Bună dimineaţa! Domnii mei, şi-a pregătit cineva o întrebare în lungul timp care s-a scurs de când nu ne-am văzut?
Întrebare: Aş dori să-l întreb pe dl Doctor despre alimente: despre fasole, despre morcov ş.a.m.d., ce influenţă au asupra corpului? Despre cartofi dl Doctor a vorbit deja. Putem afla câte ceva despre alte alimente? Unii vegetarieni nu mănâncă păstăioase, fasole, mazăre. Când vezi, de exemplu, un lan de secară, asta te face să te gândeşti la pâinea pe care probabil toate popoarele Pământului o consumă.
Dr. Steiner: Doriţi deci să vorbim astăzi câte ceva despre raportul dintre alimente şi om. Este necesar să clarificăm mai întâi pe ce se bazează de fapt alimentaţia. Ne reprezentăm mai întâi că alimentaţia se bazează pe faptul că omul preia alimentele, le aduce prin gură în stomac, că ele se înmagazinează în corp, apoi le elimină, din nou trebuie să se hrănească ş.a.m.d. Lucrurile nu sunt însă atât de simple, din contră, sunt mult mai complicate; iar dacă vrem să înţelegem în ce raport stă omul cu alimentele, trebuie să ne clarificăm mai întâi de ce tipuri de alimente are neapărat nevoie omul.
Primul lucru de care are nevoie omul, pe care trebuie neapărat să-l consume, este albumina. Omul are deci, neapărat nevoie de albumină. Să scriem aceste lucruri pentru a le avea sintetizate. Deci albumina există, de exemplu, în carnea de pui; dar nu numai aici, ci şi în toate elementele există albumină. Omul are neapărat nevoie de albumină. Al doilea lucru de care omul are nevoie sunt grăsimile. Din nou, grăsimile se găsesc în toate alimentele. Există grăsimi şi în plante. Cel de al treilea aliment are un nume care pentru dumneavoastră va fi mai puţin familiar, dar care ar trebui să fie cunoscut: hidraţii de carbon. Hidraţii de carbon sunt substanţe care sunt conţinute în cea mai mare măsură de cartofi, dar sunt conţinuţi în cantitate mare şi în toate celelalte plante. Hidraţii de carbon se caracterizează prin faptul că, atunci când îi consumăm, se transformă lent în amidon cu ajutorul salivei şi al sucului gastric. Amidonul este ceva de care omul are neapărat nevoie; el însă nu mănâncă direct amidon, ci alimente care conţin hidraţi de carbon; hidraţii de carbon se transformă în amidon, iar acesta se transformă el însuşi, în cursul digestiei, în zahăr. Omul are nevoie de zahăr. Deci el are sursa pentru necesarul de zahăr în hidraţii de carbon.
Pentru om mai este necesar încă ceva: sărurile. El preia sărurile, ca adaos la mâncăruri, dar sărurile sunt conţinute parţial în toate mâncărurile.
Dacă luăm în considerare albumina, trebuie să avem în vedere marea deosebire dintre albumina omului şi cea a animalelor şi a plantelor. Plantele conţin şi ele albumină, dar nu consumă albumină. Dacă totuşi plantele conţin albumină, de unde o iau? Ele o iau din sol, din aer, din ceea ce este lipsit de viaţă, din mineral; ele pot, de fapt, să-şi prepare albumina din mineralul lipsit de viaţă. Asta nu o poate face nici animalul, nici omul. Omul nu poate prepara albumină din ceea ce este lipsit de viaţă – în acest caz ar putea fi doar plantă; el trebuie să preia albumină aşa cum au preparat-o plantele sau animalele.
De fapt, omul are nevoie de plante pentru viaţa sa pe Pământ. Plantele – asta este interesant – nu s-ar putea dezvolta dacă omul nu ar exista! Asta este interesant, domnii mei, acest lucru trebuie avut în vedere, căci cele mai importante două lucruri pentru viaţă sunt: sucul verde din frunze şi sângele. Substanţa verde din sucul plantelor se numeşte clorofilă; deci clorofila este conţinută în frunzele verzi. Afară de aceasta, important este şi sângele. Aici intervine ceva foarte special: vedeţi dumneavoastră, dacă luaţi în considerare omul, acesta, în primul rând, respiră – respiraţia este tot o alimentaţie; omul preia oxigen din aer, inspiră oxigen. Însă în tot corpul său este înmagazinat carbon. Dacă coborâţi în pământ, unde este un zăcământ de carbon, ajungeţi la cărbunele negru; dacă ascuţiţi un creion, ajungeţi la grafit. Cărbune şi grafit – acesta este carbonul. Afară de alte substanţe, corpul dumneavoastră este compus din carbon; acesta se formează în corpul omenesc.
