Iubiții mei prieteni! Ne-am adus într-o oarecare măsură în fața sufletului perspectiva finală a autorului Apocalipsei, și noi vedem cum această perspectivă finală este descrisă efectiv ca și cum ea s-ar afla, dacă o înțelegem corect, în perfectă concordanță cu tot ceea ce poate spune în privința evoluției știința spirituală cea mai exactă. Am văzut că în Apocalipsă este exprimată acea schimbare radicală de direcție ce intervine în construirea ființei omenești și a evenimentelor culturale, dintr-o formă de construire de jos în sus într-una de sus în jos. Iar la sfârșitul ultimei prelegeri am atras atenția, că acela care dorește în mod sincer o înțelegere a Apocalipsei, este nevoit până la urmă să cunoască ceea ce are de spus cercetarea spirituală despre evoluția lumii.
Vedem că există anumite pasaje în Apocalipsă, cărora nu li se poate găsi un sens și nu pot fi înțelese în mod just decât mergând pe calea cunoașterii antroposofice a omului. Acesta este cazul mai ales atunci când avem de-a face cu o revelație, care se sprijină pe viețuiri ale lumii spirituale. Bineînțeles că trebuie să ai mai întâi acel simț, de a putea recunoaște că ceva de genul imaginilor prezentate în Apocalipsă sunt revelații ale lumii spirituale. Vom putea sări atunci și peste întrebarea: A fost într-adevăr autorul Apocalipsei în stare să înțeleagă intelectual, pornind din el însuși, toate aceste detalii pe care le regăsim în opera lui? – De asta nici nu poate fi vorba. Problema care se pune este doar dacă el a fost cu adevărat un văzător. El vede în lumea spirituală, iar lucrurile lumii spirituale sunt adevărate nu datorită lui, ci datorită propriului lor conținut. De asemenea, ele poartă în sine acest conținut propriu și datorită faptului de a se revela, și nu datorită lui. Așa, de exemplu, pot veni niște cercetători raționaliști exteriori și să aducă argumentul: Da, acela care a dat Apocalipsa era cultivat de aici și până dincolo, și nu te poți aștepta din partea lui să fi avut în propriul suflet o perspectivă atât de largă. – Nu vreau nicidecum să discut aici dacă autorul Apocalipsei a avut sau nu această perspectivă. Vreau doar să vă atrag atenția, că în fond nu are nicio importanță că noi primim imaginile, revelațiile lumii spirituale, prin intermediul autorului Apocalipsei, ci important este ca noi să aducem în fața sufletului nostru imaginile ca atare și să lăsăm să acționeze asupra noastră conținutul lor.
Noi ne-am adus cumva în fața sufletelor noastre imaginea grandioasă de final cu Noul Ierusalim, care are în arierplan viețuirile despre care am vorbit. Vom face bine să ne întoarcem puțin la această imagine și să pornim de la ea. Avem acolo pasajul important, în care în fața sufletului nostru apare de asemenea un tablou grandios, acel tablou grandios în care autorul Apocalipsei vede cum cerul s-a deschis (Apoc. 19, 11) și în întâmpinare îi iese pe un cal alb acea putere, despre care el vorbește de fapt în așa fel încât noi ne dăm seama: El are trihotomia Dumnezeirii nu numai în intelectul său, în înțelegerea sa, ci o are în omul său întreg. El vorbește în așa fel, încât este realmente, din tot sufletul, conștient că în așa-numitele trei persoane avem în față cele trei forme ale Unuia-Dumnezeu, și că dacă cumva ne poziționăm dincolo de lumea fizică nu putem vorbi alternativ, când de una când de alta, deoarece ele se întrepătrund. Plasat în lumea fizică, tabloul dă impresia, ce-i drept, că ar fi trei persoane, astfel încât trebuie să distingem un Dumnezeu-Tatăl, care stă la baza tuturor faptelor naturale, inclusiv a celor care acționează în natura omenească, Dumnezeu-Fiul, care are de-a face cu tot ceea ce conduce în sfera libertății de viețuire sufletească, și cu Dumnezeu-Spiritul, care aici trăiește într-o ordine departe de natură, străină de natural, într-o ordine cosmic-spirituală. Într-atât de distinct conturate apar întrucâtva cele trei persoane ale Dumnezeirii aici pe planul fizic.
