În consideraţiile anterioare spuneam că, începând din epoca noastră, omenirea trebuie să cunoască anumite adevăruri despre substraturile spirituale ale lumii exterioare. Dacă oamenii nu vor consimţi să primească de bună voie aceste adevăruri, ei vor fi constrânşi, în decursul timpului, tocmai de puterea unor evenimente zguduitoare, să le cunoască din aceste evenimente.
Ei bine, poate lua naştere întrebarea: Oare de ce trebuie să se cunoască, doar în prezent, asemenea adevăruri în parte zguduitoare, când ştim că ele au existat din vremuri vechi şi omenirea, în cercurile ei mai largi, a fost ferită să le primească? – Multe asemenea adevăruri erau păzite cu grijă în cadrul Misteriilor, în felul care vă este cunoscut, căci oamenii, în cea mai mare parte, nu puteau accepta caracterul zguduitor al acestor adevăruri. Noi am spus adesea: Teama în faţa marilor adevăruri îi opreşte astăzi pe oameni să le primească. Cei care au în prezent această teamă – şi sunt foarte numeroşi – ar putea, desigur, întreba: Oare de ce nu se poate ca omenirea să rămână în continuare într-un fel de stare de somn faţă de aceste adevăruri? Oare de ce omenirea, care a devenit în ultimul timp atât de nervoasă, trebuie să fie expusă marilor adevăruri zguduitoare?
Ne vom ocupa de aceasta, ne vom îndrepta atenţia mai întâi asupra întrebării cum se face că omenirea este tratată astăzi din cadrul lumii spirituale oarecum altfel decât s-a întâmplat din cursul erei postatlanteene până în prezent.
În consideraţiile precedente am discutat despre domeniul de graniţă, despre acea lume spirituală care se învecinează cu lumea noastră fizic-sensibilă. Această lume spirituală este, în principal, acea lume a cărei cunoaştere trebuie să fie realizată de omenire în viitorul cel mai apropiat. Îndată ce păşim în domeniul unei lumi spirituale lucrurile arată altfel decât aici, în lumea fizic-sensibilă. Facem cunoştinţă cu anumite entităţi, înainte de toate, cu nişte entităţi a căror contemplare îi este refuzată omenirii slabe, contemplare care poate fi comunicată sub formă de cunoştinţe, de noţiuni. Oare de ce privirea oamenilor din era postatlanteeană a fost ferită de vederea acestei lumi învecinate?
Motivul este faptul că deja în acest ţinut de graniţă, dincolo de care se află entităţi spirituale superioare, se găsesc fiinţe pe care până acum omul avea voie să le cunoască numai în anumite condiţii, fiinţe care au o misiune precisă în ansamblul Universului, care au de îndeplinit mai ales o misiune în evoluţia omului. Există aici cele mai diferite entităţi de graniţă.
Vreau să vă vorbesc astăzi despre o categorie de asemenea entităţi, şi anume, despre acea categorie care îşi are, în contextul Universului, misiunea ei la naşterea şi la moartea omului. Dar nu trebuie să credem că naşterea şi moartea omului sunt aşa cum se prezintă ele observaţiei sensibil-exterioare. Când omul păşeşte din lumea spirituală în această lume fizică şi când el iese din nou din această lume fizică şi intră în lumea spirituală, la aceste procese participă nişte entităţi spirituale. Să le numim astăzi, pentru a le da un nume, spirite elementare ale naşterii şi ale morţii. Putem spune că acele personalităţi care erau iniţiate până acum în cadrul Misteriilor au considerat că cea mai grea sarcină a lor era aceea de a nu discuta în cercuri mai largi de oameni tocmai despre aceste fiinţe elementare ale naşterii şi ale morţii. Căci, dacă vorbim despre ele, despre modul în care trăiesc aceste spirite elementare ale naşterii şi ale morții, abordăm un domeniu care i s-ar părea omului, aşa cum s-a dezvoltat el din punct de vedere spiritual-sufletesc în era postatlanteeană, un fel de jar. Am putea apela şi la o altă comparație. Când omul face cunoştinlă mai exact, în deplină conştiență, cu aceste spirite elementare ale naşterii şi ale morții, el face cunoştință, propriu-zis, cu nişte forțe care sunt ostile vieții pe planul fizic. Pentru un suflet care simte normal, acest fapt trebuie să fie un adevăr zguduitor, şi anume că entităţile divin-spirituale care călăuzesc destinele Universului, pentru a face ca în lumea fizică să apară naşterea şi moartea omului, trebuie să se slujească de asemenea entități care sunt ostile față de tot ceea ce caută şi doreşte omul aici, pe planul fizic, ca bunăstare, ca prosperitate a sa. Dacă s-ar întâmpla ceea ce îi place omului: să-i meargă bine aici, pe planul fizic, să se trezească sănătos şi să doarmă sănătos, să-şi poată îndeplini munca sănătos, ar exista numai ființe care ar conduce această desfăşurare comodă a vieții, şi atunci naşterea şi moartea nu ar mai putea avea loc. Pentru ca naşterea şi moartea să poată avea loc, zeii au nevoie de entități care, prin întreaga lor mentalitate şi prin întreaga lor înţelegere a lumii, au un imbold de a distruge, de a pustii ceea ce produce omul aici, pe planul fizic, pentru bunăstarea sa.
