În această ultimă conferinţă, care va putea fi eventual completată conform cerinţelor dumneavoastră în discuţiile ce vor urma, aş dori, în măsura în care ne va permite scurtul timp disponibil, să aduc câteva completări şi indicaţii practice. Aspectele practice despre care va fi vorba astăzi pot fi redate însă numai într-un mod extrem de greu prin formule generale şi alte reguli asemănătoare, ele fiind supuse în mare măsură individualizării şi aportului personal. Tocmai din această cauză va fi necesar să se aducă în acest domeniu îndeosebi cunoştinţele spirituale-ştiinţifice, care vor putea conduce apoi în mod raţional la individualizarea măsurilor.
Gândiţi-vă numai ce puţin înţeles este astăzi tocmai unul dintre cele mai importante domenii, şi anume domeniul furajării animalelor. Acesta de fapt nici nu se lasă prea mult îmbunătăţit, oricât de multe indicaţii am da în această direcţie. Cum să furajăm animalele? Sunt însă convins că practica se va lăsa în mod esenţial îmbunătăţită, dacă învăţământul agricol va tinde spre înţelegerea a ceea ce este de fapt esenţa furajării. Deocamdată la aceasta aş dori să contribui astăzi cu câte ceva.
Vedeţi dumneavoastră ‒ am mai făcut aluzie la aceasta ‒, semnificaţia hranei pentru animal, ca şi pentru om, este întotdeauna considerată în mod complet greşit. Nu este vorba de ceea ce se petrece la nivel grosier, anume de ingerarea substanţelor nutritive exterioare, urmată apoi ‒ aşa cum ne reprezentăm mai mult sau mai puţin mereu, chiar dacă ne gândim la tot soiul de transformări ‒ de depunerea acestora în organism. În linii mari, privit în mod grosier, există reprezentarea că afară sunt alimentele; animalul le ingerează, înmagazinează în sine ceea ce îi este necesar şi elimină ceea ce nu îi poate folosi. Şi trebuie să se ţină seama de diferite lucruri, de exemplu ca animalul să nu fie supraîncărcat, ca el să primească pe cât posibil o hrană mai substanţială, astfel încât să poată folosi cât mai multe din substanţele nutritive pe care aceasta le conţine. Şi se face şi diferenţa ‒ pentru că şi din punct de vedere materialist lucrurile se diferenţiază în acest domeniu cu multă pasiune ‒ între substanţele propriu-zis nutritive şi acele substanţe care favorizează în organism aşa-numitele procese de ardere, iar pe aceasta se clădesc tot felul de teorii care pot fi apoi aplicate şi practic, constatându-se însă desigur întotdeauna că unele se verifică şi altele nu se verifică, sau nu se mai verifică după un timp, sau că ceva se modifică dintr-o cauză sau alta. Şi cum să te aştepţi la altceva?
Căci, vedeţi dumneavoastră, se vorbeşte despre procesele de ardere din organism. În organism, desigur, nu există un singur proces de ardere, iar combinarea unei substanţe cu oxigenul înseamnă în organism cu totul altceva decât un proces de ardere. O ardere este un proces aparţinând naturii minerale neînsufleţite. Însă în afară de aceasta, aşa cum un organism este altceva decât un cristal de cuarţ, tot la fel ceea ce se numeşte ardere în organism nu este procesul mort de ardere care se desfăşoară în exterior, ci este ceva viu, este chiar ceva înzestrat cu simţire.
Însă simplul fapt că ne exprimăm în modul mai sus-menţionat şi că dăm gândurilor o anumită direcţie, declanşează cea mai mare dezordine. Căci unul care vorbeşte despre arderea din organism, o face doar din superficialitate. Însă dacă el are în vedere adevărul, atunci faptul că vorbeşte din superficialitate nu dăunează, dacă execută lucrurile cât de cât corect conform instinctului sau tradiţiei. Însă dacă treptat peste această vorbire din superficialitate se suprapune „psihopatia professoralis” („pedanteria maladivă” ‒ n.tr.) ‒ am folosit deja de multe ori această expresie ‒, atunci ea va face din ceea ce era vorbire pur superficială teorii ingenioase - le consider cu adevărat ingenioase. Şi atunci se procedează în aşa fel încât se aplică aceste teorii, însă lucrurile nu se mai potrivesc deloc. Se vorbeşte despre ceva care nu mai are nici o legătură cu ceea ce se petrece în plante şi animale. Acesta este un fenomen caracteristic zilelor noastre, anume că se face cu totul altceva decât ceea ce ar fi în acord cu procesele din natură. De aceea trebuie să ne îndreptăm atenţia tocmai asupra acestui domeniu, pentru a vedea despre ce este vorba.
Să avem acum în vedere lucrurile pe care le-am luat ieri în considerare, şi anume că planta are un corp fizic şi unul eteric, iar în partea sa superioară pluteşte oarecum în jurul ei astralul. Planta nu ajunge să aibă un corp astral, însă este învăluită de astral. Dacă ea se leagă într-un mod net cu astralul, aşa cum este cazul la formarea fructelor, atunci ia naştere o hrană, care susţine apoi astralul din organismele animal şi uman. Privind în profunzimea fenomenului, vom vedea la o plantă oarecare sau la orice altceva dacă poate sau nu poate sprijini ceva în organismul animal. Sunt însă de părere că trebuie neapărat privit şi polul opus. Căci acolo se află ceva extraordinar de important. Am mai atins această problemă, însă acum, când trebuie create bazele proceselor de hrănire a animalelor, trebuie subliniată încă o dată în mod deosebit.
Pentru că este vorba de furajare, să plecăm de la animale. La animale nu avem o tripartiţie atât de distinctă a organismului ca la om. La animal avem evident organismul neuro-senzorial şi organismul metabolism-membre. Acestea sunt net distincte unul de celălalt, însă la diversele animale organismul mijlociu, cel ritmic, este imprecis conturat. În organismul ritmic pătrunde ceva ce provine din organismul senzorial şi încă ceva ce provine din organismul metabolic, astfel încât propriu-zis la animal trebuie să se pună problema altfel decât la om. La om se poate vorbi foarte precis despre această tripartiţie a organismului. Însă la animal ar trebui să se vorbească despre organizaţia neuro-senzorială localizată îndeosebi în cap, şi despre organizaţia metabolism-membre situată în partea posterioară a corpului şi în membre, dar care pătrunde în schimb întreg organismul. Iar la mijloc, la animal, metabolismul este mai ritmic decât la om, chiar şi organizaţia neuro-senzorială este mai ritmică, iar cele două se întrepătrund, astfel încât ritmicul nu are o autonomie atât de distinctă ca la om. Este mai degrabă o contopire imprecisă a celor doi poli extremi (vezi desenul).
