Astăzi am ca sarcină să vă ofer, pentru început, o prezentare pur istorică, după care vom continua cu ceea ce ne poate introduce mai adânc în impulsurile gândirii, voinţei şi acţiunii rosicruciene. Putem să ajungem la o înțelegere a rosicrucianismului actual numai dacă ne gravăm în suflete faptul că rosicrucianismul nu urmează o normă istorică stabilită odată pentru totdeauna, ci este de fapt altceva în fiecare secol. Aceasta se întâmplă deoarece el trebuie să se adapteze mereu la condiţiile prezentului. Ne este foarte clar faptul că impulsurile fundamentale autentice ale ştiinţei spirituale trebuie să se integreze tot mai mult în cultura prezentului, numai că acest lucru este greu de realizat în cadrul civilizaţiei noastre occidentale. Nu este posibil să devii un alt om de azi pe mâine prin ştiinţa spirituală, deoarece, prin karma noastră, noi ne-am născut în această civilizaţie occidentală. Nouă nu ne este atât de simplu cum le este reprezentanţilor altor grupuri omeneşti, care pot porni de la anumite premise de rasă sau religie. Căci noi avem ca principiu fundamental ideea de a nu ne afla pe terenul vreunei confesiuni religioase, ci de a vedea în diferitele sisteme religioase configurări diverse ale aceleiaşi vieţi spirituale. Ştiinţa spirituală trebuie să caute acest sâmbure de adevăr spiritual în toate concepţiile religioase despre lume. Este de la sine înțeles că antroposoful, ca occidental, poate fi cu uşurinţă înţeles greşit, şi asta în special de către diferitele confesiuni religioase şi de adepţii unor concepţii despre lume răspândite în jurul nostru.
Dacă vrem să înțelegem corect ce ar trebui să fim noi în calitate de cercetători spirituali, atunci este necesar să ne situăm pe un teren ferm, acela al devenirii istorice. Trebuie să înțelegem că ştiinţa spirituală este un element integrat în procesul evoluţiei istorice. Fiecare dintre cei de faţă a fost încarnat în fiecare epocă de cultură, şi chiar încarnat de mai multe ori în fiecare epocă de cultură. Dar care este sensul acestor întrupări? De ce este necesar ca omul să facă toate aceste experienţe foarte diverse de-a lungul vieţii sale din diferitele epoci de cultură? Această întrebare l-a dus pe Lessing la o concepţie proprie asupra ideii încarnării. Lessing îşi spunea: Oamenii au trecut mai înainte prin toate perioadele culturale posibile, şi ei trebuie să se întoarcă iar, pentru a învăța lucruri noi şi pentru a lega vechiul cu noul. Lessing gândea cam în felul acesta: Faptul că trecem prin diverse încarnări trebuie să aibă un sens. Iar acest sens constă în aceea că în fiecare nouă încarnare omul trăieşte ceva nou, care se adaugă celor vechi.
S-a indicat adesea faptul că epocile succesive au fost foarte diferite între ele. Astăzi vom scoate în evidenţă un moment extraordinar de important din secolul al XIII-lea. Se poate spune că oamenii încarnați în acea perioadă au trăit ceva cu totul deosebit, ceva pe care oamenii încarnați în alte epoci nu l-au putut vieţui. Şi prin ceea ce vă spun eu acum sunt în consens cu toţi aceia cărora le-a fost dat să parcurgă atunci o anumită viaţă spirituală relativ elevată, şi care sunt astăzi din nou încarnați. Cu toţii ştiu aceasta.
