Mai întâi, permiteţi-mi să-mi exprim cea mai profundă satisfacţie pentru faptul că acest cerc experimental, iniţiat de contele Keyserlingk, a putut fi înfiinţat şi s-a şi extins la cei interesaţi în probleme de agricultură care au fost prezenţi pentru prima oară la o asemenea întrunire. Temporal, această întemeiere provine din aceea că, domnul Stegemann, la diversele rugăminţi care i s-au adresat, s-a arătat gata să împărtăşească câte ceva din cele pe care noi doi le-am discutat împreună în cursul ultimilor ani asupra diverselor direcţii călăuzitoare în agricultură, ca şi în privinţa a ceea ce a experimentat dânsul, prin strădanii demne de apreciat, în gospodăria sa proprie, într-o direcţie sau într-alta. De aici urmă apoi discuţia între foarte merituosul conte Keyserlingk şi domnul Stegemann, care conduse la aceea că mai întâi a avut loc o convorbire în care a fost formulată rezoluţia citită astăzi şi care a condus apoi la faptul că astăzi ne-am întrunit din nou aici.
Este întru totul profund satisfăcător faptul că s-a găsit un număr de persoane care, oarecum ca experimentatori ce leagă de experimente directivele ‒ da, mai întâi pot fi doar directive ‒ ce au fost date aici în aceste conferinţe să facă experimente în vederea confirmării acestor directive şi să arate cum pot fi ele folosite practic. Este necesar ca astăzi, în asemenea momente în care se constituie ceva într-un mod atât de satisfăcător, să fim conştienţi că valorificăm experienţele pe care le-am făcut prin strădaniile noastre în domeniile practice din cadrul mişcării antroposofice, dar mai cu seamă că va trebui să evităm greşelile ce au devenit atât de vizibile în cursul timpului, pentru prima dată ‒ aş spune ‒ când activitatea centrală s-a răspândit înspre activitatea periferică, înspre introducerea în diversele domenii ale vieţii a ceea ce poate şi trebuie să fie antroposofia. Tot ceea ce a devenit experienţă a noastră, să zicem, la introducerea antroposofiei în ştiinţa generală, va fi desigur deosebit de interesant pentru lucrările pe care această comunitate agricolă le are de îndeplinit.
Vedeţi dumneavoastră, când este vorba despre aşa ceva, atunci se află faţă în faţă, pe de o parte aceia care până acum au administrat, să spunem aşa, antroposofia centrului, în felul lor, cu fidelitate interioară, cu devotament interior, şi pe de altă parte cei care rămân la periferie şi vor să prelucreze antroposofia drept domeniu izolat al vieţii, de regulă fără a exista o deplină înţelegere între cele două părţi. Am văzut acest lucru în mod suficient de clar la colaborarea cu institutele noastre ştiinţifice. Pe de o parte sunt antroposofii ca atare, antroposofii care îşi fac din acest principiu central al antroposofiei concepţia lor despre lume, conţinutul vieţii lor, pe care probabil îl poartă în fiecare moment prin lume, cu o puternică interiorizare. Aceştia sunt tocmai antroposofii care fac din antroposofie, îndrăgind-o, conţinutul propriei lor vieţi lăuntrice, şi care de obicei, nu întotdeauna, îşi imaginează că au făcut ceva important dacă au câştigat aici pe vreunul, colo pe mai mulţi, pentru antroposofie. Propriu-zis, atunci când iau legătura cu cei din exterior, ei nu vor altceva decât să atragă oameni către antroposofie, şi-şi imaginează că oamenii vor fi câştigaţi ‒ iertaţi-mi expresia ‒ până în vârful unghiilor; de exemplu vreun profesor universitar al unei ramuri oarecare ale ştiinţelor naturale, prins cum este el în cadrul domeniului de ştiinţe ale naturii de care este legat. Asemenea antroposofi consideră, din bunătatea inimii lor şi din dăruirea lor că, fără îndoială, şi un agricultor poate fi captat simplamente, de azi pe mâine, în activitatea antroposofică până în vârful unghiilor, împreună cu terenul lui şi cu tot ceea ce ţine de acesta, împreună cu produsele care, provenite din agricultură, sunt destinate desfacerii. Aceasta este părerea antroposofilor „de centru”. Desigur, ei greşesc. Şi chiar dacă foarte mulţi dintre ei afirmă că ar fi discipolii mei fideli, adesea se întâmplă că, deşi prin firea lor sunt asemenea discipoli fideli, trece pe lângă ei ceea ce am eu de spus în momentele decisive. De exemplu, ei trec cu vederea atunci când spun: este o naivitate să se creadă că poate fi câştigat dintr-o dată pentru antroposofie vreun profesor sau vreun alt savant din zilele noastre. Aceasta nu e cu putinţă. Omul ar avea să o rupă cu un trecut de douăzeci-treizeci de ani, şi asta ar provoca în spatele lui un abis; lucrurile trebuiesc înţelese după realităţile lor.