Tabla 8La animal ar trebui vorbit de fapt de o bipartiţie a organismului, în aşa fel încât cele două componente se amestecă la mijloc, iar aceasta determină aşa-numita organizaţie animală.
Acum, tot ceea ce există ca substanţă în organizaţia cap ‒ la fel este şi la om, să rămânem însă la animal ‒, ceea ce se află în organizaţia cap este materie pământească. Ceea ce se află în interiorul capului este materie pământească. Deja din stadiul embrionar, materia pământească este introdusă în organizaţia cap. Organizaţia embrionului trebuie să fie astfel aranjată încât capul să-şi primească substanţele de la pământ. Avem aşadar înăuntru substanţă pământească. Dimpotrivă, tot ceea ce avem ca substanţă în organizaţia metabolism-membre, tot ceea ce formează intestinele, membrele, muşchii, oasele şi aşa mai departe, nu provine de la pământ, ci provine din ceea ce este preluat din aerul şi căldura de deasupra pământului. Aceasta este substanţă cosmică. Este important să nu consideraţi o copită ca formată prin aceea că materia fizică pe care o mănâncă animalul ajunge până în locul respectiv şi se depune acolo. Nu e deloc aşa, ci prin simţuri şi respiraţie se preia materie cosmică.
Ceea ce mănâncă animalul are aici simplul rol de a dezvolta în acesta forţele de mişcare, care permit cosmicului să fie introdus în organizaţia metabolism-membre, aşadar până la a forma copita, astfel încât aici pretutindeni avem numai substanţă cosmică. Însă cu forţele este invers. În cap avem de a face cu forţele cosmice pentru că tocmai în cap sunt localizate mai ales simţurile, iar simţurile percep din cosmos. În organizaţia metabolism-membre ‒ gândiţi-vă numai că atunci când mergem ne legăm neîntrerupt cu gravitaţia Pământului, şi aşa este legat de pământesc şi tot ceea ce facem cu membrele -, avem de a face cu forţe pământeşti, terestre, aşadar cu substanţe cosmice şi forţe pământeşti.
Într-adevăr nu este indiferent dacă vaca, cu membrele ei, de care are nevoie pentru muncă dacă e să devină animal de povară, sau un bou, dacă e să devină animal de povară, dacă aceştia primesc o astfel de hrană care să le permită preluarea în sine a cât mai mult posibil din substanţa cosmică, şi ca hrana care trece prin stomac să fie astfel aleasă încât să dezvolte multe forţe pentru a introduce această substanţă cosmică peste tot în membre, muşchi şi oase. De asemenea trebuie ştiut că substanţele ce pot fi necesare în cap trebuie primite tocmai prin hrană, iar alimentele prelucrate la trecerea lor prin stomac trebuie conduse către cap. În această relaţie, capul depinde de stomac, iar nu copita; şi trebuie să ne fie clar că hrana primită din corp capul o poate prelucra numai dacă va putea primi în mod corespunzător forţele din cosmos. Aşadar vitele nu trebuie închise în grajduri întunecoase unde nu pot pătrunde la ele forţele cosmice, ci să fie duse la păşune şi să li se dea într-adevăr ocazia de a intra şi perceptiv-senzorial în legătură cu lumea înconjurătoare.
Vedeţi dumneavoastră, trebuie să luăm seama, de exemplu, la următoarele: imaginaţi-vă un animal care stă în staulul întunecos în faţa ieslei şi primeşte cu porţia ceea ce îi pune înţelepciunea oamenilor în această iesle. Dacă acest animal nu are parte de o variaţie ‒ pe care o poate avea numai în libertate ‒ acest animal va prezenta o mare diferenţă faţă de un altul care se serveşte de simţurile sale, de exemplu de organele mirosului, care-şi caută singur hrana afară în libertate, care se conduce după miros, care urmează forţele cosmice conform mirosului său, care-şi caută hrana şi şi-o ia el însuşi, şi a cărui întreagă activitate se desfăşoară în această preluare a hranei.
Un animal ţinut în faţa ieslei ‒ căci anumite lucruri sunt moştenite ‒ nu va da imediat semnele unei lipse de forţe cosmice în el; căci el le mai moşteneşte, însă va genera treptat urmaşi în care forţele cosmice încetează să mai fie înnăscute, pe care deci nu le mai au. Şi animalul va slăbi plecând de la cap, ceea ce înseamnă că nu-şi mai poate hrăni corpul, pentru că nu poate prelua substanţele cosmice care la rândul lor trebuie să pătrundă în corpul său. Aceasta ne arată că nu se poate vorbi simplist la modul general: „În cazul acesta furajaţi cu ceva, în cazul acela cu altceva”, ci că trebuie să ne facem o reprezentare despre importanţa unor metode precise de furajare pentru întreaga natură a organizaţiei animale.
Să mergem însă mai departe. Ce se află de fapt conţinut în cap? Substanţă pământească. Aşadar, dacă extragem animalului creierul, organul său cel mai nobil, în acesta avem substanţă pământească. La om, avem în creier substanţă pământească, doar forţele sunt cosmice, substanţa este pământească. La ce serveşte acest creier? El serveşte ca suport pentru Eu. Animalul însă nu are încă un Eu. Să reţinem bine: creierul serveşte ca suport pentru Eu; animalul însă nu are încă un Eu, creierul său este încă pe calea formării Eului. La om se continuă mereu formarea Eului. Animalul are aşadar un creier; cum s-a format acesta?