Acum aţi putea spune: Da, omul este un amestec de substanţe dintre care face parte şi carbonul! Puteţi însă să mai spuneţi ceva: Cel mai scump corp din lume, diamantul, constă tot din carbon, dar în altă alcătuire! Deci, dacă asta vă place mai mult, puteţi spune: în raport cu carbonul, suntem făcuţi din diamant pur. Carbonul, grafitul din creion şi diamantul sunt aceeaşi substanţă. Dacă, printr-un procedeu oarecare, carbonul negru pe care-l scoateţi din pământ ar fi transparent, s-ar obţine diamantul. Avem depozitate aceste diamante peste tot în noi. Suntem o adevărată magazie de carbon. Însă, atunci când oxigenul din sânge ajunge în contact cu carbonul, se formează dioxidul de carbon. Dioxidul de carbon îl cunoaşteţi foarte bine: trebuie doar să luaţi o apă carbogazoasă; în ea sunt bule din dioxid de carbon, un gaz. Deci vă puteţi reprezenta: omul inspiră oxigen din aer, oxigenul se răspândeşte prin sânge peste tot; în sânge el preia carbonul şi expiră dioxid de carbon. Dumneavoastră inspiraţi oxigen, expiraţi dioxid de carbon.
Domnii mei, Pământul, prin procesele pe care vi le-am descris, ar fi fost otrăvit de mult cu dioxidul de carbon provenit de la oameni şi animale, căci este mult timp de când totul s-a dezvoltat aici. De mult nu ar mai putea trăi pe Pământ oameni sau animale, dacă plantele nu ar avea o anumită însuşire: plantele nu absorb oxigen, ci dioxidul de carbon pe care-i expiră oamenii şi animalele. Plantele sunt tot atât de avide de dioxid de carbon ca şi omul de oxigen.
Planta (vezi desenul) – rădăcină, tulpină, frunze, flori – absoarbe dioxid de carbon. Carbonul conţinut în dioxidul de carbon se depune în plantă, iar oxigenul este expirat. Oamenii şi animalele îl au din nou la dispoziţie. Omul produce dioxid de carbon, care ucide totul; planta păstrează carbonul, eliberează oxigenul şi cu aceasta însufleţeşte totul. Planta nu ar putea face nimic cu dioxidul de carbon, dacă nu ar exista sucul ei verde, clorofila. Acest suc al plantei, domnii mei, este un vrăjitor care opreşte carbonul în plantă şi eliberează din nou oxigenul. Sângele leagă oxigenul cu carbonul, sucul verde al plantei preia din nou carbonul din dioxidul de carbon şi eliberează oxigenul.
Gândiţi-vă doar ce lucru minunat este că în natură plantele, oamenii şi animalele se completează în acest mod! Se compensează total.
Acum trebuie să spunem următoarele: Omul nu are nevoie doar de ceea ce îi dă planta prin oxigen; el are nevoie de toată planta, cu excepţia plantelor otrăvitoare şi a plantelor care conţin puțin din aceste substanțe. Omul are nevoie de toate plantele primindu-le nu prin respiraţie, ci prin hrană. Acum avem din nou o corelaţie interesantă. Vedeţi dumneavoastră, plantele constau din rădăcină, dacă planta este anuală – de copac [ Nota 1 ] vrem să facem deocamdată abstracţie –, din tulpină, din frunze şi din flori şi fructe. Rădăcina este în pământ, ea conţine multe săruri, deoarece în pământ sunt săruri. Rădăcina, cu rădăcinuţele ei fine, depinde de pământ; ea extrage continuu săruri din el. Deci, rădăcina este ceea ce stă într-o legătură specială cu domeniul mineral al pământului, cu sărurile.
Acum, vedeţi dumneavoastră, domnii mei, înrudit cu întregul Pământ este capul omenesc, nu picioarele, ci capul este înrudit cu Pământul. Atunci când omul începe să fie om pământean în corpul mamei, la început este aproape numai cap. El începe cu capul. Capul imită Cosmosul, dar şi Pământul, iar el are nevoie în special de săruri. De la cap pornesc forţele care pătrund corpul omenesc, şi cele care formează oasele [ Nota 2 ]. Tot ceea ce face ca omul să fie solid porneşte de la formarea capului. Când, în corpul mamei, capul este încă moale, el nu poate forma corect oasele. Prin faptul că capul devine tot mai dur, el dă corpului forţe cu care omul şi animalele îşi pot forma părţile rigide, îndeosebi oasele. Pentru formarea oaselor este nevoie de săruri, oasele constând din carbonat de calciu, fosfat de calciu – acestea fiind săruri. Vedeţi deja că rădăcina, care este înrudită cu pământul şi care conţine săruri, este necesară pentru a aproviziona capul omenesc.
