În restul timpului care ne stă la dispoziţie, la consideraţiile făcute aş dori să mai adaug câte ceva asupra creşterii animalelor şi cultivării fructelor şi legumelor. Desigur, nu vom avea prea mult timp la dispoziţie pentru aceasta, însă nu vom putea analiza acest domeniu al activităţii agricole dintr-un punct de plecare rodnic, dacă nu vom face tot ceea ce este necesar pentru a ajunge la o înţelegere, o pătrundere a raporturilor respective. Aceasta vrem să o facem astăzi, pentru a trece din nou mâine la câteva îndrumări practice în vederea aplicării lor.
Vă rog să încercaţi astăzi să urmăriţi împreună cu mine lucruri nefamiliare, deoarece, deşi odinioară, dintr-o înţelegere agricolă mai instinctivă, erau folosite în mod curent, astăzi reprezintă un teren total necunoscut. Entităţile existente în natură, mineralele, plantele, animalele ‒ de astă dată vrem să facem abstracţie de om ‒, fiinţele existente în natură sunt considerate foarte, foarte frecvent, ca şi cum ar fi izolate unele de altele. Astăzi se obişnuieşte să se privească o plantă în mod izolat, iar apoi, plecând de la aceasta, să se privească o specie întreagă în mod izolat, o altă specie vegetală alăturată, din nou în mod izolat. Totul este frumos aranjat în cutii, împărţit pe specii şi soiuri în ceea ce trebuie ştiut apoi asupra acestui subiect. Însă în natură nu este aşa. În natură, în general în fiinţarea cosmică, toate se află într-o acţiune mutuală. Mereu unele acţionează asupra altora. Astăzi, în vremurile materialiste, se urmăresc numai acţiunile la nivel grosier a unora asupra altora, când ceva este mâncat de către cineva şi digerat, sau când gunoiul animalelor ajunge pe ogoare: sunt urmărite doar aceste interacţiuni la nivel grosier.
Însă în afara acestor interacţiuni grosiere, se mai produc necontenit şi alte acţiuni mutuale prin intermediul forţelor şi substanţelor mai subtile, prin căldură, prin acţiuni chimic-eterice care sunt în joc necontenit în atmosferă, prin eterul vieţii. Şi fără a lua în considerare aceste acţiuni mutuale mai subtile, nu se poate progresa în anumite domenii ale activităţii agricole. Trebuie să ne îndreptăm atenţia îndeosebi asupra a ceea ce aş numi acţiuni mutuale intime în natură, atunci când avem de a face cu coexistenţa dintre animal şi plantă în cadrul activităţii agricole. Şi nu trebuie să privim doar la acele animale care ne sunt fără îndoială apropiate, ca vitele, caii, oile şi aşa mai departe, ci trebuie să privim în mod înţelegător, să spunem, de exemplu, şi la lumea multicoloră a insectelor, care roieşte în jurul lumii plantelor într-o anumită perioadă a anului. Da, trebuie să învăţăm până şi faptul de a privi în mod înţelegător asupra lumii păsărilor. Omenirea de astăzi nu realizează în mod corect ce repercusiune are de fapt izgonirea diverselor specii de păsări din anumite ţinuturi ‒ prin condiţiile moderne de viaţă ‒, asupra întregii vieţi agricole şi silvice.
Aceste lucruri trebuie luminate printr-o contemplare spirituală-ştiinţifică, sau am putea la fel de bine spune - macrocosmică. Vom putea folosi acuma câte ceva din cele pe care le-am lăsat să acţioneze asupra noastră, pentru a ajunge la o înţelegere mai cuprinzătoare.
Dacă priviţi un pom fructifer, un păr sau un măr, un prun, el este într-adevăr ceva cu totul deosebit, el este de fapt cu totul deosebit, mai întâi din punct de vedere exterior, faţă de o plantă ierboasă sau de o cereală. Şi trebuie să ne lămurim foarte obiectiv în ce măsură pomul este altceva, altfel nu vom înţelege niciodată funcţia fructelor în economia naturii. Vorbesc desigur cu precădere despre acele fructe care cresc în pomi.
Să examinăm deci copacul. Ce este el de fapt în economia totală a naturii? Dacă îl examinăm cu înţelegere, atunci vom putea socoti ca element propriu-zis vegetal aparţinând copacului doar ceea ce creşte înspre afară ca lujeri subţiri, purtători ai frunzelor verzi, florilor şi fructelor. Acestea cresc din copac aşa cum creşte planta ierboasă din pământ. Pentru ceea ce creşte din ramurile sale, copacul are într-adevăr funcţia de pământ. El este pământ devenit movilă, însă un pământ cu alcătuire ceva mai vie decât cel pe care cresc plantele noastre ierboase şi cerealele.