În secolul al XIII-lea a fost un întuneric spiritual pentru toţi oamenii, chiar şi pentru cele mai luminate spirite, chiar şi pentru iniţiaţi. Tot ceea ce se mai ştia pe atunci, în secolul al XIII-lea, despre lumile spirituale, era ştiut prin tradiţie sau de la oameni care fuseseră mai înainte iniţiaţi şi care îşi puteau trezi amintirea celor pe care le viețuiseră atunci. Dar nici măcar aceste spirite nu puteau privi câtuşi de puţin în lumea spirituală. Acea scurtă perioadă de eclipsă spirituală a trebuit să existe pentru a pregăti caracteristica epocii noastre: Cultura intelectuală raţională actuală. Este cel mai important lucru pe care îl avem în ziua de astăzi, în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană. În epoca de cultură greacă, lucrurile nu stăteau aşa. Pe atunci, în locul gândirii raţionale actuale, era predominantă contemplarea nemijlocită. Omul creştea oarecum împreună cu ceea ce vedea şi auzea, şi împreună cu cele pe care le gândea. Pe atunci, omul nu analiza atât de mult lucrurile, aşa cum se întâmplă astăzi şi cum trebuie să se întâmple, pentru că aceasta este sarcina celei de-a cincea epoci de cultură postatlanteene.
Pe atunci, în secolul al XIII-lea, au trebuit să fie alese pentru iniţiere nişte personalităţi deosebit de dotate, iar această inițiere s-a putut desfăşura numai după scurgerea acelei scurte perioade de întunecare spirituală. Astăzi încă nu este posibil să menționăm acel loc din Europa unde s-a întâmplat ceea ce vă voi spune acum. Dar într-un viitor nu prea îndepărtat, se va putea face şi acest lucru.
Vom vorbi astăzi despre zorii noului ocultism. În acea perioadă întunecată din punct de vedere spiritual, trăiau doisprezece oameni, douăsprezece spirite eminente, care s-au reunit pentru a impulsiona progresul omenirii. Nici unul dintre aceştia nu mai putea privi direct în lumea spirituală, dar ei puteau trezi în sinea lor amintirea inițierilor pe care le parcurseseră în vieţile anterioare. Şi karma omenirii potrivise lucrurile în aşa fel, încât în şapte dintre ei era incorporat ceea ce îi mai rămăsese omenirii ca frânturi din vechea cultură atlanteană. În cartea mea Ştiinţa ocultă, am spus deja că în cei şapte Învățători înţelepţi al străvechei Indii sfinte, fusese transferat ceea ce se mai păstrase din epoca atlanteană. Acei şapte bărbaţi reîncarnați în secolul al XIII-lea, care formau o parte a grupului celor doisprezece, erau chiar cei care puteau privi înapoi la cele şapte curente ai vechii culturi atlanteene şi la ceea ce continua să se păstreze din cele şapte curente. Fiecare din aceste şapte individualităţi putea să fructifice numai unul dintre acele curente, pentru epoca de atunci şi pentru cea actuală. Acestora li se adăugau alţi patru, care nu puteau privi în urmă până în timpuri străvechi, de mult scurse, ca primii şapte înţelepţi menţionaţi. Însă aceste patru personalităţi puteau privi în urmă la ceea ce-şi însuşise omenirea ca adevăruri oculte în cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană. Cel dintâi putea privi în urmă la epoca proto hindusă, cel de-al doilea la epoca protopersană, cel de-al treilea la epoca egipteano-caldeo-asiro-babiloniană, şi cel de-al patrulea la epoca greco-latină. Aceştia patru s-au reunit cu ceilalţi şapte în colegiul înțelepţilor din secolul al XIII-lea. Cel de-al treisprezecelea avea cele mai puţine amintiri, el era cel mai intelectual dintre ei, cel care avea în vedere în special ştiinţele exterioare. Aceste douăsprezece individualităţi nu numai că trăiau în spiritul ocultismului occidental, ci au putut şi să se încorporeze în personalităţi care ştiau ceva despre ocultism. Un mod cu totul aparte de a înfățişa acest lucru îl găsim în poemul lui Goethe, Tainele.
Aşadar avem de vorbit despre douăsprezece individualităţi eminente, la care s-a adăugat un al treisprezecelea, care fusese ales să dobândească iniţierea necesară în cultura occidentală după încheierea perioadei de întunecare spirituală. Împrejurările în care s-au desfăşurat aceste lucruri sunt pline de taină, şi eu nu pot să vă povestesc decât cele ce urmează, deşi pentru mine totul este un adevăr pe deplin obiectiv. Dar dumneavoastră puteţi să verificați acest adevăr, dacă reuniți tot ceea ce a spus deja, în decursul ultimilor ani, ştiinţa spirituală orientată antroposofic, iar la acestea adăugați lucrurile pe care le ştiţi din istoria exterioară, începând din secolul al XIII-lea.