Trebuie să facem cunoştință cu ideea că lumea nu este organizată aşa cum i-ar plăcea omului, că în lume există ceea ce în Misteriile egiptene se numea legea necesității imuabile. De această necesitate imuabilă ține faptul că zeii se slujesc de nişte entități care sunt ostile mersului lumii fizice, ca să poată avea loc naşterea şi moartea omului. Aici ne îndreptăm privirea spre o lume care se învecinează imediat cu a noastră, care are de-a face zi de zi, oră de oră, cu lumea noastră, căci pe Pământ se petrec zi de zi, oră de oră procesele naşterii şi ale morții. În momentul în care omul păşeşte pragul spre această lume, el ajunge într-o lume plină de mobilitate, într-o lume de ființe care, prin comportamentul lor, prin dorințele lor şi prin concepția lor despre lume, acționează distrugător asupra vieții fizice obişnuite a omului. Dacă oamenii ar fi cunoscut până acum, în cercurile cele mai largi, faptul că există asemenea entități, dacă li s-ar fi prezentat noţiuni despre asemenea entități, s-ar fi întâmplat, cu siguranță cele ce urmează. Oamenii, care nu o scot nicidecum la capăt cu instinctele şi pornirile lor, cu patimile lor, dacă ar fi ştiut: În jurul nostru se află în permanență aceste entități distrugătoare, s-ar fi slujit de forțele acestor entități; ei nu s-ar fi slujit de aceste forțe ca zeii, pentru a putea face să aibă loc naşterea şi moartea, ci s-ar fi slujit de ele în cadrul vieții fizice. Dacă oamenii ar fi avut chef să acționeze distrugător asupra unui ținut sau altul, li s-ar fi oferit din plin ocazia de a face din aceste entități slujitorii lor. Căci un om poate face uşor din aceste entități slujitorii săi. Pentru ca viața obişnuită să fie ferită de ființele distrugătoare ale spiritelor elementare ale naşterii şi ale morții s-a păstrat tăcerea asupra existenței acestor entități.
Ei bine, se pune întrebarea: Oare nu ar trebui să se păstreze tăcerea şi de acum înainte? – Nu se poate, din anumite motive, nu se poate. Nu se poate, dintr-un motiv care are legătură cu o lege cosmică esențială, importantă. Vă pot explica această lege mai bine prin forma ei concretă de apariție în epoca noastră şi în viitorul apropiat decât printr-o formulă generală. Dumneavoastră ştiți că, nu de prea multă vreme, în evoluția omenirii au pătruns din ce în ce mai mult nişte impulsuri ale civilizației şi culturii care nu existau înainte, dar care sunt caracteristice pentru civilizația şi cultura prezentului. Încercați să vă transpuneți în gând în vremuri care au existat cu puțin timp în urma noastră. Veți ajunge la nişte timpuri în care încă nu călătorea niciun fel de locomotivă cu aburi, la nişte timpuri în care omul încă nu se folosea de electricitate, ca în zilele noastre, la nişte timpuri în care cel mult un gânditor ca Leonardo da Vinci [Nota 1] şi-a făcut, în minte şi prin experiment, reprezentări despre cum s-ar putea zbura în aer cu ajutorul unor instrumente făcute de mâna omului. Toate acestea au fost realizate într-un timp relativ scurt. Imaginați-vă ce multe depind astăzi de folosirea forței aburului, de folosirea electricității, de folosirea acelei repartizări a densității atmosferice care a dus la navigația aeriană, sau la acea statică pe care se bazează aviația. Gândiţi-vă la tot ceea ce a pătruns în evolulia omenirii în ultima vreme. Gândiți-vă la forțe atât de distrugătoare cum este dinamita, şi aşa mai departe, şi vă veți putea imagina uşor rapiditatea cu care s-au petrecut toate acestea, astfel încât în viitor omenirea va tinde şi spre alte lucruri nemaipomenite în această direcție. Vă veți putea face uşor o imagine despre faptul că idealul omenirii pentru viitorul apropiat nu este să apară tot mai multe personalități ca Goethe, ci, dimpotrivă, să apară nişte Edisoni. Acesta este, cu siguranță, idealul omenirii actuale.