Antroposofii cred adesea că viaţa constă în procesul gândirii. Ea nu constă numai în gândire. Aceste lucruri trebuie spuse, pentru ca ele să poată cădea pe solul potrivit. Aceia care, cu cele mai bune şi sincere intenţii, vor să lege vreun domeniu oarecare al vieţii cu antroposofia, da, chiar şi domenii ştiinţifice, nu şi-au clarificat deloc acest lucru atunci când au început să lucreze în sânul antroposofiei, şi pleacă mereu de la părerea greşită că toate trebuie făcute aşa cum au fost făcute până acum în cadrul ştiinţelor, că ar trebui procedat exact aşa cum s-a procedat până acum la modul ştiinţific. Există bunăoară un număr de buni şi bravi antroposofi ce lucrează la noi în domeniul medical, care au găsit cu cale că ar trebui să întrebuinţeze ca medici, în stilul lor medical de până acum, ceea ce le provine din medicina antroposofică. În această privinţă, doamna Dr. Wegman [ Nota 14 ] face o evidentă excepţie; dânsa a văzut clar cerinţele existente în lăuntrul societăţii noastre.
Însă, de ce probleme ne lovim aici? Aici nu este vorba atât despre răspândirea antroposofiei centrului, cât despre răspândirea antroposofiei afară, în lume. Şi acolo ne pomenim că auzim oamenii spunând: da, asta am făcut şi noi până acum, suntem experţi în materie, acestea le putem perfect controla cu metodele noastre şi putem emite fără nici un dubiu judecăţi asupra lor. Însă cele aduse de dumneavoastră intră în contradicţie cu cele descoperite de noi prin metodele noastre. ‒ Ei spun atunci că noi greşim, şi ni s-a întâmplat, atunci când am vrut să procedăm exact în maniera oamenilor de ştiinţă, ca aceştia să ne spună că ei o pot face mai bine. În cazul lor nu putem contesta că ştiu mai bine cum să se descurce, chiar şi numai din simplul motiv că în ultimii ani metodele din ştiinţă au devorat de fapt ştiinţa. Ştiinţele nu mai conţin decât metode. Ele nu mai abordează lucrurile la concret, căci ele au fost asimilate de către metodele lor, astfel încât astăzi putem avea cercetare, însă una lipsită de conţinut. Şi aşa ni s-a întâmplat ca aceşti oameni de ştiinţă, care-şi aveau metodele lor puse minuţios la punct, să se înfurie când au venit antroposofii şi nu au făcut altceva decât să aplice aceleaşi metode. Ce a dovedit asta? Nu ne-am ales cu nimic altceva, la frumoasele lucruri pe care le-am putut face în legătură cu excepţionalele cercetări întreprinse la Institutul Biologic, decât că oamenii s-au înfuriat atunci când specialiştii noştri au vorbit, în cadrul conferinţelor, despre aceleaşi metode ca ale lor. S-au înfuriat pentru că auzeau încă o dată acele lucruri cu care ei erau obişnuiţi, dar cunoscute lor conform unui anumit tipic de gândire.
Însă s-a mai petrecut şi altceva, deosebit de important. Anume, câţiva dintre specialiştii noştri au acceptat odată să se abată de la metodele lor şi să le imite pe celelalte, făcând adică treaba jumătate ‒ jumătate, astfel încât în prima parte au fost întru totul ştiinţifici, folosind corect în explicaţiile lor metodele ştiinţei. Atunci, auditorii s-au înfuriat: „Ce se amestecă aceşti cârpaci în treburile noastre, ce înseamnă asta? Vin nişte neobrăzaţi, nişte impertinenţi să cârpăcească din diletantism ştiinţa noastră!” Apoi, vorbitorii au trecut în partea a doua a expunerii la viul propriu-zis, care nu mai era elaborat conform vechiului mod, ci era fondat antroposofic din suprasensibil. Şi iată că furioşii de dinainte au devenit extraordinar de atenţi, s-au aprins, arzând să audă aşa ceva. Oamenii vor antroposofie, însă nu pot suferi ‒ şi pe bună dreptate, zic eu ‒ amestecul într-un confuz mixtum compositum dintre antroposofie şi ştiinţa curentă. Cu aşa ceva nu se poate progresa.