Colegiul celor doisprezece bărbaţi înţelepţi ştia că în acea epocă urma să se nască un copil care trăise în Palestina pe vremea evenimentului întrupării lui Christos, şi care fusese de față la Misteriul de pe Golgota. Această individualitate poseda o intensă educaţie a inimii, avea o deosebită capacitate lăuntrică de a iubi, pe care o putuse dobândi de atunci încolo în condiţii corespunzătoare. În acel copil era încorporată o individualitate spirituală de excepţie. Şi acum urma să se întâmple ceva care nu va mai trebui să se petreacă niciodată sub aceeaşi formă. Cele ce au urmat nu reprezintă un model tipic de iniţiere, ci o situaţie de excepţie absolut deosebită. Anume, acel copil trebuia izolat din mediul în care se născuse şi adus într-un anumit loc din Europa, sub protecţia celor doisprezece înțelepți. Dar nu modul exterior în care au procedat cei doisprezece înțelepți a avut cea mai mare importanţă ci faptul că acel copil a crescut în mijlocul celor doisprezece. Căci în felul acesta, înțelepciunea celor doisprezece bărbaţi s-a revărsat în copil. Şi, de exemplu, unul dintre cei doisprezece avea în sine înțelepciunea planetei Marte. Şi datorită acestui fapt, acel suflet avea în sine o viaţă structurată într-un mod cu totul deosebit; el dobândise o anumită orientare sufletească datorită culturii marţiene. Această cultură consta, printre altele, în aceea că sufletul dobândea însuşirea de a reprezenta cu însuflețire ştiinţele oculte. Influențe planetare asemănătoare acţionau şi asupra celorlalte suflete. Şi prin armonizarea diverselor curente care porneau din cei doisprezece înțelepți, sufletul acelui copil a fost modelat în mod armonios. Aşa a crescut copilul, sub protecţia permanentă a celor doisprezece. Apoi timpul său a sosit: era deja adolescent, se apropia de vârsta de douăzeci de ani, şi putea exterioriza ceva ca un reflex al celor douăsprezece curente de înțelepciune. Iar ceea ce arăta el în felul acesta era nou şi pentru cei doisprezece înțelepți. Transformarea lui se desfăşura concomitent cu modificări organice foarte puternice. Copilul se deosebea de ceilalţi oameni şi din punct de vedere corporal. El a fost pentru un timp foarte bolnav, trupul lui devenind total transparent – trupul tânărului strălumina. Şi apoi a venit o vreme în care sufletul a părăsit corpul pentru câteva zile. Tânărul zăcea ca mort. Şi când sufletul s-a reîntors, s-a îndeplinit ceva ca o nouă naştere a celor douăsprezece înțelepciuni, astfel încât şi cei doisprezece înțelepți puteau învăța lucruri total noi de la tânăr. El putea acum să le vorbească despre trăiri cu totul noi. Datorită Misteriului de pe Golgota, el a putut trece prin ceva similar cu trăirea Sfântului Pavel în drumul spre Damasc. În felul acesta a devenit posibil să se reunească toate concepţiile despre lume, religioase şi ştiinţifice – şi, în esenţă, există numai douăsprezece astfel de concepţii despre lume – într-una singură, născută din cele douăsprezece [Nota 42]. S-a creat astfel posibilitatea ca cele douăsprezece concepţii despre lume să se poată reuni într-una singură, care să poată fi considerată adevărată de fiecare dintre ele. Despre cele care au fost învățate atunci, voi vorbi altă dată. Dar acum trebuie să vă spun că foarte curând după aceea tânărul a murit, deci a avut doar o scurtă existenţă pământească. El a avut atunci misiunea să reunească prin gândire cele douăsprezece curente de înțelepciune, să le pătrundă şi să creeze o concepţie nouă, pe care să o poată lăsa celor doisprezece, pentru a lucra asupra ei. Fusese dat astfel un impuls considerabil. Individualitatea de la care a pornit acest impuls purta numele de Christian Rosenkreutz. Aceeaşi individualitate s-a reîncarnat în secolul al XIV-lea, şi de data aceasta viaţa sa pământească a durat mai bine de o sută de ani. În această viaţă pământească el a fructificat şi exterior cele trăite atunci într-o perioadă scurtă. El a călătorit prin întregul Occident şi prin toate ţinuturile cunoscute pe atunci pe Pământ, pentru a prelua iar, într-un mod nou, întreaga înţelepciune de la care îi venise în viaţa trecută inspiraţia pentru noul impuls ce urma să fie picurat ca o esenţă în întreaga cultură a timpului său.
