Pentru noi, înainte de toate, este important să citim Apocalipsa așa cum trebuie ea citită în prezent. Din cauză că în prezent evoluția spirituală a omului s-a desfășurat deja sub semnul sufletului conștienței, trebuie ca și conducerea vieții spirituale să intre pe deplin în conștiență. De aceea, pentru noi se pune problema să recepționăm pe deplin conștienți orientarea în privința celor ce ne sunt date de autorul Apocalipsei.
În Epocile anterioare, comunicările autorului Apocalipsei însemnau probabil ceva, mai mult sau mai puțin, doar pentru cei mai inițiați dintre oameni, care în perioadele care au urmat au devenit tot mai puțini, însă ei nu însemnau nimic pentru preoțimea de rând. Astăzi, cele ce sunt conținute în Apocalipsă trebuie să-și facă realmente intrarea în conștiența preoțimii.
Ieri ne-am referit la cele șapte comunități, și dintr-un anumit punct de vedere ne-am referit la comunitatea din Efes. Lumea este într-adevăr bogată în puncte de vedere, iar într-unul și același lucru se pot regăsi multe puncte de vedere. Putem caracteriza comunitatea din Efes așa cum am făcut-o ieri, și găsim atunci modul în care s-a dezvoltat creștinismul în cadrul unei comunități precum aceasta, pornind de la niște premise păgâne. Putem însă indica și că în aceste impulsuri erau conținute de asemenea multe aspecte din structura de bază a primei epoci postatlanteene, mai mult decât în ultima parte a epocii indiene. Așa încât, în ceea ce s-a dezvoltat ca creștinism în Efes se poate vedea, într-un anumit sens, continuarea creștină a concepției despre lume și viață a primei epoci postatlanteene, în timp ce în comunitatea din Smirna, care în Apocalipsă este menționată pe locul doi, a trăit inițial cultura persană veche, care ulterior a trecut în creștinism.
Pergamul este și el menționat, drept acea comunitate în care a trăit cea de a treia cultură postatlaneeană. Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră chiar scrisoarea către comunitatea din Pergam, putem constata cum acolo se indică, mai mult sau mai puțin clar, cuvântul hermesian, care a trăit în cadrul acestei culturi.
Apoi, în scrisoarea către comunitatea din Thiatira, suntem trimiși la acea cultură pe care noi o numim a patra postatlanteeană, acea cultură în care s-a produs Misterul de pe Golgota însuși. Peste tot, dacă lăsăm să acționeze asupra noastră această scrisoare importantă, ni se amintește faptul că mesajul Misterului de pe Golgota a acționat realmente direct.
Și apoi comunitatea din Sardes, despre care am discutat deja ieri. Vă arătam ieri, cum această comunitate din Sardes era orientată, într-un anumit fel, astrologic, că ea era orientată către slujba/serviciul religios stelară. Prin aceasta însă, această comunitate din Sardes poartă în sine – nici nu poate fi altfel, desigur, din punct de vedere istoric – mult din trecut, însă înainte de toate tocmai această comunitate poartă în sine viitorul. Și acum să încercăm să introducem aceasta în viziunea noastră spirituală a prezentului. Noi trăim în perioada a cincea postatlanteeană. Dacă ne uităm la ceea ce înseamnă trecut în Sardes, vedem că și aici exista ceva în germene, ceva ce nu era desăvârșit pe vremea când Ioan a scris Apocalipsa. Întreaga tonalitate a acestei a cincea scrisori este deja diferită de a celorlalte patru precedente. În scrisoarea către comunitatea din Sardes, Ioan face trimitere la viitor. Viitorul la care făcea el trimitere atunci, care întrucâtva era încorporat în germene în Sardes, este epoca noastră; este chiar epoca în care trăim noi.