După ce omul trece pragul spre lumea spirituală, el intră într-o stare, pe care eu am descris-o în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, în care el se divide oarecum în trei ființialități, așa încât atunci gândirea, simțirea și voirea ating un anumit grad de autonomie. Și în timp ce trecem de la planul fizic la lumile superioare, noi vedem Dumnezeirea Trinitară întâmpinându-ne tot mai mult ca Unitate. Exact în acest sens trebuie citită, desigur, Apocalipsa. Nu trebuie să separăm nemijlocit unul de altul, după modelul lumii fizice, pe Dumnezeu – Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Spiritul.
Cel care în acest tablou grandios ne întâmpină pe un cal alb este Unul-Dumnezeu. Iar imaginea lui Dumnezeu-Fiul noi trebuie să o vedem mai mult sub forma evoluției sufletești libere a oamenilor pe Pământ. Acum însă intervine ceva extrem de ciudat, ceva ce face ca acest tablou să apară atât de grandios. Este cu totul natural și de la sine înțeles: Ioan, autorul Apocalipsei, vede deschizându-se cerul, iar ceea ce coboară acum ca ceva nou, vine dinspre lumea spirituală. Aceasta înseamnă că întreaga cultură trebuie de acum încolo în așa fel orânduită, încât ea să coboare din lumea spirituală în cea fizică. Dacă aducem în mod just aceasta își fața sufletului, atunci este normal ca starea care trebuie să preceadă scena finală a Noului Ierusalim să fie aceea că Ioan vede în lumea spirituală. Aceasta înseamnă însă: Cerul i s-a deschis. El vrea prin aceasta să sugereze o stare viitoare care va apărea pentru oameni. El spune de fapt nici mai mult nici mai puțin decât aceasta:
Înainte ca pe Pământ să se instaureze acea stare în care ingredientele folosite pentru ridicarea Noului Ierusalim să se pogoare din lumea spirituală pentru a fi primite de oameni, înainte deci ca oamenii să devină conștienți că acum ei trebuie să construiască de sus în jos și nu ca înainte, ridicând ingredientele materiale pornind de la pământ în sus, înainte să apară această stare – pe care Ioan o consideră una reală, așa cum am spus-o deunăzi –, în care omul va fi implicat în special cu voința sa, înainte să intervină această stare, va exista o altă stare, la care omul va fi părtaș doar cu cunoașterea sa, în care el trebuie să privească în lumea spirituală: Cerul s-a deschis și se arată cel care se află la temelia tuturor ființelor lumii, dăruind, creând și sfințind.
Și urmează acum pasajul important, care face ca tabloul să fie atât de grandios: Și el purta scris în sine un nume, pe care nimeni nu îl cunoaște, afară de el (Apoc. 19, 12). – Este foarte semnificativ ceea ce se spune. Dacă ajungem la acest pasaj al Apocalipsei unde se spune aceasta, vedem aici încă un semn important, că avem de-a face cu una dintre cele mai mari revelații spirituale.
Oamenii numesc în modul cel mai divers, în limbile cele mai diverse, ceea ce este Eul lor. Am indicat adesea faptul, aș spune elementar din punct de vedere spiritual, că pronumele «eu» nu poate fi folosit niciodată de cineva, astfel încât el să fie dat și altcuiva. Eu nu pot spune unui alt om «eu». Prin aceasta, numele Sinei se deosebește de toate celelalte nume, căci acestea sunt date obiectelor exterioare. Când însă spun «eu» într-o limbă oarecare, nu mi-l pot spune decât mie însumi. Aș putea, propriu-zis, să-l adresez altcuiva, doar dacă, printr-un proces spiritual real, am glisat în interiorul lui. Dar despre aceasta nu avem de ce să vorbim acum.