Această nouă influenţă s-a exprimat şi în mod exoteric. De exemplu, inspiraţia acestei entităţi a acţionat şi în viaţa lui Lessing. Totuşi, acest lucru nu poate fi dovedit în mod exterior. Dar întregul mod de gândire al lui Lessing este de aşa natură încât cel care este familiarizat cu astfel de lucruri poate percepe impulsul rosicrucian. Sau, de exemplu, în secolul al XIX-lea, care era într-o măsură atât de mare nepotrivit pentru idei ca aceea de karmă, reîncarnare şi altele de acest fel, acest impuls a acţionat în mod exoteric. Este interesant de remarcat că tocmai în acea perioadă de la sfârşitul anilor 40, o societate ştiinţifică a oferit un premiu pentru cea mai bună lucrare filosofică despre nemurirea sufletului. Printre lucrările trimise spre examinare a fost şi cea a lui Widenmann, care a obţinut premiul. Această lucrare susţinea ipoteza trecerilor repetate ale sufletelor prin viaţa de pe Pământ. Desigur că pe atunci nu se vorbea despre reîncarnare la modul în care o facem noi astăzi în cadrul ştiinţei spirituale, totuşi este interesant că a apărut o asemenea lucrare, care a şi fost distinsă cu un premiu. Şi alţi psihologi de atunci au vorbit despre vieţi pământeşti repetate ale sufletului. Aşadar firul credinţei în reîncarnare şi karmă nu a fost niciodată total întrerupt. Chiar primele lucrări ale întemeietoarei Societăţii Teosofice, a marii personalităţi H. P. Blavatsky, sunt explicabile numai dacă recunoaştem inspiraţia rosicruciană aflată la baza lor.
Este foarte important să ştim că de fiecare dată, în fiecare secol, inspiraţia rosicruciană este dată în aşa fel, încât purtătorul inspiraţiei nu este niciodată cunoscut în afară. Numai cei mai mari iniţiaţi ştiu cine este el. Astăzi, de exemplu, putem vorbi în mod deschis numai despre acele evenimente care au avut loc cu o sută de ani în urmă. Căci acesta este intervalul de timp care trebuie să treacă de fiecare dată după acest fel de evenimente, înainte ca să se vorbească în mod public despre ele. Deoarece oamenii sunt prea tentaţi să venereze în mod fanatic o asemenea personalitate, ceea ce este cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Iar acest pericol este cât se poate de real. Dar tăcerea şi discreţia nu constituie o necesitate numai din cauza atacurilor exterioare de ambiţie şi orgoliu, de care poate că omul se mai poate apăra, ci în primul rând din cauza tuturor atacurilor astrale oculte, care ar fi în permanenţă îndreptate împotriva unei asemenea individualităţi. De aceea se impune condiţia de a nu vorbi despre asemenea fapte decât la o sută de ani după scurgerea lor. Prin aceste consideraţii se va elabora treptat imaginea faptului că rosicrucianismul constituie centrul de greutate al evoluţiei istorice.