Acum însă, seria de epoci succesive ale evoluției primei ere postatlanteene, și totodată ale evoluției interioare a creștinismului, mai este caracterizată și din alt punct de vedere, în cele șapte peceți; în această epistolă sunt întrepătrunse tainic evoluția erei postatlanteene și evoluția creștinismului. De asemenea, și aici, în cele șapte peceți, avem indicate misterele celor șapte comunități. Observăm aici – în cele ce urmează vom descrie celălalt sens al celor șapte peceți –, cum la deschiderea celei de-a patra peceți, care deci corespunde unui mister al celei de a patra epoci postatlanteene, apare un cal galben-spălăcit și cum aici este vorba despre moarte, care a venit în lume (Apoc. 6, 8). Cu aceasta se atinge în primă instanță unul dintre cele mai importante mistere ale Apocalipsei, în măsura în care acest mister este deosebit de important pentru epoca noastră. În a patra epocă postatlanteeană apare în omenire, într-un anumit sens în mod real, moartea. Încercați să vă clarificați acest lucru. Învățăm să cunoaștem natura omenească, atunci când privim așa ceva precum moartea.
Să ne întoarcem mai întâi la prima, a doua și a treia epocă postatlanteeană. Dispoziția sufletească a omului, și în general întreaga sa dispoziție/stare, felul de a se simți pe Sine, era în epocile anterioare diferită față de ceea ce a devenit mai târziu. Odinioară omul avea un sentiment interior clar al integrării sale în căminul pământesc. În conștiența sa obișnuită omul avea încă o amintire clară a faptului că înaintea vieții sale pământești el a trăit sus, în lumea spirituală. Chiar dacă această conștiență era deja, în ultima perioadă de dinaintea Misterului de pe Golgota, puternic diminuată, ea existase totuși în epocile întâi, a doua și a treia postatlanteene într-o măsură considerabilă, astfel încât în orice personalitate omenească trăia sentimentul: Înainte să fi devenit un copil, eu am fost, de asemenea, și o ființă spirituală. – Acest tip de dispoziție sufletească este mai puțin consemnată în documentele exterioare, însă așa era. Nu se conta doar pe popasul pământesc, ci se avea în vedere și o continuare a acestuia înapoi, în lumea spirituală. În epoca a patra postatlanteeană, chiar în perioada care a coincis cu Misterul de pe Golgota, omul își vedea clar viața sa pământească îngrădită, să zicem așa, de către cele două porți: poarta nașterii sau concepției și poarta morții.
Această conștiență, acest fel de dispoziție sufletească a intervenit în realitate abia în epoca a patra postatlanteeană, astfel încât noi avem de-a face cu dezvoltarea acestei conștiențe, că omul este strict închis în interiorul granițelor vieții pământești, aproximativ începând din secolul al VIII-lea înainte de Christos, până în secolul al XV-lea după Misterul de pe Golgota. Din acest moment se pregătește o nouă conștiență, însă în această privință suntem abia la început. Trebuie să vă gândiți, că de la începutul acestei epoci nu au trecut decât patru, cinci secole; este ceva asemănător cu gradul de dezvoltare al conștienței epocii a patra postatlanteene în secolul al III-lea de dinainte de Christos. Pe atunci era încă o conștiență cu totul diferită de cea din perioada dezvoltării depline a celei de a patra epoci postatlanteene. Omenirea din prezent, de cele mai multe ori, nu poartă încă în sine haina noii conștiențe, ci ea poartă adesea în sine conștiența epocii a patra postatlanteene. De aceasta se îngrijește propriu-zis întreaga civilizație.
Gândiți-vă numai cât de multe lucruri au fost preluate de fapt de la a patra epocă postatlanteeană, cât de puternic trăiesc încă oamenii, în mod firesc, chiar cochet, ca în a patra epocă postatlanteeană. Întregul nostru învățământ gimnazial/liceal este astfel încât în el acționează încă a patra epocă postatlanteeană. Atâta timp cât latina era limba oamenilor erudiți – avem epoca a patra. În viața publică noi gândim încă tot ca în epoca a patra postatlaneeană. Pentru a cincea epocă postatlanteeană, pentru dezvoltarea sufletului conștienței, noi nu am ajuns încă absolut deloc la deplina omenitate. De aceea și văd încă oamenii prezentului astfel chestiunea, că viața lor pământească este încadrată de cele două porți, poarta nașterii și poarta morții.