Să considerăm procesul organic în ansamblu. Tot ceea ce se petrece acolo, ceea ce apare în creier ca fiind material, pământesc, este pur şi simplu o excreţie, este un eliminat din procesul organic. Aici se elimină materie pământească spre a servi ca bază pentru Eu. Există o anumită cantitate de materie pământească care ‒ pe baza procesului ce se formează în sistemul metabolism-membre începând de la preluarea hranei prin distribuţia legată de digestie ‒ este capabilă de a conduce alimentele pământeşti de acolo până în cap şi în creier; există o anumită cantitate de substanţă pământească ce parcurge acest drum şi care apoi este propriu-zis eliminată în creier. Însă această substanţă hrănitoare nu este eliminată numai în creier, ci deja pe parcursul drumului, în intestin. Ceea ce nu poate fi prelucrat mai departe, este eliminat în intestin, şi aici ne întâmpină o înrudire pe care o veţi găsi extraordinar de paradoxală, însă pe care nu ne este permis să o neglijăm dacă vrem să înţelegem organizaţia animală şi cea umană. Ce este masa cerebrală? Masa cerebrală este pur şi simplu masă intestinală dusă până la capăt. Eliminarea ne-dusă până la capăt în formarea creierului, trece prin intestin. Conţinutul intestinului este cu totul înrudit cu conţinutul creierului, din punct de vedere al proceselor sale.
În mod grotesc, aş spune că ceea ce se răspândeşte în creier, este o grămadă de bălegar aflată într-un stadiu superior; însă din punct de vedere obiectiv, este absolut corect. Bălegarul este cel care, printr-un proces organic propriu, este transformat în nobila masă a creierului, şi devine acolo bază pentru dezvoltarea Eului. La om, pentru că omul îşi poartă Eul pe Pământ, gunoiul abdominal se transformă pe cât de mult posibil în gunoi cerebral; la animal mai puţin, şi de aceea în bălegarul său abdominal rămâne ceva în plus, care ulterior este folosit ca adevărat bălegar. În el rămâne mai mult Eu potenţial înăuntru. Pentru că animalul nu îl ridică până la Eu, rămâne mai mult Eu potenţial. De aceea gunoiul animal şi gunoiul uman sunt două lucruri cu totul diferite. Gunoiul animal conţine încă Eu potenţial. Iar când vom gunoi, vom găsi că atunci când aducem din exterior gunoi la rădăcini, când aducem Eu rădăcinilor, plantelor, dacă desenăm planta întreagă (vezi desenul) aici jos avem rădăcinile, sus frunzele şi florile care se dezvoltă ‒ aici se dezvoltă astralitatea prin legătura cu aerul, în timp ce aici jos se dezvoltă Eul potenţial al plantei prin legătura cu gunoiul.
O asemenea agricultură este efectiv un organism. Acesta îşi dezvoltă componenta astrală în partea sa superioară, existenţa livezilor şi a pădurii dezvoltă astralitatea.
(Tabla 8)Când animalele se hrănesc în mod corect din ceea ce se găseşte deasupra pământului, atunci ele dezvoltă în bălegarul pe care îl elimină forţele juste de Eu, care la rândul lor fac să crească plantele începând de la rădăcină în mod corect pe direcţia forţei gravitaţionale. Este o minunată acţiune mutuală. Însă această acţiune mutuală trebuie înţeleasă în mod treptat.
Vedeţi dumneavoastră, lucrurile fiind aşa cum le-am prezentat, agricultura este un fel de individualitate. Iar din aceasta vom înţelege că animalele vor trebui menţinute mai mult sau mai puţin în această activitate mutuală, şi tot aşa şi plantele vor trebui menţinute mai mult sau mai puţin în această acţiune mutuală. Prin urmare, este un prejudiciu adus naturii, într-un anumit sens, să nu se folosească bălegarul de la animalele aparţinând aceleiaşi ferme agricole, ci să se suprime aceste animale iar îngrăşământul să fie adus tocmai din Chile. Căci în felul acesta se trece peste faptul că un ciclu închis este ceva care trebuie să se susţină singur. Desigur, lucrurile trebuie astfel organizate încât acesta să se poată susţine singur. Pur şi simplu, în ferma agricolă trebuie să avem atâtea animale şi astfel de animale, încât în respectiva fermă să se obţină o cantitate şi o calitate justă de bălegar. Şi trebuie vegheat la cultivarea acelor plante pe care animalele să le mănânce în mod instinctiv, pe care să le caute.
Desigur că experimentările vor fi complicate, pentru că vor fi individualizate. Însă tocmai despre aceasta este vorba, de a da directive asupra modului cum trebuie efectuate experimentele. Şi aici se vor experimenta multe. Vor rezulta atunci reguli de cum trebuie procedat, însă toate aceste reguli trebuie să reiasă din principiul că agricultura trebuie să fie pe cât de mult posibil închisă în sine, în aşa fel încât să se poată susţine singură. Ce-i drept, nu pe deplin. De ce? Printr-o considerare obiectivă a lucrurilor în sens spiritual-ştiinţific nu devenim niciodată fanatici. Iar ordinea economică aşa cum este ea actualmente nu permite realizarea integrală a acestei autonomii. Însă ar trebui încercat să se realizeze aşa ceva, pe cât de mult este posibil.
Vedeţi dumneavoastră, ştiind acestea, se poate găsi acum mai concret raportul dintre organismul animal şi organismul vegetal, adică organismul furajer. Să-l privim însă mai întâi în linii mari, în general.
Să luăm în considerare rădăcina: rădăcina, care de regulă se dezvoltă în interiorul pământului, este pătrunsă ‒ datorită bălegarului ‒ de o forţă de Eu în devenire; ea absoarbe forţa de Eu în devenire prin întreg modul său de a fi în interiorul pământului, şi este sprijinită în absorbirea acestei forţe de Eu atunci când poate fi găsită în pământ cantitatea corespunzătoare de săruri.
Să presupunem că avem o rădăcină conformă celor de mai înainte. Trebuie să declarăm rădăcinile ca fiind, dintre toate alimentele, acelea care, atunci când pătrund în organismul omenesc, găsesc, prin intermediul digestiei, cel mai lesne drumul către cap. De aceea vom folosi hrana bazată pe rădăcini atunci când presupunem că trebuie să dăm capului substanţă, substanţe materiale, pentru ca forţele cosmice care acţionează prin cap să-şi găsească substanţa corespunzătoare activităţii lor plastice. Gândiţi-vă că cineva ar spune următoarele: trebuie să hrănesc pe bază de rădăcini un animal care are nevoie să i se conducă substanţe înspre cap pentru a ajunge în cel mai activ raport senzorial posibil, adică raport cosmic, cu mediul cosmic înconjurător. Nu vă veţi gândi imediat la un viţel şi la morcovi? Dacă viţelul mănâncă morcovii, aveţi îndeplinit întregul proces. În clipa în care vă pronunţaţi asupra acestora astfel, şi ştiţi cum arată lucrurile în realitatea lor vie, vă îndreptaţi privirea asupra a ceea ce trebuie să se întâmple. Trebuie numai să ştiţi cum are loc acest proces interactiv.