Deci, domnii mei, dacă se observă, să zicem, că un copil este slab de cap, asta se poate vedea uneori în situaţii corespunzătoare: dacă un copil este slab de cap, el capătă uşor viermi în intestine. Viermii se opresc în intestine când forţele capului sunt prea slabe, deoarece atunci capul nu acţionează suficient de puternic în jos, în restul corpului. Viermii nu-şi pot găsi domiciliul în om când capul acţionează puternic în jos, în intestine. De aici puteţi vedea cel mai bine cât de minunat este înzestrat corpul omenesc: totul se leagă în el. Dacă cineva are un copil care are viermi, el trebuie să-şi spună: Copilul este slab de cap; se poate spune de asemenea – în special acela care vrea să fie pedagog, trebuie să ştie asemenea lucruri – că dacă întâlnim în viaţă oameni slabi de cap ei au avut viermi în tinereţe. Ce trebuie făcut când se observă asta? Cel mai simplu este ca o perioadă de timp să se hrănească copilul cu morcovi (între altele); bineînţeles că nu este nevoie să-i hrăniţi doar cu morcovi. Morcovii sunt ceea ce, preponderent, este rădăcina plantei în pământ. Deoarece conţin forţele pământului, ei au multe săruri care, atunci când sunt preluate în stomac, sunt în stare să acţioneze prin sânge până în cap. Doar substanţele bogate în săruri sunt capabile să pătrundă în cap. Substanţele bogate în săruri, substanţele din rădăcini fac astfel ca, prin cap, omul să fie puternic. Asta este ceva extrem de important. Morcovii fac ca părţile superioare ale capului să fie puternice, adică tocmai ceea ce este nevoie ca omul să devină puternic interior, să fie tare.
Vedeţi dumneavoastră, dacă privim planta unui morcov observăm că la ea aproape totul este rădăcină. La o plantă de morcov rădăcina este aceea care atrage atenţia. Celelalte, plantele verzi, sunt dezvoltate în special în sus, rădăcina nu are mare importanţă. Morcovul este potrivit în special ca aliment pentru a hrăni capul. Dacă uneori simţiţi că aveţi un gol în cap, că nu puteţi gândi bine, o perioadă de timp trebuie să introduceţi morcovii în alimentele pe care le consumaţi. Cel mai bine ajută asta însă copiilor [ Nota 3 ].
Dacă veţi compara cartoful cu morcovul, veţi vedea că cartoful are frunze, dar are în special ceea ce se mănâncă, bulbi, care pătrund în pământ. Dacă privim lucrurile superficial, putem spune: la cartof bulbii sunt rădăcinile. Asta nu este adevărat; bulbii nu sunt rădăcini. Rădăcinile propriu-zise sunt mici rădăcinuţe care atârnă din bulb; ele se desprind uşor. Când cartoful este scos din pământ, ele se desprind; dacă este scos cu grijă, încă mai sunt prinse de el. Dacă mâncăm bulbii, mâncăm de fapt tulpina, lujerul, care doar seamănă cu o rădăcină. Bulbii sunt ceva intermediar între rădăcini şi frunze. De aceea cartoful nu are atâtea săruri ca sfecla, de exemplu, nu este aşa de pământesc; el creşte într-adevăr în pământ, dar nu este atât de înrudit cu pământescul. Cartoful conţine în special hidraţi de carbon, nu săruri.
Acum ar trebui să vă spuneţi următoarele: Dacă mănânc morcov, corpul meu poate deveni leneş, deoarece el are nevoie în acest caz doar să utilizeze saliva, pepsina ş.a.m.d. şi tot ce este important în el merge în cap. Omul are nevoie de săruri. Aceste săruri sunt furnizate prin tot ceea ce este rădăcină şi, într-o măsură specială, de o asemenea rădăcină cum este morcovul.