Această conștiență este înțeleasă deja în curs de evoluție, doar că ea nu iese încă la iveală la majoritatea oamenilor; ea iese la iveală doar la indivizi singulari, predispuși în mod special pentru aceasta. Am cunoscut în viață un număr de oameni astfel dotați, însă de obicei nu li se acordă atenție. Conștiența pe care o dezvoltă omul în epoca a cincea postatlanteeană este că ea nu este de ajuns pentru viața dintre naștere și moarte, căci moartea intervine de fapt întotdeauna în viața pământească. Omul va deveni conștient că de fapt în fiecare zi mori câte puțin, căci de fapt încontinuu începi să mori, că moartea este prezentă încontinuu aici. Oamenii fie se tem puternic de moarte, pentru că o percep ca o consumatoare din omenitatea lor pământească, fie, am cunoscut și astfel de oameni, iubesc moartea și o invocă, deoarece ea îi însoțește continuu.
În a cincea epocă postatlanteeană se va accentua tot mai mult conștiența că moartea merge cot la cot cu noi. Am să descriu și mai concret aceasta. Omul va percepe la el însuși acel proces intim de foc, care este legat de dezvoltarea sufletului conștienței. Omul va viețui conștiența de veghe ca un fel de foc care îl mistuie, în special în momentele în care iese din conștiența de somn și intră în conștiența de veghe. Căci sufletul conștienței este deja un mădular înalt spiritual; spiritualul însă mistuie întotdeauna materialul. Iar modul și chipul în care sufletul conștienței mistuie în om materialul și etericul, este un fel de proces intim de ardere, un proces de metamorfozare. Omul va percepe aceasta în el din ce în ce mai mult în cursul acestei epoci a cincea postatlanteene. Doar că dumneavoastră nu trebuie să vă reprezentați acest foc ca o lumânare care arde; într-atât de fizic nu trebuie să mergeți cu reprezentarea. Ci omul va simți moralmente, să zicem așa, în sufletul său constituindu-se această senzație, de a sta alături cu moartea.
La majoritatea oamenilor în ziua de azi, situația stă în felul următor: Când ei văd câte proiecte bune, câte intenții puternice pe care le au, în clipa următoare, în ora următoare, în ziua următoare, în luna următoare se volatilizează, aceasta trece, pentru concepția materialistă predominantă despre lume, ca ceva ce pur și simplu se întâmplă. Dar se va învăța din ce în ce mai mult să se simtă altfel aceasta. Se va învăța că o intenție bună, pentru a cărei împlinire omul a fost prea slab, consumă din viață, îl diminuează pe om în consistența lui morală, se va învăța că prin aceasta devii mai ușor, mai nesemnificativ moral în univers. Astăzi se simte aceasta doar ca o slăbiciune a sufletului, nu însă și ca ceva ce continuă să acționeze în univers. Dar în viitor se va simți aceasta. Tot așa, omul va simți din ce în ce mai mult anumite activități intelectuale consumând din el, ca și cum ar fi mistuit de un foc sufletesc. Aceste fenomene există fără îndoială și astăzi, chiar pe scară largă, însă până acum ele nu au fost resimțite în acest mod. Există o modalitate de a avansa pas cu pas în lumea spirituală, de exemplu luând în considerare ceea ce este indicat în cartea „Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare” [Nota 11]. Prin aceasta se ajunge la o armonie interioară între spirit, suflet și trup. Dar în modul în care majoritatea oamenilor practică astăzi viața spirituală, fără astfel de exerciții, în special în modul în care este practicată viața religioasă în diferite confesiuni, această viață religioasă acționează astfel în om încât îi diminuează greutatea morală, îl face mai ușor.
Acestea sunt lucruri ce vor fi percepute din ce în ce mai mult în conștiență. Cert este că omul se va schimba foarte mult în această epocă a cincea postatlanteeană. Căci este deja o schimbare semnificativă dacă, prin ceea ce ești sufletește, te simți întărit sau slăbit în întreaga ta omenitate, dacă destinul îl simți nu ca o chestiune ce depinde de condițiile exterioare ce acționează în jurul tău, ci ca ceva ce te face mai ușor sau mai greu din punct de vedere moral.