Să mergem mai departe. Odată ce substanţa este într-adevăr dirijată spre cap şi ajunge în cap, dacă am oferit viţelului morcovi, trebuie să poată începe procesul invers, în alţi termeni trebuie ca acuma capul să poată lucra prin voinţă, ca el să poată produce în felul acesta forţe în organism, astfel încât la rândul lor atari forţe să poată fi prelucrate înăuntrul organismului. Nu este permis ca gunoiul de morcovi să fie doar pur şi simplu depozitat în cap, ci din ceea ce este astfel depozitat acolo, adică aflat în anabolism, trebuie să pătrundă în organism radiaţii de forţe, acum fiindu-vă necesar un al doilea aliment, care să permită acelei părţi a corpului care a fost servită ‒ aşadar capului ‒ să muncească la rândul său în mod corect în folosul restului organismului.
Vedeţi deci: am dat morcovii. Vreau ca acum corpul să fie corect pătruns de forţele ce se pot dezvolta plecând de la cap. Pentru aceasta am nevoie de ceva care în natură are o formă radiantă sau care leagă corect laolaltă această formă radiantă, să zicem într-o formaţiune concentrată. De ce vom mai avea nevoie? Avem nevoie, ca al doilea furaj pe lângă morcovi, de ceva care se transformă într-o stare radiantă în plantă, şi care apoi adună din nou această forţă radiantă. Gândul se îndreaptă atunci spre seminţele de in sau ceva asemănător. Şi dacă hrăniţi animalele tinere cu morcovi şi seminţe de in sau cu ceva care se completează în alt mod, cum ar fi, să spunem, fân proaspăt cu morcovi, atunci veţi obţine ceva care acţionează într-adevăr dominant în întregul animal, care aduce într-adevăr animalul pe drumul pentru care este predispus prin structura sa. Astfel încât trebuie să încercăm să dăm animalelor tinere o asemenea hrană care, pe de o parte, promovează forţa Eului, iar pe de alta promovează ceea ce se îndreaptă de sus în jos, adică completările astralice. Acesta este în mod deosebit cazul a tot ceea ce are tulpina lungă (vezi desenul), care se dezvoltă conform specificului acestei alungiri a tulpinii sale, şi care prin această tulpină lungă devine fân. Astfel sunt privite aceste lucruri aici şi aşa ar trebui să fie privită întreaga agricultură, ştiind despre fiecare lucru ce se întâmplă cu el, atunci când parcurge fie calea de la animal în sol, fie pe cea de la plantă în animal.
Să aprofundăm acestea. Să luăm un animal care trebuie să se fortifice tocmai în această zonă mediană, acolo unde organizaţia cap, organizaţia neuro-senzorială se dezvoltă mai mult în direcţia respiraţiei şi tot aşa acolo unde organizaţia metabolică se dezvoltă mai mult în direcţia ritmicului, acestea două întrepătrunzându-se. Care sunt animalele care trebuie să se fortifice în această zonă? Sunt tocmai animalele de lapte. Acestora le este necesară fortificarea mediană. La producerea laptelui trebuie împlinită cerinţa ca animalele să se fortifice în această zonă.
(Tabla 8)La ce trebuie să fim însă atenţi? Trebuie să fim atenţi ca între curentul care se îndreaptă de la cap către partea posterioară şi care este mai cu seamă unul de forţe, şi curentul care se îndreaptă dinspre partea posterioară către partea anterioară, care este mai cu seamă unul de substanţe, să aibă loc o interacţiune corectă. Dacă această interacţiune se realizează corect, astfel încât ceea ce se revarsă dinspre partea posterioară către cea anterioară să fie prelucrat pe cât se poate de bine de forţele care se revarsă din partea anterioară către cea posterioară, atunci se formează un lapte bun şi abundent. Căci laptele bun conţine ceea ce este elaborat în mod special în zona metabolismului, este conţinută o elaborare de substanţe ce nu a trecut încă prin sistemul sexual, însă care a devenit prin procesul de digestie cât se poate de asemănător procesului digestiv sexual. Laptele este pur şi simplu o secreţie transformată a glandelor sexuale, transformată prin aceea că substanţelor aflate pe cale de a fi secreţie sexuală le vin în întâmpinare forţele capului care îşi exercită acolo acţiunea. Putem cuprinde cu înţelegerea întregul proces care de fapt se desfăşoară aici, el este întru totul transparent.
Pentru toate aceste procese a căror desfăşurare urmează să aibă loc în acest mod, trebuie să căutăm acele alimente ce acţionează mai puţin în direcţia capului decât rădăcinile, care au asimilat forţa Eului. Însă nu ne este îngăduit ‒ pentru că trebuie să rămână înrudirea cu forţa sexuală, dar fără a aduce prea mult astral ‒ nici să luăm prea mult din ceea ce se află situat înspre floare şi fruct. Cu alte cuvinte, atunci când este vorba despre producerea de lapte, va trebui să facem apel la ceea ce se află între floare şi rădăcină, la ceea ce este verdeaţă şi element foliar şi la tot ceea ce se dezvoltă în frunză şi partea ierboasă (vezi desenul). În cazul special în care vom vrea să stimulăm lactaţia la un animal despre care credem că poate da mai mult, vom obţine un rezultat cert dacă vom proceda în felul următor. Presupuneţi că furajăm mai întâi o vacă de lapte oarecare, pentru că acestea sunt circumstanţele, cu hrană ierboasă şi frunziş.