Ei bine, omul actual crede, fireşte, că toate acestea – telegraf, telefon, folosirea forței aburului şi aşa mai departe – s-au realizat fără participarea unor entitălți spirituale. Dar lucrurile nu stau în acest fel. Progresul civilizației şi culturii omenirii, chiar dacă omul nu ştie nimic despre aceasta, are loc şi cu participarea unor spirite elementare. Şi nu numai ceea ce a emanat omul – aşa cum îşi reprezintă omenirea materialistă modernă –, nu numai ceea ce a emanat omul ca gând din creierul său l-a făcut să construiască telefonul şi telegraful, să conducă maşini cu aburi pe întinsul Pământului şi peste ogoare; tot ceea ce face omul în acest fel se află sub influența unor entități spirituale elementare. Ele colaborează şi ajută peste tot. Pe acest tărâm, omul nu face lucrurile singur, ci este condus. În laboratoare, în ateliere, mai ales peste tot acolo unde domneşte spiritul inventiv, inspiratorii sunt anumite entități spirituale elementare.
Acele spirite elementare care dau impulsurile civilizaliei şi culturii noastre începând cu secolul al XVIII-lea sunt de acelaşi gen ca spiritele elementare de care se slujesc zeii pentru a face să apară naşterea şi moartea. Aceasta este una dintre tainele cu care omul trebuie să facă în prezent cunoştință. Şi legea istoriei universale, aşa cum am numit-o, constă în faptul că evoluția se petrece în aşa fel încât întotdeauna pe un anumit tărâm la început se slujesc zeii de nişte entităţi spirituale elementare, iar după aceea vin oamenii înşişi şi se slujesc de aceste entități spirituale elementare. Aşadar, pe când în nişte vremuri mai vechi spiritele elementare ale naşterii şi ale morții erau, în esență, slujitori ai conducătorilor divin-spirituali ai lumii, începând cu epoca noastră – de puțină vreme lucrurile se desfăşoară în acest sens –, aceste spirite elementare ale naşterii şi ale morţii vor deveni slujitorii tehnicii, industriei, ai oamenilor care fac comerț. Este important să lăsăm ca acest adevăr zuguduitor să acționeze asupra sufletului nostru cu toată tăria şi intensitatea.
Începând cu epoca a cincea de cultură postatlanteeană, în care ne aflăm acum, intervine ceva asemănător unei situații asupra căruia am atras adesea atenția, care s-a desfăşurat în timpul erei atlanteene; numai că atunci s-a întâmplat în timpul celei de-a patra epoci de cultură atlanteene. În era atlanteeană, ființele divin-spirituale care călăuzeau evoluția omenirii s-au slujit, până în epoca a patra de cultură, de anumite ființe elementare. Ele trebuiau să se slujească de aceste ființe elementare pentru că atunci de Pământ trebuia să fie adus mai aproape ceva. Amintiți-vă de unele descrieri pe care le-am prezentat cu privire la era atlanteeană [Nota 2], în care am arătat că atunci omul încă era mobil în întreaga lui fiinţă materială, că el putea avea cu sufletul mare sau putea rămâne un pitic, că exteriorul se orienta după ființa sufletească. Amintiți-vă de toate acestea. În timp ce astăzi serviciul pe care îl fac anumite ființe elementare ființelor divin-spirituale în legătură cu naşterea şi moartea este vizibil spre exterior, odinioară se întâmpla ca ele să-i slujescă pe zei intervenind în viața umană, când exteriorul se modela conform cu interiorul. Când era atlanteeană a intrat în epoca a patra de cultură, oamenii au devenit oarecum stăpâni peste aceste entități elementare care înainte erau folosite de zei pentru creştere şi pentru modelarea fizionomiei omului. Oamenii au devenit stăpâni peste anumite forțe ale zeilor, şi s-au slujit de aceste forțe. Consecința a fost faptul că, începând cu o anumită perioadă – pe la mijlocul erei atlanteene –, omul putea face rău prin aceasta semenilor săi: el îi putea face să rămână pitici sau să devină uriaşi, putea face ca organismul fizic să se dezvolte în aşa fel încât omul respectiv să devină deştept sau idiot. La mijlocul erei atlanteene a apărut ceva care constituia în mâinile oamenilor o putere teribilă. Şi dumneavoastră ştiți că am atras atenția asupra faptului că taina aceasta nu era păzită. Dar nu înseamnă că taina aceasta nu era păzită din cauza unei ticăloşii, ci tocmai din cauză că, în conformitate cu o anumită lege a istoriei universale, ceea ce era înainte activitate ce le revenea numai zeilor trebuia să devină activitate a omului. Dar toate acestea au dus la acea mare nenorocire care a făcut necesar ca pe parcursul ultimelor patru, respectiv trei epoci de cultură ale erei atlanteene întreaga civilizație şi cultură să meargă spre declin. Astfel din Atlantida a fost salvată civilizația şi cultura noastră, a fost transportată aici, aşa cum am arătat adesea. Se ajunsese la toate brutalitățile posibile. Şi nu e nevoie decât să vă amintiți situația care a apărut în era atlanteeană şi care a fost descrisă adesea aici.