Vedeți dumneavoastră, aceasta este conștiența care se pregătește în oameni, care poate fi văzută și exterior, empiric, că se pregătește. Astăzi a venit timpul în care preoțimea trebuie să vadă aceste lucruri atunci când credincioșii stau în fața lor. Căci acum problema care se pune este ca ceea ce urcă în conștiența oamenilor – care acum nu este încă deplin conștient, dar care se arată în tot felul de neliniști, nervozități, senzații dizarmonice – să fie tratat astfel încât omul să primească consolare, întărire.
Va fi din ce în ce mai puțin posibil, din partea preoțimii, să-și formeze doar idei generale despre cum trebuie tratați oamenii. Într-un anumit sens – să nu mi-o luați în nume de rău – în multe relații au existat, și predomină încă și astăzi, șabloanele. Puteți auzi într-adevăr la cineva, care suferă de o manie oarecare și și-a căutat alinare la un pastor, ce anume i-a zis pastorul. Puteați deci auzi că pastorul încerca să trezească în acel om conștiența păcatului. Și chiar și într-un al doilea caz puteți auzi că pastorul încerca să trezească în el conștiența păcatului. Astfel, șablonul se potrivește la toate.
Când odată, într-o zi, am asistat la trei înmormântări, m-a frapat faptul că același pastor începea fiecare înmormântare cu aceeași frază: „Pe cât de înalt este cerul de deasupra pământului, cu atât mai înalte sunt gândurile Mele față de ale voastre” – Mereu era același șablon, care în a patra epocă postatlanteeană încă mai era relativ îndreptățit. Aceasta, împreună cu alte lucruri pe care le-am menționat, s-a extins și în epoca a cincea și încă mai domnește la noi, în timp ce tocmai în epoca noastră de cultură trebuie să intervină o observație mai fină și o schimbare radicală.
Cu aceasta trebuie să înceapă astăzi preoțimea. Preoțimea trebuie să înceapă din nou să-și îndrepte privirea sufletească în inima celuilalt om. Foarte puțini oameni pot face aceasta astăzi. Astăzi omul rămâne teribil de necunoscut celuilalt om. Vedeți dumneavoastră, când citești cu o anumită venerație – și fără venerație citirea Apocalipsei este imposibilă –, când citești cu venerație pasajul din Apocalipsă unde se vorbește despre veșmintele albe (Apoc. 3, 4-5), pe care trebuie să le îmbrace aceia care au îndeplinit sarcina celei de a cincea epoci de cultură, capeți următoarea impresie: Aici este vorba de a privi adânc cu privirea de preot în acest tip special de conștiență a omului, de a-l cunoaște, să zicem așa, pe om așa cum i se înfățișează el acum, în a cincea epocă postatlanteeană. Îndemnul este acesta: să-l cunoști pe om nu după hainele pe care le poartă, nu după ceea ce el reprezintă în lumea exterioară, ci după hainele sufletești pe care le poartă. Prin această scrisoare către comunitatea din Sardes, autorul Apocalipsei trimite acest îndemn direct în prezentul nostru.
În prezentul nostru preotul trebuie să pătrundă dincolo de orice exterior în care omul este pus, în interiorul sufletului acestuia. Preotul trebuie, într-un anumit sens, să înceapă să-l privească pe om în modul pe care l-am caracterizat alaltăieri [Nota 12], că trebuie să te uiți la om, dacă vrei să ajungi la karma lui. Eu am spus: Dacă vrei să ajungi la karma omului, nu trebuie să te uiți la profesia sa, la condițiile sale sociale, la priceperea sau nepriceperea sa, ci trebuie să pătrunzi adânc în sufletul lui, în însușirile sale, în abilitățile, care în fond se pot exprima în orice profesie. Căci trebuie să privești spre ceea ce a fost omul în viața pământească anterioară. Atât de departe, desigur, preotul nu are nevoie să meargă, însă el trebuie să înceapă să analizeze toate aspectele exterioare și să analizeze interiorul, să vadă omenescul pur, cel prin care omul, în orice situație, este interior om, om plămădit într-un mod individual.