(Tabla 8)Vreau să sporesc producţia de lapte. Îmi imaginez că producţia de lapte va putea fi sporită. Ce fac atunci? Atunci folosesc plante care trag în procesul de înfrunzire şi creştere a ierbii procesul de fructificare, adică ceea ce se derulează în înflorire şi în fecundare. Acest lucru îl fac de exemplu leguminoasele şi îndeosebi speciile de trifoi. În substanţialitatea trifoiului se dezvoltă diferite elemente de tip fruct, întocmai ca la varză. Dacă tratăm astfel o vacă, nu vom observa un efect prea mare la ea însăşi, însă dacă vaca fată ‒ căci acest proces prin care se face o reformă a hrănirii trece de regulă printr-o generaţie pentru a se împlini ‒ atunci viţeaua va fi o bună vacă de lapte. În legătură cu acestea, va trebui să fim atenţi în mod special la ceva. După ce vechile tradiţii ale înţelepciunii instinctive aparţinând acestui domeniu au dispărut, de cele mai multe ori s-a păstrat câte ceva, aşa cum medicii au păstrat unele remedii, fără să mai ştie de ce; însă ei le-au păstrat pentru că acestea au ajutat întotdeauna.
Astfel, se mai cunoaşte câte ceva din vechile tradiţii, chiar dacă nu se ştie de ce sunt întrebuinţate; de regulă se fac experimente, şi în acest caz se stabilesc cantităţile necesare, ce se vor da aşadar vitelor de îngrăşat, vacilor de lapte şi aşa mai departe. Şi adesea cu aceste lucruri se merge într-adevăr ca şi cu experimentele omeneşti de tot felul, în special când aceste experimente sunt făcute cu totul la voia întâmplării. Gândiţi-vă ce se întâmplă cuiva când, aflat printre mulţi alţi oameni, îl apucă durerea de gât: cu cele mai bune intenţii, fiecare îi va da câte ceva. Într-o jumătate de oră respectivul va dispune de o întreagă farmacie. Dacă le-ar lua pe toate, medicamentele s-ar anula reciproc, şi în mod sigur omul îşi va deranja grav stomacul fără însă ca durerea de gât să-i treacă. Şi aşa, datorită unor astfel de circumstanţe, ceea ce ar fi trebuit să se rezolve simplu, se transformă în ceva cu totul complicat.
Ceva cu totul asemănător se petrece când se experimentează la voia întâmplării cu furajele. Căci, nu-i aşa, se foloseşte ceva care într-o anumită privinţă se potriveşte, dar nu şi în alta. Se încearcă apoi altceva, care se adaugă, şi astfel se obţine o sumă de furaje dintre care fiecare are o anumită importanţă pentru animalele tinere sau pentru vitele de îngrăşat; însă totul se complică într-atât de mult încât lucrurile realmente nu mai pot fi controlate şi asta deoarece raporturile de forţe nu mai pot fi controlate. Sau efectele se vor anula reciproc. Este ceea ce se întâmplă frecvent, şi anume îndeosebi la cei ce practică agricultura instruiţi numai pe jumătate. Aceştia consultă cărţile sau îşi amintesc ceea ce au învăţat: „Animalele tinere trebuie hrănite aşa, vitele de îngrăşat aşa”. Şi ei caută ce spune cartea. Însă în felul acesta nu se poate obţine prea mult, deoarece în anumite circumstanţe ceea ce se citeşte din cărţi poate contrazice ceea ce şi aşa se administrează animalului. Se va proceda în mod raţional numai dacă se pleacă de la un asemenea mod de gândire ca acela pe care l-am indicat, şi care simplifică în mai multe privinţe hrănirea animalului, în aşa fel încât ea poate fi privită în ansamblu.
Să admitem că avem vederea de ansamblu: morcovii sau carotele şi seminţele de in acţionează într-un anume mod. Acest lucru poate fi înţeles şi urmărit. Acuma nu se încurcă lucrurile. Se poate urmări efectul a ceea ce se administrează. Gândiţi-vă cum ne identificăm cu procesele agricole în cauză dacă facem lucrurile în acest fel întru totul conştient, întru totul chibzuit. Şi astfel vom dobândi cunoştinţe nu în vederea complicării, ci în vederea simplificării modului de furajare a animalelor. Încercările făcute cu timpul au dat anumite rezultate bune, chiar foarte multe, însă procedeul este nesistematic şi inexact. Metoda se consideră astăzi ca fiind exactă, însă de fapt aceasta nu e exactitate, pentru că lucrurile se încurcă şi nu mai pot fi urmărite cu claritate, pe când ceea ce v-am prezentat poate fi urmărit ‒ datorită simplităţii şi modului său simplu de acţiune ‒ până în organismul animal. Să privim o altă problemă.
Să considerăm lucrurile îndeosebi sub aspectul elementului floare, a ceea ce în floare acţionează fructificând. Mai mult, trebuie să vedem şi ceea ce în restul plantei tinde spre principiul fruct. Planta are în ea ceva ce l-a fascinat în mod deosebit pe Goethe. Ea are prezentă în întregul ei organism această tendinţă care de altminteri se localizează prin specializare. Nu-i aşa, la alte plante introducem în pământ, pentru a obţine o nouă plantă, ceea ce în inflorescenţă apare ca fruct, însă la cartof nu procedăm în acest fel. Aici folosim ochii tuberculilor. La multe plante nu procedăm aşa, şi asta deoarece acestea posedă principiul fructificator. Şi acest principiu fructificator care nu este împins în natură până la punctul său final ‒ căci în natură nu este totul împins până la punctul său final ‒ poate fi întotdeauna amplificat în modul său de acţiune prin acele procese care aparent sunt întru câtva asemănătoare arderii exterioare.