Într-un mod asemănător, serviciul zeilor va fi transmis omenirii, începând din epoca noastră, epoca a cincea de cultură, pentru ultimele trei, respectiv două epoci ale culturii postatlanteene a celei de-a cincea perioade de evoluție a Pământului. Noi ne aflăm abia la începutul acelei activități a tehnicii, a industriei, a comețului în care spiritele elementare ale naşterii şi ale morții intervin cu acțiunea lor. Această intervenție va deveni tot mai puternică, va deveni tot mai radicală. Omenirea nu trebuie ferită de aceste lucruri, căci civilizația şi cultura trebuie să progreseze. Iar civilizația şi cultura epocii noastre şi a viitorului trebuie să fie de aşa natură încât spiritele elementare, care până la un moment dat au acționat sub conducerea zeilor numai asupra naşterii şi pieirii fizice a omului, să acționeze acum în cadrul tehnicii, industriei, comerțului, şi aşa mai departe, cu aceleaşi forțe cu care acționează asupra naşterii şi morții. Dar de acest lucru este legat ceva absolut precis determinat.
Eu v-am spus că aceste spirite elementare sunt spirite care, de fapt, sunt ostile bunăstării omenirii; ele sunt înclinate spre distrugere. Aşadar, dacă vrem să înlelegem situajia în sens just, să nu ne lăsăm pradă niciunei amăgiri în legătură cu faptul important, decisiv, despre care e vorba aici. Civilizația şi cultura trebuie să progreseze, în sens tehnic, industrial şi comercial. Dar civilizația şi cultura care progresează în acest fel nu pot sluji, conform naturii lor, bunăsătrii omului pe plan fizic, ci ele pot conține în sine, conform naturii lor, numai ceva care distruge această bunăstare.
Un asemenea adevăr este incomod pentru cei care nu obosesc să înşire fraze pompoase, când e vorba de marile, impunătoarele progrese ale civilizației şi culturii, pentru că ei sunt adepți ai abstractismului şi nu ştiu nimic despre mersul ascendent şi descendent al evoluției omenirii. Aşa cum ceea ce v-am prezentat referitor la era atlanteeană a dus la prăbuşirea ei, tot astfel, ceea ce se inaugurează acum drept civilizație şi cultură comercială, tehnică, industrială conține elementele care duc la prăbuşirea celei de-a cincea perioade a evoluției Pământului. Şi numai cel care vede clar, numai cel care vede lucrurile aşa cum sunt îşi mărturiseşte: Prin aceasta, noi începem să lucrăm la ceea ce trebuie să provoace catastrofa.
Aceasta înseamnă a ne transpune în necesitățile imuabile. Comoditatea umană ar putea spune: Aşadar, eu nu mai călătoresc cu trenul – s-ar putea merge, eventual, şi mai departe, deşi membrii Societății antroposofice nu vor ajunge atât de departe, încât oamenii să nu se mai urce în tren etc. Dar toate acestea ar fi o absurditate, ar fi pură absurditate. Căci nu se pune problema să evităm ceva, ci să dobândim claritate, înțelegere, în privința necesităților imuabile ale mersului omenirii. Civilizația şi cultura nu pot merge numai în linie ascendentă, ci în valuri suitoare şi coborâtoare.