Dacă am ajuns cu cititul cărții Apocalipsei până la scrisoarea către comunitatea din Sardes, atunci noi simțim deja ceea ce stă scris acolo ca o chemare adresată direct prezentului. Și apoi, la o citire mai dureroasă, putem căpăta o impresie și mai profundă.
Gândiți-vă doar la următoarele. Gândiți-vă că epoca a cincea postatlanteeană trece. În timpul acestei epoci omul își modifică conștiența, astfel încât înțelege acțiunea, lucrarea în sine a morții. El va învăța să o pătrundă cu gândirea, însă nu într-atât încât în orice moment să stea înaintea sufletului său vârsta pe care o poate atinge. El va vedea lucrarea în sine a morții. El va avea încontinuu moartea împrejurul său ca însoțitor. El o va avea împrejurul său, desigur, însă ceea ce trebuie creat nou în diferitele domenii ale vieții, este că omul va trebui să aibă un conținut sufletesc care să-l facă să vadă acest „a sta cu moartea lângă tine” ca pe ceva natural. Să fi trezit în tine forțele veghii sufletești veșnice înseamnă: să poți avea în permanență moartea lângă tine ca însoțitor, ca pe un bun prieten.
Dacă vă uitați afară în mediul înconjurător, dumneavoastră îl vedeți astăzi exact în lumina celei de-a patra epoci postatlanteene. În fond, dumneavoastră vedeți viața, care poartă în sine în fiecare plantă, în fiecare piatră, moartea. Moartea însă nu o vedeți, deoarece nu o vedeți încă în dumneavoastră. Oamenii vor începe însă să vadă în permanență moartea. Așa va trebui să se vorbească din ce în ce mai mult oamenilor din prezent, căci dacă vezi moartea mai mult și tot mai mult, se transformă și întreaga vedere a omului.
Da, a vedea moartea înseamnă a vedea multe lucruri, care astăzi se ascund cu totul în spatele celor revelate. Într-un anumit sens, noi vedem astăzi natura foarte stabilă, deoarece nu am pătruns absolut deloc cu privirea în anumite intimități subtile ale ei. Noi mergem prin țară și vedem, de exemplu, panouri pe care stă scris: În acest loc există febră aftoasă. – În realitate, deasupra unui astfel de loc s-a întâmplat ceva de natură mai intimă, care ar putea fi comparat cu ceea ce reprezintă o mare răscolită de furtună sau o erupție vulcanică. Și așa va fi ceea ce se apropie de oameni în epoca a șasea postatlanteeană.
Deoarece omul nu vede încă moartea, el nu observă decât atunci când, de exemplu, Vezuviul împroașcă lavă sau când niște cutremure puternice de pământ sunt înregistrate de seismografe, însă nu observă acea tensiune din sfera eterică, care se manifestă, de exemplu, dacă într-o regiune oarecare trăiește sau se naște un geniu important. În egală măsură, omul nu vede domnia puternică și țeserea spiritelor, pentru care stelele/ planetele și configurațiile lor sunt doar expresia exterioară.
Într-un anumit sens, a vedea toate acestea stă în sarcina omului în a șasea epocă postatlanteeană. Soarele, așa cum este el acum, va fi căzut de pe cer, stelele vor fi căzute de pe cer. În locul unde strălucesc acum stelele în abstracțiunea lor materială, se va vedea domnie și țesere spirituală. Astfel, în cursul celei de-a cincea epoci postatlanteene, modul în care omul se va vedea pe sine se va schimba radical, iar în cursul celei de-a șasea epoci se va schimba întreaga lume din jurul omului. Să nu credeți însă că inițiatul, de exemplu, vede lumea în același fel ca un neinițiat. Și la fel este cazul și cu treptele succesive de conștiență. Omul, pe diferitele trepte de conștiență, vede lumea în mod diferit.