Îngăduiţi-mi să vă arăt, printr-o comparaţie banală, ce înţeleg eu printr-un astfel de centru de greutate. Să ne gândim la o balanţă; ea poate avea un singur punct de sprijin al cumpenei de sus, căci dacă ar avea două centre de greutate, nu ar putea funcţiona. Şi pentru evoluţia istorică este necesar un asemenea centru de greutate. Concepţia occidentală despre lume, de exemplu, inclusiv cea reprezentată de Schopenhauer, nu admite un astfel de centru de greutate, şi nici măcar o evoluţie istorică în sensul în care o concepem noi. Dar omenirea occidentală are obligaţia să recunoască istoria. Iar rosicrucianismul are misiunea de a elabora o concepţie care să prezinte centrul de greutate în devenirea istorică. Iar pentru ceea ce trebuie să fie spus acum, este absolut indiferent cărei confesiuni religioase îi aparţine cineva. Căci din Cronica Akasha se poate constata că ziua care reprezintă centrul de greutate al evoluţiei omenirii, este cea de 3 aprilie a anului 33 [Nota 43]. Şi trebuie să ne dăm seama că pentru rosicrucianism este deosebit de important faptul că centrul de greutate al evoluţiei omenirii se află aici.
Ce s-a întâmplat de fapt atunci? În acea perioadă s-a întâmplat ceea ce se poate numi criza lumii demonilor. Ce este aceasta? Noi ştim că în vremurile vechi oamenii aveau o clarvedere primară, care s-a atenuat tot mai mult, până a ajuns aproape de stingerea totală. Aceasta s-a întâmplat deoarece până în acel moment oamenii trăiau în principal cu conştienţa lor în trupul astral, şi nu atât de mult în Eu. Criza a fost provocată de faptul că vechea clarvedere s-a întunecat tot mai mult. De aceea, omul nu mai putea privi decât în regiunile inferioare ale lumii spirituale. Eul mai vieţuia încă în astral, dar puterile pe care le putea percepe Eul erau tot mai rele şi mai impure. Omul nu mai ajungea cu privirea până la puterile bune, ci clarvederea sa astrală îl mai purta numai până la entităţile rele. Vindecarea trebuia să intervină prin cultivarea Eului. Începutul a fost făcut prin ceea ce se petrecea atunci când Ioan boteza oamenii în apa Iordanului. Ce se întâmpla cu omul care venea să se boteze? În primul rând, el trăia procesul fizic al cufundării în apă, şi cu aceasta separarea trupului astral şi a celui eteric de trupul fizic. În felul acesta, omul putea vedea că în lumea demonilor urma să izbucnească o criză. Şi cei botezaţi îşi spuneau: Trebuie să ne schimbăm modul de gândire! Trebuie să vină vremea în care spiritul să poată pătrunde direct în conştienţa de Eu. Un asemenea om simțea astfel: O, toate aceste groaznice ființe astrale mai sunt şi acum în mine, ele pătrund necontenit în mine.
Trebuia să intervină ceva care să treacă dincolo de astral, şi acesta este Eul. Prin Eu devine posibil să se închege comunități umane bazate numai pe libertatea sufletelor, nu pe legăturile de sânge. Gândiţi-vă la situația unui astfel de om, posedat de cei mai răi demoni, care ştiu că îi aşteaptă o criză. Imaginați-vă că în întâmpinarea acestui om vine o entitate care are tocmai misiunea de a contracara acțiunea demonilor. Cum se vor simți aceşti demoni? Tulburaţi cât se poate de mult! Demonii se simţeau foarte tulburaţi în prezența lui Iisus Christos.
Rosicrucianismul conţine în sine impulsurile care pot fi opuse demonilor. Eul urmează să fie din nou înălțat prin aceste impul¬suri. Numai că deocamdată această înălțare a Eului nu a ajuns prea departe.
Revenind la punctul de plecare al considerațiilor noastre, putem vedea foarte clar cât de firesc este ca nouă, antroposofilor, să ne fie mai greu să ne afirmăm în lume, decât oricui altcuiva. Antroposofii vor fi persecutați ca nici un alt aderent al vreunei alte concepţii despre lume. Căci nimic nu este mai stânjenitor pentru oameni decât să li se descrie adevărata înfățişare a lui Christos. Dar modul nostru de a gândi se bazează pe rezultatele adevăratei cercetări ocult-ştiințifice, şi noi trebuie să consacrăm acestui mod de a gândi toate puterile noastre.