Aşadar ceea ce din plantă trece în furajul uscat îşi sporeşte eficienţa dacă planta este lăsată să piardă din conţinutul de apă fiind expusă luminii soarelui; atunci procesul potenţial existent este condus mai departe în sensul fructificării. Aici avem de a face de fapt cu un minunat instinct. Când examinăm lumea cu intenţia de a o înţelege, de fapt ajungem să ne întrebăm: oare de ce au ajuns oamenii să-şi fiarbă hrana? Aceasta este o problemă. Însă de obicei nu ne punem întrebări despre lucrurile cu care ne confruntăm zi de zi. De ce au ajuns oamenii să-şi fiarbă hrana? Au ajuns să-şi fiarbă hrana tocmai pentru că au găsit treptat că în întreg potenţialul fructificator au de jucat un rol procesele care sunt proprii fierberii, care sunt proprii procesului de ardere, procesului de încălzire, procesului de uscare, procesului de înăbuşire, căci toate aceste procese dau posibilitatea înainte de toate elementului floare şi elementului sămânţă, ‒ însă în consecinţă şi celorlalte părţi ale plantei, în mod indirect, şi anume în etajele superioare ale lor ‒, de a dezvolta în mod deosebit de puternic forţele ce trebuie dezvoltate în sistemul metabolism-membre al animalului. Deja floarea şi părţile sămânţă ale plantei acţionează la nivelul florii şi al seminţei asupra sistemului metabolic, asupra sistemului digestiv al animalului, astfel încât acţionează acolo preferenţial prin dezvoltarea forţelor, nu prin substanţialitatea lor. Pentru că sistemul metabolism-membre are nevoie de forţe terestre. Iar în măsura în care are nevoie de ele trebuie să le şi primească.
Să aruncăm o privire generală asupra animalelor care păşunează în Alpi. Ele nu sunt la fel cu cele aflate la câmpie, deoarece trebuie să se deplaseze în condiţii dificile de teren. Condiţiile sunt dificile prin aceea că solul nu este orizontal. Nu este acelaşi lucru dacă se deplasează pe un teren orizontal sau pe unul în pantă. Astfel, animalele de munte trebuie să primească în sine ceea ce dezvoltă forţele încordate prin voinţă în regiunea membrelor. Altfel, ele nu ar fi bune nici de povară, nici de lapte, nici de carne. Trebuie vegheat ca ele să primească suficientă hrană provenită din plantele aromatice alpine la care natura însăşi, prin procesul de coacere la soare, a activat la nivelul florii înflorirea şi fructificarea. Însă şi prin prelucrarea ulterioară artificială se poate aduce forţă în membre, anume când această prelucrare artificială constă în fierbere, dare în clocot şi aşa mai departe. Este de preferat ceea ce provine din partea de fruct şi de floare a plantei, şi anume să prelucrăm în acest fel plante care prezintă din capul locului o puternică înclinaţie spre înflorire şi fructificare, care-şi dezvoltă puţin tulpinile şi frunzele şi trec imediat la înflorire şi formarea de fruct. Va trebui să fierbem tot ceea ce nu are tendinţa să devină masă vegetativă, şi care proliferează în înflorire şi în formarea de fruct.
Şi oamenii vor face foarte bine să observe uneori şi la ei înşişi asemenea lucruri, altminteri anumite lucruri provocate de cei ce alunecă pe panta lenei şi a trândăviei nu vor ieşi la iveală. Căci poţi aluneca pe această pantă şi îţi poţi spune foarte bine: „Dacă trebăluiesc toată ziua, nu pot deveni în realitate un mistic. Un real mistic pot fi numai dacă devin foarte liniştit, dacă nu am neîncetat motivul de a mă zbuciuma, fie datorită mie însumi, fie datorită anturajului meu, dacă devin astfel încât să pot spune anturajului meu: nu am puterea să muncesc tot timpul; abia atunci pot deveni un mistic adevărat. Deci încerc să-mi pregătesc şi hrana astfel încât să devin un mistic adevărat”. Aşadar ajungem să mâncăm numai crudităţi, nu mai fierbem nimic şi ajungem realmente să mâncăm numai crudităţi. Însă, vedeţi dumneavoastră, lucrurile se ascund reciproc şi nu mai ies la iveală în mod firesc. Bineînţeles, e clar că dacă cineva nu mai mănâncă decât crudităţi, alunecă în acest fel puternic pe panta misticii; şi dacă acesta are din capul locului o constituţie fizică slabă, atunci el va progresa fără îndoială, va avansa cu paşi mari în sensul leneviei, adică al misticii. Ceea ce se întâmplă la om poate fi pe deplin transpus şi la animal, aşadar vom şti cum trebuie să procedăm pentru ca animalul să devină vioi.
La om însă poate apărea şi situaţia inversă. El poate avea o constituţie fizică robustă, şi abia mai târziu să fie cuprins de ideea bizară de a deveni un mistic. El poate poseda importante forţe fizice. Atunci se vor dezvolta în el procesele proprii lui, şi în plus forţele care prelucrează mai departe în el crudităţile mâncate. În acest caz îi va putea dăuna prea puţin. Şi dacă el face apel la forţele care altminteri rămân ascunse şi dau reumatismul şi guta, dacă consumatorul de crudităţi face apel la aceste forţe şi le prelucrează mai departe, atunci el va deveni cu atât mai viguros.
Orice lucru prezintă un dublu aspect, aşa cum balanţa prezintă două talere. De aceea trebuie să ne pricepem la individualizarea lor. Nu pot fi date principii generale. Acesta este avantajul vegetarianismului, că îl fortifică pe om, deoarece scoate forţele din propriul organism care altminteri sunt lăsate în voia lor în organism şi care sunt realmente cele care cauzează guta, reumatismul, diabetul şi aşa mai departe. Şi dacă se mănâncă exclusiv crudităţi, atunci aceste forţe trebuie să producă coacerea plantelor pentru om. Însă dacă preferăm hrana animală, aceste forţe sedimentează în organism, rămân neutilizate şi lucrează de la sine, prin aceea că depun în cele mai diverse locuri produse ale metabolismului sau extrag din organe substanţe necesare acestora, pe care le folosesc în propriul interes în detrimentul omului, ca la diabet şi aşa mai departe. Aceste lucruri nu pot fi înţelese decât dacă sunt privite din lăuntrul lor.