Faptul că noi, ca oameni, trăim într-un atare proces de transformare, într-un proces de transformare omenească și de transformare a imaginii lumii, se sugerează în Apocalipsă, printre altele, prin faptul că în primele patru scrisori domnește o relativă egalitate. Se desigilează prima scrisoare: apare un cal alb, un cal. Se desigilează a doua scrisoare: apare un cal roșu, din nou un cal. Se desigilează a treia scrisoare: apare un cal negru, din nou un cal. Se desigilează a patra scrisoare: apare un cal șarg/gălbui, însă tot un cal (Apoc. Cap. 6).
Se desigilează scrisoarea a cincea: nu mai apare un cal; nu mai este vorba despre un cal. Despre ce este vorba, este sugerat într-un mod cu totul diferit. Dacă mergem în continuare cu cititul scrisorilor, găsim cum în acest mod se indică o transformare fundamental radicală, care intervine chiar în cursul actualei epoci.
Și nu putem decât să spunem: noi trebuie să ne pregătim deja să devenim noua comunitate, transformată, din Sardes. Această nouă comunitate, transformată, din Sardes, va trebui să aibă înțelegere pentru faptul că a cunoaște plantele, animalele, pietrele este până la urmă ceva banal, și că pe toate acestea le cunoști în mod just abia atunci când găsești active în fiecare piatră, în fiecare plantă, stelele. De asemenea, și spiritual stelele trebuie să cadă din cer jos. Acest lucru deja se poate percepe.
Aș vrea să vă dau pentru aceasta doar un anumit exemplu. Astfel de lucruri sunt luate de oameni sub aspectul lor exterior, însă nu se privește și felul în care se situează așa ceva în întreaga evoluție spirituală a omenirii. Fiecare poate să facă doar ceva la locul său, la locul în care stă. Înainte de a pleca în ultima călătorie în Anglia, s-au petrecut aici următoarele. Știți probabil, că atunci când sunt în Dornach predau în fiecare săptămână, în timpul de lucru, o oră sau două muncitorilor care lucrează la această clădire, în care le vorbesc despre lucruri din domeniul științelor naturii sau al științelor spiritului. Deoarece acest lucru este văzut cu mare plăcere de către muncitori, i-am lăsat pe ei să-mi sugereze tema. Muncitorilor le place dacă pot ei înșiși să aleagă tema și tânjesc cu nerăbdare să afle de la mine și astfel de lucruri, precum cele care există în viața spirituală de astăzi. Aceasta aparține deja de lucrurile pentru care și preoții trebuie să aibă o deplină înțelegere.
Înainte de a pleca în Anglia, am venit la Oră, iar un muncitor avea gata pregătită întrebarea: Da, dar cum se face că unele plante au miros, iar altele nu? [Nota 13] De unde vine parfumul florilor? – Da, acești muncitori, datorită conferințelor, care se țin deja de mult timp, de ani chiar, s-au educat de așa manieră încât în mod natural nu se mulțumesc cu o explicație oarecare de ordin chimic, cum că aceasta este substanța cutare sau cutare care răspândește parfumul acesta sau acela – știți cum sunt de obicei explicațiile noastre natural-științifice: sărăcia vine de la pauvreté * –, ci muncitorii cer niște explicații adevărate.
* Adică: Sărăcia vine de la sărăcie; exprimare pleonastică, care explică un cuvânt prin același cuvânt.
Așadar, vedeți dumneavoastră, eu a trebuit să le spun atunci următoarele – nu voi repeta aici decât pe scurt cele ce le-am explicat atunci o oră întreagă –: Inițial, parfumul emanat de floare ne îndreaptă spre organele noastre de simț; noi percepem parfumul prin organul nostru de miros. Dar să ne întrebăm dacă noi ne-am și dezvoltat organul nostru de miros într-atât de fin, încât să-l aducem la extraordinara sensibilitate a unui câine polițist. Desigur, veți fi de acord că așa ceva nu este posibil. Dimpotrivă, va trebui să recunoașteți că omul are un organ al mirosului grosolan, nu unul fin și că dacă coborâm în jos pe scara naturii dăm de organe ale mirosului mai sensibile.