De aceea, cu o mare bucurie salut faptul că la iniţiativa contelui Keyserlingk, Comunitatea agricultorilor profesionişti şi-a exprimat intenţia de a se ataşa Secţiunii de ştiinţe ale naturii întemeiată la Dornach. Această Secţiune de ştiinţe ale naturii s-a născut, ca şi celelalte ce există actualmente, în urma Congresului de Crăciun. Aşadar de la Dornach va porni ceea ce trebuie să provină de acolo. Acolo vom găsi cele mai precise metode ştiinţifice şi directive provenite din lăuntrul antroposofiei. Numai că, fireşte, nu pot fi de acord cu ceea ce a spus contele Keyserlingk, ca această Comunitate de profesionşti acum înfiinţată să fie doar un organ pur executiv. Vă veţi convinge că de la Dornach provin directive, indicaţii de o asemenea factură, încât pretind de la fiecare om, aflat la locul său, dacă vrea să colaboreze, o colaborare totală. Ba chiar - şi aceasta va rezulta la sfârşitul conferinţelor mele, căci acum, la sfârşitul conferinţei, voi avea de dat primele directive în vederea pornirii lucrului - elementele de bază necesare primelor treburi pe care le avem de îndeplinit la Dornach vor fi furnizate în primul rând de către dumneavoastră. Directivele vor fi astfel concepute încât nu vom putea face nimic înainte de a primi datele venite de la dumneavoastră. Aşadar avem nevoie de la început de colaboratori activi, cât mai activi posibil, iar nu de simple organe executive. Căci, vedeţi dumneavoastră, pentru a nu ne referi decât la un aspect ‒ discutat în repetate rânduri zilele acestea de către mine cu contele Keyserlingk ‒ o moşie este întotdeauna o individualitate, în sensul că nu este niciodată într-adevăr identică cu o altă moşie. Clima, natura solului furnizează datele de bază ale individualităţii unei moşii. O moşie din Silezia nu este la fel cu una din Turingia sau din Germania de Sud. Fiecare este o individualitate aparte. Acum, tocmai conform concepţiei antroposofice, generalităţile şi abstracţiunile nu au absolut nici o valoare, şi asta mai ales când se urmăreşte trecerea la practică. Ce rost au discuţiile ţinute la modul general despre probleme practice în privinţa agriculturii?
În general, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce este concret, căci astfel aflăm ce trebuie făcut. După cum prin cele treizeci şi două de litere ale alfabetului pot fi exprimate cele mai felurite lucruri, la fel va trebui, fireşte, procedat şi cu ceea ce va lua fiinţă în aceste conferinţe, deoarece abia atunci se va forma ceea ce se aşteaptă. Dacă vrem să vorbim despre problemele practice pentru şaizeci de colaboratori pe care ne putem baza, atunci este într-adevăr vorba de a găsi sfaturile folositoare şi temeiurile practice pentru aceşti şaizeci de agricultori concreţi. Şi mai întâi va trebui să cercetăm ceea ce cunoaştem în această direcţie. Abia când va rezulta prima serie de experienţe se va putea vorbi despre o activitate realmente practică. Pentru aceasta avem nevoie de membri foarte activi. Iar ceea ce ne trebuie în Societatea Antroposofică în general sunt mai ales practicienii propriu-zişi, care să nu se abată de la principiul că practica promovează totuşi ceva ce nu poate fi realizat chiar de azi pe mâine. Când cei pe care i-am numit antroposofi de centru au impresia că un profesor sau un agricultor sau un medic, după ce au stat decenii întregi într-un anumit mediu, îşi pot însuşi de azi pe mâine o convingere antroposofică, se înşeală. În cazul agriculturii aceasta se va vedea limpede. Antroposoful agricultor ar putea, dacă este suficient de idealist, ca între douăzeci şi nouă şi treizeci de ani să se angajeze pe tărâmul antroposofic şi în privinţa agriculturii sale; însă vor face trecerea odată cu el şi ogoarele, instalaţiile, precum şi celelalte ce mijlocesc între el şi consumatori? Căci acestea nu pot fi şi ele reprofilate pe specific antroposofic în răstimp de un an, până ce el va împlini treizeci de ani. Si dacă se constată că aceasta nu merge, atunci adeseori se va instala imediat descurajarea.