Aşadar dacă vrem să înţelegem copacul, trebuie să spunem: da, iată acesta este trunchiul gros al copacului, şi într-un anumit sens îi aparţin şi crengile şi ramurile. Din acestea creşte de fapt planta propriu-zisă, cu frunzele şi florile sale. Aceasta este planta, cea care este înrădăcinată în trunchiul şi ramurile copacului, la fel cum plantele ierboase şi cerealele sunt înrădăcinate în pământ. Se naşte imediat întrebarea: este planta respectivă ‒ pe care o putem considera mai mult sau mai puţin parazită pe copac ‒ în acest fel realmente înrădăcinată?
Nu putem descoperi în copac o adevărată rădăcină. Şi dacă vrem să înţelegem totul corect, atunci trebuie să spunem: planta aceasta, care creşte acolo, care îşi dezvoltă acolo sus florile, frunzele şi tulpinile ei şi-a pierdut rădăcinile prin faptul că se află pe copac. Însă o plantă nu este întreagă dacă nu are rădăcini. Ea are nevoie de o rădăcină. Trebuie să ne întrebăm aşadar: unde se află de fapt rădăcina acestei plante?
Acum, vedeţi dumneavoastră, rădăcina nu este vizibilă percepţiei grosolane exterioare. În acest caz, nu trebuie să vedem rădăcina, ci trebuie să o înţelegem. Ce înseamnă că trebuie să o înţelegem? Vrem să avansăm cu înţelegerea printr-o comparaţie concretă: gândiţi-vă numai că plantez într-un sol, foarte aproape una de cealaltă, plante ierboase care-şi concresc rădăcinile, astfel încât o rădăcină se încolăceşte în jurul alteia, iar întregul devine o pâslă continuă de rădăcini. V-aţi putea gândi că acestei pâsle de rădăcini nu-i este permis să se constituie ca ceva neregulat, ci că se organizează într-o unitate, iar acolo jos sevele se revarsă unele într-altele. S-ar afla acolo o pâslă de rădăcini care este astfel organizată, încât nu se poate distinge unde începe şi unde se termină fiecare. În plantă s-ar forma o entitate comună a rădăcinilor (vezi desenul).
De fapt, aşa ceva nu este necesar să existe în realitate, însă ne poate face să înţelegem mai bine lucrurile: iată, aici ar fi solul.
Tabla 7Plantez toate plantele mele, iar aici jos cresc toate rădăcinile astfel, întrepătrunzându-se. Acum se formează un strat întreg de rădăcini, alcătuind un plan. Nu se ştie unde începe una şi unde se termină cealaltă. Dar iată că ceea ce v-am schiţat aici în mod ipotetic, există realmente la copac. Planta care creşte pe copac şi-a pierdut rădăcinile, chiar s-a separat de ele, şi mai este legată de ele, aş spune, mai mult în mod eteric. Iar ceea ce v-am desenat aici în mod ipotetic este în lăuntrul copacului stratul de cambiu, astfel încât nu putem privi altfel rădăcinile acestor plante decât ca fiind înlocuite prin cambiu.
Cambiul nu are aspect de rădăcină. El este stratul formator, care dă naştere mereu la noi celule, din care se dezvoltă creşterea, aşa cum din rădăcina subterană se dezvoltă viaţa plantei ierboase de deasupra. Putem vedea atunci cu adevărat cum în copacul cu stratul său de cambiu, care este stratul formator propriu-zis şi poate produce celule vegetale ‒ celelalte straturi ale copacului nu ar putea produce celule noi ‒, s-a evaginat într-adevăr fiinţa Pământului, a crescut în sus în elementul aer, având prin aceasta nevoie de o mai mare interiorizare a vieţii decât are de regulă solul prin faptul că poartă în sine rădăcinile obişnuite. Şi începem să înţelegem copacul. În primul rând înţelegem copacul drept acea fiinţă remarcabilă, acea fiinţă care există pentru a separa „plantele” ce cresc pe el: lujeri, flori, fructe, de rădăcinile lor, de a le îndepărta unele de altele pentru a le lega numai prin spirit, respectiv prin eteric.