Dacă ne vom pune acum problema îngrăşării animalelor, ne vom spune astfel: va trebui să fie la fel ca şi cum s-ar introduce într-un sac cât de multă substanţă cosmică. Ah, porcii cei graşi sunt nişte animale atât de cereşti! Căci în corpul lor gras au ‒ în măsura în care nu este vorba de sistemul neuro-senzorial ‒ numai substanţă cosmică, iar nu pământească. Porcii au nevoie de ceea ce înfulecă numai pentru a repartiza în corp pe de altă parte, această abundenţă de substanţă cosmică pe care ei trebuie să o preia din toate părţile. Porcul trebuie să mănânce aşa pentru a putea repartiza această substanţă ce trebuie extrasă din cosmos. El trebuie să aibă în sine forţele necesare acestei repartizări, şi tot aşa şi celelalte animale de îngrăşat. De aceea veţi vedea cum se îngraşă aceste animale când li se dă o hrană ce conţine principiul fructificator, pe cât posibil prelucrată în continuare, prelucrată prin fierbere sau înăbuşire, şi când li se dă ceva care are deja în sine principiul fructificator, însă relativ amplificat, aşadar să spunem pe cât posibil sfeclă, la care acest principiu este deja mai amplificat decât în starea originară, şi care printr-o cultură dusă mai departe an de an s-a amplificat faţă de soiul sălbatic.
Aşadar acum ne putem întreba din nou: ce trebuie să dăm, de exemplu, unui animal de îngrăşat? Ceva care contribuie pe cât posibil la repartizarea substanţei cosmice, aşadar ceva care în primul rând se află aproape de nivelul principiului fructificator şi care apoi a fost în plus prelucrat în mod corect. O astfel de condiţie este îndeplinită în esenţă de anumite turte oleaginoase sau ceva asemănător. Însă pe de altă parte va trebui ca la un astfel de animal capul să nu rămână complet neglijat, ca într-o asemenea cură de îngrăşare oarecare substanţe terestre să mai răzbată până la cap. Aşadar celor anterioare va trebui să le opunem ceva care de această dată trebuie administrat în cantitate mică, şi asta deoarece capul nu are nevoie de prea mult. Aşadar trebuie administrat în cantităţi mici. Prin urmare ar trebui să adăugăm totuşi în furajele vitelor de îngrăşat ceva rădăcinoase, chiar dacă în doze mici.
Vedeţi dumneavoastră, există şi o substanţă ‒ o substanţă pură ‒ care nu joacă nici un rol special. În general se poate spune că, în organismul omenesc, elementul rădăcină acţionează asupra capului, că elementul floare acţionează asupra sistemului metabolism-membre iar elementul frunză şi iarba asupra sistemului ritmic, fiecare cu substanţialitatea sa. Ceea ce mai trebuie însă adăugat, deoarece are o acţiune asupra membrelor organizaţiei animale, este elementul sare. Şi după cum hrana, atât la om cât şi la animal, constă foarte puţin din sare, vedem, tocmai din acest adaos de sare, că nu întotdeauna cantitatea este cea care contează, ci calitatea corespunzătoare, şi că se poate spune despre micile cantităţi, dar de calitate corespunzătoare, că-şi îndeplinesc pe deplin menirea.
Trebuie să mai menţionez acum ceva deosebit de important, la care v-aş ruga să faceţi experienţe riguros exacte ce pot fi extinse înspre observarea omului, dacă el preferă alimentul respectiv. După cum ştiţi, în ultima vreme, de un timp relativ scurt, a fost introdus un nou fel de aliment, roşia. Aceasta este foarte apreciată de către mulţi. Însă este şi un obiect de studiu extrem de important. Din cultivarea şi consumul de roşii se poate învăţa extraordinar de mult. Acei oameni ‒ şi există astăzi într-adevăr destui ‒ care reflectează puţin asupra acestor lucruri, găsesc, pe bună dreptate, că la om consumul de roşii are o semnificaţie deosebită ‒ şi aceasta se poate extinde pe deplin şi la animale, le-am putea obişnui cu roşii ‒, are o semnificaţie deosebită pentru tot ceea ce în organism se emancipează de organism şi-şi formează o organizaţie proprie în sânul organismului. Vedeţi dumneavoastră, de aici rezultă două lucruri. Se confirmă supoziţia unui american după care în anumite condiţii consumul de roşii ca aliment de regim acţionează benefic asupra înclinaţiei maladive a ficatului, şi asta deoarece ficatul este organul care lucrează cu cea mai mare autonomie în organismul omului, astfel încât bolile de ficat ‒ care sunt predominante la animale ‒ pot fi în general combătute tocmai prin roşii.
Vedeţi, aici se pătrunde cu înţelegerea, în primul rând, la legătura dintre plantă şi animal. De aceea ‒ aceasta vreau să o spun în paranteză ‒ celui care suferă de carcinom ‒ adică ceea ce din capul locului autonomizează un anumit domeniu în organismul omenesc, sau în organismul animal ‒, deci unui om care suferă de carcinom trebuie să i se interzică imediat consumul de roşii. Însă acum să ne întrebăm: cu ce se află în legătură faptul că roşia acţionează în mod deosebit asupra a ceea ce este autonom în organism, asupra a ceea ce are tendinţa să se specializeze în organism?
Aceasta este în legătură cu ceea ce vrea roşia şi cu ceea ce are ea nevoie în vederea formării sale. Roşia se simte cel mai bine în dezvoltarea ei când dispune pe cât posibil de un bălegar care-şi mai are încă structura iniţială, aşa cum a fost el eliminat de animal, sau aşa cum s-a separat din altceva. Dacă bălegarul nu a rămas să se transforme mult timp în natură, dacă este încă un bălegar în stare brută, dacă adunaţi undeva resturi care să formeze o grămadă oarecare de bălegar şi de compost, în care se află pe cât posibil multe componente neprelucrate şi nepreparate, aşa cum au luat ele fiinţă, şi dacă plantaţi acolo roşii, atunci veţi vedea că vor creşte cele mai frumoase roşii. Şi dacă aţi folosi compost format din vrejii roşiilor, dacă lăsaţi aşadar roşiile să crească pe propriul lor gunoi, ele se vor dezvolta minunat. Roşia nu vrea deloc să-şi iasă din ea însăşi, nu vrea deloc să-şi iasă din vitalitatea sa intensă. Ea nu vrea să o părăsească pe aceasta. Roşia este cea mai nesociabilă fiinţă din regnul vegetal. Ea nu vrea să preia nimic străin. Ea respinge înainte de toate ceea ce a parcurs o dată un proces de transformare, ea nu doreşte compostul. Şi cu aceasta se află în legătură faptul că ea poate acţiona la fel asupra organizaţiei autonome din organismul uman şi animal.
