus, chiar dacă uneori este dispersat în doze cu totul homeopatice, provocând ieşirea a ceea ce trebuie smuls calcarului. Vedeţi dumneavoastră, în acest fel suntem întâmpinaţi din nou de acţiunile infinit de subtile ale naturii.
Carbonul este propriu-zis modelatorul din toate plantele, modelatorul a ceea ce este de natură scheletică. Însă în cursul evoluţiei Pământului, această sarcină i-a fost îngreunată. Carbonul ar putea modela toate plantele, însă doar dacă sub el s-ar afla exclusiv apă. Atunci ar creşte toate, însă, iată, dedesubt este calcarul, care-l deranjează, şi de aceea el se combină cu silicea, iar silicea împreună cu carbonul, uniţi cu argila, modelează la rândul lor tocmai pentru că trebuie învinsă rezistenţa calcarului. Dar cum trăieşte planta în acest ansamblu?
Aici jos, calcarul vrea să prindă planta cu tentaculele sale, aici sus, silicea vrea s-o facă întru totul fină, mlădioasă şi fibroasă, aşa cum sunt plantele acvatice, însă la mijloc se află ‒ modelând forma reală a plantelor ‒ carbonul, care ordonează toate acestea. Şi aşa cum corpul nostru astral creează ordine între Eu şi corpul eteric, la fel acţionează azotul, cu funcţie astrală, între ele. Trebuie să învăţăm a înţelege cum mediază azotul înăuntru între calcar, argilă şi silice, şi între toate cele pe care calcarul le cere de obicei încontinuu în jos şi pe care silicea ar dori neîncetat să le radieze în sus.
Se naşte întrebarea: cum poate fi introdus azotul în mod corect în lumea plantelor? Cu această problemă ne vom ocupa mâine, găsind în felul acesta puntea de legătură spre modurile de gunoire a pământului.