Dacă însă omul mănâncă cartofi, ei trec mai întâi prin gură, prin stomac; aici, prin strădania corpului, din ei se formează amidon. Acesta merge mai departe prin intestin. Printr-un proces de digestie care se desfăşoară ulterior, acesta trece în sânge şi poate ajunge şi în cap; mai trebuie făcut încă un efort pentru a obţine zahăr din amidon. Abia atunci poate fi preluat de cap. Este necesară deci utilizarea unor forţe mai mari. Vedeţi dumneavoastră domnilor, dacă trebuie să utilizez o forţă în exterior, devin mai slab. Acesta este misterul omului: dacă tai lemne, dacă utilizez o forţă în exterior, devin slab. Dacă însă constitui o forţă în interior astfel încât să transform hidraţii de carbon în amidon, iar amidonul în zahăr, devin puternic. Prin faptul că mănânc cartofi mă pătrund cu zahăr şi devin puternic. Dacă utilizez forţe în exterior, devin slab; dacă utilizez forţe în interior devin puternic. Nu numai că mă umplu cu substanţe nutritive, ci acestea dezvoltă forţe în corpul meu.
Aşadar, se poate spune: Deoarece toate rădăcinile, chiar dacă nu în acelaşi grad ca morcovul, acţionează preponderent asupra capului, hrana cu rădăcini, alimentele pe bază de rădăcini dau capului ceea ce are nevoie. Alimentele verzi, care conţin hidraţi de carbon, dau corpului forţele de care are nevoie pentru muncă, pentru mişcare.
Despre cartof am vorbit deja: el îl face pe om slab, deoarece necesită o imensă cheltuială de forţe şi, totodată, forţele pe care le furnizează nu sunt de durată.
Dacă cartoful are o acţiune defavorabilă, toate cerealele folosite ca alimente, grâul, secara ş.a.m.d. conţin de asemenea hidraţi de carbon, dar în aşa fel încât omul prepară amidon, prepară zahăr, deci prin hidraţii de carbon din cereale el devine mai puternic, atât cât este posibil. Gândiţi-vă cât de puternici sunt oamenii de la ţară, tocmai prin faptul că mănâncă pâinea făcută de ei din cereale! Ei trebuie să aibă corpuri sănătoase; o pâine mai grosieră, mai aspră, este de fapt cea mai sănătoasă hrană. Trebuie să aveţi corpuri sănătoase; dar corpul devine puternic doar prin prepararea amidonului şi a zahărului.
Acum apare o întrebare. Vedeţi dumneavoastră, oamenii, în dezvoltarea lor, au ajuns să nu consume cerealele cum le mănâncă animalele. Calul mănâncă ovăzul aşa cum creşte el. Animalele mănâncă cerealele aşa cum cresc ele. Oamenii gătesc cerealele înainte de a le consuma. Datorită faptului că eu gătesc cerealele, nu le consum reci, ci calde. Când vrem să prelucrăm interior hrana, cheltuim căldură. Domnii mei, să transformi hidraţii de carbon în amidon, iar amidonul în zahăr necesită o încălzire interioară. Dacă încălzesc afară substanţele nutritive, vin în ajutorul corpului; el nu mai are nevoie să cedeze căldură din sine însuşi. Deci, prin faptul că sunt gătite, alimentele sunt prelucrate cu ajutorul focului, al căldurii. Acesta este primul proces. Al doilea este acela prin care substanţele nutritive sunt complet modificate! Gândiţi-vă ce se întâmplă cu grâul când vreau să fac pâine. Devine cu totul altceva! Mai întâi macin grăunţele. Ce înseamnă a măcina? A mărunţi. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce fac cu grăunţele prin faptul că le macin, ar trebui să fac mai târziu în propriul meu corp! Prin ceea ce fac, reduc din sarcinile corpului meu. Toate operaţiile pe care le efectuez când gătesc le preiau din sarcina corpului meu, astfel încât aduc substanţele nutritive într-o stare în care corpul le digeră mai uşor.
Trebuie să comparaţi ce diferenţă este între a mânca cartofii cruzi şi a-i mânca gătiţi. Dacă omul ar mânca cartofii cruzi, stomacul ar trebui să cedeze enorm de multă căldură pentru a modifica aceşti cartofi care aproape sunt amidon. Aşa cum îi modifică el acum însă nu este suficient. Cartofii ajung apoi în intestin. Intestinul trebuie să utilizeze din nou multă forţă. Insă cartofii rămân în intestin; forţele ulterioare nu mai sunt potrivite pentru a conduce cartofii în restul corpului. Dacă se mănâncă cartofii cruzi, fie că se umple pur şi simplu stomacul, iar intestinul nu poate duce mai departe ceea ce a început a face, fie se umple intestinul; dar mai departe nu merge. Dacă însă cartofii sunt gătiţi, datorită faptului că sunt fierţi sau sunt gătiţi într-un alt mod, stomacul nu mai are atât de mult de făcut; la fel şi intestinul; cartofii trec în sânge şi merg până în cap.
Vedeţi deci că prin faptul că se gătesc alimentele, în special cele care conţin hidraţi de carbon, se ajută procesul de hrănire.