Este necesar să pătrundem în acest mod cu înţelegere macrocosmică în procesul creşterii. Însă aceasta merge încă mult mai departe. Căci ce se întâmplă prin faptul că se formează copacul? Acolo se petrec următoarele: ceea ce creşte sus pe copac, este în aerul şi căldura exterioară o altă natură vegetală decât cea care creşte nemijlocit în aer şi căldură la suprafaţa solului, formând planta ierboasă care creşte din sol (vezi desenul mai jos). Este o altă lume vegetală, o lume vegetală care are legături cu mult mai strânse cu astralitatea înconjurătoare care se degajă în aer şi căldură, astfel încât aerul şi căldura să poată fi minerale, aşa cum sunt necesare omului şi animalului. Şi acesta este cazul cu privire la planta care creşte pe sol, în jurul ei pluteşte ‒ aşa cum am spus ‒ elementul astral ce o învăluie. Însă aici la copac, această astralitate este mult mai densă. Aici ea este mai densă, astfel încât copacii noştri sunt acumulatori de substanţă astrală. Copacii noştri sunt clar acumulatori de substanţă astrală.
În acest domeniu, aş spune, este de fapt cel mai uşor să se ajungă la o evoluţie superioară. O strădanie în aceste domenii poate conduce foarte uşor la pătrunderea în planul esoteric. Nu poţi deveni chiar clarvăzător, dar poţi deveni foarte uşor clarmirositor, anume dacă-ţi însuşeşti un anumit simţ al mirosului pentru diferitele arome care emană din plantele ce se află pe pământ, sau care emană din plantaţiile de pomi fructiferi începând cu înflorirea, chiar şi de la cele din pădure. Atunci se va putea resimţi diferenţa între o atmosferă vegetală săracă în astralitate, aşa cum se poate mirosi la plantele ierboase care cresc pe pământ, şi o lume vegetală bogată în astralitate, aşa cum o putem percepe olfactiv când inhalăm plăcutele miresme ce provin dinspre coroanele copacilor. Şi dacă vă veţi obişnui să individualizaţi în acest mod, să diferenţiaţi mirosul specific al plantelor de pe pământ faţă de mirosul copacilor, atunci veţi avea în primul caz clarmirosire pentru o astralitate mai neconsistentă, iar în al doilea caz clarmirosire pentru o astralitate mai densă. Vedeţi dumneavoastră, agricultorul poate uşor deveni clarmirositor. El nu a folosit în ultimul timp această facultate, aşa cum se întâmpla pe timpul vechii clarvederi instinctive. Deci agricultorul poate deveni clarmirositor, aşa cum am spus.
Dacă avem acum în vedere încotro poate duce aceasta, atunci trebuie totuşi să ne întrebăm: care este situaţia a ceea ce se opune oarecum polar la ceea ce provoacă planta ‒ ce creşte parazitar pe copac ‒ ca astralitate împrejurul copacului? Ce se realizează prin cambiu, ce rost are el?
Vedeţi dumneavoastră, copacul îmbogăţeşte până departe împrejurul său, atmosfera spirituală cu astralitate. Ce se întâmplă când o formaţiune ierboasă creşte sus pe copac? Atunci copacul are o oarecare vitalitate interioară, un eteric, o anumită viaţă puternică în sine. Însă cambiul reduce oarecum intensitatea acestei vieţi, astfel încât ea prezintă o calitate mai minerală. Deci cambiul acţionează în felul următor: pe când sus, în jurul copacului, ia naştere o îmbogăţire astrală, cambiul acţionează astfel încât în interior există o sărăcire eterică mai pronunţată ca de obicei; în copac se produce o sărăcire eterică prin comparaţie cu o plantă ierboasă.
(Tabla 7)Aici se produce o sărăcire din punct de vedere eteric. Însă datorită faptului că în copac se produce prin cambiu ceva mai sărac din punct de vedere eteric, rădăcina este şi ea influenţată la rândul ei. Rădăcina copacului devine minerală, mult mai minerală decât rădăcinile plantelor ierboase.
Dar prin faptul că se mineralizează, ea sustrage solului, relativ la ceea ce rămâne viu în el, ceva din etericitatea sa. Ea face ca solul să fie ceva mai mort în jurul copacului decât în jurul plantei ierboase. Acestea trebuie avute în vedere în mod foarte strict. Însă ceea ce ia astfel naştere în natură va avea întotdeauna o semnificaţie interioară firească, importantă şi în economia naturii. De aceea trebuie să cercetăm semnificaţia interioară firească a acestei bogăţii astrale din jurul copacului, şi a sărăcirii eterice din regiunea rădăcinilor.