Însă tocmai asta este esenţial, să nu se piardă mereu curajul, ci să se ştie că rezultatele nu depind de succesele de moment, ci numai de munca plină de dăruire. Fiecare face atât cât poate la un moment dat. Unul poate mai mult, altul mai puţin. Până la urmă ‒ oricât de paradoxal ar suna ‒ vom putea face cu atât mai mult cu cât vom reduce iniţial mai mult suprafaţa terenului de lucrat conform principiului nostru. Nu-i aşa, la o suprafaţă mai mică, pe un perimetru redus, nu se vor produce atâtea pagube ca în cazul uneia mai mari. Şi pot ieşi imediat în evidenţă îmbunătăţirile datorate directivelor antroposofice, deoarece nu mai devin necesare atâtea modificări. De altfel şi randamentul se va evidenţia mai uşor decât pe o moşie mai mare. Însă lucrurile ar trebui într-adevăr lămurite de comun acord tocmai la un domeniu atât de practic cum e agricultura, dacă vrem ca această comunitate să aibă realmente succes. Şi este într-adevăr semnificativ faptul că s-a vorbit mult ‒ însă cu multă bunăvoinţa şi fără ironie, încât am găsit pozitivă discuţia ‒ asupra diferendului dintre contele Keyserlingk şi domnul Stegemann din timpul primei întruniri. Apăruseră atunci o mulţime de nuanţe, astfel încât la un moment dat m-am gândit chiar dacă nu cumva trebuie solicitat comitetul de conducere antroposofic sau altcineva, pentru a concilia spiritele înfierbântate. Însă treptat m-am convins de cu totul altceva, şi anume că în fond ceea ce se dovedeşte a fi valoros aici este fundamentul pentru un spirit de toleranţă între agricultori, necesar pentru a-ţi putea exprima colegilor ‒ chiar dacă într-o formă exterioară puţin dură ‒ convingerile intime.
De fapt se pune realmente problema că agricultorul, mai mult ca oricare altul, trebuie să-şi păzească pielea, pentru că foarte adesea el e pisălogit în chestiuni pe care numai el singur le poate înţelege. E adevărat că apoi, pe acest fundal, se descoperă o anumită toleranţă. Toate acestea trebuie să fie resimţite într-adevăr just în această comunitate, şi fac aici această remarcă numai pentru că sunt într-adevăr de părere că este necesar să se pornească just de la bun început. Acuma cred că-mi este îngăduit să-mi exprim încă o dată profunda mea gratitudine în legătură cu tot ceea ce a putut avea loc aici mulţumită dumneavoastră; sunt de părere că am ţinut cont în mod just de experienţele Societăţii Antroposofice, că ceea ce a fost iniţiat aici va aduce o mare binecuvântare, şi că la Dornach nu vor lipsi cei ce doresc să conlucreze energic cu aceia care vor să fie colaboratori activi ai noştri în această problemă. Nu putem decât să ne bucurăm de faptul că a fost iniţiat ceea ce se desfăşoară aici la Koberwitz. Şi când contele Keyserlingk spune de atât de multe ori că mi-am asumat o sarcină dificilă venind aici, aş vrea totuşi să-i răspund fără însă a provoca acum o discuţie în contradictoriu: în ce constă de fapt osteneala mea? A trebuit să vin încoace şi iată că aici mă aflu în cele mai agreabile şi bune condiţii, tot ceea ce este neplăcut fac alţii, iar eu nu am altceva de făcut decât să vorbesc zilnic, şi încă despre lucruri faţă de care am un anumit respect, căci ele formează un domeniu cu totul nou. Osteneala mea nu este atât de mare. Când însă văd toată osteneala pe care şi-o dau contele Keyserlingk împreună cu întreaga lui Casă, şi toate cele venite aici pe neprevăzute, atunci trebuie să spun că ceea ce a trebuit să fie săvârşit de fiecare dintre cei care au ajutat pentru ca noi să putem fi aici împreună, îmi pare a fi uriaş faţă de faptul de a fi venit la totul de-a gata. Şi tocmai asupra acestui punct nu pot fi de acord cu domnul conte. De aceea vreau să vă rog ca pentru tot ceea ce găsiţi demn de apreciat în privinţa înfăptuirii acestui curs de agricultură să-i mulţumiţi dânsului, şi înainte de toate să vă gândiţi că dacă dânsul nu s-ar fi pregătit cu o asemenea voinţă de fier, şi nu şi-ar fi trimis reprezentantul la Dornach, necedând cu nici un chip, fără toate acestea probabil că acest curs nu ar fi putut avea loc, şi atunci probabil că cele extraordinar de multe care trebuie să ia fiinţă plecând de la Dornach nu ar fi ajuns în acest colţ de la extremitatea de răsărit a ţării. Nu sunt deloc de acord ca sentimentele de recunoştinţă să fie îndreptate către mine, căci ele aparţin eminamente contelui Keyserlingk şi întregii sale Case. Este ceea ce voiam să mai intercalez în discuţii.