Dumneavoastră ştiţi că în ultimul timp au apărut tot felul de prostii, în special în legătură cu alimentaţia. Prostiile sunt acum, de fapt, o modă. Există „mâncătorii de crudităţi”, care nu vor să mai gătească nimic, care vor să mănânce absolut totul crud. De unde provine aşa ceva? Din aceea că, datorită ştiinţei materialiste, nu mai ştiu cum stau lucrurile, iar de o ştiinţă spirituală nici nu vor să afle. De aceea născocesc ceva. Chestiunea cu crudităţile nu este decât o fantasmagorie. Un timp se poate forţa corpul, însă deoarece el trebuie să utilizeze energii puternice când mănâncă crudităţi, se prăbuşeşte în final [ Nota 4 ].
Acum, domnii mei, ajungem la grăsimi. Plantele, aproape toate plantele, conţin grăsimi, grăsimi vegetale, pe care ele şi le prepară din minerale. Vedeţi dumneavoastră, grăsimile nu ajung aşa uşor în corpul omenesc ca hidraţii de carbon şi sărurile. Sărurile nu sunt modificate absolut deloc. Dacă vă săraţi supa, sarea pe care o dizolvaţi în ea merge aproape nemodificată în cap [ Nota 5 ]. Dacă însă mâncaţi cartofi, în capul dumneavoastră nu mai primiţi cartofi, ci zahăr; transformarea merge de la sine, aşa cum v-am spus. La grăsimi însă, indiferent că mâncaţi grăsimi animale sau vegetale, lucrurile nu merg atât de simplu. în cazul grăsimilor, situaţia este alta: când mâncaţi grăsimi, ele sunt consumate aproape în întregime prin acţiunea salivei, a sucului gastric, a sucului intestinal, iar în sânge trece cu totul altceva; animalele şi omul trebuie să-şi formeze singuri grăsimi în sânge şi în intestin, prin forţele pe care grăsimile consumate le suscită.
Aceasta este deosebirea între grăsime şi sare sau zahăr. Omul preia sarea şi zahărul din natură, doar că el obţine zahărul prin transformarea cartofului sau a secarei. Aici el are încă în interior ceva din natură. Grăsimea pe care omul sau animalul o au în ei nu mai este natură; ea este creată de ei înşişi. Omul însă nu ar avea nicio forţă dacă nu s-ar hrăni, iar intestinul şi sângele au nevoie de grăsime. Putem spune că omul nu şi-ar putea forma singur săruri. Dacă nu ar prelua săruri, corpul omenesc nu ar putea să şi le formeze singur. Dacă omul nu ar prelua hidraţi de carbon, nu ar putea forma zahăr. Dacă nu ar putea forma zahăr, el ar fi veşnic un molâu. Doar mulţumită zahărului, domnii mei, aveţi forţă, doar fiindcă sunteţi plini de dulce. In momentul în care nu aţi mai fi plini de dulce, nu aţi mai avea forţă, v-aţi prăbuşi.
Vedeţi dumneavoastră, această situaţie se extinde până la popoare. Există popoare care consumă puţin zahăr şi puţine substanţe din care să prepare zahăr. Acestea sunt slabe din punctul de vedere al forţei fizice. Sunt şi popoare care consumă mult zahăr; acestea sunt puternice.
Dar omul nu obţine aşa uşor grăsimile. Dacă are grăsimi în el, de asemenea şi animalul, acesta este meritul său, meritul corpului său. Grăsimile sunt în întregime produsul său. Omul distruge ceea ce preia în corpul său ca grăsimi, prin grăsimi vegetale sau animale, iar prin biruinţa asupra grăsimilor, dezvoltă forţă. Când consumă cartof, secară, grâu, omul îşi dezvoltă forţele proprii prin faptul că transformă substanţe; când consumă grăsimi, el dezvoltă forţă prin faptul că distruge substanţe. Dacă distrug ceva din afară, voi fi obosit şi slab. Dacă distrug în interior un biftec solid, voi deveni slab prin această acţiune, dar distrugerea biftecului gras sau a grăsimilor vegetale îmi dă puterea necesară să-mi pot dezvolta propria grăsime, dacă am un corp care este predispus la aceasta. Vedeţi deci că alimentaţia cu grăsimi acţionează într-un cu totul alt mod în corpul omenesc decât alimentaţia cu hidraţi de carbon.