Dacă ne vom orienta în jur, vom găsi cum se desfăşoară aceasta mai departe în economia naturii. Din ceea ce răzbate ca bogăţie astrală printre copaci, trăieşte şi se mişcă insecta matură. Iar ceea ce sărăceşte eteric în sol, şi se extinde ca sărăcire eterică în mod firesc în întreg copacul ‒ după cum spiritualul acţionează întotdeauna asupra întregului, aşa cum am explicat ieri în raport cu karma omului ‒, ceea ce acţionează acolo jos acţionează asupra larvelor, astfel încât dacă Pământul nu ar avea copaci, pe Pământ nu ar exista deloc insecte. Căci copacii pregătesc insectelor posibilitatea de a exista. Insectele ce zboară fluturând deasupra solului, printre copaci, aşadar insectele care zboară fluturând prin întreaga pădure, trăiesc prin faptul că pădurea există, iar larvele lor trăiesc şi ele tot prin faptul că pădurea există.
Vedeţi dumneavoastră, aici avem un indiciu în plus despre relaţia strânsă dintre tot ce are caracter de rădăcină şi lumea animală subpământeană. Aş zice că de la copac se poate învăţa cel mai bine despre subiectul expus aici. Aici totul devine limpede. Însă cel mai important lucru este că ceea ce devine evident şi limpede la copac, există pe de altă parte, nuanţat, în întreaga lume a plantelor, astfel încât în fiecare plantă trăieşte ceva care vrea să devină copac. În fiecare plantă, rădăcina împreună cu mediul ei înconjurător, se străduiesc într-adevăr să elibereze eterul, şi în fiecare plantă, ceea ce creşte în sus se străduieşte să atragă mai intens astralul. Voinţa de a deveni copac este de fapt prezentă în fiecare plantă. De aceea se poate vedea la fiecare plantă această înrudire cu lumea insectelor pe care am caracterizat-o în cazul special al copacului. Însă această înrudire cu lumea insectelor se extinde la o înrudire cu întreaga lume animală. Larvele insectelor, care pot vieţui de fapt pe pământ doar datorită existenţei rădăcinilor copacilor, au evoluat în alte specii animale, asemănătoare lor, care îşi duc întreaga lor viaţă animală mai mult sau mai puţin într-un fel de stare larvară, şi apoi se emancipează oarecum de rădăcina tipică copacului, pentru a se îndrepta înspre alt mediu-rădăcină, acela al plantelor ierboase, pentru a trăi printre acestea.
Dar iată că se poate evidenţia particularitatea că anumite animale subpământene ‒ deja foarte îndepărtate de fiinţa larvară, într-adevăr, - au pe de altă parte capacitatea de a regla în sol vitalitatea eterică, atunci când aceasta devine prea intensă. Dacă solul pământesc ar deveni, ca să spunem aşa, prea viu, iar vitalitatea ar prolifera copleşindu-l, atunci aceste animale subpământene se îngrijesc ca excesul de vitalitate să fie eliminat din sol. Prin aceasta ele devin minunate supape de reglare pentru vitalitatea existentă în pământ. Aceste animale preţioase, care au astfel o importanţă cu totul însemnată pentru sol, sunt râmele, care ar trebui de fapt studiate în coexistenţa lor cu solul. Pentru că ele sunt acele minunate animale care lasă pământului tocmai atâta eteric cât are nevoie pentru creşterea plantelor.
Avem aşadar sub pământ aceste râme ‒ care doar mai amintesc de larve ‒, şi alte animale asemănătoare. De fapt, pentru anumite soluri ‒ la care se poate observa această necesitate ‒, ar trebui să ne îngrijim de înmulţirea râmelor utile ce se găsesc în el. Atunci am vedea cât de binefăcător acţionează o asemenea influenţă exercitată de această lume animală de sub pământ atât asupra vegetaţiei cât şi implicit ‒ aşa cum vom mai atrage atenţia ‒ asupra regnului animal.
Dar mai există încă o asemănare îndepărtată între anumite animale cu lumea insectelor, în măsura în care această lume a insectelor este formată în vederea zborului. Aceasta este lumea păsărilor. Însă se ştie că între insecte şi păsări s-a întâmplat ceva remarcabil în decursul evoluţiei Pământului. Aş vrea să descriu pe cât posibil printr-o imagine, ceea ce s-a întâmplat. Anume, insectele au spus într-o zi: „Nu ne simţim destul de puternice să prelucrăm corect astralitatea care e răspândită în jurul copacilor. De aceea, în ceea ce ne priveşte, folosim voinţa de a deveni copac a celorlalte plante şi zburăm în jurul lor, iar vouă, păsărilor, vă lăsăm mai cu seamă ceea ce înconjoară copacii ca astralitate”. Şi în acest fel are loc o împărţire corectă a sarcinilor în natură între caracterul de pasăre şi caracterul de fluture, iar acestea două colaborează într-un mod cu totul minunat, astfel încât, ca vieţuitoare înaripate, ele răspândesc astralitatea în mod corect, peste tot acolo unde este necesară, la suprafaţa pământului sau în aer. Dacă am înlătura aceste vieţuitoare înaripate, astralitatea ar fi lipsită de serviciile corespunzătoare, iar aceasta va putea fi sesizată printr-o anumită degenerare a vegetaţiei. Acestea formează un tot: vieţuitoarele înaripate şi ceea ce creşte din pământ în atmosferă. În definitiv, una fără alta nici nu pot fi concepute. De aceea, în cadrul agriculturii trebuie vegheat la a permite insectelor şi păsărilor să zboare conform unui echilibru necesar. Agricultorul însuşi ar trebui în paralel să se priceapă întru câtva şi la creşterea insectelor şi a păsărilor. Căci în natură ‒ trebuie să subliniez mereu acest lucru ‒ totul se leagă într-un tot.