În limbile mai vechi, Sinea nu era denumită, era inclusă în verb, Eul nu era desemnat direct. Prin verb se desemna ceea ce faci, și odată cu el, demonstrativ oarecum, te desemnai pe tine însuți. Însă pentru Sine nu exista un nume. Faptul că omul a botezat această Sine a ființei sale omenești cu un nume – în limba noastră germană cu numele ce conține inițialele lui Iisus Christos, care este deja un act simbolic important –, este de dată mai recentă. Să ne imaginăm acum o potențare a acestui fapt, că în limbă avem un nume, pe care fiecare îl poate pronunța desemnându-se doar pe sine însuși. Potențarea constă tocmai în ceea ce se spune acum în Apocalipsă: că cel care coboară aici din lumea suprasensibilă poartă scris în sine numele, pe care el nu-l pronunță nici măcar pentru sine însuși, ci pe care îl înțelege doar el însuși și nimeni altcineva.
Imaginați-vă deci că acest aducător al revelației se îndreaptă spre Ioan, arătând într-o imagine profetică ceea ce se va întâmpla cândva pentru omenire. El, cel care are un nume pe care singur el însuși îl înțelege, coboară în timpurile viitoare. Ce să însemne aceasta? La început, dacă vrei să înțelegi cu adevărat aceasta, ți se va părea complet lipsit de sens. De ce se spune: «...cel care urmează să aducă mântuirea în lume, care urmează să aducă dreptatea în lume» – așa stă scris acolo în Apocalipsă (Apoc. 19, 11) –, «care va face adevărate credința și cunoașterea» – așa stă scris în Apocalipsă, nu cum traduce Luther: «care aduce credincioșia și adevărul», ci «cel care urmează să facă adevărate credința și cunoașterea»? – Da, dar aceasta este de fapt un joc de-a v-ați ascunselea; și dacă el are scris un nume, pe care nu-l înțelege decât el singur – ce înseamnă asta? Suntem îmboldiți să ridicăm aici niște întrebări ce merg mai în profunzime.
Imaginați-vă cât puteți mai viu, mai sugestiv: El poartă un nume, pe care îl înțelege doar el singur. Cum să devenim părtași la acest nume? El trebuie să dobândească totuși o semnificație pentru noi, acest nume trebuie să poată locui în noi. Cum se poate întâmpla aceasta? Dacă ființa care înțelege acest nume devine una cu noi înșine, dacă pătrunde în Sinea noastră proprie, atunci această ființă va înțelege în noi numele și noi împreună cu ea; atunci noi, cu ea în noi, vom purta continuu conștiența: Christos în noi.
Lucrurile care au legătură cu ființa sa le înțelege doar el, însă el le înțelege în noi, iar lumina care este răspândită prin înțelegerea sa în noi, oferă, întrucât el devine în noi, în propria noastră ființă această lumină, oferă înțelegerea ființei lui Christos în noi înșine. Ea va fi o înțelegere intrinsecă, o înțelegere situată în lăuntrul omului.
Vedeți dumneavoastră, prin aceasta a intervenit ceva. A intervenit în primul rând acel lucru care este o urmare fortuit intenționată a Misterului de pe Golgota. Această ființă, care a trecut prin Misterul de pe Golgota, această ființă care trebuie să-și facă intrarea în noi, pentru ca noi să înțelegem lumea cu înțelegerea sa, nu cu înțelegerea noastră, această ființă poartă o haină stropită cu sânge, cu sângele scurs pe Golgota. Și să luăm acest al doilea tablou. Autorul Apocalipsei, Ioan, ne spune că această haină stropită cu sângele de pe Golgota are și ea un nume. Acesta nu este același nume despre care a fost vorba mai devreme. Numele pentru această haină stropită cu sânge este Logosul lui Dumnezeu, Logosul, Dumnezeul, Cuvântul lui Dumnezeu (Apoc. 19, 13). Așadar, acela urmează să locuiască în noi și prin propria sa înțelegere în noi urmează să ne dea lumina care înțelege lumea, acela ne umple cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Păgânii au citit Cuvântul lui Dumnezeu în fenomenele naturale. Ei trebuiau să i primească prin manifestări/revelații exterioare. Creștinii trebuie să primească Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul creator al lui Dumnezeu, prin primirea lui Christos în ei. Va veni timpul în care, prin mersul evenimentelor, toți oamenii care primesc în mod sincer creștinismul în sufletele lor vor ști că Cuvântul lui Dumnezeu este la Christos și că acest cuvânt al lui Dumnezeu își are germenele în înțelegerea Misterului de pe Golgota și a hainei stropită cu sânge. Așadar, în limbajul autorului Apocalipsei noi îl avem pe Christos inclus în Misterul de pe Golgota.