Dar poate interveni altceva, un lucru despre care, fireşte, omenirea prezentului nu vrea să ştie prea multe, dar care constă într-un fapt cu care omenirea prezentului trebuie să se familiarizeze. În inimile umane trebuie să pătrundă înțelegerea, contemplarea clară a ceea ce este necesar. Dar, pentru aceasta, multe lucruri, dispoziția inimii, concepția despre lume a sufletelor, trebuie să se schimbe în mod esențial. Omenirea va trebui să se pătrundă cu nişte impulsuri interioare pe care astăzi oamenii încă preferă să le respingă, vor să le alunge dintr-o viață tihnită. Putem prezenta multe asemenea noțiuni, asemenea impulsuri interioare, pe care oamenii vor să le alunge dintr-o viață tihnită. Permiteți-mi să dau numai un exemplu în acest sens.
Omul prezentului, când vrea să fie, într-adevăr, un om bun, un om care nu vrea nimic pentru sine, ci vrea să fie altruist cu alții, aspiră, bineînțeles, să dezvolte anumite virtuţi. Acestea sunt necesități imuabile. Bineînțeles, nu vreau să spun ceva împotriva aspirației de a dezvolta virtute, dar oamenii nu aspiră numai spre virtute. A aspira spre virtute este, desigur, foarte bine şi frumos; dar oamenii nu aspiră numai spre virtute, şi în prezent situația este de aşa natură încât aspirația propriu-zisă spre virtute le este oamenilor destul de indiferentă, dacă pătrundem în substraturile mai adânci, în substraturile subconştiente ale sufletului. Pentru oameni, mult mai important este sentimentul de a fi virtuos, de a fi instalat bine în dispoziţia: Eu sunt un om altruist, tot ceea ce fac nu fac pentru mine! Sunt un om desăvârşit, binevoitor, sunt un om care nu crede în nicio autoritate. Fireşte, după aceea el aleargă după tot felul de autorități. Dar faptul că se simte atât de bine când se gândeşte că ar avea o virtute sau alta este astăzi infinit mai important decât a avea cu adevărat acea virtute. Voluptatea de a se simți înzestrat cu virtute, acest lucru îi interesează pe oameni mult mai mult decât practicarea virtuții.
Această situație îi ține pe oameni la distanță de anumite taine, care au legătură cu virtuțile. În mod instinctiv, oamenii nu vor să ştie nimic despre aceste taine, mai ales atunci când se simt, pe baza acestei voluptăți pe care am descris-o adineaori, idealiştii prezentului. Astăzi se flutură tot felul de idealuri pe plan social. Se elaborează programe, şi aşa mai departe, se stabilesc principii sociale, se afirmă că trebuie să se tindă spre un lucru sau altul. Toate aceste lucruri spre care se tinde pot fi foarte frumoase. Dar nu am realizat nimic cu nişte idei abstracte frumoase. Oamenii trebuie să învețe să gândească pe baza realității. Şi putem arăta, şi în legătură cu virtuțile, ce înseamnă a gândi pe baza realității. Desăvârşire, bunăvoință, virtuți nobile, dreptate – toate acestea sunt bune şi frumoase pentru conviețuirea exterioară a oamenilor. Dar când un om spune: Noi aspirăm programatic spre un lucru desăvârşit sau altul, spre o direcție sau alta a bunăvoinţei, încercăm să realizăm o dreptate sau alta, de regulă, el afirmă acest lucru în legătură cu ideea că ceea ce afirmă este ceva absolut şi că ar putea fi realizat drept ceva absolut. Şi de ce oare nu ar fi foarte frumos – spune omul prezentului – să devenim desăvârşiți, tot mai desăvârşiți! – Ce ar putea fi mai ideal decât să ne facem un program cum să devenim tot mai desăvârşiți! Dar acest lucru nu se potriveşte cu legea realității. E foarte bine şi frumos să devenim tot mai desăvârşiți sau, cel puţin, să vrem să devenim, dar când tindem concret spre o anumită direcție a desăvârşirii, după câtva timp această aspirație spre desăvârşire se transformă şi devine realitate a nedesăvârşirii. Aspirația spre desăvârşire devine după câtva timp, printr-o transformare bruscă, slăbiciune. Bunăvoința se transformă după câtva timp într-o atitudine plină de prejudecăți. Puteți realiza orice dreptate vreţi, ea poate fi oricât de bună, dar pe parcursul timpului se transformă în nedreptate. Nu există nimic absolut în această lume. Aceasta este realitatea. Oamenii aspiră spre un lucru bun – prin mersul lumii, el devine un lucru rău. De aceea, oamenii trebuie să aspire mereu, să aspire sub forme mereu noi. Despre aceasta e vorba. În privința unei astfel de aspirații a oamenilor există o oscilație, o pendulare încoace şi încolo. Şi nimic nu este mai dăunător pentru omenire decât credința în nişte idealuri absolute, căci ele sunt în contradicție cu mersul real al evoluţiei lumilor.