Deocamdată nu ar mai fi chiar atâtea de spus, decât că vom avea nevoie la Dornach de câte o descriere de la fiecare dintre colaboratorii cercului asupra a ceea ce are pe terenurile sale, în pământ, deasupra pământului, şi cum coexistă cele două. Nu-i aşa, trebuie să ştim foarte exact, atunci când e vorba să folosim un anumit suport, care sunt caracteristicile pe care le prezintă acest suport material. Cele ce trebuie luate în considerare ar fi acelea pe care dumneavoastră, din practica proprie, le cunoaşteţi mai bine decât noi la Dornach: caracteristicile solului fiecărei moşii în parte, dacă există pădure şi pe ce suprafaţă se întinde ‒ şi cele asemănătoare ‒ ce anume a fost cultivat pe moşia respectivă în ultimii ani, cum au fost recoltele, pe scurt, trebuie să ştim în fond tot ceea ce trebuie să ştie fiecare agricultor care vrea să-şi administreze gospodăria în mod chibzuit, ţărănesc-chibzuit. Acestea sunt primele date de care avem nevoie: cele ce se află pe moşie şi experienţele pe care le-a făcut fiecare legat de acestea. În fond, ele sunt simplu de enumerat. Cum se vor alcătui, va rezulta în cursul acestei sesiuni, din care vor mai reieşi şi alte puncte de vedere pentru agricultură, care, ca să spunem aşa, vor indica o mulţime de lucruri în privinţa relaţiei dintre ceea ce produce în final solul şi caracteristicile solului şi ale mediului său înconjurător.
Cred că prin aceste cuvinte am făcut deja caracterizarea proiectului pe care domnul conte Keyserlingk îl aşteaptă de la membrii cercului. Caldele cuvinte prieteneşti pe care stimatul conte ni le-a adresat la rândul său, cu acea delicată diferenţiere dintre ţărani şi oamenii de ştiinţă, prin care se prezenta faptul că pe de o parte în Cerc se găsesc ţăranii iar la Dornach şed savanţii, exprimă un punct de vedere ce nu este permis să se menţină. Noi trebuie, ca să spunem aşa, să ne unim, iar la Dornach trebuie să domnească atâta spirit ţărănesc cât poate domni, în ciuda spiritului ştiinţific. Cât despre ştiinţa provenită de la Dornach trebuie să fie de aşa natură, încât să devină evidenţă şi pentru cel mai conservator cap de ţăran. Sper că a fost o amabilitate din partea contelui Keyserlingk când a spus că nu mă înţelege. Un soi special de amabilitate. Căci cred că ne vom uni, Dornachul şi Cercul, ca nişte naturi gemene. În final m-a făcut şi pe mine agricultor. Ori aceasta indică deja că şi dânsul are sentimentul că se poate realiza această unire. Însă, vedeţi dumneavoastră, de fapt nu mi se poate adresa deja aşa, doar ca urmare a scurtei porniri demonstrative de amestecare a bălegarului, pe care a trebuit să o fac, constrâns de împrejurări, înainte de a pleca încoace ‒ şi care a trebuit să fie continuată de altcineva, căci nu am putut amesteca tot timpul necesar; trebuie amestecat foarte mult timp; eu am putut numai începe să amestec, apoi a trebuit ca cineva să continue în locul meu.