Mai apare însă o treime: Christos sub trei forme: o dată prin el însuși, a doua oară prin haina sa, a treia oară prin faptele pe care le dezvoltă/expune pentru oamenii de pe Pământ. Prin aceasta se desemnează de asemenea starea care trebuie să intervină, care, bineînțeles, nu va interveni în așa fel încât să poți indica un an anume, spre care însă evoluția creștină trebuie să se îndrepte. A treia formă este sugerată printr-o sabie cu care el acționează, care este sabia voirii sale, sabia faptelor sale, pe care el le-a înfăptuit printre oamenii de pe Pământ, el fiind întrețesut în ele. Însă ceea ce face el acum, poartă al treilea nume: Regele tuturor regilor, Domnul tuturor domnilor. Aceasta este a treia formă. Care să fie oare esența unui rege, esența unui domn/stăpân?
Dacă este să analizăm doar cuvântul latin dominus în adevărata sa semnificație ființială interioară, ne dăm seama de sensul pe care îl dă în acest caz uzul limbii, făcând complet abstracție de cercetarea spirituală: Domnul este cineva care, într-un fel sau altul, a fost ales aici pe Pământ, sau în general în lume, să dea unei alte ființe direcția. Însă cât timp este nevoie de acești domni exteriori pe pământ? Cât timp este nevoie de poruncile domnilor exteriori, chiar a poruncilor domnilor spirituali exteriori peste Pământ? – Doar până în clipa în care Christos, cu numele pe care doar el îl înțelege, se înstăpânește în oameni. Atunci fiecare om îl va putea urma în propria sa ființă, în propriul său suflet, pe Christos. Atunci fiecare va tinde să realizeze în el, din iubire interioară, voința sa omenească; atunci în fiecare individ va locui Domnul domnilor și Regele regilor.
Văzut din punct de vedere spiritual, aceasta este perioada în care noi înșine trăim acum. Iar faptul că noi trăim în acest timp este voalat doar prin aceea că oamenii continuă să trăiască cu vechile obiceiuri și, realmente, să tăgăduiască în primă instanță cât pot de mult această înstăpânire a lui Christos, să o tăgăduiască cât pot de mult în toate domeniile. Deja trebuie spus: În numeroși oameni există astăzi multe premise, care îi pregătesc în mod just pentru apariția eterică a lui Christos, care este o ființă ce descinde din lumea divină. Însă oamenii trebuie să se pregătească pentru aceasta, prin a găsi în ei înșiși izvorul acțiunilor și faptelor lor.
Și prin aceasta, inspirați de spiritul Apocalipsei, atingem dificultatea propriu-zisă de a lucra astăzi ca preot. Într-un anumit sens, preotul trebuie să fie acest dominus, el trebuie, într-un anumit sens, să dirijeze și să conducă. Preotul are în față adunarea de enoriași, iar demnitatea sa preoțească presupune ca el să fie conducătorul, într-un anume sens să fie regele pentru cei pe care trebuie să îi conducă. El este donatorul sacramentelor (a împărtășaniei), duhovnicul (confesorul). Însă pe de altă parte, noi trăim în epoca în care oamenii poartă în ei esența de a-l primi în ei pe Christos, astfel încât să poată deveni din ce în ce mai mult proprii lor conducători.