Când vrem să explicăm un asemenea lucru e preferabil să nu încercăm să demonstrăm anumite noțiuni, ci doar să le ilustrăm în mod concret. Într-o anumită privință, putem ilustra în mod concret pe cale simbolică anumite noțiuni naturalist-ştiințifice, precum şi anumite noțiuni spirituale. Imaginați-vă: Avem un pendul fixat. Dacă acest pendul porneşte – bătând într-o direcție – şi dacă îl lăsăm apoi să cadă, el ajunge în poziţia de echilibru. El parcurge un anumit drum. De ce parcurge pendulul acest drum? Pentru că asupra sa acţionează forţa de gravitaţie – aşa se spune. El cade, dar, după ce a ajuns jos nu rămâne în această poziţie. La cădere, el a primit o anumită inerţie; şi, tocmai în virtutea acestei inerţii, el bate în direcţia opusă. Apoi ajunge din nou în jos. Adică, în timp ce pendulul parcurge acest drum, el primeşte atâta forţă la cădere, încât, în virtutea acestei forţe, bate în cealaltă direcţie. Avem nevoie de o asemenea comparaţie pentru a ilustra ulterior un lucru sau altul. Am putea spune: O virtute oarecare – desăvârşire, bunăvoinţă – parcurge exact acest drum, dar bate apoi în cealaltă direcţie. Pe parcursul evoluţiei, desăvârşirea devine slăbiciune, bunăvoinţa devine iubire falsă plină de prejudecăţi, dreptatea devine nedreptate.
Omenirii nu-i place să i se comunice astăzi asemenea noţiuni. Căci, imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă aţi vrea să-i explicaţi filistinului cumsecade din zilele noastre, care şi-a fondat asociaţia bazându-se pe anumite idealuri: Cu ceea ce îți fixezi tu acum ca ideal, dacă îl integrezi mersului evoluţiei, după relativ puţin timp vei produce efectul exact opus – ei bine, acel om ar crede nu numai că nu sunteţi un idealist, ci că sunteţi un adevărat diavol. Oare cum s-ar putea ca aspiraţia spre desăvârşire să nu ducă tot mai departe spre desăvârşire şi dreptatea să nu rămână mai departe dreptate! Pentru omul actual e extraordinar de greu să pună în locul noţiunilor abstracte unilaterale noţiunile adecvate realităţii. Dar omenirea actuală trebuie să învețe să facă acest lucru, altfel ea nu va progresa. Şi astfel, ea trebuie să se familiarizeze, de asemenea, cu faptul că însăşi evoluţia civilizaţiei şi culturii face necesar, încetul cu încetul, să ne ocupăm de spiritele elementare ale naşterii şi ale morţii. Şi, odată cu aceasta, omenirea trebuie să facă astăzi cunoştinţă cu inserarea unui element distrugător în evoluţia omenirii.
În unele privinţe, la asemenea lucruri ajung în mod instinctiv şi nişte oameni care refuză să cunoască într-o măsură mai largă ştiinţa spiritului, singurul mijloc de a găsi poziţia justă faţă de aceste lucruri. Oare ce înseamnă, de fapt, ceea ce v-am spus acum? Fireşte, aceste spirite elementare ale naşterii şi ale morţii sunt trimişii lui Ahriman. În virtutea necesităţii imuabile a evoluţiei lumii, zeii trebuie să se slujească de trimişii lui Ahriman pentru a regla naşterea şi moartea. Ei nu permit, în ceea ce priveşte acţiunile lor, ca forţele acestor trimişi să intervină pe planul fizic. Dar în cadrul evoluţiei descendente a civilizaţiei şi culturii, începând cu perioada a cincea postatlanteeană, în evoluţia civilizaţiei şi culturii trebuie să pătrundă din nou acest element, ca să poată veni catastrofa. Omul însuşi trebuie să se ocupe de aceste forţe. Aşadar, e nevoie de trimişii lui Ahriman, e nevoie cu o necesitate imuabilă de aceşti trimişi, pentru a provoca acea distrugere care va deveni progresul civilizaţiei şi culturii următoare. Şi în faţa acestui adevăr nu ne ajută altceva decât faptul de a-l cunoaşte, de a-l pătrunde în mod clar. Vom vorbi în continuare despre acest lucru. Veți vedea că totul cere să luăm poziţia justă faţă de aceste adevăruri.