Aceste lucruri sunt deosebit de importante pentru înţelegerea faptelor, de aceea vrem să ne aplecăm asupra lor cu întreaga rigoare sufletească. Putem spune: astralizarea corectă a aerului este asigurată de lumea insectelor zburătoare. Această astralizare a aerului e dată de relaţia de reciprocitate cu pădurea, care conduce astralitatea în mod corect, aşa cum în corpul nostru sângele este condus în mod corect prin anumite forţe. Rolul îndeplinit de pădure în acest sens până în depărtare ‒ şi acţiunea se exercită pe suprafeţe foarte întinse ‒, trebuie realizat prin cu totul alte mijloace acolo unde se află ţinuturi despădurite. Şi trebuie înţeles că, de fapt, învelişul viu al solului în ţinuturile în care pădurea alternează cu suprafeţe de câmpie şi preerii, este supus cu totul altor legi decât în teritoriile unde există spaţii întinse fără nici un copac.
Există anumite ţinuturi pe Pământ la care se vede din capul locului că au fost bogat împădurite pe vremea când omul încă nu a intervenit ‒ căci în anumite privinţe natura este totdeauna mai pricepută decât omul ‒, şi se poate presupune că dacă o pădure se află în mod natural într-un anumit ţinut, aceasta are utilitatea sa pentru agricultura limitrofă, pentru vegetaţia ierboasă şi păioasă. Ar fi cazul să înţelegem odată că nu trebuie să distrugem pădurea în asemenea ţinuturi, ci dimpotrivă, trebuie să o îngrijim cu atenţie. Însă cum pământul se modifică încetul cu încetul prin tot felul de influenţe climaterice şi cosmice, ar trebui să ne îndemne inima ca atunci când vedem vegetaţia degenerând să nu facem pur şi simplu tot soiul de experimente pe câmp şi pentru câmp, ci să înmulţim suprafeţele împădurite din apropiere. Iar dacă vom observa că plantele cresc luxuriant şi nu au suficientă forţă pentru a produce seminţe, atunci ar trebui să procedăm la tăieri de luminişuri în pădure. Reglementarea pădurii în ţinuturile deja prevăzute pentru împădurire ţine pur şi simplu de agricultură, şi trebuie considerată în definitiv din punct de vedere spiritual cu toate implicaţiile sale.
Atunci putem spune că lumea viermilor şi a larvelor se află în relaţie de reciprocitate cu calcarul pământului, aşadar cu mineralul, iar lumea insectelor şi a păsărilor, tot ceea ce flutură şi zboară, se află în relaţie de reciprocitate cu ceea ce este de natură astrală. Ceea ce se află sub pământ, lumea viermilor şi larvelor se află în relaţie de reciprocitate cu mineralul, şi anume cu fiinţa calcarului, iar prin aceasta ceea ce este de natură eterică este canalizat în mod corect, ceea ce v-am spus, dintr-un alt punct de vedere, acum câteva zile. Calcarului îi revine această sarcină, însă el o îndeplineşte într-o acţiune mutuală cu lumea larvelor şi a insectelor.