Vedeți dumneavoastră, aceasta este situația în care se pune cel care își asumă demnitatea de preot. Și cu toate acestea, demnitatea de preot este pe deplin justificată, mai ales astăzi, deoarece acel lucru pe care oamenii îl poartă ca esență în ei, există de fapt în oameni, însă trebuie mai întâi să fie descoperit, să fie scos realmente la lumină din ei. Astăzi este nevoie de toate abilitățile aflate în spatele demnității preoțești, pentru a extrage din oameni ceea ce există în ei. Căci noi trăim într-o epocă ce presupune de fapt ceva foarte precis. Lumea exterioară, de fapt, nu se poate confrunta încă pe de-a întregul cu ceea ce se cere. Căci lumea exterioară are de-a face cu oamenii doar după un criteriu, ca purtători ai corpului lor fizic. Însă ar fi o perspectivă îngrozitoare dacă oamenii ar trece în viețile lor pământești următoare doar sub această formă, așa cum au ieșit din actuala noastră civilizație.
Noi știm că pe tărâm antroposofic se caută să se evite așa ceva. Sufletelor omenești li se oferă ceva, care să le permită să primească ceea ce omul trebuie să primească astăzi și să trăiască mai departe în următoarea încarnare. Acest lucru trebuie să devină însă ceva general-uman. Oamenii trebuie să-și dezvolte astăzi un Eu, o individualitate, cu care să poată trăi în următoarea lor încarnare. Acest lucru este posibil doar dacă alături de viețuirile omenești se adaugă ceea ce este dat prin harul ofrandei/jertfei, prin harul sacramentului/împărtășaniei. Prin aceasta nu se va desprinde de oameni karma lor, în schimb se va desprinde ceea ce tocmai în epoca actuală îl ține în modul cel mai intens agățat/imobilizat pe om. Astăzi oamenii merg purtând o mască. Ei umblă încoace și încolo mascați. Și dacă vreodată apare dorința de a vedea individualitatea reală a oamenilor, aceasta poate duce la conflicte tragice.
Un astfel de conflict tragic a apărut la Hölderlin, care a spus odată, că «atunci când se uita la nemți vedea meseriași, însă nu oameni [Nota 31], gânditori, însă nu oameni, preoți, însă nu oameni, stăpâni și slugi, tineri și bătrâni, însă nu oameni». Și tot așa merge în continuare cu diferențierile; oamenii, într-un fel, poartă imprimată în ei pecetea extra-omenescului.
Astăzi avem nevoie de preoți care să vorbească oamenilor ca oameni, care să cultive omenescul. Practic, niciuna dintre confesiuni nu este capabilă astăzi de așa ceva. Gândiți-vă numai cât de dependente sunt confesiunile. Comunitatea pentru înnoire creștină trebuie să vrea să crească în afara acestei dependențe confesionale. Ea trebuie să facă acest lucru prin propriul ei destin. Nimeni, nicio altă profesie izvorâtă din antroposofie nu este într-o poziție comparabilă cu cea a profesiei de preot. Aceasta este o poziție cu totul specială, și este probabil absolut corect să spunem odată, din spiritul Apocalipsei, ce avem aici. Reflectați doar puțin: în orice altă activitate izvorâtă din antroposofie, oamenii sunt într-un fel sau altul dependenți, datorită presiunilor exterioare care persistă astăzi, de lumea din jur. Dacă cineva devine pedagog din antroposofie – vedem bine greutățile enorme care ni se fac. Oamenii își fac iluzii, însă noi nu vom căpăta o a doua școală Waldorf, atât timp cât se pune condiția să se angajeze doar profesori care au într-un fel oarecare o ștampilă de la stat. Școala Waldorf a putut fi înființată doar pentru că am fondat-o într-un moment, în care în Württemberg nu exista încă o astfel de lege a școlilor.