Luați de exemplu câinele, care are organe olfactive atât de fine, încât poate fi făcut să fie câine polițist. Dacă vă uitați la un câine, veți vedea că fruntea lui este înclinată spre spate, că ea urmează terminațiile nervilor olfactivi, care conduc mirosul până în ființa interioară a câinelui. La noi, oamenii, aceasta este bombată în față. Aparatul inteligenței noastre, în special capacitatea aperceptivă, este un organ al mirosului transformat. Chiar și de aici rezultă, că cu cât coborâm mai mult spre ființe mai inferioare, cu atât dăm de organe ale mirosului mai fine, mai sensibile.
Știința spirituală ne învață, că un număr mare de plante nu sunt, prin floarea lor și prin capacitatea lor de a dezvolta mirosuri, decât niște veritabile organe olfactive vegetale de o imensă finețe. Și ce miros ele? Ele miros mirosul cosmic, care este întotdeauna prezent. Iar mirosul cosmic ce vine de la Venus este diferit de cel care vine de la Marte sau de la Saturn. De exemplu, parfumul violetei este ecoul olfactiv al mirosului pe are îl percepe violeta în cosmos. Astfel de plante frumos mirositoare percep mirosul cosmic care vine de la Venus, Mercur sau Marte. Ferula asa-foetida, rău mirositoare, percepe și dă mai departe mirosul ce vine de la Saturn.
Aici oamenilor trebuie să li se explice, deoarece ei cer aceasta, că aștrii/planetele, într-un fel, cad jos (pe Pământ). Căci ce altceva sunt la urma urmei ființele lumii, decât ceea ce trimit în jos aștrii. Dacă vorbim conform realității despre aceste lucruri, trebuie să spunem: Acum stelele (aștrii, planetele) chiar cad realmente jos, căci ele sunt în plante, înăuntrul lor. Nu numai parfumul este în ele, ci plantele sunt veritabile organe olfactive.
Astăzi, la prima oră, am revenit la muncitori și i-am rugat să-mi pună întrebările la care voiau un răspuns. Atunci ei au pus întrebarea: Dacă cele spuse în ultima oră despre mirosuri sunt juste și plantele sunt organe olfactive fine, de unde provin atunci culorile lor?
Acum a trebuit să le explic că parfumurile plantelor provin, într-adevăr, de la planete, însă culorile lor provin de la forța Soarelui. Am explicat în continuare acest lucru pe baza unor exemple, din care putea să reiasă aceasta. Atunci însă cineva a fost nemulțumit și a spus: Aici ați omis să spuneți de ce și pietrele au culori. Pot să înțeleg – așa spunea el – de ce plantele au culori și de ce o plantă, dacă o ținem în pivniță, unde soarele nu ajunge, are formă și parfum, însă, deoarece soarele nu pătrunde prin zidurile pivniței, rămâne incoloră. Cum se face însă că pietrele au culori?
Acum a trebuit să expun următoarele: Există un curs zilnic al Soarelui, o rotație a Pământului în 24 de ore, și un curs anual, care provoacă anotimpurile, în care Soarele urcă pe cer până la zenit și apoi coboară. Mai există însă și altceva. A trebuit acum să clarific anul cosmic platonic, faptul că Soarele, care acum își are punctul vernal (punctul la care Soarele răsare primăvara în dreptul unei constelații n.t.) în Pești, a avut anterior acest punct în Berbec și mai înainte în Taur, în Gemeni și așa mai departe, și că în decurs de 25.920 de ani parcurge întregul cerc zodiacal de constelații, că deci există un curs diurn, un curs anual și un curs anual cosmic al Soarelui. Și în timp ce cursul anual al Soarelui dă plantelor culoarea, pietrele, pentru a-și căpăta culoarea, au nevoie de cursul anual cosmic al Soarelui, în culorile pietrelor, în verdele smaraldului, în galbenul uleios al topazului, în roșul corindonului, trăiește forța ce se dezvoltă prin mersul Soarelui în cursul anului platonic.