Dar toate acestea sunt amănunte nesemnificative. Însă de fapt nu de aici mă trag eu. Mă trag direct din ţărănime. Cu firea mea, am rămas mereu în ţărănime. Chiar dacă nu pe moşii atât de întinse ca aceasta, însă pe suprafeţe mai mici am plantat cartofi ‒ am indicat aceasta în Cursul vieţii mele ‒ şi, dacă nu am crescut chiar cai, am crescut totuşi porci, sau cel puţin am ajutat la aceasta, şi am participat la creşterea vacilor aflate în vecinătatea apropiată. Toate aceste lucruri îmi erau foarte apropiate mult timp de-a lungul vieţii, am participat la ele, şi tocmai prin aceasta am cel puţin, ca să spun aşa, o înclinaţie afectivă pentru agricultură, în care am crescut. Acestea mă leagă afectiv cu mult mai mult decât un pic de amestecat al bălegarului de acum. Şi în acest sens aş dori să declar că nu sunt întru totul de acord, într-un fel, cu ceva, şi anume aş vrea să spun că atunci când privesc retrospectiv în viaţă, mai preţios în mediul sătesc îmi apare nu chiaburul, ci simplul ţăran, care chiar ca simplu băiat de ţăran a lucrat în agricultură. Dacă aceasta trebuie acum să se extindă pe o scară mai largă, sub egida ştiinţei, ea va creşte cu adevărat doar plecând ‒ vorbind în limbajul din Austria de Jos ‒ din devla de ţăran. Ceea ce am preluat prin originea mea îmi va fi folosit mai mult decât ceea ce mi-am însuşit mai târziu. De aceea consideraţi-mă ca pe acel simplu ţăran care a prins drag de agricultură, care-şi aminteşte de condiţia lui de simplu ţăran şi care tocmai mulţumită acesteia poate înţelege ce anume viază actualmente în aşa-numita ţărănime a agriculturii. Puteţi fi siguri că acest lucru va fi înţeles la Dornach. Am fost întotdeauna de părerea ‒ se pare că greşit înţeleasă, ca ironică, pe când de fapt nu e deloc aşa ‒, că această prostie ţărănească ‒ îi spuneam sărăcie cu duhul ‒, este la urma urmei înţelepciune în faţa lui Dumnezeu, în faţa Spiritului. Căci am găsit întotdeauna a fi ceva cu mult mai teribil de inteligent ceea ce gândeau ţăranii asupra problemelor lor, decât ceea ce au gândit savanţii. Aşa am găsit mereu, şi găsesc în fond şi astăzi ca fiind cu mult mai inteligent. Ascult mai bucuros la tot ce se întâmplă să-mi spună unul care se osteneşte nemijlocit la lucrat ogorul, vorbindu-mi despre experienţa făcută, decât la toate statisticile ahrimanice provenite din ştiinţă, şi am fost întotdeauna bucuros când am putut asculta la cele spuse, căci le-am găsit mereu extrem de înţelepte. Si tocmai pe tărâmul posibilităţi practice de a fi pusă în aplicare am găsit întotdeauna ştiinţa ca fiind extrem de mărginită. Ori, tot ceea ce poate fi făcut inteligent în primul rând în această ştiinţă, e făcut inteligent tocmai de „prostia” ţărănească, şi întru aceasta ne străduim noi la Dornach, să aducem ceva „prostie” ţărănească în ştiinţă. Atunci, această „prostie” va deveni înţelepciune în faţa lui Dumnezeu. Dacă vrem să colaborăm în acest sens, atunci acesta va fi un început de conservatorism adevărat, şi totodată un început extrem de progresiv. Îmi va rămâne mereu ca o foarte frumoasă amintire, dacă tocmai acest curs va deveni punct de plecare pentru a introduce înţelepciunea ţărănească autentică în, hai să nu spunem stupida ‒ acest cuvânt ar ofensa-o ‒, în, să spunem, muribunda metodică a ştiinţei, şi Dr. Wachsmuth [ Nota 15 ] a respins şi dânsul această ştiinţă cu adevărat muribundă şi şi-a dorit o ştiinţă vie ce poate fi rodnicită prin chiar înţelepciunea ţărănească. Vrem să ne unim în acest mod, Dornachul şi Cercul, ca gemenii siamezi. Despre gemeni se spune că în fond au aceeaşi simţire, aceeaşi gândire, iar dacă noi le avem pe acestea două ‒ aceeaşi simţire, aceeaşi gândire ‒, atunci vom şi avansa cel mai bine în domeniul nostru.