Corpul omenesc, domnii mei, este ceva cu adevărat complicat şi trebuie să vă spun că ceea ce vă redau aici este o mare lucrare; trebuie să se întâmple multe în corpul omenesc pentru ca el să poată distruge aceste grăsimi vegetale. Să presupunem acum că omul mănâncă verdeţuri, deci frunzele de la plantă. Când mănâncă verdeţuri, omul capătă, de fapt, grăsimi de la plantă. De ce este paiul un lucru dur? Deoarece el transformă frunzele, astfel încât ele trec în hidraţi de carbon. Dacă însă frunzele rămân verzi, cu cât sunt mai verzi cu atât mai mult dau substanţe grase. Omul nu preia din pâine multă grăsime. El preia din ceea ce este năsturelul, planta cu frunze foarte mici, mai multă grăsime decât dacă mănâncă pâine. De aceea apare necesitatea de a mânca pâine cu unt, cu ceva grăsime sau – ca oamenii de la ţară – cu slănină ş.a.m.d., ceea ce tot grăsime este; şi atunci ai şi grăsimi, ai şi hidraţi de carbon.
Pâinea consumată merge până sus, în cap, deoarece forţele rădăcinii plantei urcă în sus, în pai, până în spic; astfel, paiul are în el forţele rădăcinii, deşi creşte în sus, în aer. Nu contează că ceva urcă sus, în aer, ci dacă el are caracter de rădăcină. Frunza însă nu are caracter de rădăcină. Jos, în pământ, nu ia naştere nicio frunză verde. Toamna, dacă forţele Soarelui nu mai acţionează puternic, spicul poate să se maturizeze, să se coacă vara târziu, până toamna. Cele mai puternice forţe motrice ale Soarelui sunt însă necesare frunzei; ea creşte spre Soare. Putem deci să spunem că verdeaţa acţionează în special asupra plămânilor şi a inimii, în timp ce rădăcinile fac capul puternic; de asemenea, cartoful ajunge şi el până la cap. Când mâncăm verdeaţa care ne poate da în special grăsimi vegetale, ne facem puternice inima şi plămânii, ne facem puternici în partea de mijloc, în trunchi. Acesta este, aş dori să spun, secretul alimentaţiei umanei dacă vreau să acţionez asupra capului, îmi prepar hrană din rădăcini sau spice, sau ceva de acest gen; dacă vreau să acţionez asupra plămânilor şi inimii, îmi fac salată ş.a.m.d. Deoarece acestea sunt distruse deja în intestin şi acţionează doar forţele lor, nu este nevoie să le gătim foarte mult. De aceea, din frunze se face salată. Însă ceea ce trebuie să acţioneze în cap nu poate fi consumat sub formă de salată, trebuie să fie gătit. Hrana gătită acţionează în special până în cap. Hrana gen salată acţionează în special asupra plămânilor, a inimii ş.a.m.d., construind, deci hrănind, şi anume prin grăsimi. Situaţia este însă, domnii mei, că nu trebuie acţionat doar asupra capului şi asupra trunchiului, ci omul trebuie să-şi construiască şi organele de hrănire, de digestie. El are nevoie de un stomac, de un intestin, are nevoie de rinichi, de ficat, el trebuie să-şi construiască organele digestive. Este interesant: pentru construcţia organelor de hrănire, omul are nevoie ca hrană de albumină, de albumina din plante, în special aşa cum este ea conţinută în flori, şi anume în fructul însuşi. Deci putem spune: rădăcinile hrănesc în special capul (vezi desenul de mai sus); ceea ce este în mijlocul plantei, partea verde, hrăneşte în special trunchiul, iar ceea ce este în fructe, partea inferioară a corpului.
Lanurile noastre ne hrănesc capul. Consumând salata pe care o cultivăm, toate plantele ale căror frunze le mâncăm, care nu au nevoie să fie fierte deoarece pot fi digerate în intestin, deoarece este vorba numai de forţe, căpătăm tot ceea ce conţin organele trunchiului nostru. Perele, merele, fructele care cresc în copaci, vedeţi, acestea nu au nevoie să fie fierte prea mult, căci ele se coc întreaga vară la Soare! Aici are loc deja o coacere interioară; este altfel decât în cazul rădăcinilor, care nu sunt coapte la Soare, ci sunt uscate, aşa cum este spicul. Nu este nevoie să fierbem mult fructele; le fierbem doar atunci când avem un organism slab, care nu poate digera fructele în intestin; abia atunci trebuie să le fierbem, să le facem compot şi altele asemenea. Când cineva are boli ale intestinului trebuie să se îngrijească să primească fructe în compot, terci, piure, magiun ş.a.m.d. Dacă însă cineva are un sistem digestiv sănătos, fructele sunt folosite tocmai pentru a construi partea inferioară a corpului, prin ceea ce au ca albumină în ele. Albumina din fructe construieşte stomacul, construieşte tot ceea ce omul are în partea inferioară a corpului ca organe de hrănire.