Vedeţi dumneavoastră, dacă cele indicate de mine vor fi detaliate în continuare, se va ajunge la alte domenii ‒ pe care nu aş îndrăzni să le expun chiar cu dezinvoltură ‒, care pe timpul clarvederii instinctive erau pătrunse cu simţirea şi aplicate într-un mod cu totul corect. Numai că instinctele pentru aceste lucruri au fost pierdute. Intelectul a pierdut toate instinctele, intelectul a nimicit toate instinctele. Materialismul este de vină pentru faptul că oamenii au devenit grozav de deştepţi, grozav de intelectuali. Pe vremea când erau mai puţin intelectuali, nu erau atât de deştepţi, însă erau cu mult mai înţelepţi şi ştiau să abordeze lucrurile prin simţire, ceea ce acum trebuie să abordăm din nou prin conştienţă, dacă vrem, într-un mod care iarăşi este altceva decât deşteptăciune ‒ antroposofia nu este deşteptăciune, ea se străduieşte mai mult către înţelepciune ‒, să devenim capabili de a ne apropia astfel cu înţelepciune de toate lucrurile, iar nu să reluăm abstract-monoton nişte cuvinte: „Omul se compune dintr-un corp fizic, corp eteric şi aşa mai departe”, care pot fi învăţate pe de rost şi recitate apoi monoton ca o carte de bucate. Însă nu este vorba de aşa ceva, ci este vorba de a introduce într-adevăr peste tot cunoaşterea acestor lucruri, de a le vedea pretutindeni din lăuntru, şi atunci vom fi conduşi cu adevărat ‒ mai cu seamă dacă vom deveni veritabili clarvăzători în modul în care vi l-am expus ‒ la a deosebi cum stau lucrurile în natură.
Şi apoi se descoperă că lumea păsărilor devine dăunătoare dacă nu are în preajmă o pădure de conifere, astfel încât ceea ce săvârşesc ele să fie transformat în ceva folositor. Şi dacă ne ascuţim mai mult privirea, aflăm o altă înrudire. Dacă am recunoscut această afinitate remarcabilă a păsărilor tocmai cu pădurea de conifere, aflăm o altă înrudire care se impune limpede, la început o înrudire subtilă, la fel de subtilă ca aceea pe care chiar am expus-o, însă care se poate transforma într-una mai palpabilă. Anume mamiferele au o afinitate lăuntrică cu ceea ce nedevenind copac, însă nerămânând nici plantă măruntă, formează arbuştii, ca de exemplu alunul, şi de aceea este bine ca pentru îmbunătăţirea şeptelului pe un domeniu agricol să se planteze diverse specii de arbuşti în peisaj. Prin simpla lor prezenţă, arbuştii exercită o influenţă favorabilă. Căci în natură totul se leagă printr-o acţiune mutuală. Dar să mergem mai departe. Animalele nu sunt atât de insensibile ca oamenii, anume ele remarcă foarte curând că există această afinitate. Şi când sesizează arbuştii pe care îi preferă, cu această preferinţă ce le este înnăscută, atunci ele se hrănesc cu plăcere din ei şi încep să-şi culeagă ceea ce le este necesar din aceştia, ceea ce reglează considerabil restul hranei. Însă atunci când urmărim astfel în natură aceste afinităţi subtile, putem lărgi, pe de altă parte, punctele de vedere pentru înţelegerea naturii dăunătorilor.
După cum pădurea de conifere are o relaţie intimă cu păsările, iar arbuştii au o relaţie intimă cu mamiferele, tot aşa ceea ce este ciupercă are o relaţie intimă cu lumea animalelor inferioare, cu bacteriile şi vieţuitoarele asemănătoare, tot aşa şi cu paraziţii. Iar paraziţii se află în interdependenţă cu ciupercile, ei se dezvoltă acolo unde sunt răspândite ciupercile. Şi prin aceasta se formează boli ale plantelor, şi chiar daune mai grave. Dacă ajungem să avem nu numai păduri ci şi lunci în vecinătatea terenurilor agricole, atunci aceste lunci vor fi foarte eficiente pentru agricultură prin faptul că ele constituie un teren favorabil ciupercilor. Şi va trebui avut în vedere că solul luncilor este plin de ciuperci. Şi atunci vom face o experienţă remarcabilă, anume că acolo unde, în apropierea unui teren agricol, există o luncă bogată în ciuperci ‒ chiar dacă e de dimensiuni reduse ‒ aceste ciuperci, tocmai datorită afinităţii lor cu bacteriile şi celelalte vieţuitoare parazite, le reţin de la răspândire. Şi asta deoarece ciupercile sunt într-o interdependenţă mai strânsă cu aceşti paraziţi decât celelalte plante. Pe lângă cele pe care vi le-am indicat pentru combaterea acestui gen de paraziţi ai vegetalelor, mai există şi posibilitatea în mare de a ţine departe de domeniul agricol microfauna dăunătoare prin amenajarea de lunci.
Tocmai în justa împărţire a domeniului în păduri, livezi, boschete, lunci în care cresc în mod natural anumite ciuperci, se află esenţa unei agriculturi prospere, încât agricultura iese astfel mai câştigată, chiar dacă reducem puţin suprafeţele utilizabile ale terenului cultivat. În orice caz nu se realizează nici o economie dacă se folosesc suprafeţele solului într-atât încât se renunţă la toate cele despre care tocmai am vorbit, speculând că prin aceasta se poate cultiva mai mult. Ceea ce se poate cultiva în plus va pierde din calitate într-o măsură cu mult mai mare decât valorează ceea ce se poate obţine prin mărirea suprafeţei în detrimentul celorlalte. Nu poţi aprofunda un asemenea domeniu atât de apropiat naturii cum este cel agricol, fără să înţelegi în acest mod interdependenţele din natură, legăturile prin afinitate aflate în natură.