Luați medicii: Noi nu putem crea cu ușurință medici din mișcarea antroposofică pornind de la rădăcina existenței. Cu siguranță, am putea crea medici, însă ei nu ar fi aprobați, nu ar fi recunoscuți. Și într-un anumit sens noi întâmpinăm această dificultate chiar în domeniul artistic. Nu va mai dura mult – chiar dacă astăzi nu este întru totul așa –, când lucrurile vor degenera spre tot felul de constrângeri, precum cele care se încearcă deja astăzi în Rusia, unde și artiștilor li se cere o patalama de la stat. Preotul care s-a format inițial din mișcarea antroposofică, este singurul care, să zicem așa, se poate lipsi de toate acestea. Dacă a învățat ceva, foarte bine; însă pentru acțiunea sa el se poate lipsi de toate acestea. El poate pune în mod real deja de-acum, în teologia pe care o reprezintă, prima piatră fundamentală a Noului Ierusalim, deoarece el reprezintă o teologie care nu are nevoie să fie recunoscută de nimeni, decât de el însuși. Aceasta este important.
Voi sunteți singurii în această situație. Va trebui să vă și simțiți în această situație, și veți simți întocmai specificul demnității voastre preoțești. Este posibil, într-o țară precum Rusia, ca preoții să fie alungați, însă niciodată nu se va face ceva într-o astfel de țară ca preoții să fie atestați de stat. Fie se vor lăsa preoții așa cum sunt, fie nu vor fi nicidecum doriți, ceea ce, cel puțin conform tendinței actuale din Rusia, s-a și întâmplat.
Astfel, preotul poate pentru prima dată simți apropierea Noului Ierusalim, apropierea Christosului interiorizat, a Christosului care devine Rege al regilor și Domn al domnilor. De aceea este foarte bine dacă preotul se oprește exact la acest pasaj al Apocalipsei care arată spre viitor, dacă se oprește cu o inimă înflăcărată la acest pasaj și dezvoltă la acest punct al Apocalipsei întregul entuziasm al sufletului său de preot, pe care trebuie să îl dezvolte. Căci Apocalipsa nu trebuie să fie o teorie, Apocalipsa trebuie să fie viață activă în sufletul fiecăruia din noi. Va trebui să simțim că suntem una cu Apocalipsa. Noi trebuie să putem să introducem munca pe care noi înșine o facem și viața pe care o trăim în curentul profetic al Apocalipsei. Atunci ne vom vedea adunați în jurul lui Ioan, autorul Apocalipsei, care are în față viziunea: Cerul s-a deschis; sosește cel ce doar el singur înțelege numele său, a cărui haină poartă numele Cuvântului lui Dumnezeu, care este Regele regilor, Domnul domnilor –, acesta vine. – Iar preoțimea care se unește cu cultul, care este creat acum din nou din lumea spirituală, preoțimea care restaurează transsubstanțierea în sensul Spiritului Sfânt însuși, preoțimea care împlinește noul act de sfințire a omului, care este cel vechi transformat, în care s-a introdus ceea ce este valabil din cel vechi, dar luând forma care curge astăzi din lumea spirituală această preoțime se poate aduna în jurul lui Ioan autorul Apocalipsei, care privește în cerul care s-a deschis. Căci nouă ne este permis să privim acea inițiere, care s-a săvârșit aici în sala care a fost cuprinsă apoi de foc, s-o privim în lumina care se răspândește în timp ce cerul se deschide și apare calul alb cu cel care stă pe el, care doar el își cunoaște numele, care trebuie încorporat în noi, dacă este ca acest nume să fie ceva pentru noi. Aceasta înseamnă să înțelegi Apocalipsa; căci Apocalipsa trebuie înțeleasă în mod viu, nu doar cu cunoașterea.
Legat însă de tot ceea ce apare aici sub forma unui tablou grandios, legat de toate acestea este o profundă, profundă înțelepciune. Gândiți-vă doar la ceea ce apare în vecinătatea imediată a acestei importante viziuni. Omul este atenționat asupra modului în care este activă fiara pe care eu am caracterizat-o, fiara care îndrumă în jos, de la spiritual spre fizic, fiara pe care autorul Apocalipsei a văzut-o apropiindu-se în trei etape, fiara a cărei formă este nu numai concepția materialistă despre viață, ci și modul de trai* materialist. Autorul Apocalipsei indică două momente. O dată că fiara este învinsă, și a doua oară că potrivnicul mai mare al omenirii este înlănțuit pentru o mie de ani, înainte de a deveni din nou liber pentru scurt timp. Avem deci de-a face cu doi potrivnici ai principiului bun, cu fiara și cu cel pe care tradiția îl numește Satan.