Vedeţi ce fel de instinct a acţionat aici! Oamenii au ştiut ceea ce vă expun eu acum, dar nu aşa, în noţiuni; ei au ştiut din instinct. De aceea ei şi-au pregătit întotdeauna o hrană combinată din rădăcini, verdeţuri şi fructe, au mâncat toate aceste lucruri şi chiar şi cantităţile de care fiecare avea nevoie au fost dictate tot de instinct.
Dumneavoastră ştiţi însă că oamenii nu consumă numai plante, ci şi carnea şi grăsimea animalelor etc.
Antroposofia nu este aici pentru a se impune sectant sau fanatic, ci doar pentru a lămuri cum stau lucrurile. Nu se poate spune că omul trebuie să mănânce doar verdeţuri, sau să mănânce doar carne ş.a.m.d., ci trebuie să înţeleagă că există oameni care, prin toate forţele pe care le au prin moştenire ereditară, nu pot scoate la iveală suficiente forţe pentru a realiza întreaga muncă necesară pentru a distruge intr-o măsură suficientă grăsimile vegetale, astfel încât să ia naştere din nou în corp forţe pentru a produce propria grăsime. Vedeţi dumneavoastră, cel care consumă doar grăsimi vegetale trebuie să renunţe la a deveni un bărbat gras, deoarece grăsimea vegetală este distrusă, iar din distrugere rezultă forţe, fie că trebuie să aibă o sănătate extrem de bună a sistemului digestiv, astfel încât să-i fie ușor să distrugă grăsimea vegetală; atunci el capătă forțe pentru a-și prepara propria grăsime. Cei mai mulți oameni sunt însă astfel constituiți încât nu pot să-și prepare grăsime proprie. Dacă însă oamenii mănâncă grăsime animală sau carne, aceasta nu este distrusă complet. Grăsimea vegetală nu trece prin intestine, ea este distrusă în intestine; însă grăsimea care este conţinută în carne trece din nou prin om. El poate să fie slab, mai slab decât atunci când se hrăneşte cu grăsimi vegetale. Tocmai de aceea vom face deosebire între asemenea organisme cărora nu le place grăsimea, cărora nu le plac alimentele grase; acestea sunt organisme care într-o anumită măsură distrug uşor grăsimea şi prin aceasta vor să-şi formeze singure grăsime. Aceste organisme spun: Ceea ce am în mine ca grăsime vreau să mi-o fac singur, vreau să-mi am propria mea grăsime. Dacă însă cineva stă la o masă plină cu mâncăruri grase, el nu spune. Vreau să-mi fac eu singur grăsimea, ci: Lumea trebuie să-mi ofere grăsimea, căci grăsimea animală trece în corp. Aceasta este o uşurare pentru alimentaţie.
Dacă un copil savurează zahăr, el nu face asta pentru a se alimenta; nu face asta pentru a se hrăni, ci dm cauza gustului său dulce. Prin savurarea zahărului, devenim conştienţi de gustul său dulce. Dacă însă omul preia în el grăsimea animală, aceasta trece în corpul său. Aceasta îi satisface plăcerea, aşa cum copilul este satisfăcut de gustul zahărului, chiar dacă nu în aceeaşi măsură, dar simte că înăuntrul său este plăcere. Omul are nevoie de această plăcere pentru existenţa sa interioară. De aceea iubeşte el carnea. Carne se consumă în special când corpul iubeşte carnea.
Nu trebuie însă să fim fanatici în această privinţă. Există oameni care nu pot trăi dacă nu consumă carne. De aceea trebuie văzut cu grijă dacă într-adevăr ei pot să trăiască fără carne. Dacă însă cineva se poate descurca fără carne, atunci când trece de la alimentaţia cu carne la cea vegetariană se simte mai puternic ca înainte. Vedeţi dumneavoastră, tocmai aceasta este dificultatea: unii nu pot absolut deloc să trăiască fără carne. Dacă cineva poate totuşi să facă asta, se simte mai puternic când devine vegetarian, deoarece nu mai este nevoit să înmagazineze grăsime străină, ci primeşte doar propria grăsime; cu aceasta el se simte puternic.
Acum vă pot spune că asta o ştiu din experienţă proprie, căci eforturile pe care a trebuit să le fac o lungă perioadă de timp, în ultimii 24 de ani, nu aş fi putut să le fac altfel! Nu aş fi putut să călătoresc toată noaptea, iar a doua zi să ţin o conferinţă ş.a.m.d.. Dacă cineva este vegetarian prin constituţie, el pierde ceva. Asta este situaţia. însă nu trebuie să credeţi că fac într-un fel oarecare propagandă vegetarianismului, deoarece trebuie mai întâi să se probeze dacă un om poate să devină vegetarian sau nu; asta este problema lui.