Unii oameni ajung în mod instinctiv, spun eu, la faptul că un asemenea lucru e necesar. De exemplu, la această opinie a ajuns în mod instinctiv o personalitate care a scris multe cărţi bune – fireşte, nu vreo carte care să sune în mod serios a ştiinţă a spiritului –, mă refer la Richarda Huch [Nota 3]. Şi este absolut remarcabilă datorită instinctului, nu datorită înțelegerii, ci datorită instinctului care domneşte aici, cartea recent apărută despre Credinţa lui Luther. Când citiți primele capitole al acestei cărți, găsiți în ea un strigăt ciudat – am putea spune –, strigătul care susține că omenirea ar trebui să facă din nou cunoştință cu un lucru pe care l-a pierdut, de fapt, din timpul lui Luther până la care mai ajunsese clarvederea atavică pe acest tărâm. Richarda Huch afirmă că lucrul cel mai necesar pentru omenirea actuală ar fi să-l cunoască pe diavol. Ea consideră că nu e atât de necesar să-l cunoştem pe Dumnezeu; mult mai necesar ar fi pentru omenirea actuală să-l cunoască pe diavol.
De ce e necesar acest lucru, fireşte, Richarda Huch nu ştie. Dar ea simte instinctiv că e necesar. De aceea apare în primele capitole ale acestei cărți acest strigăt imperios care afirmă că oamenii trebuie să-l cunoască în prezent pe diavol, strigăt care este simptomatic, foarte important pentru prezent. Gândiți-vă: oamenii îl vor cunoaşte din nou pe Dumnezeu numai dacă ştiu că diavolul umblă prin preajma lor. – Fireşte, asemenea oameni, care, totuşi, nu vor să se apropie de ştiința spiritului, găsesc întotdeauna motive să-şi ceară scuze pentru ce au afirmat. Richarda Huch simte că oamenii trebuie să facă din nou cunoştință cu diavolul; dar ea îşi cere imediat scuze pentru această afirmație, spunând că, totuşi, oamenii nu trebuie să-şi reprezinte că el s-ar plimba pe stradă cu coadă şi coarne. – El se plimbă deja prin preajmă! „Nu-l pot ei dibui pe drac, nici chiar de guler să-i înşface.” [Nota 4] Adeptul abstractismului din zilele noastre simte nevoia să-şi ceară scuze când recunoaşte, chiar dacă în mod instinctiv, ce este în mod imperios necesar. Dar la baza acestui strigăt care afirmă că în prezent oamenii trebuie să-l cunoască pe diavol se află un instinct corect, just. Oamenii nu ar trebui să se implice orbeşte, dormind, într-o situație pe care le-o pretinde o necesitate imuabilă pentru viitorul apropiat: să aibă de-a face cu trimişii diavolului în laborator, în atelier, într-o bancă, peste tot. Oamenii trebuie să facă acest lucru pentru progresul civilizației şi culturii; dar ei trebuie să-l cunoască pe diavol, trebuie să ştie că în momentul în care, să spunem, deschid camerele blindate în forța cheii este implicată forţa diavolului. Acest lucru îl simte în mod instinctiv Richarda Huch. Oamenii trebuie să ştie acest lucru, pentru că numai cunoaşterea îi conduce în mod just spre viitor. Şi deja este extraordinar de important să se găsească oameni care să sublinieze în mod instinctiv necesitatea ca oamenii să nu treacă dormind pe lângă diavolul ce devine tot mai puternic.
Poate că este caracteristic şi următorul lucru, pe care îl spun numai în paranteză: În Paradis se afla şi o femeie care a introdus în mod instinctiv aici funcțiile diavolului. În cadrul civilizației şi culturii exterioare nu este un lucru de laudă pentru bărbați, după cum cred, faptul că ei resping în continuare această superstiție şi au lăsat-o deocamdată iarăşi în seama femeii, este poate caracteristic faptul că Richarda Huch, ca femeie, strigă după diavol, aşa cum odinioară Eva l-a lăsat pe diavol să intre în Paradis. Spun acest lucru, totuşi, numai în paranteză.
Dar diavolul este acea ființă care va fi şi trebuie să fie purtătorul civilizației şi culturii viitorului. Este un adevăr amar, dar un adevăr important. Acest adevăr are o strânsă legătură cu faptul că în acest proces de trecere a civilizației şi culturii spre viitor trebuie să se amestece nişte forțe distrugătoare. Dacă lucrurile nu vor fi conduse în mod înțelept, forțe distrugătoare trebuie să pătrundă în special – şi despre acest lucru voi vorbi mâine – în întregul învățământ, mai ales în educația copiilor. Dar aceste forțe distrugătoare se vor amesteca tot mai mult şi în întreaga conviețuire a oamenilor, din cauza civilizației şi culturii în ansamblul ei, a uzanțelor, a emoțiilor oamenilor, forțe care vor distruge tot mai mult mai ales relațiile dintre oameni.