Vedeți dumneavoastră, dacă începi să vorbești din spiritual despre cosmos, atunci oamenii te întreabă și despre pământesc, astfel încât ei nu se mai mulțumesc cu explicațiile vulgare oferite de laboratoarele și sălile noastre de disecții. Ei vor deja să înțeleagă în mod just și se simt foarte mulțumiți atunci când, luând în ajutor stelele/planetele și acțiunile lor, cunosc chestiunea într-un mod „sardesian”. Noi nu facem până la urmă nimic altceva decât face autorul Apocalipsei: aducem Sardesul în prezent.
Vedeți dumneavoastră, acesta este doar un exemplu. Însă trebuie început chiar cu acesta, să aducem această simțire stelară, această simțire a ființelor stelare în prezent. Trebuie început prin a-i face pe oameni să înțeleagă din nou: Christos este o ființă solară. – Acest lucru însă este combătut cu cea mai mare înverșunare.
Dacă vă spun astfel de lucruri, în special acela că această epocă modernă, a cincea postatlanteeană, trebuie să fie întrucâtva Sardesul reînviat, așa cum îl găsim caracterizat concis, pregnant, grandios în comunitatea a cincea și în pecetea a cincea, care trebuie desigilată acum, dacă vă spun toate acestea, dumneavoastră veți simți: Astăzi noi avem sarcina să dezvoltăm această înțelegere aparte a Apocalipsei, să putem înțelege Apocalipsa ca pe o sarcină zilnică, ce își face tot mai mult loc în inima noastră. Astăzi nu ajută la nimic doar să interpretăm Apocalipsa. Este necesar să aplicăm Apocalipsa în toate, altminteri putem să o lăsăm complet în pace. Simpla dorință de interpretare a Apocalipsei este aproape lipsită de valoare.
Am încercat astfel să vă sugerez al doilea lucru care ține de citirea Apocalipsei. Ieri am încercat să vă indic aspectul formal, astăzi am încercat să vă arăt că în citirea Apocalipsei trebuie să fiți prezenți cu voința. Acest lucru este de asemenea firesc, căci Apocalipsele au apărut întotdeauna prin inspirații ale voinței. Iar aici atingem un punct cu adevărat apocaliptic, un punct apocaliptic plin de viață.
Astăzi există deja oameni care, într-un anumit sens, sunt educați în mod apocaliptic, educația lor apocaliptică constând însă dintr-un mod specific de antrenare a voinței, orientat înspre Biserica romano-catolică: aceștia sunt iezuiții. În educația iezuită, în special în exercițiile iezuite, există un element puternic apocaliptic. Exercițiile iezuite implică o școlire a voinței, care de altfel stă întotdeauna la baza contemplării elementului apocaliptic.
Educarea voinței este deci lucrul pe care trebuie să-l aibă în vedere în primul rând acela care ia în serios o preoție autentică, în sensul înnoirii creștine. El trebuie să înțeleagă Apocalipsa, pentru a vedea în ea impulsul just pentru voință, în timp ce prin Ignațiu de Loyola [Nota 14] s-a dat de fapt un impuls foarte unilateral pentru voință, un impuls grandios, fără îndoială, însă într-un mod extrem de unilateral. Astăzi acesta este deja învârtoșat în mod ahrimanic, însă chiar și la Ignațiu de Loyola se vede cât de fals privim lumea, dacă nu o cunoaștem din punct de vedere spiritual-științific. Oamenii din ziua de azi continuă încă dezvoltarea iezuită a lui Ignațiu de Loyola. Acest lucru este însă greșit. Ignațiu de Loyola a fost demult din nou aici într-o nouă încorporare și, în aceasta, bineînțeles, s-a desprins complet de curentul anterior. El a trăit din nou ca Emanuel Swedenborg, [Nota 14], iar dezvoltarea iezuitismului a căzut de atunci în ahrimanic; ea nu se mai conectează astăzi la Ignațiu, ci este activă în sens ahrimanic. Aveți aici, aș zice, contra-imaginea, imaginea-umbră a ceea ce dumneavoastră înșivă trebuie să vă inculcați, primind, așa cum spuneam, în Eul dumneavoastră elementul apocaliptic, astfel încât Eul dumneavoastră să devină o sumă de forțe active, care sunt în sine apocaliptice.