Albumin poate fi transformată; dacă eşti în stare să o distrugi în intestine aşa cum o preiei ca albumină vegetală, capeţi forţe. Însă dacă intestinele sunt slabe, ea trebuie să fie pregătită din exterior, deci trebuie preluată albumină animală, căci găinile care fac ouă sunt şi ele animale. Dacă lucrurile nu sunt judecate din punct de vedere spiritual-ştiinţific, albumina este apreciată complet greşit.
Dacă mănânc rădăcini, sărurile ajung până în capul meu. Dacă mănânc salată, forţele — nu grăsimile ci forţele care sunt conţinute în grăsimile plantei – ajung în trunchiul meu, în plămâni şi în inimă. Dacă mănânc fructe, albumina din fructe nu ajunge până în trunchi, ci rămâne în intestine. Albumina provenită de la animal merge mai departe decât în intestine, ea aprovizionează corpul, deoarece albumina animală se răspândeşte. S-ar putea spune că dacă omul mănâncă foarte multă albumină el este bine hrănit. Această judecată a condus la faptul că în epoca materialistă oameni care au studiat medicina au recomandat consumarea unei cantităţi exagerate de albumină; s-a afirmat că ar fi necesare între 120 şi 150 de grame de albumină zilnic. Aceasta este o absurditate! Astăzi se ştie că doar un sfert din această cantitate este necesară omului. Realmente, dacă omul consumă atât de multă albumină, lucru care nu este necesar, se ajunge la situaţii de genul aceleia care i s-a întâmplat unui profesor şi asistenţilor săi. Ei au vrut să supraalimenteze cu albumine un om care era subalimentat. Se presupune că albumina, când este consumată în cantitate mare, este transformată în organism şi că acest lucru se vede în urină. Dar la acest om urina nu a arătat că albumina a fost preluată de corp. Ei nu şi-au dat seama că albumina a fost eliminată prin intestin. Profesorul era de-a dreptul furios din această cauză. Ce se întâmplase? Ei au supraalimentat omul cu albumină; aceasta însă nu i-a folosit la nimic, căci albumina a mers din stomac în intestin şi apoi din nou afară. Deci în corp nu a trecut absolut nimic. Dacă se consumă prea multă albumină, nimic nu trece în corp, ci în fecale. înainte de a fi eliminată, albumina stă în intestin, se transformă în otravă şi intoxică întregul organism, otrăveşte corpul. Asta se obţine cu prea multă albumină, iar din această otrăvire apare foarte des arterioscleroza. Aşa se face că oamenii capătă arterioscleroză prea devreme; ei o capătă pur şi simplu din cauză că sunt supraalimentaţi cu albumine.
Este important, aşa cum am arătat deja, să cunoaştem problemele alimentaţiei, căci cei mai mulţi oameni sunt foarte des de părerea că eşti cu atât mai bine hrănit, cu cât mănânci mai mult. Asta nu este adevărat, deoarece uneori eşti mult mai bine hrănit când mănânci mai puţin, deoarece astfel nu te otrăveşti.
Trebuie să ştii cum acţionează fiecare din aceste substanţe alimentare. Trebuie să ştii că sărurile acţionează preponderent asupra capului; că hidraţii de carbon, aşa cum sunt ei în principalele noastre alimente, în pâine şi în cartofi, acţionează în special asupra sistemului plămânilor şi asupra sistemului gâtului – plămâni, gât, cerul gurii etc.; că grăsimile acţionează în principal asupra inimii şi vaselor de sânge, artere şi vene, şi că albumina acţionează mai ales asupra organelor din partea inferioară a corpului. Capul nu capătă nimic de la albumină. Omul trebuie să-şi prepare singur albumina care este în cap. Natural, şi capul trebuie să fie constituit din albumină, căci el constă din substanţă vie. Dacă-l supraalimentăm, nu trebuie să credem că prin aceasta vom avea un creier deosebit de sănătos ci, din contră, vom avea un creier otrăvit.
Va trebui probabil, să mai vorbesc încă o oră despre alimentaţie. Acest lucru este însă necesar, deoarece asemenea întrebări sunt rodnice. Deci pe sâmbăta viitoare la ora nouă.
| Albumină: Grăsimi: Hidraţi de carbon: Săruri: |
organele părţii inferioare a corpului inimă şi vase de sânge plămâni, gât, bolta palatină cap |