Oamenii trebuie să tindă să realizeze cuvântul lui Christos: „Acolo unde sunt doi adunați în numele meu, eu sunt în mijlocul lor.” [Nota 5] Dar civilizația tehnică, civilizația comercială, nu adevereşte acest cuvânt, ci altul: Acolo unde doi sau mai mulți vor să se certe şi să se bată şi să se lupte în numele meu, eu sunt în mijlocul lor. – Şi acest lucru va pătrunde tot mai mult în viața socială a oamenilor. Dar această situație face ca astăzi să existe, în general, dificultatea de a introduce în sânul omenirii adevăruri care unesc.
Să ne clarificăm, în încheiere, cel puțin deocamdată – mâine şi poimâine vom vorbi mai departe despre aceste lucruri –, care este, în principiu, atitudinea sufletească a oamenilor în ceea ce priveşte acceptarea unor adevăruri. Omul nu acceptă astăzi cu plăcere nişte adevăruri, pentru că el nu crede că ar putea constitui adevăruri nişte lucruri care intervin în mod direct din lumea spirituală şi se apropie de oameni. Omul epocii prezente crede că adevărul poate fi numai ceva care creşte în mod absolut pe solul său. Când cineva are astăzi douăzeci de ani, el îşi are punctul său de vedere, el nu are nevoie să fie convins mai întâi de adevăr, nu are nevoie să i reveleze mai întâi adevărul, omul îşi are punctul său de vedere. Şi poate veni cineva care s-a luptat cu toată ardoarea să descopere adevărul – studentul de douăzeci şi patru de ani, care tocmai a absolvit universitatea şi poate că a audiat şi nişte pelegeri de filosofie, îşi are punctul său de vedere despre care discută apoi cu cel care s-a luptat să descopere adevărul. Astăzi, fiecare îşi are punctul său de vedere şi fiecare crede că şi pe solul necultivat creşte adevărul absolut, singurul cert. Oamenii nu sunt înclinați să primească nişte adevăruri, ci se numesc pe ei înşişi deținători ai adevărului. Aceasta este, desigur, caracteristica prezentului.
Richarda Huch a spus un cuvânt foarte frumos [Nota 6] despre acest lucru. Ea a atras atenția asupra faptului că astăzi concepția noastră despre lume – sau cum vrem s-o numim –, care se scaldă peste tot în şovinism, a fost precedată la europenii raționali de nietzscheanism, care era mai presus de orice patrie şi de orice şovinism. Oamenii au devenit adepți ai lui Nietzsche. Cât de mulți oameni au devenit adepți ai lui Nietzsche! Nietzsche a creat idealul „bestiei blonde”. Oamenii au înțeles puțin din acest ideal. Dar Richarda Huch spune: Orice om care nu are înclinația de a deveni un cobai respectabil şi-a închipuit că el însuşi ar fi „bestia blondă” în sensul lui Nietzsche. – Da, acesta este astăzi punctul de vedere al filistinului cumsecade. El nu are, într-adevăr, înclinația de a deveni un cobai respectabil, dar când undeva se va propune un ideal şi mai înalt, el reprezintă întruchiparea acelui ideal! El este întruchiparea acelui ideal pentru că simte aceasta, fără a face ceva, pentru că el nu se străduie să se dezvolte, pentru că el nu suportă să devină mai întâi ceva, pentru că el vrea doar să fie ceva. Dar acest lucru îi dezbină pe oameni şi îi transformă în atomi ai omenirii. Orice om îşi are punctul său de vedere. Nimeni nu îl mai înțelege pe celălalt.
Aici – tocmai în această dispoziție, în faptul că nimeni nu îl mai înțelege pe celălalt – vedeți urzirea forțelor distrugătoare în cadrul organizării sociale umane înseşi. Această dispoziție îi dezbină pe oameni. Diavolul era cel care i-a ispitit pe oameni, ca adepți ai lui Nietzsche, să fie ei înşişi nişte „bestii blonde”. Ei nu au devenit aşa ceva. Dar, chiar dacă oamenii nu au devenit „bestii blonde” în sensul lui Nietzsche, totuşi ceva din aceste impulsuri ale secolului al XIX-lea care acționează distrugător asupra conviețuirii sociale a pătruns în acest secol XX.