Acum a sosit momentul de a supune cercetării acele puncte de vedere care aduc în faţa sufletului nostru în general relaţia dintre vegetal şi animal, şi invers, dintre animal şi vegetal. Căci ce este de fapt un animal, şi ce este de fapt lumea vegetală?
Referitor la lumea vegetală, trebuie să se vorbească mai mult despre lumea vegetală în ansamblu. Ce este de fapt un animal şi ce este de fapt lumea vegetală? Faptul că trebuie căutată această relaţie decurge din aceea că vom putea înţelege ceva despre hrănirea animalelor numai dacă înţelegem ceva din această relaţie. Pentru că numai atunci are loc o hrănire corectă a animalelor când aceasta este considerată conform relaţiei juste dintre plantă şi animal. Ce sunt animalele?
Da, animalele sunt examinate cât de cât cu privirea, sunt chiar disecate; atunci rămâne scheletul, ale cărui forme te pot chiar entuziasma, care se pot şi studia, aşa cum am arătat. Desigur se studiază şi sistemul muscular şi nervos, dar din aceasta nu rezultă ce rol au de fapt animalele în întreaga economie a naturii. Aceasta rezultă numai când ne îndreptăm atenţia asupra relaţiei intime, nemijlocite, în care se află animalul în raport cu mediul său înconjurător. Vedeţi dumneavoastră, animalul prelucrează nemijlocit din mediul său înconjurător, în sistemul său neuro-senzorial şi parţial în sistemul său respirator, tot ceea ce trece mai întâi prin aer şi căldură. În măsura în care este o fiinţă autonomă, animalul este esenţialmente un prelucrător nemijlocit al aerului şi căldurii prin sistemul său neuro-senzorial.
Schematic, putem deci reprezenta animalul astfel (vezi desenul de mai jos). Prin tot ceea ce constituie periferia sa, mediul său înconjurător, în sistemul său neuro-senzorial şi parţial în sistemul său respirator, animalul este o fiinţă de sine stătătoare care vieţuieşte nemijlocit în aer şi căldură. Animalul are o legătură totalmente nemijlocită cu aerul şi cu căldura, de fapt sistemul său osos este propriu-zis format prin acţiunea căldurii, deoarece acţiunile Lunii şi ale Soarelui sunt mijlocite anume prin căldură. Sistemul său muscular este format prin acţiunea aerului, deoarece forţele Soarelui şi ale Lunii acţionează la rândul lor pe calea ocolită a aerului.
Dimpotrivă, animalul nu se poate raporta direct, printr-o asemenea prelucrare nemijlocită, la elementul solid şi la cel lichid. Animalul nu poate prelucra la fel de nemijlocit pământul şi apa. El trebuie să preia pământul şi apa în interiorul său, trebuie să-şi aibă aşadar tubul său digestiv orientat dinspre exterior înspre interior, prelucrează apoi în interiorul său întregul aşa cum a devenit acesta datorită căldurii şi aerului, prelucrează pământul şi apa cu sistemul său metabolic şi o parte a sistemului său respirator. Sistemul respirator trece deci în sistemul metabolic. Cu o parte a sistemului său respirator şi cu o parte a sistemului său metabolic, el prelucrează pământul şi apa. Aşadar trebuie ca animalul să fi existat deja prin aer şi căldură, pentru a putea prelucra pământul şi apa.
(Tabla 7)Dimpotrivă, animalul nu se poate raporta direct, printr-o asemenea prelucrare nemijlocită, la elementul solid şi la cel lichid. Animalul nu poate prelucra la fel de nemijlocit pământul şi apa. El trebuie să preia pământul şi apa în interiorul său, trebuie să-şi aibă aşadar tubul său digestiv orientat dinspre exterior înspre interior, prelucrează apoi în interiorul său întregul aşa cum a devenit acesta datorită căldurii şi aerului, prelucrează pământul şi apa cu sistemul său metabolic şi o parte a sistemului său respirator. Sistemul respirator trece deci în sistemul metabolic. Cu o parte a sistemului său respirator şi cu o parte a sistemului său metabolic, el prelucrează pământul şi apa. Aşadar trebuie ca animalul să fi existat deja prin aer şi căldură, pentru a putea prelucra pământul şi apa. Astfel vieţuieşte animalul în domeniul pământului şi în domeniul apei. Desigur că această prelucrare, aşa cum am indicat-o, se petrece mai mult într-un sens dinamic decât într-unul substanţial. Faţă de acestea, să ne întrebăm acum ce este o plantă. Aşadar planta are o legătură la fel de nemijlocită cu pământul şi apa, cum are animalul cu aerul şi căldura; la plantă se întâmplă astfel încât aceasta, printr-un fel de respiraţie şi prin ceva pe departe asemănător sistemului senzorial, preia în sine nemijlocit tot ceea ce este pământ şi apă ‒ aşa cum animalul preia nemijlocit aerul şi căldura. Planta trăieşte aşadar în contact nemijlocit cu pământul şi cu apa.