Înrudit cu roşia într-o anumită privinţă ‒ în direcţia menţionată ‒ este cartoful. Acesta acţionează de asemenea puternic autonom, în orice caz atât de autonom încât străbate uşor în special întregul proces digestiv şi pătrunde în creier făcându-l independent, independent chiar faţă de influenţa restului organelor omeneşti. Şi printre cele care ‒ începând de la introducerea culturii cartofului în Europa ‒ au dat un impuls materialist oamenilor şi animalelor, este tocmai consumul exagerat de cartofi. Consumul de cartofi trebuie limitat doar la minimum necesar pentru a stimula activitatea creierului, a capului. Însă nu trebuie exagerat tocmai cu consumul de cartofi. Prin recunoaşterea acestor lucruri, agricultura se leagă în profunzime cu viaţa socială în mod cu totul obiectiv. Şi are o importanţă imensă faptul de a lega agricultura cu întreaga viaţă socială.
Desigur că nu am putut da asupra acestor probleme decât linii directoare izolate, care însă pot constitui încă mult timp bazele pentru cele mai diferite experimente în acest domeniu. Vor ieşi la iveală lucruri minunate, dacă vor fi introduse cu rigoarea impusă de cerinţele experimentale. Aceasta va trebui să ofere şi firul conducător al modului în care să tratăm ceea ce a fost oferit în acest curs. Sunt întru totul de acord cu ceea ce au hotărât agricultorii prezenţi la acest curs ‒ au hotărât în mod ferm ‒, anume ca ceea ce li s-a înfăţişat participanţilor la curs să rămână deocamdată în Cercul agricultorilor, pentru a fi completat în vederea experimentelor; şi ca apoi Comunitatea agricultorilor, acest Cerc format, să stabilească momentul în care crede că este atât de departe cu experimentele sale încât să le poată face publice.
Dintr-o lăudabilă toleranţă de care s-a dat dovadă, au putut lua parte la acest curs un număr de persoane interesate doar în principiu, ele însă nefiind direct implicate în agricultură. Aceştia ar face bine să-şi aducă aminte de binecunoscuta operă şi să-şi pună lacăt la gură, pentru a nu cădea în greşeala comună majorităţii antroposofilor de a răspândi peste tot toate cele aflate. Căci tocmai din astfel de obiceiuri ni s-au adus adesea atât de multe prejudicii, şi asta pentru că persoane care de fapt nu au ceva de spus dintr-un impuls obiectiv, repetă pur şi simplu mecanic cele auzite.
Este o mare deosebire dacă despre aceste lucruri vorbeşte un agricultor sau cineva din afara agriculturii. Vom putea vedea imediat de ce se face această deosebire. Însă ce s-ar întâmpla dacă toate acestea ar fi colportate de către neagricultori, care le-ar trata ca pe un capitol interesant al învăţăturii antroposofice? S-ar întâmpla la fel ca şi cu alte cicluri de conferinţe, când oamenii, inclusiv agricultorii, le-ar auzi de la altcineva, ca o pură informaţie. Agricultorii, dacă le vor auzi de la alţi agricultori, vor spune scurt: „ce păcat, uite cum a luat-o razna”. Vor spune însă aşa o dată sau de două ori. Dar când un agricultor va vedea câte ceva din acestea cu proprii săi ochi, nu îi vor mai părea atât de dubioase încât să le respingă. Pe când dacă o aud de la nespecialişti, care doar se interesează de aceste probleme, atunci desigur lucrul va rămâne chiar în vânt. Căci el nu poate progresa în continuare, fiind deja discreditat. Este necesar ca acei prieteni cărora li s-a îngăduit să participe doar dintr-un interes general la acest curs şi care nu fac parte din Cercul de agricultori să păstreze discreţia cuvenită, să reţină lucrurile numai pentru sine, să nu le răspândească, aşa cum se face de obicei cu antroposofia. Acestea au fost hotărâte de Cercul de agricultori şi au fost comunicate astăzi de către mult stimatul nostru conte Keyserlingk, iar eu mă declar întru totul de acord cu ele, în cel mai deplin înţeles al cuvântului.
De altminteri, deoarece ‒ cu excepţia discuţiilor ce vor urma ‒ ne aflăm la sfârşitul acestor conferinţe, fie-mi îngăduit să-mi exprim mulţumirile mele pentru faptul că aţi vrut să veniţi aici şi că aţi vrut să participaţi la ceea ce s-a putut spune şi la ceea ce trebuie să rezulte apoi din acestea, la ceea ce trebuie dezvoltat în continuare. Pe de altă parte, fie-mi îngăduit să mă declar de acord cu dumneavoastră spunând că ceea ce s-a desfăşurat aici se vrea o muncă folositoare şi are ca atare o intensă valoare intrinsecă. Amintiţi-vă însă două lucruri: câtă energie a contelui Keyserlingk, a contesei Keyserlingk, a membrilor Casei Keyserlingk a fost necesară pentru a duce la bun sfârşit aici totul, în modul cum s-a întâmplat cu acest curs. Pentru aşa ceva este într-adevăr nevoie de energie, de conştienţa scopului de atins, de simţul antroposofic al realităţii, de o autentică situare în interiorul problematicii antroposofiei, de abnegaţie şi de câte altele. Şi prin aceasta, munca pe care probabil dumneavoastră cu toţii aţi resimţit-o ca deosebit de intensă ‒ o muncă ce trebuie să tindă a deveni un ţel rodnic pentru întreaga omenire ‒, a putut să se desfăşoare pentru timpul în care am fost aici într-un cadru de sărbătoare, da, o adevărată sărbătoare, datorită felului în care au fost organizate lucrurile aici. Peste cinci minute veţi putea avea din nou un mic exemplu în acest sens. Şi tot ceea ce s-a adăugat la acestea ‒ şi nu în ultimul rând deosebita amabilitate cordială a tuturor oamenilor Casei ‒ au cuprins această muncă într-o sărbătoare cu adevărat minunată, am celebrat aici în timpul unei sesiuni de lucru despre agricultură o adevărată sărbătoare agricolă, şi din adâncul inimii aducem contesei şi contelui Keyserlingk precum şi întregii Case Keyserlingk profunda noastră mulţumire pentru tot ceea ce au făcut zilele acestea în serviciul acestei cauze, şi pentru caracterul amabil şi prietenos al sejurului făcut nouă tuturor.