* Germ. = Lebenshaltung
Într-un anumit sens, fiara a fost învinsă pentru lumea fizică exterioară, învinsă prin faptul că materialismului, oricum, i se poate contrapune o concepție spirituală despre lume. Și într-un anumit sens, Satan este legat și în prezent. Însă el va fi din nou dezlegat. Satan este legat, iar cel care străvede lucrurile care contează în evoluție știe și că Satan este legat. Căci dacă Satan n-ar fi legat în prezent, ar apărea tot ceea ce, efectiv, ar putea duce la revărsarea până la fund a cupelor mâniei. Dacă Satan nu ar fi legat, s-ar arăta într-un fel înfiorător în lumea exterioară legătura cu ceea ce există astăzi pe Pământ ca mentalitate/ moralitate și mod de trai materialist. Atunci cinismul interior cel mai profund ar propovădui materialismul drept adevăr și ar trezi în Satana nelegat o astfel de poftă sălbatică, încât această dezlănțuire a mentalităților și modului de viață materialist și dorința de a poseda indusă de puterile ahrimanice se va vedea drept cele mai înfiorătoare și mai îngrozitoare boli.
Dacă Satan n-ar fi legat, n-ar mai trebui să vorbim despre un materialism ca mentalitate și mod de viață, ci despre materialism ca cea mai rea boală. În loc de asta, oamenii trec astăzi prin lume cu cinismul și frivolitatea materialismului, chiar și a materialismului religios, și nu li se întâmplă nimic. Însă nu li se întâmplă nimic doar pentru că Satan este legat și Dumnezeirea dă încă oamenilor posibilitatea de a ajunge mai întâi la spiritualitate, fără a cădea pradă lui Satan. Dacă Satan ar fi aici, atunci multor învățători, care aparțin unei confesiuni oarecare și sunt năpădiți de materialism, li se va arăta o priveliște îngrozitoare. Reprezentarea, care indică spre posibila boală cauzată de materialism, lepra materialismului, care ar fi de fapt aici dacă Satan n-ar fi legat, este într-adevăr o reprezentare înfricoșătoare.
Însă în niciun alt context, decât acela al Apocalipsei, nimeni nu va provoca astăzi, dacă este conștient de responsabilitatea sa Spirituală față de această cunoaștere, o astfel de reprezentare. Eu însumi n-aș fi pronunțat cuvântul „lepra materialismului” într-un alt context decât cel în care îl pronunț aici, în care m-am referit la Apocalipsă. Cel care se familiarizează cu reprezentările Apocalipsei, are în fața ochilor și aceste tablouri înfiorătoare, care însă corespund întru totul unei realități spirituale.
Apocalipsa trebuie să pătrundă nu numai viața noastră, ea trebuie să pătrundă și cuvântul nostru. Apocalipsa, dacă o primim în noi, este nu numai factorul însuflețitor în activitatea preoțească, ea este totodată și cea care ne permite să ne referim la niște lucruri, la care în mod obișnuit nu ne-am referi niciodată în viața exterioară. Apocalipsa vrea să vorbească nu numai în Eul nostru, atunci când noi vrem să o înțelegem, ea vrea să vorbească și în cuvântul nostru. Când voi vă aflați singuri între voi în cămăruță în scop pur preoțesc, vă veți spune multe lucruri între voi, pentru ca acestea să trăiască în voi și să rămână între voi. Apoi voi veți crea forța de a spune la rândul vostru și credincioșilor voștri cuvântul potrivit.
Preoții din ziua de azi trebuie să fie primii care să poată vorbi liber cu ceilalți preoți despre Apocalipsă. Această Apocalipsă este cartea preoțească anexată Evangheliilor. Voi veți deveni cu atât mai mult preoți, cu cât vă veți acomoda mai mult cu acest spirit interior al Apocalipsei. Dar mai multe despre asta mâine.