Acum veţi spune: Ei bine, după ce am înţeles că planta vieţuieşte în contact nemijlocit cu pământul şi cu apa, precum animalul cu aerul şi căldura, se poate deduce în continuare că planta ar trebui să prelucreze în interiorul său aerul şi căldura după cum animalul prelucrează pământul şi apa.
Însă nu este aşa. Nu este posibil să deduci ceva prin analogie cu cele deja ştiute atunci când vrei să ajungi la adevăruri spirituale; căci dimpotrivă, pe când animalul preia ceea ce este solid şi lichid şi le prelucrează în sine, planta elimină tocmai aer şi căldură prin aceea că le vieţuieşte împreună cu solul. Aşadar aerul şi căldura nu se interiorizează, sau cel puţin nu se interiorizează în mod esenţial în profunzime, ci dimpotrivă, aerul şi căldura ies în afară şi în loc de a fi consumate de plantă, sunt eliminate de aceasta.
Şi acest proces de eliminare este cel despre care trebuie să vorbim. În privinţa aspectului organic, planta este din toate punctele de vedere o inversare a animalului, efectiv o inversare. Ceea ce reprezintă la animal ingerarea hranei cu importanţa ei, este la plantă eliminarea aerului şi a căldurii, şi în sensul în care animalul trăieşte prin ingerarea de hrană, la fel planta trăieşte prin eliminarea aerului şi a căldurii. Este ceea ce am putea numi imaculat la plantă, faptul că prin natura ei nu se lăcomeşte la a lua în sine ceva, ci de fapt dăruieşte ceea ce animalul preia din lume, pentru ca prin aceasta el să poată trăi. Astfel că planta dăruieşte şi trăieşte prin dăruire.
Dacă veţi lua în considerare acest a da şi a lua, atunci veţi recunoaşte ceva ce a jucat un rol important în vechea cunoaştere instinctivă a acestor lucruri. Fraza pe care o extrag din cercetarea antroposofică: „În economia naturii, planta dă iar animalul ia” era întrebuinţată în mod curent pe timpul cunoaşterii clarvăzătoare instinctive a naturii. Şi ceva din această clarvedere s-a mai păstrat până în timpurile mai noi la oamenii dotaţi cu o sensibilitate deosebită, şi veţi găsi tocmai la Goethe această frază pe care o foloseşte adeseori: „În natură totul trăieşte prin a da şi a lua” [ Nota 13 ]. Dacă veţi parcurge operele lui Goethe, o veţi găsi. El nu a mai înţeles-o pe deplin, însă a preluat-o din vechi obiceiuri şi tradiţii, şi simţea că prin această frază se caracteriza un adevăr al naturii. Cei care au venit pe urmă nu au mai înţeles chiar nimic din aceasta, şi nu înţeleg nici ce a vrut Goethe să spună când a vorbit despre a da şi a lua. El vorbeşte despre a da şi a lua şi în legătură cu respiraţia, care respiraţie se află în relaţie reciprocă cu metabolismul. Este în acelaşi timp şi clar şi neclar modul în care a întrebuinţat el acest cuvânt.
Vedeţi acum că, într-un mod bine definit, pădurile, livezile de pomi fructiferi şi arbuştii de pe întinsul Pământului sunt regulatori care determină dezvoltarea în mod corect a vegetaţiei. Iar pe de altă parte sub pământ se află de asemenea un regulator, care sunt larvele inferioare, viermii şi alte animale, în asociere cu calcarul. În acest fel ar trebui concepută relaţia dintre agricultură, pomicultură şi creşterea animalelor, şi din aceasta trebuie păşit apoi în practică. Vom încerca să facem acest lucru în ultima oră pe care o mai avem la dispoziţie, astfel încât cele pe care şi le-a propus admirabilul nostru Cerc experimental să poată fi într-adevăr duse mai departe.
